SPOVEDANIA UNUI PACATOS

EPISCOPUL PORFIRIE USPENSKI

SPOVEDANIA UNUI PACATOS

Editura:Cartea Ortodoxa
2006

1. Mantuirea noastra incepe prin renuntarea la lumea aceasta pacatoasa si desfranata sau prin dispretuirea a tot ceea ce iubesc si lauda oamenii lumesti; prin indiferenta fata de bunurile pamantesti, care nu au nici un pret, spre deosebire de cele vesnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, caci iubesc banii, confortul, lauda, slava, imbracamintea frumoasa, distractiile si dansurile, desi stiu ca dupa acestea, ca dupa focul de paie, nu mai ramane nimic, in afara de scrum si cenusa. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; slabeste si raceste in mine dragostea pentru lumea aceasta si, fie daca vreau sau nu, du-ma pe calea mantuirii. Continue reading →

CARTE: Şcoala rugăciunii

Mitropolit Antonie de Suroj

Traducere din limba engleza de Gheorghe Fedorovici

CUPRINS

Notă biobibliografică

Interviu

Absenţa lui Dumnezeu

A bate la uşă

A păşi înlăuntru

A ne chivernisi timpul

A ne adresa lui Dumnezeu

Maica lui Dumnezeu

Stareţul Siluan

Comornic – Acatiste si canoane de rugaciune

Comornicul este o culegere de acatiste şi canoane de rugăciune. Numele de Comornic a fost dat de Sandu Tudor – cel ce avea să devină ieroschimonahul Daniil, unul din sfinţii închisorilor – primului său volum de versuri. Termenul este folosit aici nu în sensul arhaic, de celar la stână, ci în sens figurat, de adunare de comori duhovniceşti. Pentru că rugăciunile comori sunt pentru cei ce le rostesc cu evlavie şi le simt folosul.

Comornicul reuneşte rugăciuni – fie acatiste, fie canoane – care au fost citite şi recitite de monahi sau de mireni. Întrucât în prima ediţie în limba română cele mai multe texte au apărut în volume care conţineau şi vieţi de sfinţi sau învăţături duhovniceşti, am considerat că este potrivită adunarea lor la un loc.

[ DESCARCA comornic.doc ]

DESPRE CREDINŢĂ ŞI MÂNTUIRE, Părintele Efrem Athonitul


Traducere: Cristian Spătărelu

Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Bunavestire
Galaţi, 2003

Cuprins

Despre ortodoxie

Mărturisire despre Hristos

Un lucru trebuie

Adevăruri pe care nu trebuie să le uităm

Poveţe părinteşti

Despre smerenie, osândire de sine şi egoism

Despre iubire, milă şi milostenie

Despre frica de Dumnezeu, post, rugăciune,iertare, suferinţă, ascultare şi judecată

Despre pocăinţă şi spovedanie

Despre suflet, moarte şi judecată

“Eu sunt Lumina lumii…“ (Ioan 8,12).
“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6).
“Eu sunt Învăţătorul şi Domnul“ (Ioan 13, 13).
“Eu sunt Învierea şi Viaţa“ (Ioan 11, 25).
DESPRE ORTODOXIE

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.
Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.
Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

MĂRTURISIRE DESPRE HRISTOS

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.
Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.
După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.
Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.
La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.
Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.
Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…
Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!
Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…
Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.
Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului». Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.
Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.
Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.
Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

***

* Credinţa ortodoxă se numeşte adevăr, pentru că nu are înşelăciune în ea, nu are minciună, nu este deşartă, ci este adevărul vădit pe deplin al Evangheliei.
* Biserica Ortodoxă binecuvântată ne ajută în chip minunat. Avem Sfânta Liturghie, pomenirile, milostenia, faptele bune, rugăciunea. Avem atâtea prin care Biserica noastră îi ajută pe cei adormiţi. Ne trebuie credinţă şi viaţă ortodoxă. Să le ţinem pe acestea în Biserica noastră Ortodoxă pe care a întemeiat-o Hristos şi pe care au stropit-o sângele mucenicilor şi eforturile, lacrimile şi nevoinţele asceţilor şi ale sfinţilor ierarhi ai Bisericii noastre.
* Sufletul nostru are privilegiul nemuririi. Va lăsa lumea aceasta şi va pleca către Dumnezeu. Patria lui este în ceruri, căci este nestricăcios.
* Când noi cugetăm la viaţa cealaltă şi credem cu desăvârşire în ea, vom primi neîndoielnic dorinţa nevoinţei.
* Învierea lui Hristos este prevestirea şi preînştiinţarea că oamenii vor învia la a Doua Venire, în nestricăciune şi duhovnicie.


Despre Ortodoxie

* Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine şi să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.
* Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu… Biserica Ortodoxă are smerenia şi pocăinţa. Dacă nu ne smerim, nu mergem pe calea strâmtă şi nu trecem prin poarta îngustă. Ci pe calea strâmtă şi pe poarta îngustă vor intra câţi or să primească pocăinţa şi smerenia lui Hristos… De aceea numai prin smerenie şi prin pocăinţă ne vom îndrepta cu siguranţă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
* Să fim cu luare-aminte la viaţa noastră, să fie ortodoxă. Dacă vieţuirea noastră este cu luare-aminte, pe temelia poruncilor lui Dumnezeu,vom simţi în noi uşurare sufletească, pentru că nimic nu ne va învinui.
* Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.
* Trebuie să avem viaţă ortodoxă, ca să avem şi credinţă adevărată, statornică şi neclintită.

UN LUCRU TREBUIE

* Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trai să fie atât cât e necesar şi să avem toţi ca preocupare a noastră cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor. Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad. Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă. Nu ne putem juca cu sufletul nemuritor.
* Suntem muritori şi suntem în trecere pe pământ, şi într-o zi vom pleca la cele veşnice, la Dumnezeu.
* Când nu avem mângâiere dumnezeiască, sufletul nostru nu îşi găseşte odihna în nici un fel, căci lucrurile materiale sunt străine de firea lui. Prin urmare, când sufletul omului se obişnuieşte cu cele ale lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, atunci simte mulţumire şi siguranţă, şi Îl simte pe Dumnezeu înlăuntrul său.
* De aceea trebuie să ne îngrijim încontinuu să curăţim trupul nostru, să izbăvim conştiinţa noastră de legăturile nevăzute ale păcatelor şi atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi lucrul care trebuie.
* Din faptele noastre se va vădi în ce măsură credem în Dumnezeu, în ce măsură credem în veşnicia sufletului şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea să cugetăm cu toţii serios şi să nu ne înşele diavolul şi păcatul în clipa în care avem nevoie de pocăinţă, lacrimi şi păreri de rău, şi să nu hoinărim încoace şi încolo, jucând, petrecând şi devenind altfel decât ne-a creat Dumnezeu. Nu, să lăsăm acestea şi să ne îngrijim cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la suflet, nu la cele dinafară. La cele dinafară se uită diavolul şi păcatul. Dumnezeu priveşte la cele dinăuntru, să înfrumuseţăm sufletul nostru cu virtuţi. Când ne împodobim pe dinafară, ne stricăm pe dinăuntru. Ne stricăm şi sluţim şi sufletul nostru. Pentru toate acestea Dumnezeu ne va cere socoteală.
* Aşadar să lăsăm grija traiului nostru şi să ne preocupăm de cum să lucrăm sufletul nostru şi să îl facem rodnic în faţa lui Dumnezeu, căci moartea ne aşteaptă. Alt drum nu există. Toţi vom trece pe acolo. Să ţinem cont de asta, că fiecare dintre noi va muri şi va trece pe la tribunalul ceresc. Să ne îngrijim de judecata noastră.
* Nu avem nimic în stăpânirea noastră, nici măcar sinele nostru nu-l stăpânim. Toate sunt nesigure, toate atârnă de un fir de aţă, căci putem să le pierdem pe toate, şi după moarte… Să cerem în rugăciunea noastră ca Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere şi sfârşit bun, şi să primim răspuns bun înaintea Marelui Judecător.
* Noi, creştinii, suntem datori să ne îngrijim mult de modul în care ne vom mântui. Avem nevoie şi ne e absolut necesar să ne gândim la felul în care ne vom mântui. Să ne preocupăm şi să ne străduim a afla cum să ne mântuim.
* Înfricoşător lucru este mântuirea noastră! Acum trăim şi peste puţin timp murim, închidem ochii. Îndată ce îi închidem pe aceştia, ni se deschid ceilalţi. Şi începe imediat cealaltă viaţă. Trăim însă ca şi când credem asta fără convingere. De aceea patimile şi slăbiciunile ne biruie, lumea ne atrage şi făureşte în noi alte idei, nu acelea pe care le vrea Dumnezeu.
* Trebuie să curăţim sufletul nostru de viaţa noastră de aici, folosind diferite mijloace de curăţire, precum taina sfintei spovedanii, lacrimile, nevoinţa, războiul cu gândurile, cu simţurile şi cu orice alt păcat. Mai întâi trebuie să curăţim sufletul nostru şi apoi Dumnezeu ne va da harul Său. Şi când Hristos ne va da harul Său, când ne va deschide ochii sufletului, atunci sufletul nostru va deveni rai şi Împărăţie cerească ce nu poate fi descrisă prin cuvinte!
* Întreaga viaţă a lui Hristos nu este altceva decât calea dreaptă, calea smereniei, iubirii şi iertării. Dacă ai smerenie, iubire şi iertare, eşti fiu al lui Dumnezeu, eşti frate al lui Hristos, eşti ucenic al lui Hristos, eşti omul care se va mântui, care va sta de-a dreapta Sa.

ADEVĂRURI PE CARE NU TREBUIE
SĂ LE UITĂM

* Naşterea lui Hristos a fost nezgomotoasă şi smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte şi să-l mântuiască pe om. A dat poveţe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi şi pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre.
Toate aici pe pământ sunt trecătoare şi efemere, se duc ca un vis…
* Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreaţă, înfricoşătoare şi slăvită…
Marii părinţi ai Bisericii noastre, asceţii care aveau minte curată şi lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conştiinţa lor această înfricoşătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, şi asta i-a făcut să se îndurereze mereu şi ochii lor să nu înceteze a plânge…
* După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite şi rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărţirea finală, se va termina toată sărbătorirea.
* Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal şi apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârşitul vieţii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică şi nu preţuieşte cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă şi se va sfârşi. Suntem aici pentru puţin timp… Să ne pregătim bine şi mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeşte în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact aşa se va opri din funcţiune şi inima omului. Şi atunci va urma aşezarea sufletului nostru, ori în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veşnic, împreună cu diavolii.
* Să fim atenţi să nu ne orbească lucrurile pământeşti, căci grija multă pentru cele trupeşti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel şi rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulţumirea să nu lipsească din sufletul nostru.
* Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim şi hrană duhovnicească. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru.
Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: “Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea“.
Legea Evangheliei şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire şi nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Şi preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluieşti pe sărac, trebuie să simţi fericire, să simţi bucurie, pentru că l-ai făcut să-şi afle odihna. Era înfometat şi acum nu-i mai e foame, ori îi era frig şi acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit şi acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele şi omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!
* Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu aţi lucrat nevoinţa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ţine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ţine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu aţi avut dragoste şi, pentru că nu aţi avut dragoste, nu puteţi intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăţia cerurilor.
Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viaţă. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viaţa lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…
Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simţăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.
Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.
Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“
Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăinţă.
De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…
Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.
De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale“. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“ Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.
* Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?
Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin.

POVEŢE PĂRINTEŞTI

* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.
* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.
* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.
* Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.
* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.
* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.
* Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.
* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.
* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.
* Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.
* Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.
* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.
* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.
* Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.
* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!
* Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

***

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.
* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.
* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.
* Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.
* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.
* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?
* Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.
* Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.
* Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

***

* Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.
* Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.
* Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
* Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.
* Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
* Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

***

* Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.
* Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

***

* Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.
* La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.
* Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!
* Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.
* Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

***

* Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.
* Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.
* Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.
* Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
* Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.
* Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

***

* Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.
* Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.
* Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită.
Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.
* Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.
* Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?
* Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.
* Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.
* După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.
* Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.
* Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.
* Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.
* Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.
* Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!
* Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!
* Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.
* Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.
* Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.
* Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.
* Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.
* E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.
* Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.
* Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.
* Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.
* Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.
* Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).
* Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.
* Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.
* Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?
* Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

***

* Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.
* Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.
* Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.
* Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.
* Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu.
Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.
* Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.
* Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.
* Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.
* Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.
* Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.
* Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.
* Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.
* Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.
* Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.
* Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?
* Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.
* Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.
* Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.
* Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.
* Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.
* Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.
* Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.
* Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…
* Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.
* Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.
* Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.
* Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.
* Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.
* Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii…

DESPRE SMERENIE, OSÂNDIRE
DE SINE ŞI EGOISM

* Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.
* Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.
* Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.
* Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.
* Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.
Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.
* Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.
* Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.
* Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.
* Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.
* Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.
* Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.
* Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.
* Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.
* Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.
* Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.
* Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.
* Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic!
* Să nu nesocotim îndelung-răbdarea lui Dumnezeu. Hristos apreciază foarte mult strădania omului. Şi, când creştinul se străduieşte, Dumnezeu îi va da putinţa şi ocazia de a se îndrepta. Să cercetăm iubirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, ca să ne smerim sufleteşte în faţa Lui.
* Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit, diavolul nu poate intra niciodată.
* Nenumărate sunt milele lui Dumnezeu şi din iubire pentru noi S-a răstignit. Poate o asemenea iubire să conducă la nedreptate? Dumnezeu este Acelaşi, nu Se schimbă niciodată. Dacă nu avem în noi conştiinţa iubirii lui Dumnezeu, ne vom clătina.
* Ca să fim fericiţi, trebuie să ne apropiem de lumina şi bucuria lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, şi să ne străduim să supunem conştiinţa, când ne cercetează, prin ascultare.
* Pe pământ, lucrurile nu sunt statornice, lumea când îl înalţă pe om, când îl umileşte, şi asta se întâmplă pentru că omul este nestatornic. Nestatornice sunt lucrările lui, gândurile lui, nestatornice sunt cele ce se petrec în viaţa lui în această lume. Minunată este smerenia Hristosului nostru. Întreaga viaţă a Domnului nostru nu este altceva decât un exemplu de smerenie, ca să ne ajute să ne smerim cugetele noastre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satisfacem egoismul nostru întunecat.
* Viaţa lui Hristos, de la Naşterea Lui şi până la răstignire, nu este altceva decât o lecţie cutremurătoare de smerenie. Prin smerenie l-a învins Hristos pe diavol. Iar omul a fost înfrânt de diavol prin egoismul său.
* Aşa şi acum, când facem ascultare la strigătele diavolului, la cugetele rele la care ne îndeamnă, la mândrie, la egoism, la împotrivire, ne înfumurăm. Şi, fiind înfumuraţi, facem greşeli în gândire, în vorbire, facem gesturi urâte şi multe altele.
* Smerenia nu ne lasă să alunecăm, să păcătuim grav. Însă când ne cuprinde mândria, căderea noastră va fi prăpăstioasă.
* Hristos a propovăduit pretutindeni iubirea şi iertarea, prin smerenia Lui. De aceea smerenia este frumuseţea creştinilor.
* Întreaga înfăţişare a lui Hristos este smerită, simplă, fără slăviri şi cinstiri… Prin smerenie vine la pătimirea mântuitoare. L-a înfruntat pe diavol în faţă, cu smerenie, şi l-a dezarmat.
* Smerenia adevărată şi sinceră, izvorâtă din experienţă, este veşmânt dumnezeiesc. Cel ce este înveşmântat cu smerenie adevărată este înveşmântat cu Dumnezeu.
* În firea omenească şi-a ascuns Hristos Dumnezeu dumnezeirea Sa, şi a coborât pe pământ şi a vorbit cu omul. În firea omenească şi cu smerenie a dat marea luptă cu diavolul, şi ca învingător al luptei l-a câştigat pe om cu Sângele Lui şi ne-a adus la Dumnezeu Tatăl…
* Dumnezeu l-a biruit pe diavol cu smerenia Lui; şi noi, îmbrăcaţi cu smerenia, îl vom birui pe vrăjmaş. Dar din păcate, pe noi ne învinge diavolul, pentru că suntem egoişti. Egoismul nostru devine pricina datorită căreia diavolul ne loveşte cu cugete necurate, patimi, neputinţe, întrucât nu dispunem de veşmânt dumnezeiesc prin puterea căruia să-l izgonim pe diavol de lângă noi. Se apropie de noi pentru că nu avem veşmântul dumnezeirii, smerenia adevărată în inima noastră.
* Când noi, oamenii, luptăm de partea egoismului, diavolul ne înşeală, şi noi nu îl pricepem… La asemenea nesocotinţă ne aduce egoismul nostru înfricoşător. De aceea Hristos a venit pe pământ, ca să ne salveze şi să ne dea şi leacul pentru a ne face bine. A venit să ne înarmeze cu armele luminii ca să-l războim pe vrăjmaş. Şi armele luminii sunt în mâinile noastre. Să îngenunchem şi să ne rugăm cu lacrimi, iată o armă; altă armă este smerita cugetare, apoi arme sunt şi iubirea, studierea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, spovedania, Sfânta Împărtăşanie. Şi ce nu avem? Avem cuvintele duhovniceşti, avem trezvia, atunci când cercetăm omul lăuntric ca să nu primim microbi. Aceasta este lucrarea privegherii: să ţină departe pe orice vrăjmaş. Şi astfel păstrăm în noi dumnezeiasca pace.
* Dumnezeu, dragii mei, cu toată slava Sa, este smerit, iar noi, oamenii sărmani, plăsmuiţi din lut, ne înălţăm fruntea şi cerem dreptate, şi atunci cădem în nesocotinţă, care ne face să fim încontinuu vinovaţi în faţa smereniei lui Dumnezeu.
* Când dinadins nu oferim, când fără să ne dăm seama ne revoltăm, atunci vom merge cu traista goală. N-o să avem nimic să-i oferim lui Hristos. Ce-i vom da? În loc să avem în traistă aur, diamante, lucruri frumoase şi preţioase, vom avea paie, gunoaie, resturi. Acestea vor fi lucrările noastre. Şi ne va zice Hristos: “Bine, în toţi anii pe care i-aţi trăit, pe care vi i-am dat, atât aţi reuşit? Asta aţi lucrat? Asta Mi-aţi adus?“… Atunci conştiinţa ne va spune adevărul. Atunci vom avea martorul acuzării care este conştiinţa şi omul va tăcea, îşi va închide gura, nemaiavând nimic cu care să se apere.
* Dacă nu ne smerim cugetul şi dacă nu credem neşovăielnic că suntem mici şi neînsemnaţi, că suntem cei mai păcătoşi, nu vom putea simţi bucuria Învierii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celui smerit. Doar prin smerenie se curăţeşte inima. Fiecare virtute, strădanie şi trudă are ca scop curăţirea inimii. Iar smerenia este medicamentul cel mai puternic. Cerurile s-au deschis şi Hristos a coborât între noi şi noi, oamenii, nu ne închinăm frunţile în faţa Domnului. Nu ne smerim cugetele, ci lăsăm să trăiască în noi duhul mândriei.
* În vreme ce Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a zis că este smerit şi blând, noi, cei mici, păcătoşi, plini de patimi, miluiţi din belşug de Dumnezeu, ne mândrim şi ne închipuim că suntem cineva?… Egoismul spurcat este acela care făureşte toate relele din viaţa noastră.
* Cei smeriţi Îl vor vedea pe Dumnezeu în lumea cealaltă. Cei mândri vor fi lăsaţi afară din împărăţia Cerurilor.
* Să ne luptăm împotriva egoismului înarmaţi cu rugăciunea. “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“ să nu se oprească, dacă e posibil, zi şi noapte. Când rugăciunea lipseşte din suflet, acesta devine locaş al bolilor molipsitoare. E nevoie de luptă pentru a-L slăvi pe Dumnezeu în Sfânta Treime, şi cu glasul şi cu duhul.
* Aşa cum Hristos ne-a învăţat prin exemplul Său, suntem chemaţi şi noi să urmăm smerenia, iertarea, iubirea şi îndelung-răbdarea Sa. Şi precum Tatăl nostru ceresc este îndurător, milostiv, îndelung-răbdător şi preabun, aşa trebuie să fim şi noi cu semenii noştri, pentru ca Hristos să ne deschidă porţile Împărăţiei Lui. Aici e toată înţelepciunea. Ecuaţia preţioasă a mântuirii omului se află în fraza: orice dai, vei lua.
* Să ajungem la o asemenea iubire şi smerenie încât să ne rugăm pentru fraţii noştri cu lacrimi.
* Dacă nu ne smerim şi nu-l iertăm pe fratele nostru, nu vom fi în stare să-L urmăm pe Hristos în lucrările Lui şi să ne aflăm împreună cu El.
* Dacă vreţi să aveţi pace în casa voastră, la lucru, oriunde aţi fi, smeriţi-vă. Doar în anumite cazuri ne putem dezvinovăţi…
* Smerita cugetare este cea mai mare virtute. Pe aceasta a îmbrăcat-o Cuvântul lui Dumnezeu şi a venit pe pământ, a luat trup şi l-a biruit pe diavol. Aşa şi noi, dacă vom îmbrăca smerita cugetare, îl vom birui pe diavol, vom birui patimile noastre, vom deveni şi noi hristoşi şi dumnezei după har.
* Să credem că, dacă avem smerenie, vom atrage harul-această mare putere a lui Hristos. Prin smerenie vom atrage puterea lui Hristos şi vom învinge.
* Să studiem cele care ne-au fost date spre învăţătură, ca să se modeleze în noi Hristos în virtuţile Lui.
* Îndată ce începem justificările, “eul“ şi “de ce-ul“, smerenia îşi ia zborul şi pleacă. Numai prin smerenie şi pocăinţă suntem conduşi cu siguranţă la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
* Noi putem să aducem harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru când avem smerenie şi cerem sprijin de la Dumnezeu.
* La toate găsim vindecare, dar nu vrem să ne trudim pentru a ajunge la vindecare.
* Osândirea de sine are înlăuntrul ei umilinţă, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos.
* Nu trebuie nici să-l deznădăjduim şi nici să-l lăudăm pe om înainte de sfârşit şi înainte de moarte. Toată sporirea, tot rezultatul duhovniciei omului constă în dobândirea smereniei, care conţine discernământ. Discernământul se schimbă şi se anulează când omul este cuprins de duhul mândriei.
* Dacă nu hrănim fiara egoismului cu delăsări, încet-încet va fi stârpită cu harul lui Dumnezeu.
* Orice om mândru şi egoist se îndepărtează de Dumnezeu, pe când omul smerit se face iubit şi îndrăgit de Dumnezeu.
* Harul lui Dumnezeu trebuie să vină ca să ne îndepărtăm de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hristos, ai Adevărului şi Învierii. Lupta nu este uşoară, şi izbânda şi triumful împotriva egoismului – această fiară cu multe capete – nu se obţine în timp scurt. Lupta noastră trebuie să fie continuă şi rugăciunea neîntreruptă.
* Leacul principal împotriva egoismului este smerenia şi blândeţea, pentru că ne dăruiesc odihnă duhovnicească în suflet şi lumină, încât să vedem lucrurile mai limpede. Diavolii tremură în faţa smereniei.
* Când omul pune încuietoare gurii şi limbii sale, scapă de o mulţime de păcate.
* Mândria şi egoismul îl macină pe om în interior, şi duhoarea ajunge şi se simte în fapte şi în vorbe, şi ne facem de râs.
* Dacă inima nu s-a curăţit, dacă nu a scăpat de egoismul scârbos, de trăirea mândră, şi dacă în ea nu şi-a făcut sălaş smerenia lui Hristos, lumina Învierii nu e văzută de ochii sufletului, nu e simţită de inimă. Hristos ne-a arătat drumul curăţiei. “Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.
* Ce dovedesc greşelile şi păcatele noastre? Dovedesc egoism… Astăzi Dumnezeu trebuie să ne trimită milă nesfârşită ca să ne curăţească.
* Când lipseşte rugăciunea, asceza, păzirea minţii, pocăinţa, privegherea, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, studierea cuvântului dumnezeiesc, atunci răutatea va pătrunde adânc în noi. Lipsurile devin cauza intrării relelor…
* Nu avem acea osândire de sine care să zdruncine sufletul din temelie şi să-l facă să se smerească şi să plângă. Adică avem un simplu simţământ al păcatelor şi al păcătuirii. Acest simţământ nu este profund şi de aceea nu avem în ochii noştri lacrimile ce izvorăsc din adânc, şi folosul este foarte mic.

DESPRE IUBIRE, MILĂ ŞI MILOSTENIE

* Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos şi a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume şi lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.
* Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubeşti tu pe acest om.
* Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El şi trăieşte departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El şi să-l miluiască. Dacă nu facem şi noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.
* Omul care iubeşte nu suferă. Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea şi virtutea sunt uşoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească.
* Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simţim şi, când Îl simţim pe Dumnezeu, ne vom dărui şi noi fratelui nostru… Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru…
* Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim şi să urmăm exemplul Lui mântuitor?
* Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament.
* Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârşită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrăţişează pe toţi, şi fraţi, şi prieteni, şi duşmani, şi toată zidirea neînsufleţită.
* Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă… Când un om are îndelungă răbdare şi bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă şi bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc şi acestea sunt iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele“.
Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea şi fiinţa noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Să ne schimbăm purtarea şi Acela ni se dăruieşte nouă, ne deschide raiul. Şi totuşi nu facem asta, şi ne chinuim.
* De aceea noi, creştinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie şi îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriaşă. Trebuie să începem toţi o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc.

***

* Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm pe ei.
* Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui.
* Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste şi, mişcată de această dragoste, îl miluieşte pe sărac.
* Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o preamăreşte.
* Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră şi să nu fie o faptă formală. Să cunoaştem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însuşi Dumnezeu, este însutită. Dăruieşti ceva şi Dumnezeu îţi dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmulţit în ceruri; şi, când sufletul o să plece din această viaţă, îşi va ridica răsplata milosteniei lui.
* Noi suntem ţinuţi în viaţă de mila lui Dumnezeu. Zi şi noapte cerem milă şi iertare. Le vom primi atunci când şi noi le vom înfăptui la rândul nostru.
* Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseşte. Iubire răspândeşte, iubire primeşte.
* La a Doua Venire, Hristos va preamări şi va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire şi milostenie celor înfometaţi şi însetaţi, străinilor, bolnavilor şi întemniţaţilor, şi îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuţi.
Să cerem aşadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire ştie cum să miluiască.
* Noi toţi să-i miluim pe semenii noştri şi îndeosebi pe cei care sunt îndepărtaţi de Dumnezeu… Nimic în lume nu poate sta în faţa valorii şi mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, şi răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material şi duhovnicesc.
* Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, şi astfel primeşte să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar când durerea face pregătirea şi se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui…
* Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovniceşti. V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care sunt în aşteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui creştinul.
* Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet şi cere pricină ca să-i miluiască pe aceşti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii, întunecaţi de păcat, de neştiinţă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete.
* Dumnezeu iubeşte milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi.
Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul şi puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Şi dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos…
* Când cineva dăruieşte celuilalt din puţinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost lăudaţi, nu cei mulţi pe care i-au dat alţii. Şi dacă din puţinul nostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna şi bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îşi află odihnă, noi primim răsplată.

“Eu sunt Păstorul cel Bun“ (Ioan 10, 11)
“Eu sunt uşa oilor“ (Ioan 10, 7)
DESPRE FRICA DE DUMNEZEU, POST, RUGĂCIUNE, IERTARE, SUFERINŢĂ, ASCULTARE, ŞI JUDECATĂDespre frica de Dumnezeu

* Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păşim pe drumul drept, care ne călăuzeşte la Împărăţia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului.
*Să ne ridicăm de la frica slugii şi, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă treaptă a fricii de Dumnezeu.
* Creştinii noştri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea lui Dumnezeu, îşi păzesc sufletul şi îl apără de cel viclean, şi astfel se învrednicesc să ia parte la moştenirea viitoare.
* După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, aşa este şi grija cu care ne trăim viaţa.

Despre post

* Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post şi rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungaţi.
* De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie.
* Fiecare creştin care vrea să trăiască creştineşte trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea şi trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtuţii.
* Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare şi mulţumire va înlocui postul pe care nu-l poate face datorită bolii.
* Când postul este întărit şi însoţit de rugăciune, citirea cărţilor duhovniceşti, trezvie, participare la slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăşanie, fapte bune şi milostenie, atunci se întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil şi va simţi mai intens Pătimirea lui Hristos. Va cunoaşte cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeul nostru a trăit muceniceşte viaţa Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?
* Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu suntem atenţi la gândurile, la cuvintele şi la inima noastră. Postul e de folos când conţine şi dragoste către fratele nostru.
* Numai prin smerenie vom înainta. Postul este bun, iubirea bună, milostenia este frumoasă, la fel şi îndurarea. Dar ce este mai presus de toate? Trebuie să devenim smeriţi. Şi mai sus de smerenie ce este? Puterea de deosebire. Dacă puterea de deosebire lipseşte din virtuţi, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se naşte cu cuvioşenie, nu este bine. Postul este bun, dar este mijloc, nu scop. Mijloacele au scop şi scopul este smerenia, şi din smerenie vine puterea de deosebire.
De aceea trebuie să armonizăm tot ce facem, prin discernământul duhovnicului. Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să cugeţi, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci aici, şi astfel, cu discernământul duhovnicului iluminat prin Sfântul Duh, pregăteşte-ţi sufletul tău. Deci postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul şi după puterile noastre psihotrupeşti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate. Pentru că lipsa de măsură nimiceşte folosul.

Despre rugăciune

Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului? Putem, e de-ajuns să vrem.
Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.
În orice necaz, supărare, ispită şi problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă şi durere în suflet, şi Dumnezeu ne va da de veste, şi cererea noastră va fi împlinită…
Cu numele lui Hristos, asceţii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciţi de eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune.
* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când creştinul nu se roagă şi nu împlineşte voia lui Dumnezeu, când nu ţine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.
* Mintea omului se molipseşte lesne şi se curăţeşte lesne. Inima se molipseşte greu şi se curăţeşte greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toţi ne doare când Dumnezeu, Care voieşte mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu cleştele duhovnicesc rădăcinile patimilor şi să ne dăruiască sănătatea sufletească şi eliberarea duhovnicească.
* Toate ne sunt trimise şi ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfinţenia, adică adevărata sănătate.
* Când vedem în noi revolta egoismului şi cugetele necuviincioase, atunci să întrebuinţăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi înşine. Pentru că tulburarea şi cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieşte înlăuntrul nostru.
* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie şi ne prefacem că nu o vedem; şi într-un fel rămânem orbi sufleteşte, şi inima noastră, ca şi când ar fi moartă duhovniceşte, nu simte.
* Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele. Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.
* Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată şi plină de har, schimbă inima omului şi acesta îi iubeşte pe semeni cum se cuvine şi fără patimă.
* Fără trezvie şi rugăciune, inima nu se curăţeşte. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simţurile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curăţită prin nevoinţă şi rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.
* În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a cunoaşte măreţia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat şi dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuţi. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl înveşmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.
* Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simţim, gustăm însuşirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simţim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim şi noi milostivi. Devenim şi noi luminaţi, plini de dragoste, curaţi, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăţi… Când omul se tăvăleşte prin păcat, sufletul se sluţeşte.
* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevăraţi tirani.
* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credinţă şi lacrimi.
* Când inima omului se roagă şi se uneşte cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă şi să se pomenească numele lui Hristos. Şi la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări mulţimii din biserică, aşa şi numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeieşti în ea şi, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.
* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, aşa cum se cuvine faţă de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l ţinem pe diavol departe. Nici un hoţ nu poate fura o sobă aprinsă şi încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură uşor. Aşa şi diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, îngheţat, ne fură lesne curăţia şi neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure şi chiar să se şi apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinţa şi râvna pentru rugăciunea minţii.
Rugăciunea minţii şi, în general, trezvia aduc rezultate bune şi cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea minţii, are folos foarte mic. Trezvia şi rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz şi alinare pe calea mântuirii.

Despre iertare

* Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă greşelile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau uşoare, multe sau puţine, şi nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Aşadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părintele Ceresc greşelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.
* Iertarea nu cere efort şi greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm şi noi iertare fratelui nostru.
* Aşa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere şi să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, şi cu toate simţurile trupeşti şi duhovniceşti ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.
* Când nu avem iubire şi iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseşte.
* Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, şi vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat şi împovărat cu osândă grea şi îndepărtat de Dumnezeu, şi nu vrea să-i ierte seamănului său un cuvânt, o greşeală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?
* Dumnezeul nostru este ocean nesfârşit de iubire, milă şi iertare. Gândiţi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala şi nădejdea pocăinţei şi întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeşte cu inima deschisă… Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atât mai mult pocăinţa, întoarcerea şi lacrimile vor deschide uşor poarta Împărăţiei Cerurilor.
* Dacă noi iertăm greşelile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Aşa cum eu iert greşelile celorlalţi, Doamne, iartă şi Tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima şi cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, înmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!
* Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte şi nouă Dumnezeu. Aceasta este condiţia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.
* Părinţii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, aşa cum învaţă Evanghelia, şi izbutind aceasta, au ajuns la sfinţenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertaţi de Dumnezeu.
* Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârşi odată viaţa sa şi va ajunge în veşnicie. Şi întrucât aşa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiţi, curăţiţi, spovediţi, iubitori şi celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispoziţia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, că vom muri şi vom fi judecaţi după Evanghelie. Să luăm Evanghelia şi să ne străduim să o punem în practică.
* Omul care are dorinţa de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseşte cu lupa pe care o are moleculele dorinţei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare şi îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. Sfânta Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere şi vă povăţuiesc mereu să o cercetaţi ca să aveţi lumina Lui în viaţa voastră.
* Cum va şterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem să ştergem nici măcar o pagină din greşelile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva ţinerii de minte a răului, împotriva duşmăniei şi a răzbunării.
Ce au câştigat toţi cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalţi? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos şi fără îndreptare?… De vreme ce ne aflăm încă în această viaţă, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut şi firul vieţii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.
* Hristosul nostru este o rugă desăvârşită, mângâiere înaltă, largă şi întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim şi să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.
* Hristos a venit să ne înveţe cu întreaga Lui viaţă şi exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim şi noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste şi milostivire către aproapele nostru… De aceea noi toţi ar trebui, cu duhul recunoştinţei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim, să cugetăm la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoaştem păcatele şi să-I mulţumim pentru îndurările Sale. Mulţumirea noastră împlineşte o datorie de recunoştinţă către Dumnezeu şi totodată Îl provoacă şi Îl îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea şi mai multe harisme decât ne-a dat până acum.
* Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne ocrotească… Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai întâi aproapelui nostru şi atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândeţe, nejudecare, milostivire, ajutor şi le vom primi cu siguranţă de la Dumnezeu.
Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim şi să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însuşirile lui Hristos.

Despre necazuri

* Când aveţi un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră… Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.
* În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează… Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.
* Dacă suntem nepăsători şi trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai ameninţătoare, şi păcatul devine mai primejdios.
* Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere şi lacrimi vor fi ascultate.
* E cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăinţei şi al rugăciunii; e imposibil.
* Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.
* Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji şi o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi milosteniei, Dumnezeu o va asculta şi va răspunde.
* Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos şi primejdioase.

Despre ascultare

* Ascultarea dăruieşte lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveşte viaţa omului, sufletul şi trupul, şi treptat aduce moartea. Aşa face grija vieţii, îl macină pe om ca microbul şi îi ucide sufletul.
* Ascultarea se raportează la Hristos şi nu la omul de care ascultă cineva. Şi când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, şi astfel drumul nostru către Hristos va deveni statornic şi fără povârnişuri.
* Care om de pe pământ nu a făcut greşeli şi nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile şi cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie să ajungem. Cu cele două virtuţi, ascultarea din iubire pentru Hristos şi rugăciunea, vom reuşi să dobândim iubirea lui Hristos. Şi când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate şi simţim că suntem foarte fericiţi în viaţă.
Ascultarea îl smereşte pe om şi smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie şi egoism, acolo îşi face apariţia diavolul, ispitele şi patimile. Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

Despre judecare

* Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
* Rădăcina păcatului judecării începe din egoism şi mândrie, care sunt mari boli duhovniceşti. Toate patimile, păcatele şi căderile îşi au punctul de plecare în egoism.
* Să nu judecăm şi să nu osândim, căci acesta este păcat înfricoşător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovăraţi, avem atâtea greşeli personale, şi nu trebuie ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, şi în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greşelilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îşi cârmuieşte cum se cuvine limba sa, înseamnă că se cârmuieşte pe sine după voia lui Dumnezeu“.
Mântuirea noastră este foarte importantă şi este o lucrare plină de primejdii.

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE

* Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.
* Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa, cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.
* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.
* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.
* Postul Mare este perioadă de curăţie, lacrimi, rugăciune şi apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru şi, printre alte leacuri, ne oferă şi leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii.
* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitoceşti pe care le avem şi este mereu de folos sufletului şi trupului.
* Toţi suntem păcătoşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toţi avem nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, şi doar prin pocăinţă sinceră şi spovedanie ne vom curăţi. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său – duhovnicul.
* Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.
* Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine.
* Virtutea pocăinţei niciodată nu ajunge la desăvârşire.
* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt şi Învierea lui Hristos, şi la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea minţii, a inimii şi a trupului. Când această lucrare se înfăptuieşte, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele şi nu le lăsăm să se apropie de noi. Şi fiecare cuget rău este o muşcătură a diavolului. Şi fiecare muşcătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveşte inima cu licoarea plăcerii pătimaşe. Otrăveşte, de asemenea, şi cugetul, căci fiecare imagine scârboasă conţine în ea chiar această otravă.
* Când cugetele rele ne înţeapă cu otrava plăcerii şi le alungăm, când alungăm imaginea rea, păcătoasă, pătimaşă şi scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat.
Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de veşnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârboşenie, şi în continuare pierzanie. Dar când suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia şi priveghem pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest şir de păcate.
* Cartea curată a faptelor noastre se pregăteşte de aici, precum paşaportul… Când paşaportul sufletului nostru va fi bine întocmit faţă de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vameşii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înălţimi.
* Omul care-şi plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna şi frica dumnezeiască din viaţa sa. Lacrimile pocăinţei sunt o îmbăiere a sufletului.
* Pocăinţa sinceră şi adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu toţii, ca nişte păcătoşi.
* Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.
* Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufleteşti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.
* Pocăinţa îndurerată şterge păcatele şi Dumnezeu le uită, ca şi când nu ar fi avut loc.
* Deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, avem dreptul să ne pocăim şi să ne sfinţim. Păcatele sunt ale noastre, sfinţirea este a lui Dumnezeu.
* Să alergăm cu toţii, ca păcătoşi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem şi să ne mântuim fără plată.
* Încrederea în sinele nostru este egoism şi mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se şterge. Lacrimile spală greşeala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă şi plină de ură ar fi ea. Greşeala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăinţei şi omul revine la starea lui de dinainte.
* Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte mintea, inima şi gura omului… Lucrul de care suntem chemaţi să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.
* Orice ne-ar face, să-i iertăm şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pentru toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele şi în interior avem ură şi nu iertăm, nu facem nimic.
* Să ne nevoim acum şi să facem pregătiri pentru Cer. Căinţa de după moarte nu ne va folosi deloc.
* Când omul se pocăieşte de păcate şi se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îşi întinde braţele şi-l îmbrăţişează pe omul păcătos care se întoarce, şi oricâte murdării şi pete ar avea, se curăţeşte şi devine porumbel neprihănit… Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtuţii şi se mântuieşte.
* Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşişi, dar cu alţii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.
* Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credinţă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L înţelegem.
* Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.
* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.
* Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…
* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.
* Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.
* Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.
* Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.
* Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!
* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepreţuită.
* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.

DESPRE SUFLET, MOARTE ŞI
JUDECATĂ

* Unul este adevărul neîndoielnic: sufletul omului este nemuritor şi după moarte intrăm în veşnicie. Şi de aici depinde unde va fi aşezat sufletul omului după moarte. Să ne îngrijim deci de sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
* Conştiinţa fiecărui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu. De aceea, acum, când suntem în viaţă, să ne schimbăm şi să ne pocăim. Să-L rugăm pe Dumnezeu ca sfârşitul vieţii noastre să fie creştinesc şi să dăm răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată.
* Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă prezenţa îndurării, iubirii, prezenţa îmbrăţişării lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa şi astfel rămânem lipsiţi sufleteşte şi suferim. Şi toate acestea pentru că nu avem legătură sufletească cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumină; dacă noi simţim întuneric, înseamnă că nu avem în noi lumină dumnezeiască. Dacă simţim povara conştiinţei este pentru că nu ne-am împăcat cu Dumnezeu.
* Fiecare om va avea de înfruntat greutatea morţii. Însă cu cât devine omul mai duhovnicesc, cu atât mai puţin va gusta din chinurile ieşirii sufletului. Va trebui să ne găsim în rugăciune, pocăinţă şi trezvie. Să fim cu luare-aminte la gândurile, cuvintele, simţurile şi faptele noastre. Să răbdăm ispitele şi să-i iertăm din inimă pe cei ce ne învinuiesc.
* Orice înfăptuim pentru aproapele nostru ni se va întoarce de către Dumnezeu. Iertăm, vom fi iertaţi, iubim, vom fi iubiţi, facem milostenie, vom fi milostiviţi. Nu îl judecăm pe seamănul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe noi. Toate se vor face în mod egal. Orice dăruim, aceasta vom primi.
* Când cunoaştem calea de mântuire, este uşoară mântuirea… Este imposibil ca omul care iubeşte, care nu judecă, care iartă, trece cu vederea şi miluieşte, să rătăcească drumul mântuirii. Să fim atenţi să nu pierdem mântuirea sufletului nostru, căci lumea întreagă nu preţuieşte cât un suflet nemuritor.
* Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealaltă. După ce se închid ochii trupului, se deschid îndată ochii sufletului şi acesta vede lucruri pe care nu le vedea înainte cu ochii trupului.
* Sufletul care se nevoieşte, care rabdă, care crede neclintit în existenţa lui Dumnezeu şi în viaţa cealaltă, în zilele în care primeşte harul se simte ca şi când ar fi înarmat cu armele luminii şi capătă încredere deplină în Dumnezeul şi Părintele Ceresc.
Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele, necazurile, durerile. Să se smerească încontinuu. Să izgonească cugetele rele imediat ce acestea îşi fac apariţia. Să fie cu luare-aminte la propria viaţă. Şi atunci, în vremea când nu se aşteaptă, va simţi cercetarea harului lui Dumnezeu.
* Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important şi este superior îngerilor. Această suflare va pleca în ceasul morţii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl şi, dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui veşnic, dacă le-a făcut pe ale diavolului, va merge cu diavolul… De aceea să ne îngrijim să ajutăm sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc în faţa lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.
* Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează dispare şi are valoare nepreţuită. Şi pentru că este veşnic şi nemuritor trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru piere când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului. Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu.
* Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă pierdem sufletul nostru, nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu, strădanie şi nevoinţă.
* Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu îl iubeşte nespus pe om. Să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăinţă, prin spovedanie şi prin viaţa noastră credincioasă.
* Să întrebuinţăm timpul şi clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu ne atragă lucrurile pământeşti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.
* Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să-i dăm de lucru numele lui Hristos şi al Maicii Domnului. Să cugetăm la moarte, la Judecată, la cum să facem binele, la cum să-L mulţumim pe Dumnezeu… De vreme ce microbii umblă şi ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea:
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă; Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă.
Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat şi pregătit.
* Moartea este înfricoşătoare, nu am gustat-o şi nu o ştim. Când va veni, nu vom putea mărturisi despre ea, doar o vom îndura… De aceea îl vedem pe muribund cum înghite, lăcrimează şi are privirea înceţoşată. Nu are contact cu cele de lângă el şi vede alte lucruri… Prin această moarte vom trece cu toţii. Să ne pregătim deci să înfruntăm moartea conştient, să nu ne acuze conştiinţa, şi să avem şi fapte bune să punem în balanţă.
* Când omul este pregătit, înfruntă moartea înfricoşătoare cu leacul nădejdii, cu uşurarea conştiinţei. Acestea vin şi îndulcesc chinul şi frica, şi dau curaj neliniştii sale.
* Trebuie să ne dăm seama că lumea este deşertăciune şi că plecăm cu adevărat în viaţa veşnică. Ne aşteaptă o altă lume, duhovnicească, veşnică, sfântă. Aici toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea să se mai întoarcă nicicând înapoi.

VIAŢA UNUI SFÂNT: AVVA JUSTIN POPOVICI

Traducere din limba sârbă
Miljurko Vukadinovici şi Traian Manta

Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi  Teleormanului

Editura Bunavestire

Galaţi, 2003

http://www.editurabunavestire.ro

Cuprins

VIAŢA PĂRINTELUI JUSTIN

ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN ŞI POMENIREA LA PATRUZECI DE ZILE

CUVÂNTUL EPISCOPULUI IOAN LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI IRINEU LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

DISCURSUL PĂRINTELUI GHEORGHE GRIGORIATUL LA PARASTASUL DE 40 DE ZILE AL PĂRINTELUI JUSTIN

CUVÂNTUL PĂRINTELUI ARHIMANDRIT MARKO LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

NOTA EDITORULUI

DESPRE DESFRÂUL EUROPEI

VIAŢA PĂRINTELUI JUSTIN

Este porunca dumnezeiescului Apostol: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 7-8).
Şi într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos este Cuvântul Veşnic al lui Dumnezeu – Logosul Dumnezeiesc şi Veşnica Înţelepciune Dumnezeiască, şi ieri şi azi şi în veci acelaşi, acelaşi din veşnicie în veşnicie şi Unicul Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru Mântuitor. Ca veşnică Iubire Dumnezeiască şi Veşnic Iubitor de oameni, El la început a adus neamul omenesc de la nefiinţă la fiinţă şi, la plinirea vremurilor, El S-a întrupat din Sfânta Fecioară din iubire pentru noi, pentru oameni, şi pentru mântuirea noastră. El, cum spune înţeleptul Solomon, şi pe cel mic şi pe cel mare El i-a făcut şi pronia Lui e la fel pentru toţi (Înţ. lui Solomon 6, 7) şi de aceea El a dat Prooroci şi Judecători în Vechiul Testament ca să înveţe şi să conducă poporul lui Dumnezeu; El i-a ales şi pe Sfinţii Săi Apostoli şi i-a trimis în lume ca să propovăduiască Cuvântul Evangheliei pentru mântuirea fiecărui trup şi a fiecărei făpturi; El şi astăzi dă şi aşează Învăţători şi Dascăli şi Părinţi şi Păstori în Sfânta Sa Biserică şi prin ei ne conduce şi ne învaţă Cuvintele dumnezeirii Sale, şi ei, generaţie după generaţie, depun mărturie prin Duhul Sfânt despre Dumnezeul Cel Viu şi adevărat, despre Adevărul veşnic şi Dreptatea lui Dumnezeu, despre mântuirea veşnică şi viaţa veşnică prin El – despre unicul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, şi aici pe pământ şi în veşnica Împărăţie Cerească.
Despre aceasta a proorocit şi a vorbit şi Înţeleptul Solomon, când spunea că înţelepciunea este una, toate le poate, şi rămânând una cu sine însăşi, ea toate le înnoieşte, şi răspândindu-se, prin veacuri, în sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu şi prooroci. Cu adevărat Dumnezeu nimic nu iubeşte, fără numai pe cel ce petrece întru înţelepciune (Înţ. lui Solomon 7, 27-28). Domnul Hristos, Puterea şi Înţelepciunea Dumnezeiască, Iubirea Divină şi Iubirea de oameni ne dăruieşte prin Biserica Sa Prooroci şi Apostoli, Dascăli şi Învăţători, Părinţi şi Păstori, care prin Sfântul Duh mărturisesc şi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu, mărturisesc şi întăresc credinţa Ortodoxă Dumnezeiască, trăind-o ei înşişi mai întâi şi traducând-o în fapt în viaţa şi în purtarea lor, în vieţuirea lor bineplăcută lui Dumnezeu şi în fapte de binefacere. De aceea testamentul şi porunca Sfântului Apostol Pavel despre neîncetata aducere aminte şi pomenire a Învăţătorilor şi despre neîncetata cugetare la viaţa lor şi urmarea credinţei lor – este pentru noi, ortodocşii, însuşi testamentul lui Hristos, pentru că Hristos a vorbit şi prin Pavel, aşa cum ne-a vorbit şi ne vorbeşte prin Dascălii şi Părinţii noştri, slujitori, ucenici şi prieteni credincioşi ai Săi.
În timpurile de demult ale Bisericii Creştine, Hristos, ca şi cap al Sfintei Sale Biserici, după Sfinţii Apostoli a dat neamului omenesc mari şi slăviţi Părinţi şi Dascăli în fiecare generaţie, care au propovăduit neamului omenesc Evanghelia şi l-au condus spre mântuire. Din dragoste statornică, El însuşi, conform făgăduinţei Sale sincere (cf. Matei 28, 20), face acelaşi lucru şi astăzi prin urmaşii Sfinţilor Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi, prin Sfinţii Episcopi şi Păstori, Preoţi şi Dascăli, Duhovnici şi Mărturisitori ai Ortodoxiei, de la vechii Sfinţi Părinţi până la Sfinţii Chiril şi Metodie, Sfântul Fotie, Sfântul Sava şi Sfântul Grigorie Palama, şi prin Sfântul Marcu din Efes şi Sfântul Tihon de Zadonsk, până la Sfântul Vasile de la Ostrog şi Sfântul Nectarie din Eghina şi până la cei mai noi Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei vieţii ortodoxe.
Un asemenea sfânt Dascăl şi Învăţător, Părinte apostolicesc şi Păstor, Duhovnic şi Mărturisitor al lui Hristos, purtător de Duh, a fost în zilele noastre, în Sfânta Biserică Ortodoxă, slujitorul credincios şi plăcut lui Dumnezeu – Părintele Justin. Căci dacă, după Apostoli, cineva a propovăduit în zilele noastre Cuvântul lui Dumnezeu şi a trăit şi a murit vrednic de mântuirea Evangheliei propovăduite, atunci acela a fost cu adevărat fericitul adormit Părinte Justin. De aceea ne-a şi rămas ca un model şi un exemplu demn de urmat: în cuvintele Evangheliei şi în modul de viaţă evanghelic, în eroismul credinţei ortodoxe în Hristos – Omul în care S-a întrupat Dumnezeu – ieri, azi şi în veac, şi în fiecare faptă creştineasca a sfintei credinţe şi a sfintei virtuţi. Căci, după Înţeleptul Solomon , fiecare dintre cei care ţin şi păstrează cele sfinte ale Domnului, el însuşi se sfinţeşte şi devine luminat, astfel şi acest slujitor şi prieten credincios al Domnului, păstrând şi păzind cu credinţă şi sfinţenie cele mai mari valori – credinţa şi viaţa Evangheliei lui Hristos, el însuşi s-a sfinţit şi s-a luminat, şi a rămas ca atare o pildă şi un model dat nouă de Dumnezeu pentru a fi urmat şi imitat.
De aceea, împlinind porunca de mai sus a unuia dintre cei mai de frunte Apostoli, Sfântul Pavel, înfăţişăm aici o scurtă expunere a vieţii şi lucrării sale evanghelice, unora cunoscută întrucâtva, dar multora puţin cunoscută sau total necunoscută. Căci nici noi care l-am cunoscut şi care, deşi nedemni, însă după nemărginita milă a lui Dumnezeu şi marea bunăvoinţă a acestui fericit Părinte, am fost ucenicii şi fiii săi duhovniceşti, nici noi înşine, chiar până la fericita lui înfăţişare la Domnul, n-am ştiut îndeajuns cine şi ce fel de om al lui Dumnezeu a fost.
Dar cum să purcezi la descrierea vieţii unui om, a unei făpturi omeneşti după chipul lui Dumnezeu, mai ales a unui asemenea om plăcut lui Dumnezeu, neîndeplinind mai întâi ceea ce însuşi Părintele Justin a făcut întreaga sa viaţă şi a recomandat şi altora: de fiecare fiinţă omenească şi de fiecare creatură a lui Dumnezeu să te apropii înainte de toate cu o rugăciune; că ruga la Domnul mijloceşte apropierea noastră de fiecare fiinţă, de sfânta taină a oricărui suflet, a oricărei persoane după chipul lui Dumnezeu, căci doar prin mijlocirea celui pomenit în rugăciunea către Domnul Hristos se poate întâlni şi cunoaşte şi iubi în mod corect şi fără greşeală creaţia dumnezeiască, orice fiinţă omenească după chipul lui Dumnezeu. Din acest motiv temeinic, şi apropierea noastră aici de viaţa şi lucrarea fericitului adormit Părinte Justin va fi, şi ne vom strădui să fie, o apropiere prin rugăciune. Căci astfel a fost şi apropierea lui faţă de noi în timpul vieţii pământeşti şi suntem siguri, – credem aceasta, o ştim şi o simţim – astfel este şi acum legătura sa cu noi din ceruri, din Împărăţia Cerească a lui Hristos, unde rugăciunea este trăire veşnică şi răsuflare veşnică în Duhul Sfânt şi cu Duhul Sfânt.
Părintele Justin s-a născut de Bunavestire (25 martie) 1894, în vechiul Vranje sârbesc , din părinţi de credinţă ortodoxă de origine sârbă – Spiridon şi Anastasia. Tatăl lui Spiridon, cunoscut ca Popa Alexa, a fost preot, al şaptelea la rând cel puţin (iar după unii chiar al 13-lea) din vechea familie Popovici, despre care însuşi numele ne spune că este de origine preoţească. Unul dintre vechii preoţi ai acestei familii s-a strămutat, se spune, din ţinuturile sudice în apropiere de Vranje, aducând cu sine în panere de nuiele pe căluţ copilaşii şi lucrurile pe care le avea.  Dintre preoţi, înaintea Popii Alexa ne sunt cunoscute numele înţeleptului Popa-Naka şi al altor patru: Đorđe, Velićko, Marko şi Antonie, păstrate în cărţuliile Părintelui Justin, pentru că recunoscătorul nepot şi urmaş le pomenea zilnic la Sfintele Liturghii. (Despre aceşti preoţi se mai cunoaşte încă ceva: că, în timpul exarhatului bulgar, ca sârbi curaţi, s-au ţinut mai aproape de fraţii greci, şi turcii i-au numit “greco-romani”, pentru că era interzis a te numi sârb, mai ales în timpul războaielor sârbo-turce, până la eliberarea oraşului Vranje şi a împrejurimilor, la 19 ianuarie 1878).
Popa Alexa a fost preot în acea vreme în satul Gornje Žapsko (mai la sud de Vranje, peste Morava) şi a fost paroh la Toplačka sau Ćukovačka. În satul Gornje Žapsko se afla mănăstirea Sfântul Ştefan (metoc al mănăstirii Sfântul Prohor Pčinjiski) în care era o şcoală mănăstirească, aşa numitul Seminar Teologic de Muzică Psaltică , unde fiul lui Alexa, Spiro, a învăţat psaltichia, dar numai doi ani, pentru că după aceştia tatăl l-a readus acasă. Astfel, pentru o generaţie, în casa Popovici s-a întrerupt şirul de preoţi, pentru ca fiul lui Spiro şi nepotul lui Popa-Alexa, Blagoje – Justin, să îl reia şi astfel s-a restabilit cu adevărat tradiţia familiei. Ca vechi seminarist, Spiridon i-a sprijinit mai târziu pe preoţi în lucrările de organizare a hramurilor, astfel că el şi familia sa au rămas în atmosfera preoţească, bisericească şi religioasă, şi într-un asemenea mediu s-a născut şi crescut micul Blagoje.
La eliberarea oraşului Vranje, Popa-Alexa a reuşit să ridice aici două case, câte una pentru fiecare fiu, Spiridon şi Dragutin, care se află în piaţa orăşenească de jos, numită Tekija. Din acea vreme s-a mutat la Vranje întreaga sa familie şi a locuit acolo. Spiridon, care de atunci s-a ocupat cu economia, era un tânăr foarte cinstit şi evlavios; în curând s-a însurat cu o fată cinstită şi credincioasă, Anastasia, mai tânără decât el, fiica lui Ştefan şi a Katei din Donje Trebišnije, lângă Vranje. În primii ani de căsnicie, tinerilor soţi le mureau copiii la vârste fragede. Li s-au născut opt copii, din care au rămas în viaţă doar trei: mai întâi fiica Stojna (numită astfel de acord cu naşul, Kosta Ioanović, preot din Vranje, chipurile pentru ca fetiţa să reziste şi să stea în picioare, adică să rămână în viaţă), apoi cu doi ani mai mic, Stojadin (numit de asemenea astfel pentru a rămâne în viaţă) şi, în cele din urmă, Blagoje, cu doi ani mai mic decât el, numit astfel după sărbătoarea Buneivestiri a Sfintei Fecioare, când s-a şi născut.
Fără îndoială că prin naşterea lui Blagoje de Bunavestire şi prin faptul că a rămas ca al treilea copil în viaţă (părinţii au pierdut încă un copil după el), deşi nu este prestabilit, totuşi se arată un semn important sub care se va derula viaţa lui pe pământ: din ziua venirii sale în aceasta lume, binevestitul Blagoje a trăit şi s-a ridicat sub semnul celei mai înalte bunevestiri date cândva neamului omenesc – bunavestire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară, pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră, şi bunavestire referitoare la taina Sfintei Treimi dătătoare de viaţă, la Dumnezeul nostru, în al Cărui nume a fost botezat micul Blagoje, la biserica din Vranje care avea acest hram . Pornit în lume prin voia lui Dumnezeu “din nefiinţă spre întreaga fiinţă”, cum va scrie el însuşi mai târziu în Dogmatica sa, din ziua Buneivestiri a anului 1894 şi până la Bunavestire din 1979, când a părăsit această lume şi s-a mutat la viaţa veşnică, a fost un mesager şi un binevestitor permanent şi un neîntrecut teolog al tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu – a lui Hristos Omul Dumnezeu, din Sfânta Fecioară şi al tainei Sfintei Treimi, unicul şi Adevăratul nostru Dumnezeu.
În sânul familiei sale creştine şi preoţeşti a crescut şi tânărul Blagoje, împreună cu sora sa mai mare şi cu fratele său, educat în spiritul a tot ceea ce este cinstit şi evlavios şi plăcut Bunului Dumnezeu. Multe lucruri bune a învăţat mai cu seamă de la bunica sa Stana, preoteasa, care a trăit 105 ani şi pe care a iubit-o mult şi, de asemenea, de la credincioasa sa mamă Taša-Anastasia, astfel că în aceasta privinţă copilăria sa a fost asemenea copilăriei Sfântului Vasile cel Mare, care mărturiseşte singur pentru sine (în Scrisorile 204 şi 223) că în primul rând a primit şi învăţat credinţa ortodoxă de la mama sa Emilia şi de la bunica sa Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie făcătorul de minuni, episcop al Neocezareei, locul de naştere al lui Vasile. Mama şi bunica lui Blagoje nu l-au avut pe Sfântul Grigorie ca învăţător, dar în schimb au avut în ţinutul lor mănăstirea făcătorului de minuni al lui Hristos – Sfântul Prohor Pčinski . Ele, ca şi alţi locuitori şi locuitoare din Vranje, mergeau des la mănăstire şi-şi duceau cu ele şi copiii şi nepoţii. Cât de mare era credinţa cinstiţilor locuitori din Vranje  ca şi devotamentul faţă de Sfântul Prohor şi mănăstirea lui ne-o spune însăşi numele cu care ei îl denumesc şi azi pe Sfântul Prohor, adresându-i-se cu numele comun de Sfântul Părinte şi arătând prin aceste cuvinte relaţia dintre ei. Căci vechea mănăstire a Nemanjićilor şi sfântul ei ocrotitor şi făcător de minuni – Sfântul Prohor Izvorâtorul de Mir, a fost casa părintească spirituală comună şi leagănul duhovnicesc în care s-au născut, sau mai bine zis au renăscut, multe suflete credincioase ale acestui ţinut, printre care şi tânărul Blagoje Popovici.
Mergând acolo cu părinţii săi, a fost adesea şi martorul vindecărilor care s-au petrecut la moaştele acestui sfânt al Domnului. Mulţi ani mai târziu, el însuşi ne-a spus că a fost martor ocular al vindecării binefăcătoare a mamei sale Anastasia (1929), care se îmbolnăvise de o grea boală la picior, nevindecabilă nici de oameni, nici de doctori. După ce i s-a citit rugăciunea şi i-a fost uns piciorul cu mir vindecător de la moaştele Sfântului Părinte Pčinjski, piciorul i s-a tămăduit în chip minunat şi ea s-a însănătoşit . Şi mai târziu, în timpul vieţii sale, sincerul şi seninul cinstitor al Sfântului Părinte Pčinjski, Blagoje – Justin, ori de câte ori a putut nu a scăpat prilejul de a merge din nou la Luminătorul ţinutului său natal pentru închinare şi binecuvântare, mai ales că un timp, ca profesor la Universitate, a aparţinut, ca monah, frăţiei mănăstirii Sfântul Prohor  . De la credincioasa sa mamă, tânărul Blagoje a învăţat şi practica de bază a credinţei evanghelice ortodoxe: rugăciunea şi postul. Adesea ne povestea cum mama sa, alături de alte credincioase din Vranje, ţinea cu străşnicie un post sever, fără nici un fel de mâncare sau apă, în timpul primelor trei zile ale Postului Mare, lucru pe care el, mai târziu, în viaţa sa riguroasă, nu numai că l-a păstrat cu credinţă, ci l-a şi amplificat, cum vom vedea mai departe.
Despre credinţa şi cinstea tatălui său, Spiridon, ne aduc mărturie spusele multor oameni care îl cunoşteau, căci el a fost într-adevăr omul lui Dumnezeu, după bunătatea inimii şi blândeţea sufletului, dar şi după curăţia vieţii sale dăruite Domnului şi după înţelepciune.
Dar cum a fost mama lui Blagoje, Anastasia, ne-a lăsat mărturie chiar fiul ei, mărturie pe care considerăm că este cel mai bine să o redăm aici în întregime. Această mărturie a fost notată câteva luni mai târziu după binecuvântata ei moarte. Şi anume, pe marginea tălmăcirii Sfintei Evanghelii a lui Ioan (de Paşte, în 1945), Părintele Justin a notat sub titlul “Simţirea fizică a nemuririi” următoarele: “Am trăit acel simţământ alături de mama mea moartă. Ea, cea mai dragă, a adormit întru Domnul de Sfântul Gavril Lesnovski (15/28 ianuarie 1945), duminică, la ora 22:30. A fost înmormântată a doua zi la orele 16:00. Pe faţă ei se revărsa un fel de nemărginită blândeţe şi bunătate. Despărţindu-se de trupul ei fără viaţă, sufletul i-a lăsat pe faţă o blândeţe şi o frumuseţe nemuritoare.       Într-adevăr, numai blândeţea nemuritoare şi frumuseţea nemuritoare pot fi atât de plăcute. Şi una şi alta, transformate într-o bunătate nemuritoare. Şi toate acestea m-au impulsionat spre o mai mare şi mai mare dorinţă de a mă ruga. Pur şi simplu o oarecare simţire fizică a nemuririi s-a revărsat asupra fiinţei mele. Şi eu, într-adevăr, alături de mama mea moartă, am trăit cea mai mare dovadă a nemuririi ei: dovada fizică. Acest lucru este paradoxal, dar din punct de vedere evanghelic autentic: Bobul de grâu, dacă nu moare, nu rodeşte; iar dacă moare, aduce roadă bogată. Pe o faţă moartă – o asemenea evidentă nemurire! Nemurirea sufletului, nemurirea întregii fiinţe a scumpei mele mame… Şi eu am plâns de tristeţe şi duioşie, iar acele sentimente îmi stăpânesc şi acum întreaga fiinţă. Faţa ei minunată era o trecere fizică naturală spre nemurirea ei. Iar eu? De atunci mă gândesc la ea în rugăciune: fiecare simţământ către ea şi fiecare gând la ea se prefac pe neobservate într-o rugăciune duioasă… Toate gândurile mele picură lacrimi şi curg în rugăciune… Binecuvântarea înseamnă a fi om cu sentimente, cu sentimentele fizice ale nemuririi… Acesta este ultimul dar pământesc de la mama, de la nemuritoarea mea dăruitoare de haruri… Prin sufletul tulburat trece dulcele fior damaschinic al adevărului veşnic: «Sunt icoană a slavei Tale de nespus…» Scântei ale puterilor învietoare roiesc somptuos pe faţa blândă şi dragă a adormitei mele mame, pentru a se contopi bucuroase într-un foc al Învierii în ziua Judecăţii de Apoi şi pentru a străluci într-o lumină veşnică, ea – sluga lui Dumnezeu: Anastasia – Cea Înviată…”
Această notiţă discretă a fiului despre mamă ne mărturiseşte desigur despre calităţile şi credinţa unei asemenea mame care a educat un asemenea fiu, dar însăşi trăirea descrisă a nemuririi ne vorbeşte mult mai mult despre credinţa şi evlavia însăşi a fiului ei, Blagoje – Justin, omul care întreaga sa viaţă a mărturisit, împreună cu Sfântul Isaac Sirul, că nemurirea nu este nimic altceva decât simţirea lui Dumnezeu: “A simţi pe Domnul Hristos în tine înseamnă să simţi nemurirea, să te simţi nemuritor”, a notat el, confesându-se într-una din cărţile sale (Abisuri filosofice). Cu toată smerita recunoaştere a păcătuirii noastre şi a deplinei noastre nevrednicii, putem şi noi să mărturisim astăzi că un asemenea simţământ al nemuririi şi al veşniciei sau unul asemănător, însă asemenea nevredniciei noastre spirituale, într-o mult mai mică măsură, ne-a dăruit el – fericitul nemuritor întru Hristos, Justin – nouă, păcătoşilor şi nevrednicilor, la ceasul său – de Bunavestire a lui Hristos şi a Maicii Domnului – al fericitei mutări la Domnul şi în timpul odihnei de după moarte în chilia trupului său purtător de duh, toate cele trei zile de dinainte de înmormântare.
S-ar putea spune multe încă despre creşterea şi educarea tânărului Blagoje, dar este timpul să trecem mai departe la relatarea vieţii lui. În orice caz, aici trebuie imediat accentuat, ca foarte important fapt pentru o asemenea apariţie spirituală în această vreme a noastră atât de tulbure şi şovăitoare în credinţă, cum este apariţia personalităţii Părintelui Justin, că toată pioşenia şi cinstea copilărească au fost, conform minunatelor şi nebănuitelor căi ale Cuvântului Dumnezeiesc, statornicite şi întărite începând cu vârsta de 14 ani şi în tot restul vieţii sale.
Despre aceasta ne mărturiseşte el însuşi când spune că de la 14 ani a început să citească conştiincios şi să studieze Evanghelia lui Hristos şi când afirmă şi recunoaşte cu sinceritate ca şi Pavel: “Dacă nu aş fi întâlnit atunci Chipul Domnului Hristos, nu ştiu ce s-ar fi ales de mine”. Un lucru este neîndoielnic, chiar de la începutul şi până la sfârşitul vieţii pământeşti a Părintelui Justin, şi acesta este faptul că el de copil şi până la 85 de ani a fost adevărat şi drept, integru şi neprefăcut om cu chip de la Dumnezeu, şi de aceea un om al credinţei şi iubirii dumnezeieşti întru Domnul Iisus Hristos, al său şi al nostru. Şi ni se pare acum, în timp ce prezentăm viaţa şi întâmplările din copilăria sa până în ultima zi şi întâmplări ale vieţii sale pământeşti, că tot parcursul vieţii este cel mai bine schiţat şi exprimat de cuvintele Sfântului Apostol cel mai drag lui, nu mai puţin drag decât Pavel cel de neînlocuit – Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul: Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este, spune Sfântul Boanerges (Fiul Tunetului, cum semna uneori însuşi Părintele Justin ), să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele. Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte, că Duhul este adevărul    (I Ioan 5, 3-6). În aceste sfinte cuvinte şi în adevărurile care se află în ele şi în spatele lor este cuprinsă toată taina drumului vieţii Părintelui Justin Popovici, toată taina personalităţii sale omeneşti şi de aceea şi a lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Prin iubirea de Dumnezeu şi prin ţinerea poruncilor Lui, el a întreţinut credinţa în Hristos până la capăt şi de aceea a biruit lumea şi de aceea este mărturisit de Duhul Adevărului.
Dar să ne întoarcem din nou la copilăria sa. Toţi trei copiii lui Spiridon şi ai Anastasiei au terminat şcoala elementară în Vranje şi toţi trei cu calificativul excepţional. Stojina a rămas după aceea acasă, iar Stojadin a continuat gimnaziul la Vranje şi după terminarea acestuia a plecat să studieze Dreptul la Belgrad, în timp ce cel mai tânăr, Blagoje, după cele patru clase elementare terminate în 1905 cu succes deplin, a plecat la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad (1905–1914) . Şi pentru tânărul Blagoje şi pentru părinţi, plecarea sa la teologie a venit “aşa, de la sine”, cum ne mărturiseşte sora sa, ceea ce însemna că dorinţa sa a coincis cu cea a părinţilor. În acea vreme, admiterea la Seminarul Teologic Sfântul Sava, în Belgrad, nu era uşoara pentru că se înscriau câteva mii de candidaţi, dar intrau doar până la o sută, din această cauză trecându-se cu greu examenele de admitere. Blagoje a trecut examenele cu “excepţional”, cum excepţional a fost şi mai departe în timpul studiilor. La Seminarul Sfântul Sava viaţa se desfăşura în internat, iar aceasta însemna o viaţă frăţească şi colectivă, aproape ca în familie. Profesorii – printre care cel mai însemnat pentru tânărul Blagoje, dar şi pentru alţi elevi era, desigur, ca dascăl şi pedagog, Nicolae Velimirovici, pe atunci ieromonah şi doctor în filosofie şi teologie  -, aveau preocupările lor şi cursuri cu tinerii seminarişti, iar elevii însăşi aveau asociaţiile lor şcolăreşti, frăţiile lor literar-spirituale în care se instruiau reciproc şi se ajutau între ei în înălţarea spirituală şi în educarea în credinţa şi religia ortodoxă . Însuşi Părintele Justin ne-a povestit mai târziu că aceste frăţii ale elevilor, mai ales unele personalităţi dintre seminariştii mai vechi, au contribuit la trezirea şi dezvoltarea sa spirituală şi le-a rămas recunoscător pe viaţă şi pe aceşti prieteni mai mari i-a pomenit până la capătul vieţii, necontenit, în rugăciunile sale personale şi mai ales la Sfintele Liturghii.
În aceste asociaţii literare, tânărul Blagoje strălucea prin elocinţă şi stilul său, prin inteligenţă şi prin cunoaşterea excepţională, deja de pe atunci, a literaturii universale şi a problemelor ei. În general era foarte îndrăgit de tovarăşii săi, dintre care mulţi l-au numit “prieten la cataramă” şi acest lucru îl atestă şi anumite fotografii păstrate şi ilustratele primite de la prieteni. Dar tânărul Blagoje nu era numai un tovarăş vesel şi bun. Deja de atunci îi dădeau târcoale acestui suflet tânăr şi dornic de dumnezeire tristeţi şi nostalgii ale veşniciei, deloc pământene . Chiar acestor ani tineri ai Seminarului îi aparţine şi acea perioadă – al 14-lea an de viaţă – când a început să citească cu regularitate Sfânta Evanghelie. (Poate că atunci a lăsat prin legământ, pentru sine şi pentru alţii care doresc aceasta, regula ca zilnic să citească trei capitole din Noul Testament; s-a ţinut de această regulă până la capătul vieţii).
Aceasta este perioada trezirii conştiente a tânărului în faţa tainei vieţii şi a sensului existenţei, când Blagoje, asemeni tânărului din Evanghelie, şi-a pus sieşi cea mai serioasă întrebare: cum să dobândeşti viaţă veşnică? La această fundamentală întrebare evanghelică (Matei 19, 16; Marcu 10, 17) el a revenit adesea şi mai târziu, mai ales când avea întâlniri şi discuţii cu tineri şi cu studenţi, şi le spunea: “Nimeni nu i-a pus Domnului Iisus o întrebare la fel de importantă şi hotărâtoare pentru om cum este cea pusă de tânărul din Evanghelie”. De aceea a iubit întotdeauna fără rezerve tinereţea şi sufletele tinere şi le-a dedicat mult din timpul şi iubirea sa, atât ca profesor, cât şi ca duhovnic, mai târziu. Interesul conştient al lui Blagoje pentru lume şi Cuvântul Viu al lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură nu a fost doar acea învăţare şcolărească obligatorie pentru examene, ci a fost căutarea pâinii celei de toate zilele pentru viaţă şi fapte, căutarea răspunsului şi a hranei duhovniceşti pentru sufletul lui flămând şi însetat de Dumnezeu, însetat şi flămând de împlinirea şi sensul vieţii şi aici pe pământ şi în întreaga veşnicie.
Despre ce şi cât a însemnat şi a reprezentat pentru el personal Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, care pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12), ne mărturisesc două scrieri mai târzii ale sale şi întreaga sa viaţă de teolog plină de fapte alese. Faptul că, pentru doritorul de Dumnezeu şi iubitorul de Hristos Blagoje – Justin, Cuvântul Evangheliei e sfânt şi însufleţit prin Duhul lui Dumnezeu, că e Cuvântul adevărului şi izbăvirii veşnice, a fost într-adevăr foarte însemnat şi în tinereţe şi mai târziu, ni-l arată şi faptul că el, de felul lui dăruit excepţional cu un har aparte al înţelegerii şi cugetării, cu rarul şi atât de multiplul şi sensibilul şi de aceea uneori amarul dar al înţelepciunii lui Solomon, – toate gândurile şi cugetările inimii şi minţii sale le-a expus fără cruţare judecăţii adevărului şi înţelepciunii Sfântului Duh, Duhul vieţii în Biserica Ortodoxă a lui Hristos şi al experienţei şi tradiţiei ei, doar parţial notată şi cristalizată în Sfânta Scriptură. Acest lucru ni-l mărturisesc încă o dată toate lucrările sale, începând cu notiţele şi caietele şcolăreşti şi studenţeşti păstrate, până la ultimele mari lucrări editate sau rămase în manuscris. Pur şi simplu Părintele Justin a crescut, a trăit şi a respirat în atmosfera Evangheliei şi a Sfintei Scripturi. În aceasta constă poate una din tainele iubirii sale deosebite faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi faţă de Sfântul Apostol Pavel.
În anii de seminar îşi face apariţia interesul său viu pentru problemele literaturii universale şi ale filosofiei, mai ales pentru acele probleme la care a făcut referire scriitorul de origine slavă – Dostoievski în operele sale atât de adânci. Trebuie să spunem din capul locului că în această privinţă Părintele Justin a fost asemenea Părinţilor Bisericii Ortodoxe, mai ales asemenea Sfântului Justin Martirul şi Filosoful şi Sfinţilor Vasile şi Grigorie. Prin literatura şi filosofia grecească pe care le-au cunoscut ca nimeni alţii în vremea lor, aceşti sfinţi au cunoscut din înseşi aceste opere toată nimicnicia şi deşertăciunea înţelepciunii omeneşti lipsite de Hristos, au simţit poziţia chinuită şi fără ieşire a fiinţei omeneşti în neputinţa de a ajunge până la ultimul adevăr şi sens al acestei vieţi şi al acestei existenţe şi de aceea s-au dedicat şi s-au consacrat şi mai mult lui Hristos şi atunci au mărturisit şi au propovăduit, au tălmăcit lumii şi oamenilor, au lămurit cu înţelepciune dumnezeiască unicul şi de neînlocuitul Adevăr al Evangheliei lui Hristos, ca pe o ştiinţă şi o înţelepciune izbăvitoare pentru om.
După exemplul acestor Sfinţi Părinţi şi mergând pe calea lor până în timpurile noastre, şi Părintele Justin a studiat cu atenţie în tinereţe înţelepciunea universală şi filosofia… din predania omenească (Coloseni 2, 8), atât filosofia clasică greacă, cât şi cea mai nouă şi contemporană, cea europeană şi cea slavă, astfel că în această privinţă a fost dăruit ca nimeni altul în vremurile noastre. Din toate problemele filosofice profunde şi multiple, de natură foarte sensibilă şi răsunătoare, el a simţit şi a cunoscut toate tainele şi labirinturile spiritului şi fiinţei umane în această lume şi viaţă şi totuşi, pe toate căile şi în răscrucile înfocate ale duhului şi gândului omenesc, cum singur spunea, el, asemenea Sfinţilor Părinţi, s-a menţinut ca filosof sfânt şi înţelept, adică un adevărat şi nesăţios iubitor al adevăratei şi nepieritoarei Înţelepciuni. Căci, după necruţătoarea de sine sinceritate şi iubirea de adevăr a sufletului său căutător şi doritor de Dumnezeu şi după harul dăruit de Dumnezeire, el s-a aşezat chiar de la începutul vieţii pe calea unică, salvatoare şi dreaptă – calea Adevărului însuşi, care duce şi introduce în Viaţa Veşnică şi acesta este numai Domnul Hristos, Omul-Dumnezeu – Calea, Adevărul şi Viaţa, unicul Iubitor de oameni şi unicul Mântuitor al omului. De aici  s-a aprins în tânărul Blagoje o iubire atât de puternică către Domnul nostru Hristos, iubire care a ars în inima sa fără încetare, până la ultima suflare a vieţii sale pământeşti. Confesiuni şi mărturii minunate ale acestei iubiri nesfârşite pentru Mântuitorul Hristos găsim în toate lucrările şi scrierile sale, dar incomparabil mai mult am văzut şi am trăit acea iubire a lui pentru Hristos în el însuşi în cursul vieţii şi în faptele sale.
Interesul tânărului Blagoje şi mai târziu al tânărului monah Justin pentru Dostoievski şi pentru alţi titani ai gândirii umane şi ai tragicei ei problematici a apărut la el, înainte de orice, din proprii iniţiative interioare. Într-un anume sens, Dostoievski a fost într-adevăr “învăţătorul şi călăul” său, cum singur spunea, dar aceasta tocmai pentru că amândoi s-au găsit şi s-au întâlnit în legătură cu aceleaşi probleme veşnice şi pentru că amândoi doar în Hristos au găsit şi au descoperit şi au trăit rezolvarea chinuitoarelor lor probleme, unica ieşire salvatoare din toate fundăturile şi din tragismul vieţii omeneşti. Părintele Justin a trăit drama umană a lui Dostoievski ca pe propria sa dramă, adică drama de neînlăturat şi de neocolit a oricărei fiinţe omeneşti şi pentru că Dostoievski a pornit pe urmele Domnului ca un prooroc şi apostol ortodox contemporan, tânărul Blagoje a pornit pe urmele lui Dostoievski în acest sens, mai mult ca tovarăş de drum al acestuia, pe calea spre veşnicul Emaus, pentru că pe acel drum sigur se întâlneşte şi se alătură omului Blândul şi Înviatul Domn Hristos, ca mai demult lui Luca şi Cleopa, şi i Se descoperă în ardoarea inimii prin credinţă şi iubire, prin frângerea pâinii vieţii şi prin gândul veşnic .
Însă ar fi greşit să exagerăm influenţa lui Dostoievski asupra tânărului Blagoje – Justin, ca şi influenţa oricărui alt scriitor, filosof sau teolog universal (ca de exemplu a lui N. Florenski). Pur şi simplu pentru că ştim sigur şi cu certitudine despre o influenţă cu mult mai mare şi mai hotărâtoare şi mai durabilă asupra personalităţii lui, şi aceasta din anii tineri de teologie şi până la capătul vieţii, influenţă pe care nici nu trebuie să o numim astfel, ci paternitate duhovnicească şi naştere, renaştere şi întruchipare spirituală, formare după chipul şi asemănarea lui Hristos, asemeni celei despre care le vorbeşte Apostolul Pavel copiilor săi duhovniceşti:         O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Galateni 4, 19).
Aceasta este influenţa şi paternitatea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, mai ales a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, a Sfântului Macarie Egipteanul, a Sfinţilor Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare, a Sfântului Isaac Sirul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ei, şi pe lângă ei desigur şi toţi ceilalţi sfinţi şi sfinţiţi de Dumnezeu, au fost pentru Blagoje – Justin conducători şi dascăli permanenţi, cu nimic mai prejos şi nici altfel decât Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, a căror descriere a vieţii lui Hristos o citea el zilnic în Sfânta Scriptură. Aceşti sfinţi au fost întruchiparea vie a lui Hristos; viaţa şi chipul lui Hristos, practic, în fapte, ei le-au purtat şi le-au arătat în sufletul lor şi în întreaga experienţă de viaţă şi în faptele lor. Prin aceasta au dezvăluit şi au arătat fiecărei fiinţe omeneşti sincere în căutarea ei că unica şi singura taină a personalităţii umane este: Omul-Dumnezeu Iisus Hristos.
De aceea tânărul Blagoje a pornit pe urmele lor cu toată inima sa dornică de dumnezeire şi cu tot sufletul, cu tot trupul şi fiinţa sa dornice de Hristos, pentru că în ei a găsit şi a descoperit preapreţiosul şi veşnic viul chip al lui Hristos. “În fiecare sfânt, va scrie el mai târziu (în prefaţa la Viaţa Sfântului Sava, personalitate de asemenea de o importanţă hotărâtoare pentru imaginea şi calea sa în viaţă), Domnul Hristos este tot şi toate şi în sufletul lor, şi în conştiinţa lor, şi în inima lor, şi în viaţa lor, şi în lucrul lor. Aceasta şi este psihologia şi antologia sfinţeniei în general, şi a fiecărui sfânt în parte.” “De aici, adaugă el mai departe pentru sine, şi creştinul din ziua de azi poate fi un creştin adevărat numai dacă va fi condus de sfinţi zi de zi.”
Tânărul şi de Hristos iubitorul Blagoje, ca şi monahul Justin de mai târziu, s-a abandonat în întregime spre conducerea zilnică de către sfinţii lui Hristos, mai ales de către Sfântul Ioan Gură-de-Aur pe care l-a iubit neobişnuit de mult şi căruia i s-a rugat permanent cu o sinceritate şi cu o duioşie copilărească. Iată doar unele din sentimentele de dragoste şi evlavie faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur: “Sentimentul unei milostive apropieri a Sfântului Ioan faţă de mine păcătosul. Îmi zboară sufletul către el prin rugăciune: milostiveşte-mă cu mila ta; învredniceşte-mă să făptuiesc faptele tale. Seninătatea cerului îmi pătrunde sufletul şi mă cuprinde bucuria că-l am pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur” (notă din Jurnalul anului 1923). Sau aceasta: “Scumpe Părinte Gură-de-Aur, fiecare gând la tine e pentru mine sărbătoare şi bucurie, şi rai, şi extaz, şi ajutor, şi însănătoşire, şi înviere… Sfântul Ioan este zorii veşnici ai sufletului meu şi ai întregii Biserici Ortodoxe. El e personalitatea mijlocitoare cea mai dragă; el e cea mai expresivă limbă dată de Dumnezeu, a pământului către cer, cu care pământul exprimă cerului oftatul său, bolile sale, speranţele sale, rugăciunile sale”.
Neîndoielnic există unele taine ascunse în viaţa Părintelui Justin, în legătura sa cu Domnul Hristos, mijlocită de Preasfânta Maică a Domnului şi de Sfântul Ioan Gură-de-Aur. (Şi Sfântul Sava al sârbilor, încă de tânăr, după Preasfânta Maică a Domnului cel mai mult l-a iubit pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi lui i-a ridicat prima biserică, aşa cum şi Părintele Justin i-a ridicat hram Sfântului Ioan Gură-de-Aur, sau mai bine zis lui Hristos care a trăit în acest Sfânt şi prin care a lucrat şi vorbit). O arătare a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, mult mai târzie, în visul Părintelui Justin, ne dovedeşte o parte a acelei intime, spirituale şi sfinţite taine; ne-a rămas un înscris despre aceasta (în Micul Molitfelnic portabil al său) ca o mărturie personală a Părintelui Justin: “În ajunul prăznuirii Sfântului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul nopţii, la Leskovac, l-am văzut în vis pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, într-o minunată mantie de aur arhierească, cu o scumpă Evanghelie de aur în mâini, vine către mine, eu alerg în întâmpinarea lui, cad la picioarele lui, îi sărut poala şi picioarele, el îmi pune Sfânta Evanghelie pe cap şi citeşte. Când termină de citit, eu îl întreb cu bucurie ce-a citit. El îmi răspunde: “Din Evhologhion-ul meu”. Încântare, o bucurie de neexprimat în suflet. M-am trezit în această stare bună. Şi am rămas mult timp cu acest extaz al bucuriei şi cu această încântare de nespus .
Astfel, acest doritor de dumnezeire şi iubitor de Hristos, înaintea altor conducători şi dascăli, a fost condus şi călăuzit, luminat şi îndrumat şi, în final, adus şi dăruit lui Hristos-Dumnezeu de către sfinţii lui Dumnezeu faţă de care a nutrit atâta iubire şi cinstire încât le-a închinat întreaga sa viaţă, studiind şi propovăduind credinţa lor şi experienţa şi bunavestire a lui Hristos şi scriind şi traducând vieţile şi faptele lor, ştiinţa lor ortodoxă dată de Dumnezeu şi teologia. De aceea, le-a urmat exemplul înaintea tuturor celorlalţi şi a crescut şi s-a dezvoltat sub influenţa şi îndrumarea lor duhovnicească. De aceea le-a devenit apropiat şi asemenea, pentru că încă din tinereţe a intrat în binefăcătoarea comuniune a rugăciunii cu ei şi de atunci şi-a petrecut întreaga viaţă împreună cu toţi sfinţii, cum învăţa în toată vremea Apostolul Pavel (Efeseni 3, 18) şi cum recomanda tuturor . Această comuniune a sa cu sfinţii lui Hristos şi, prin ei şi cu ei, cu Mântuitorul Hristos, a realizat-o tânărul Blagoje, mult mai concret, ceva mai târziu, în ansamblul anumitor evenimente care   s-au petrecut când a terminat studiile la Seminar. Aceste evenimente au fost poate decisive pentru calea lui în viaţă, deşi este mai bine şi mai corect spus că ele doar au ajutat să se realizeze lucrul pe care şi-l dorea cu ardoare şi ceea ce dorea în adâncul sufletului. Fiindcă, deşi Dumnezeu vorbeşte oamenilor prin evenimente, totuşi în viaţă şi în istoria fiecărui om este decisivă taina intimă a fiecărei personalităţi în parte, de care ştie doar atoateştiutorul Duh Dumnezeiesc şi întrucâtva duhul omenesc.
Blagoje a fost un băiat cu o fire vioaie şi temperamentală. A fost şi a rămas ager şi sprinten nu numai în copilărie, ci şi până la capătul vieţii. În copilărie, spun colegii lui de şcoală, alerga iute ca un iepure, era mai iute decât toţi colegii lui. Ca tânăr seminarist, juca la horă, iar când a devenit monah făcea mii de mătănii mari, fără întrerupere şi fără a obosi. Ca profesor la Seminar mergea pe coridoare parcă neatingând pământul şi intra în clasă repede, ca înaripat  . Până cu câţiva ani mai înainte de moarte, era la fel de vioi şi de viguros, iute în mişcare şi în facerea mătăniilor, chiar şi când ţinuse post zile întregi şi era slăbit din cauza nemâncării. Vioiciunea spiritului său şi o tinereţe interioară trainică s-au reflectat şi în trupul său şi în comportament de-a lungul întregii vieţi. Atât de vioi şi temperamental în tinereţe, Blagoje, ca şi toţi copiii din lume, a făcut şi unele năzbâtii copilăreşti, dar întotdeauna cu naivitate şi fără răutate. Ştia să se şi supere, uneori se întâmpla să se şi certe, dar întotdeauna supărarea era de scurtă durată. Întotdeauna a fost primul care s-a stăpânit imediat şi primul care a cerut scuze unui coleg sau prieten, chiar dacă nu era el însuşi vinovat.
La înfăţişare era frumos şi foarte distins, întotdeauna îngrijit şi curat; nobleţea sufletului se reflecta asupra-i şi pe dinafară. În tinereţea lui de la Vranje multe fete îşi doreau ca el să le ceară mâna, iar una dintre ele, foarte frumoasă şi bogată, chiar a insistat prin părinţii ei şi ai lui să se mărite cu el. Aceasta s-a întâmplat în ultimii ani de studii la Teologie, aşa că părinţii lui începuseră să se gândească la căsătoria fiului lor cum termină studiile. Ca tânăr, dar şi mai târziu ca om matur, monah şi duhovnic, a fost întotdeauna deschis faţă de toată lumea; se apropia cu sinceritate şi dragoste de fiecare fiinţă şi creatură a lui Dumnezeu, „de la floare şi furnică până la om şi heruvim”, cum îi plăcea lui însuşi să spună şi acest comportament al său probabil că i-a insuflat fetei anumite speranţe legate de dragoste şi căsătoria cu el. Şi totuşi Domnul i-a încălzit inima tânărului Blagoje cu o altă iubire, iubirea pentru o viaţă de fapte şi de feciorie, asemeni atâtor Sfinţi Feciori şi el s-a supus dorinţei de a duce o viaţă monahală. La aceasta l-a determinat în final şi moartea tragică a fratelui său Stojadin, care s-a petrecut în această perioadă . Moartea fratelui iubit a fost ceea ce în final l-a decis să ţină seama de tainica sa dorinţă, ascunsă până atunci în inima tânărului Blagoje al lui Hristos: tânărul de 18 ani a spus atunci deschis tuturor că-şi va dedica viaţa lui Hristos ca monah, pentru a fi mai strâns unit cu El şi astfel să fie cât mai aproape de fratele său. Niciodată mai târziu nu s-a clintit în ferma sa hotărâre. Văzând totuşi că fata pomenită mai înainte încă mai spera să se mărite cu el, îi spune atunci deschis că nu are ce aştepta şi să se mărite, fiindcă altfel pierde vremea, ceea ce fata a şi făcut.
Când au aflat părinţii de hotărârea sa fermă de a se călugări, mai ales când Blagoje, terminând în iunie 1914 ultima clasă de teologie, s-a decis ca imediat să accepte tunderea în monahism, au făcut tot ce au putut pentru a-l împiedica. S-au dus la episcopul de Niš, au scris o scrisoare lui Dimitrie – Mitropolitul Belgradului, şi i-au rugat pe amândoi şi au implorat ca Blagoje să nu fie călugărit. Mitropolitul a promis părinţilor şi, pentru că în acea vreme, în august 1914, s-a măritat şi sora Stojna, nu s-a ajuns la călugărire. Curând după aceea, la o săptămână după căsătoria surorii sale, a izbucnit războiul Austriei contra Serbiei, adică Primul Război Mondial, şi toţi tinerii au fost chemaţi la oaste şi a fost mobilizată şi generaţia lui Blagoje Popovici. Ca seminarişti, împreună cu colegii săi de clasă a fost repartizat la detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niš (“Turnul de cranii”).
De cum a intrat în armată a scris o scrisoare mişcătoare şi detaliată părinţilor, din bivuacul de la Niš, în care le comunică faptul că este ferm decis să trăiască doar pentru Hristos şi îi roagă să-l binecuvânteze pentru a putea deveni monah. Temătorul de Dumnezeu Blagoje a făcut aceasta pentru că îşi iubea mult părinţii şi fiindcă nu dorea să-i întristeze din nou atât de repede după moartea fratelui. Ca urmare, părinţii au trimis rapid la el pe sora lui şi pe ginerele lor ca să-l viziteze şi să-l facă sub orice formă să renunţe la călugărie, ceea ce Blagoje le-a şi promis provizoriu. Promisiunea făcută nu însemna nimic altceva decât o renunţare de moment la primirea tunderii în monahism, o renunţare exterioară, în timp ce, în interiorul său, Blagoje era deja monah al lui Hristos.
Deja de atunci se vedea şi în exterior o schimbare bruscă, o oarecare retragere în sine şi o predispoziţie pentru rugăciunea tăcută, astfel că rudele şi cunoscuţii s-au mirat de ceea ce se întâmplă cu el. Există şi anumite semne care arată că în această perioadă a trăit o oarecare schimbare şi o renaştere a sufletului, care a lăsat asupra lui o urmă de neşters, pentru că începând de atunci întreaga sa viaţă a luat asupra lui fapte mari, mai ales de post şi rugăciune, aşa cum se va vedea mai departe.
Îngrozitoarea tragedie a războiului care cuprinsese întregul popor sârb nu l-a ocolit nici pe Blagoje. Ca sanitar în slujba răniţilor şi bolnavilor a împărtăşit durerea şi suferinţa poporului său, pentru ca la finele anului 1914 să fie el însuşi cuprins de o cumplită boală, tifos exantematic, ce bântuia atunci armata sârbă vlăguită şi poporul trecut prin chinuri şi suferinţe . Prin mila lui Dumnezeu, el a trecut peste momentele critice ale acestei boli mortale  şi a fost lăsat să plece acasă pentru câteva zile ca să se întremeze puţin. La 8 ianuarie 1915 se afla deja din nou la datorie ca sanitar la Niš şi aici rămâne până la retragerea armatei sârbe spre Kosovo şi apoi prin Albania.
În acest timp, cât dura războiul, cu unele schimbări în bine, a existat intenţia guvernului sârb şi mai ales a Mitropolitului sârb Dimitrie, următorul prim Patriarh de după refacerea Patriarhiei Sârbe, ca tinerii teologi să fie feriţi de masacru şi să fie trimişi din Niš în Rusia, la Academia Duhovnicească la studii, pentru ca la sfârşitul războiului să fie de mai mult folos poporului lor . Între timp, această intenţie nu a fost atunci realizată, pentru că în curând s-a ajuns la retragerea generală a întregii armate sârbeşti spre gloriosul şi tristul Kosovo şi apoi mai departe, peste Albania stâncoasă şi de nestrăbătut, până la Skandar şi Karfu. Şi Blagoje Popovici a trecut atunci pe drumul spinos de la Peć până la Skandar, cu grupa formată din colegii săi de şcoală şi din sanitari (direcţia lor de marş era prin Rožaja şi o parte din Muntenegru).
Cum au supravieţuit acelui drum într-adevăr de Golgota, drum pe care, în carsturile muntelui Prokletije şi în ceilalţi munţi greu de străbătut, în mijlocul iernii, drum al bolilor şi foametei, şi-au lăsat oasele aproape 100 000 de ostaşi sârbi, ne-o arată cel mai bine această scurtă descriere a acelor albanezi exilaţi şi urgisiţi, scrisă de un martor ocular – trimisul francez de atunci în Serbia, Auguste Bop, care el însuşi s-a retras atunci prin Albania spre Skandar. “Toţi erau – scrie acest martor ocular – istoviţi până la ultima limită: adevărate cadavre mişcătoare. Umblau greu, slăbiţi şi palizi, cu ochii trişti. Marşul lor jalnic se prelungea de zile întregi prin ploaie şi noroi. Nici o plângere nu ieşea din buzele acestor oameni care suportaseră de toate; parcă goniţi de soartă, ei mergeau în tăcere; totuşi, uneori se putea auzi cum spun – pâine!; acesta era singurul cuvânt pe care mai aveau putere să-l rostească. Majoritatea nu gustaseră nimic de câteva zile; iar în taberele unde s-au adunat, în apropierea oraşelor (la Skandar), în adăposturile de ploaie, zăpadă şi ger – guvernul abia avea să le dea o sărmană porţie de pâine” .
După asemenea chinuri şi suferinţe, pe Golgota întregii Serbii şi a Albaniei, Blagoje şi tovarăşii săi de drum au ajuns în oraşul Skandar în ajunul Sfântului Nicolae (sărbătoarea familiei sale în cinstea patronului lor duhovnicesc) în anul 1915. După odihnă şi după oarecare întremare, dornicul de Hristos Blagoje s-a adresat acum Mitropolitului Sârb Dimitrie, care plecase de asemenea din Serbia cu guvernul sârb şi cu armata, cu rugămintea ca măcar acum să-l călugărească. Fiindcă, spunea el: “Acum mă puteţi călugări nestânjenit, acum nu sunt aici părinţii mei. Cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţă. Lor le va face plăcere doar să audă că sunt viu, dar că sunt sau nu monah, ei nu-şi vor pune problema”. La astfel de insistenţe, Mitropolitul i-a dat binecuvântarea, şi arhimandritul Venijamin, următorul episcop de Braničevo, l-a călugărit pe el şi pe colegul său Milan Đorđević (mai târziu episcopul Irineu Dalmatinul) în ajun de Sfântul Vasile cel Mare 31 decembrie/1 ianuarie 1915/1916, în biserica ortodoxă din Skandar. Prin călugărire, Blagoje a luat numele Sfântului Mucenic şi Filosof Justin, prin care şi-a manifestat dubla dorinţă ascunsă a sufletului său iubitor de înţelepciune şi dornic de Hristos: să fie filosof al Sfântului Duh, asemenea sfinţilor înţelepţi ai lui Hristos, cum a fost şi Sfântul Justin Filosoful, şi în acelaşi timp să fie martor-mucenic al lui Hristos în această lume şi-n această viaţă (deoarece cuvântul grecesc μα’ρτνς – mucenic – înseamnă înainte de toate: a fi martor loial, martor până la moarte, martor care e gata să-şi confirme mărturia cu viaţa sa). Că monahul Justin a devenit într-adevăr filosoful Justin, adică iubitor al adevăratei înţelepciuni dumnezeieşti – a Domnului Hristos, ştim aceasta şi de aceasta s-a putut convinge oricine l-a cunoscut mai îndeaproape. Căci fiind din fire iubitor de înţelepciune – filosof, el a şi fost întreaga viaţă filosof, rămânând întotdeauna sensibil şi deschis problemelor filosofice esenţiale (lucru confirmat şi prin lucrările sale Abisuri filosofice şi Filosofia ortodoxă a Adevărului). Numai că filosofia sa, punând ca bază smerenia (ca şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care spune: “Temelia filosofiei noastre – creştine – este smerenia”, căci “fără aceasta adevărul e orb”), a depăşit filosofia… din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2, 8) şi a devenit “filosofia după Hristos” – filosofia, nu după om, ci după Dumnezeu-Omul, înălţându-se din minte şi din suflet în rugăciune şi rostire de slavă, înaintea lui Dumnezeu. De aceea spunea mereu: “Vai de orice gând al meu care nu se înalţă, nu se transformă în rugăciune”. Iar faptul că monahul Justin a devenit mucenic după dorinţă şi intenţie, e adevărat că nu mucenic al sângelui, ci mucenic al conştiinţei, cum numesc Sfinţii Părinţi viaţa monahală, ca totală apropiere de Hristos pentru deplina unire cu El, şi ne-am încredinţat şi de aceasta de asemenea, şi aceasta ne mărturiseşte fapta sa eroică de autorenunţare şi viaţa smeririi în sine înaintea lui Hristos .
Nu a fost uşor să-l aduci pe Blagoje, pe Justin spre urmarea smereniei lui Hristos-Dumnezeu, dar el a făcut aceasta cu bucurie, ca patriarhul Avraam cu singurul lui copil, ca marele Pavel cu Saul al său.
La scurt timp după călugărire, Mitropolitul Dimitrie a obţinut de la guvernul sârb, iar acesta de la aliaţi, aprobarea ca grupa celor mai tineri şi mai talentaţi teologi să plece din Skandar în Rusia, la studii, pentru că s-a chibzuit la viitorul ţării şi al poporului. Şi într-adevăr, au pornit la drum din Skandar spre Petrograd (ianuarie 1916): monahul Justin, Irineu Đorđević, Dušan (Ioan) Stojanović şi Pavle Jevtić. Au fost transportaţi până la Bari cu un vapor italienesc vechi, de aici, cu trenul prin Paris, au ajuns la Londra unde îi aştepta ieromonahul Nicolae (Velimirovici), care le propune să şi rămână aici, simţind deja cunoscutele tulburări din Rusia. Ei totuşi ţin cont de binecuvântarea Mitropolitului şi, trecând prin Norvegia, Suedia şi Finlanda, ajung la Academia din Petrograd (unde în acea vreme se afla ca student singhelul Damaschin, următorul mitropolit al Zagrebului . La Petrograd intră la Academie – studii la zi. După câteva luni, trei dintre colegii lui Justin părăsesc Rusia şi trec în Anglia, în timp ce el rămâne acolo până în iunie 1916. În acest timp relativ scurt, el a cunoscut bine şi a îndrăgit şi mai mult Rusia pravoslavnică, nu mai puţin ca pe propria patrie Serbia sau Grecia ortodoxă vecină. Iubirea sa ortodoxă, sobornicească şi universală pentru toţi ortodocşii, mai ales pentru fraţii ruşi şi greci, a fost şi a rămas pe viaţă una dintre caracteristicile sale principale. Întreaga sa viaţă s-a rugat la fel pentru toţi ortodocşii, cu deosebire pentru fraţii greci şi ruşi, dar prin aceasta nu a iubit mai puţin poporul său sârb. Dumnezeu i-a dat posibilitatea să cunoască la faţă locului şi Rusia şi Grecia ortodoxă, cum vom vedea mai departe, şi de aici el s-a smerit cu iubire în faţă ortodoxiei sfântului Bizanţ şi a sfintei Rusii, şi astfel a preţuit şi a iubit aşa cum trebuie şi sfânta sa Serbie ortodoxă.
În Rusia, Părintele Justin a avut ocazia să studieze nu numai teologia ortodoxă rusă, care până la revoluţie a fost într-adevăr la o înălţime de invidiat, şi să citească în original nu numai pe Dostoievski şi alţi scriitori ruşi, ci înainte de toate şi mai mult de atât: să cunoască sufletul ortodox al poporului rus, să cunoască raiul şi iadul lui, cum spunea el însuşi mai târziu . Să cunoască, înainte de toate, lucrurile sale sfinte şi pe sfinţii ei. Desigur, din acele vremuri provine şi marea lui iubire pentru Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Ioan de Kronştadt şi pentru mărturisitorii de mai târziu: patriarhul Tihon, mitropolitul Antonie şi alţii. Pentru el era clar încă de pe atunci că a cunoaşte un popor şi credinţa şi sufletul său, înseamnă a-i cunoaşte sfinţii, căci adevărata ortodoxie constă în iluminare, în purtarea Duhului, în dobândirea Sfântului Duh şi în aceasta se află ţelul vieţii omeneşti pe pământ, aşa cum a dovedit prin propria experienţă Sfântul Serafim de Sarov, care i s-a şi arătat Părintelui Justin într-o perioadă târzie a vieţii .
Dar, din cauza cunoscutelor evenimente furtunoase de atunci, Părintele Justin nu a putut să rămână mai mult timp în Rusia şi, în iunie 1916, trece în Anglia, unde ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din Colegiile Oxfordului (au locuit la St. Stephen’s House, în casa cedată studenţilor sârbi, care atunci erau în număr mare în Anglia). Aici, ca student din afara Colegiului, a urmat cursurile de Teologie la zi (8 semestre, din noiembrie 1916 până în mai 1919), susţinând regulat toate examenele şi, în afară de aceasta, citind şi studiind mult (acest lucru îl dovedesc şi anumite caiete păstrate şi cărţi transcrise ale sale ). La finalul tuturor acestor studii, el nu a primit totuşi o diplomă, pentru că nu i-a fost acceptată lucrarea de doctorat pe care o elaborase între timp din Dostoievski (“Filosofia şi religia lui F. M. Dostoievski”). Şi iată de ce.
Părintele Justin a călătorit şi în alte zone ale Angliei, a ascultat profesori renumiţi, a citit în cele mai bune biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el – cu inima şi mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la adresa antropocentrismului său. Cine l-a cunoscut sincer, cât de puţin, pe blândul Părinte Justin, nu numai prin cărţi, ci mai ales personal, a putut simţi şi înţelege de ce a subliniat el, atât şi astfel, existenţa profundei diferenţe, chiar contradicţii de neîmpăcat, între înţelegerea ortodoxă a Evangheliei, a vieţuirii ortodoxe binecuvântate în învăţătura lui Hristos Omul-Dumnezeu şi cultura apuseană umanistă şi hoministă, cum spunea el însuşi. Adică antropocentrismul apusean în diversele lui manifestări: în ştiinţă, în filosofie, teologie, ecleziologie, civilizaţie, cultură. El nu s-a împotrivit învăţăturii şi ştiinţei apusene ca atare, cât raţionalismului ei sec şi distructiv pentru om, pentru că îl închide în sine şi doar în lumea şi în viaţa această.
Nu mai puţin de atât s-a împotrivit şi “misticii” Orientului Îndepărtat, pentru că şi ea este de asemenea ucigătoare şi dezumanizantă pentru om. Fiindcă pentru Părintele Justin omul este întotdeauna fiinţa dumnezeiesc-umană, fiinţă asemeni Domnului şi hristocentrică. Pentru că doar în Iisus Hristos Omul Dumnezeu omul este om adevărat, creat şi arătat ca atare şi de aceea acest iubitor de oameni şi de Hristos toată viaţa sa s-a luptat pentru un astfel de om adevărat în toate dimensiunile sale nemărginite şi veşnice, dumnezeieşti şi dumnezeiesc-omeneşti şi în toate şansele în aspiraţiile sale împlinite în Hristos Omul-Dumnezeu. De aici împotrivirea sa faţă de orice umanism chiar şi în cea mai bună variantă a sa. Părintele Justin făcea totul în numele teoumanismului, în numele îndumnezeirii omului. “În numele omului adevărat, noi rămânem alături de Omul-Dumnezeu”, va scrie şi va mărturisi el. Fiindcă, “lupta ortodoxă pentru omul lui Dumnezeu (îndumnezeit) este în realitate lupta pentru om”, pentru omul dumnezeiesc şi îndumnezeit, nu înstrăinat de sine, ci adus în Hristos până la cea mai de sus slavă şi cinstire, şi blândeţe, şi desăvârşire.
Este evident că aici Părintele Justin a fost înainte de toate ucenicul Apostolului Pavel şi al Apostolului Ioan şi ucenicul Sfinţilor Părinţi Ortodocşi, a căror învăţătură şi binefăcătoare experienţă referitoare la tragica fundătură a omului egocentric, supus greşelii şi nerenăscut duhovniceşte, a încercat-o amar asupra-şi şi a trăit-o, tot aşa cum, la fel, în sine a încercat şi a trăit experienţa binefăcătoare a însănătoşirii şi izbăvirii omului din robia păcatului şi a morţii prin binefăcătoarea renaştere, metamorfoză şi îndumnezeire în Hristos Dumnezeu.
Taina izbăvirii omului în Hristos Dumnezeu el a trăit-o nu ca pe o cârpire şi o simplă îmbunătăţire a omului vechi, aşa cum învaţă şi propovăduieşte creştinismul apusean, cel romano-catolic şi protestant, ci ca o nouă viaţă radicală a noului om întru Dumnezeu. În această privinţă, el a găsit în Dostoievski numai confirmarea sa personală a înţelegerii trăirii omului, aşa cum o prezintă ortodoxia răsăriteană. De aceea, în ultimul capitol al menţionatei sale disertaţii despre Dostoievski a făcut o critică aspră umanismului apusean şi antropocentrismului, mai ales celui romano-catolic. Profesorii englezi au cerut însă să schimbe acele teze ale sale, dar Justin nu ar fi fost Justin daca ar fi acceptat aceasta, de aceea a părăsit Oxfordul fără diplomă .
O întâmplare din timpul şederii Părintelui Justin în Anglia ne arată cel mai bine şi cel mai simplu în ce constă diferenţa esenţiala dintre creştinismul umanist apusean şi creştinismul ortodox dumnezeiesc-uman. Un tânăr monah englez, făcând cunoştinţă cu tânărul monah Justin, ciudat pentru ei toţi, l-a îndrăgit şi s-a apropiat de el. Văzând de aproape viaţa sa şi mai ales rugăciunile sale neîncetate şi lacrimile abundente – fapte care vor caracteriza viaţa Părintelui Justin până la capătul existenţei sale pământeşti – într-o zi a recunoscut sincer în faţa acestui ortodox din mijlocul Apusului: “Eu am înţeles abia acum, zice el, că la noi căinţa şi credinţa sunt altceva decât ceea ce ştim şi ce-am învăţat noi despre aceasta în Apus. Acum văd că noi în Apus nu ştim ce e aceea căinţa”. Monahul englez avea dreptate. În monahul Justin el a văzut ceea ce se vede foarte rar în Apus sau nu s-a văzut din timpuri de demult: credinţa vie şi căinţa ca temelie a vieţii evanghelice, înainte de orice altceva. Pentru că numai prin acea Evanghelie prescurtată, cum spun Sfinţii Părinţi, se curăţă şi renaşte omul şi se zămisleşte viaţa nouă în Duhul Sfânt.
Părintele Justin a luat în serios şi cu stăruinţă chemarea Evangheliei mântuirii lui Hristos, ca pe o obligaţie a sa personală, ca pe o obligaţie care porneşte în primul rând de la sine însuşi, căci altfel rămâne teorie şi ştiinţă pe hârtie. Regula sa de viaţă a fost aceea pe care Sfântul Grigorie Teologul a exprimat-o prin aceste cuvinte adânci (pe care Părintele Justin le avea scrise pe prima pagină a Evangheliei sale pe care o citea zilnic): “Trebuie mai întâi să te cureţi pe tine şi apoi să-i înveţi pe alţii curăţia; trebuie mai întâi să devii tu înţelept şi apoi să-i înveţi pe alţii înţelepciunea; trebuie mai întâi să devii tu însuţi lumina şi apoi să-i luminezi pe alţii; trebuie întâi să te apropii tu însuţi de Dumnezeu şi apoi să-i aduci pe alţii la El; trebuie mai întâi să devii tu însuţi sfânt şi apoi să-i sfinţeşti pe alţii”.
Începând cu anul 1919, Părintele Justin se întoarce în patria sa împreună cu grupa de teologie de la Oxford. De acum Iugoslavia era deja liberă. După un şir de ani de război şi suferinţe, acum se vede pentru prima oară cu părinţii săi, dar nu ca Blagoje, ci ca monahul Justin. Încă tânăr, dar nespus de serios pentru anii săi, melancolic, îngândurat şi trist în căinţă, le părea acum cumva ciudat şi misterios. Ca părinţi îi cunoşteau inima bună şi duioasă, dar taina acelei inimi nu o puteau înţelege acum. În această perioadă era iubitorul de rugăciune îndelungată şi de lacrimi liniştite, aşa că, după cum ne mărturisesc sora şi nepoata sa, adesea se retrăgea în camera sa şi petrecea acolo ore întregi într-o linişte de neînţeles pentru ele. Aşa se purta când se afla la mama sa la Vranje şi aşa făcea şi la sora sa la Vladičin Han şi mai târziu la Leskovac. Mama şi sora sa se temeau să nu i se fi întâmplat ceva, iar el nu se exterioriza în faţă lor şi nici nu vorbea despre viaţa sa lăuntrică. Totuşi, faptele lui nu puteau rămâne neobservate şi nepoata lui de soră spunea cu acest prilej: “El n-ar fi fost Justin dacă nu s-ar fi plictisit de sine”, având în vedere, desigur, faptele sale de neînţeles pentru ea şi pentru ei toţi atunci.
Iar faptele tânărului monah Justin erau tot mai mari şi mai râvnitoare, mai ales rugăciunea şi lacrimile. Tot sufletul şi tot trupul său, toate însuşirile sale duhovniceşti şi trupeşti, prin purificare şi răstignire de sine le închina Preadulcelui Domn Hristos, cum Îl numea pe Mântuitorul cel mai des în acea vreme, şi prin aceasta îşi exterioriza profunda foame şi sete de mântuire, de Viul şi Adevăratul Dumnezeu, de Unicul Iubitor de oameni. “Ce să fac cu ochii deasupra prăpastiei acestei vieţi păcătoase, spunea el (şi a şi scris aceasta într-o scrisoare mai târzie), dacă nu varsă lacrimi? Sufletul, ce să fac cu sufletul dacă nu e al lui Hristos? Fiindcă fără El, este un iad fără de moarte.” Sau îşi spunea sieşi: “Ochi ai mei, nu sunteţi ai mei, ci ai Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul! Urechi ale mele, trup al meu, conştiinţă a mea, suflet al meu, gânduri ale mele, simţuri ale mele, voi nu sunteţi ale mele, ci ale Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul sau consolaţi-vă cu moartea după care nu este înviere . Fără să se cruţe pe sine, el însuşi s-a transformat într-un erou al vremurilor noastre şi de aceea în acele zile şi în acestea ale noastre s-a dovedit în toate asemănător cu Sfinţii Părinţi şi cu adevăraţii teologi ai lui Hristos.
Totuşi, când el şi colegii de la Oxford s-au adresat Mitropolitului, atunci deja Patriarhul Serbiei, Preasfinţitul Dimitrie, le-a dat binecuvântarea de a porni imediat în aceeaşi toamnă spre Grecia – “ca să se umple de ortodoxie”, cum spunea Preasfinţitul, şi prin aceasta arată că nu avea încredere în creştinismul apusean şi în învăţăturile lui. Părintele Justin a plecat cu colegii spre Atena ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe, la sfârşitul lui septembrie 1919 şi a rămas acolo până la 31 mai 1921. În acest timp a urmat la zi cursurile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena şi şi-a dat toate examenele necesare pentru a-şi da doctoratul în teologia ortodoxă .
De data aceasta şi-a pregătit doctoratul din nou şi încă pe o temă şi mai specific ortodoxă: învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul despre taina personalităţii umane şi taina cunoaşterii ei. Adică: cum este personalitatea umană în starea de cădere şi păcătuire şi cum este în starea de renaştere şi binecuvântare, după Sfântul Macarie; cum este acolo robia şi dincoace libertatea; cum este acolo cunoaşterea necurată şi greşită şi autocunoaşterea, şi cum este aici sfânta şi luminoasa şi izbăvitoarea cunoaştere umană şi cunoaşterea dumnezeiască. Când lucrarea a fost terminată şi examenele necesare trecute (examenele din Dogmatică şi Teologie comparată, care condiţionau dreptul la examenul de doctorat), Sfântul Sinod din Serbia i-a suprimat brusc bursa pe mai departe, iar aceasta era necesară pentru tipărirea lucrării (aşa cum este necesar la Facultatea din Atena) şi ierodiaconul Justin   a trebuit să se întoarcă imediat în patrie, din nou fără să ducă la capăt ceea ce începuse. Doctoratul îl va relua ceva mai târziu (din ianuarie până în iunie 1926) cu aceeaşi lucrare, cu profesorul Diovuniotis, de asemenea la Atena, dar trecând printr-un necaz şi o încercare mare: a trebuit să scrie din nou lucrarea, pentru că din răutate omenească şi invidie (la Sremski Karlovac) lucrarea terminată i-a fost furată de pe birou, pentru ca în acest fel să îi împiedice cariera teologică ulterioară, iar pe urmaşi să îi lipsească de cărţile sale atât de înţelepte întru Dumnezeu şi folositoare sufletului.
Independent de lucrul la doctoratul în teologia ortodoxă, şederea Părintelui Justin în Grecia ortodoxă a fost de o mare importanţă şi folos pentru el însuşi şi pentru cauza Bisericii lui Dumnezeu în Serbia şi în Grecia. La Atena a cunoscut mai îndeaproape poporul grec ortodox, religiozitatea lui străveche şi viaţa vie bisericească, şi prin aceasta s-au îmbogăţit şi el şi poporul său. Mai târziu ne-a povestit cu obişnuita sa smerenie că, locuind la o bătrână grecoaică credincioasă, a învăţat de la ea mai multă religie decât de la mulţi alţii din Universitate. Ea, zicea Părintele Justin, ştia aproape toate Vieţile Sfinţilor pe de rost şi eu, ca monah, m-am ruşinat şi m-am minunat în faţa evlaviei ei. (Atunci Părintele Justin şi-a procurat din Atena unele ediţii ale Vieţii Sfinţilor şi le-a adus în Serbia pentru a le folosi mai târziu în lucrul său asupra traducerii Vieţii Sfinţilor în limba sârbă).
La Atena el a cunoscut minunatele slujbe bizantine în bisericile bizantine arhipline cu oameni credincioşi. Într-una din aceste biserici bizantine vechi din centrul Atenei, în care ţineau slujbe fraţii ruşi (în cea mai mare parte emigranţi din Rusia, care veniseră la Atena prin Constantinopolul de atunci şi erau primiţi de fraţii greci), el slujea adesea ca ierodiacon, şi acolo se ruga cel mai des.
Din ziua când a fost numit ierodiacon şi a început să slujească Sfânta Liturghie, Părintele Justin, putem s-o spunem deschis, a început să reînnoiască în sine şi în jurul său vechiul ethos şi stil liturgic al vieţii creştine conform Sfinţilor Părinţi, adică tradiţia şi practica permanente ale vieţii bisericeşti: ca aceasta să fie în întregime şi întru totul centrată în jurul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Pentru că, după spusele Sfinţilor Părinţi, întregul moral creştin ortodox şi caracterul vieţii duhovniceşti constă în “reculegerea în rugăciune cu evlavie”, prin care această reculegere nu este doar o autoreculegere personală, ci şi reculegerea tuturor credincioşilor la Sfânta Liturghie, în Biserică – Trupul lui Hristos, astfel ca Sfânta Liturghie să fie într-adevăr inima şi plămânii prin care trăieşte şi respiră întreaga Biserică şi fiecare credincios în parte. Părintele Justin s-a contopit şi s-a unit cu Liturghia ca şi cu inima omului îndumnezeit şi atunci şi mai târziu în viaţa sa, şi prin aceasta a trăit şi a respirat, atât în biserică, precum şi în viaţa de toate zilele în afara bisericii. De aceea, de atunci şi până la capătul vieţii pământeşti, a slujit Liturghia cu o trudă neobosită şi cu bucurie, ca un înviat pe cruce al lui Hristos şi respira prin ea şi mirosea ca ea .
Despre această slujire a sa la biserica din Atena cu fraţii săi de suferinţă ruşi, ca şi despre rugăciunile şi lacrimile sale de fiecare zi şi din fiecare noapte în chilia sa în tot timpul şederii la Atena, ne mărturiseşte însuşi Părintele Justin mişcător şi impresionant într-un Jurnal de rugăciuni prescurtat. Acestea au fost de fapt însemnările vieţuirii sale zilnice de monah, trăite zi de zi şi noapte de noapte, unde a notat numărul şi felul rugăciunilor sale şi anumite cugetări şi stări în rugăciune, apărute în cursul acelor zile şi ani. Acest Jurnal ne dezvăluie toată măreţia şi efortul faptelor râvnitoare de Dumnezeu ale tânărului ierodiacon Justin, care trăia în rugăciune şi de lacrimi pentru sine şi pentru alţii, încât pentru noi astăzi nu mai este nici o ciudăţenie de unde provine la el, mai târziu, acel belşug de haruri şi virtuţi spirituale.
După o mărturisire categorică, el se ruga atunci şi plângea zi şi noapte pentru toţi şi toate: pentru fraţii săi aflaţi în mari nevoi şi încercări, pentru toţi urgisiţii şi mucenicii, pentru toţi desfrânaţii şi sinucigaşii, pentru cei pentru care nu are cine să se roage, pentru flori şi vegetaţie, pentru păsări şi animale, pentru toate creaturile de sub bolta cerească. Şi toate acestea le făcea cu o nemărginită autosmerire înaintea Preadulcelui Domn Iisus şi toate cu liniştite şi abundente pârâuri de lacrimi calde. Deşi el ascundea toate acestea cu bun simţ, totuşi oamenii din jurul lui, mai ales cei din biserica rusă din Atena, observaseră şi se minunau de lacrimile şi de rugăciunile lui şi i se adresau cu rugămintea să se roage la Dumnezeu pentru ei şi pentru necazurile lor care nu erau mici în acea vreme. Acest iubitor de Hristos şi de fraţi se ruga atunci şi mai mult pentru ei toţi şi pentru fiecare în parte şi, de asemenea, pe unii îi ajuta şi în alt fel, cât şi cum putea. Doar câte ceva din toate acestea este notat în amintitul jurnal.
Despre acest Jurnal de rugăciuni ţinut atunci, blândul nostru Bătrân nu a vorbit nimic niciodată şi probabil că nici el însuşi nu şi-a mai amintit de el mai târziu (pentru că acel caiet a fost găsit după moartea sa vârât undeva printre cărţi). Faptul că el nota atunci zilnic rânduiala sa de rugăciune şi că fără să vrea ne-a lăsat mărturia faptelor sale, nu trebuie să ne mire şi să ne surprindă. El nu era singurul care a făcut aşa ceva. Ceva asemănător a făcut şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care vorbea deschis despre faptele sale binefăcătoare şi despre întâmplări minunate, ca nici un alt sfânt înaintea sa, dar întotdeauna cu nemărginită smerenie şi osândire de sine. În timpurile mai noi, la fel au făcut unii dintre părinţii din Pustia Optina în Rusia, dar şi sfinţii Ioan de Kronştadt şi Siluan Athonitul. Iubitorul de rugăciune Părinte Justin a făcut aceasta numai la început şi doar pentru sine, ca un fel de spovedanie zilnică, ca o verificare a gândurilor sale şi un autocontrol al conştiinţei sale (mai târziu a întrerupt ţinerea unui astfel de jurnal, exceptând faptul că uneori nota unele gânduri şi sentimente ale sale pe bucăţele mărunte de hârtie, lăsându-le apoi în cărţile sau în caietele sale ca semne sau ca material pentru vreo nouă lucrare pe care intenţiona să o scrie).
În toate acestea trebuie să avem în vedere şi acea neobişnuită meditaţie şi rarul simţ filosofic pe care îl avea Părintele Justin, prin care el ne aminteşte adesea de profunda înţelepciune şi chibzuinţă a lui Iov şi Solomon, dar şi chinul sufletului, aşa că nu e de mirare că el, asemeni mult cugetătorului şi mult pătimitorului Iov, şi-a dorit ca ceva din acele chinuri ale formării intelectuale şi spirituale ale sale, în care se năştea omul nou şi apărea raţiunea duhovnicească în el, să le noteze şi să le pună într-o carte spre amintire (cf. Iov 19, 23-24).  În Jurnalul de rugăciuni este notată multa tristeţe şi jale a Părintelui Justin din acele zile, dar aceasta este tristeţea şi jalea după Dumnezeu, iar ea este de neînlăturat pe calea fiecărui suflet dornic de Dumnezeu în această lume păcătoasă, ticsită de amărăciunea răului şi suferinţelor şi de capcanele şi încercările iadului. Această jale şi tristeţe nu au fost uşor depăşite nici de marii Părinţi ai Bisericii. Ca fire tânără, nevinovată şi sensibilă la toate durerile şi suferinţele omeneşti, creată şi cu prisosinţă dăruită pentru iubirea lui Dumnezeu, Părintele Justin a trecut cu curaj prin cunoscuta lege a vieţii duhovniceşti, după care în această lume şi într-o astfel de lume, tocmai aceste suflete se verifică şi se pun la încercare, pentru ca prin lungi şi chinuitoare fapte eroice să ardă în ei tot ceea ce este străin iubirii lui Hristos. Pe lângă toate acestea, este cunoscut din experienţa străveche a ortodoxiei şi faptul că actul de curaj al salvării omeneşti este actul de curaj al morţii de bunăvoie şi al răstignirii omului, pentru a se naşte şi a se ridica treptat, binefăcător, un om nou întru Hristos, format după chipul Aceluia Care l-a creat (Coloseni 3, 9-10). Acel chinuitor şi îndelungat act de curaj spiritual se petrece prin ţinerea cu stăruinţă a tuturor poruncilor evanghelice, dar cel mai roditor se petrece prin lacrimi de rugăciune şi pocăinţă, în care arde şi se topeşte vechea inimă şi vechea minte în om şi se concepe şi se formează o nouă inimă şi o nouă minte, cum vorbeşte despre aceasta, într-un mod de neîntrecut, Sfântul Macarie Egipteanul, pe care Părintele Justin l-a studiat cu deosebire în vremea şederii la Atena, aplicând asupra sa învăţătura duhovnicească şi experienţa acestuia.
Ni se pare că, în această perioadă a actelor lui de curaj evanghelice şi monahale, tânărului Părinte Justin se poate şi trebuie să i se aplice ceea ce a scris el un an mai târziu despre tânărul monah Rastko la plecarea la Muntele Sfânt: “Rastko s-a revoltat împotriva răului în sine şi în lume, împotriva morţii în sine şi în lume. De aceea toată viaţa lui monahală a fost o neîncetată luptă cu răul şi cu moartea şi stăpânirea păcatului şi morţii prin rugăciune, post, veghe, lacrimi, pomană, smerenie, îmblânzire, iubire de Dumnezeu, iubire de frate, şi prin celelalte virtuţi evanghelice”. “Nu există încercare şi nici păcat, va scrie Avva în alt loc, care să nu ardă complet în focul rugăciunii sufletului nostru; nu există nici pasiune care să nu plătească la fel; nu există nici diavol care să nu ardă în flacăra neîncetată a rugii noastre înlăcrimate”. “Aproape niciodată nu am coborât în sine, notează el în Jurnalul său, fără a-mi plânge neputinţele, fără a mă revărsa în lacrimi şi plâns cu suspine… Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos… Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe.”
Din toate cele spuse, un lucru este neîndoielnic: actul rugăciunii şi al pocăinţei Părintelui Justin în această perioadă a şederii la Atena a fost excepţional consolidat şi a fost un semn cert al binefăcătoarei cercetări a Domnului, cum a fost şi la toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu, căci harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi… poartă grijă de sfinţii Săi (Înţ. lui Solomon 4, 15). Conform căilor necunoscute de noi ale blândei Providenţe Dumnezeieşti e sigur că aşa şi trebuia să se petreacă cu el pentru ca acest neobişnuit ascet al lui Hristos să treacă prin toate luptele şi să fie neînvins şi astfel cununile nevoinţei şi răsplata să se înmulţească. Domnul, care – după vorbele Proorocului – cercetează inimile şi rărunchii (Ieremia 11, 20), a vegheat asupra slugii Sale credincioase în actele de curaj şi în luptele contra păcatului chiar până la sânge, cum spune Sfântul Apostol (Evrei 12, 4) , şi l-a arătat pe el ca pe un biruitor luminos şi iscusit cunoscător al tuturor tainelor luptei duhovniceşti, pentru ca mai târziu, cu experienţa sa bogată, să le fie altora de folos şi mântuire.
Într-unul dintre textele sale mai târzii ne-a expus şi ne-a descris singur, pe scurt, principalele momente şi stadii ale luptei duhovniceşti, precum şi roadele ei binefăcătoare, în următoarele cuvinte cutremurător de adevărate: “Pentru a nu mai mirosi a lut, câţi ani trebuie să introducă omul pacea cerului în aluatul fiinţei sale, câţi ani să se prelucreze pe sine prin virtuţile evanghelice? Din peştera întunecată a trupului meu Te privesc, Doamne, şi arăt, dar nu pot să zăresc deloc. Şi ştiu, presimt şi ştiu că tu eşti un arhitect, Doamne, care poate construi casa veşnică a sufletului meu. Iar zidarii sunt: rugăciunea, lacrimile, postul, iubirea, smerenia, blândeţea, răbdarea, nădejdea, pocăinţa… Atunci tot ce aparţine omului este în mişcare, în emoţii, într-o plăcută vibraţie, într-o frică gradată. Ca pe soare şi în soare: totul este ca într-un haos şi ca într-o furtună agitată; erupţii neîntrerupte, arteziene de foc, ninsori cu scântei de foc, protuberanţe kilometrice. Şi soarele astfel agitat revarsă asupra lumii noastre pământene o lumina calmă şi liniştită şi dătătoare de viaţă, care parcă nu ştie de nici o furtună şi de nici un viscol. La fel se întâmplă şi cu oamenii lui Hristos, mai ales cu sfinţii: ei se retopesc pe sine în extazul rugăciunii iubirii şi credinţei şi din trăirile lor furtunoase, prin care leagă pământul cu cerul, torc raze tăcute şi calme, a căror lumină blândă şi gingaşă căldură linişteşte furtunoasele inimi omeneşti şi îmblânzeşte sălbaticele suflete omeneşti… Omule, cerul este acoperişul pământului. Iată, ce mult ţi-e dat să creşti în înălţime! Dar la fel şi să te scufunzi în adâncurile sinelui! Să nu fie înălţimea vârfului disproporţionată faţă de adâncimile rădăcinii.” (În josul cascadei timpului)
Tot acest act de curaj atenian al Părintelui Justin, care s-a continuat şi mai târziu şi a durat de fapt până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, a fost o revărsare şi o trezire a viei sale credinţe şi a nemăsuratei iubiri pe care o avea faţă de Preadulcele Domn Hristos. Pe El L-a iubit mai mult decât pe oricine altul şi pentru El a trăit şi a murit prin toate actele sale de curaj şi mai ales prin rugăciune şi lacrimi. De aici şi la el, ca şi la alţi mulţi sfinţi ortodocşi, rugăciunea a fost nu numai căutarea iertării şi primirea mântuirii, ci şi mult mai mult decât atât: expresia şi revărsarea iubirii şi a iubirii lui Dumnezeu, despre care mărturisesc şi aceste cuvinte ale unui Luminat, cu adevărat pline de smerenie: “Doamne, eu sunt om doar pentru a greşi, iar Tu eşti Dumnezeu doar pentru a mă ierta!”. Părintele Justin a fost într-adevăr un neobişnuit şi un excepţional iubitor de Hristos, cu adevărat iubitor al Unicului Iubitor de oameni, şi de aceea toate actele lui de vitejie duhovnicească se pot explica doar prin iubirea faţă de Hristos. De fapt, doar iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi iubirea de Hristos a omului pot să explice până la final toată taina ascunsă care se petrece între Hristos şi sfinţii Săi şi în această lume şi în cealaltă.
Mulţi ani mai târziu, un coleg al lui de şcoală şi prieten apropiat, de fel din Atena, iar acum profesor de teologie şi un renumit teolog ortodox, ne-a spus că în timpul şederii la Atena, tânărul Părintele Justin a lăsat asupra lui cea mai puternică impresie prin faptul că înainte de toate era un om al credinţei vii şi un om al rugăciunii, un adevărat om evanghelic. Şi într-adevăr, credinţa vie şi puterea rugăciunii Avei Justin, ca şi autorăstignirea lui lăuntrică din dragoste de Hristos, autosmerirea lui în mijlocul amarei taine a vieţii şi a lumii cufundate în păcat, se răsfrângeau şi pe faţa lui melancolică şi plină de duh şi atunci şi mai târziu. De aceea l-a şi îndrăgit acel prieten al său.
Datorită faptelor şi virtuţilor sale, Părintele Justin atrăgea la sine mulţi oameni ca un magnet, în timp ce altora acest lucru le provoca respingere. Acestora din urmă li se părea că prin faptele sale şi prin aspiraţiile sale duhovniceşti îi persecuta, pentru că ei, în indolenţa lor, nu aveau voinţă, nici ardoare ca să-l urmeze în actele lui de curaj. Astfel că s-a repetat şi la el, mai ales cu vreun an mai târziu, acel îndeobşte cunoscut adevăr care li s-a întâmplat tuturor oamenilor lui Dumnezeu, adică faptul că omul drept este chinuit în această lume şi că viaţa lui Dumnezeu este pentru oamenii acestei lumi obositoare şi respingătoare. Dar psihologia oamenilor care nu acceptă, ba chiar îi alungă pe oamenii drepţi, a fost de mult întrevăzută şi descrisă de Înţeleptul Vechiului Testament cu aceste cuvinte: Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie; Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate (Înţ. lui Solomon 2, 12;15). Soarta a mare parte dintre oamenii sfinţi şi râvnitori ai lui Dumnezeu este în această lume aşa cum s-a arătat şi în cazul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, şi anume că aceştia ori îi trezesc, ori îi irită, deci oricum nu-i lasă indiferenţi. În acest sens, ei sunt judecători ai acestei lumi încă din viaţă (cf. 1 Corinteni 6, 2; Ioan 3, 19).
Părintele Justin s-a întors în ţară de la Atena în anul 1921, în ajun de Pogorârea Sfântului Duh. Întâi a trecut pe la părinţii săi din Vranje şi apoi a luat legătura cu Patriarhul la Belgrad şi Sremski Karlovac. Patriarhul Dimitrie l-a primit foarte frumos, pentru că întotdeauna l-a iubit părinteşte şi l-a binecuvântat ca de atunci să lucreze la Seminarul Sfântul Sava (mutat de la Belgrad la Karlovac în acea vreme). În vara aceea, înainte de a-şi lua în primire îndatorirea de dascăl, Părintele Justin a vizitat unele mănăstiri ale noastre împreună cu colegii şi prietenii, aşa cum a făcut şi mai târziu în viaţă, pentru că mănăstirile i se lipiseră de inimă pentru totdeauna.
Intrând deci ca dascăl la Seminar (în octombrie 1921), a predat Sfânta Scriptură a Noului Testament, iar după aceea şi Dogmatica şi Patrologia. Cum a predat şi cât de inspirat a tălmăcit Evanghelia Mântuirii, ne-o dovedesc interpretările sale, notate cu pasiune pe atunci şi multiplicate de elevii săi, iar acum deja publicate parţial . Înaintea fiecărei predări din Evanghelie sau din Apostoli, el se ruga călduros, cu lacrimi, şi anume cu aceste cuvinte ale rugăciunii, scrise spre mărturisire: “Doamne, Cel mai slăvit de Sfântul Evanghelist şi Apostol al Tău, binecuvântează-mă pe mine păcătosul şi învaţă-mă ce şi cum să vorbesc”. Prin asemenea rugăciuni scurte sau prin altele la fel se ruga de asemenea şi când trebuia să propovăduiască în biserică sau să ţină undeva vreo prelegere din Sfânta Scriptură sau în general din învăţătura teologică .
Despre felul în care a predat Dogmatica şi Patrologia din nou ne mărturisesc cel mai bine textele multiplicate sau tipărite ale Dogmaticii, în care se vede cunoaşterea de către el a Sfinţilor Părinţi, a ştiinţei lor înţelepte şi a teologiei. Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi teologia lor dogmatică, ne-o vor arăta cel mai bine următoarele cuvinte ale sale, pe care nu putem să nu le amintim: “Ortodoxia şi ortodoxia iluminării. Iluminarea este viaţa în Sfântul Duh şi prin Sfântul Duh. Nu există ortodoxie în afară iluminării, în afară purtării de duh. În lumea realităţilor umane iluminarea este măsura ortodoxiei. În măsura iluminării e măsura ortodoxiei. Ortodox este numai ceea ce este de la sfinţii purtători de duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă este o teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de duh: «Cu Sfântul Duh al teologiei»… Da, cu adevărat, teologia evanghelică este numai prin Duhul Sfânt, se dobândeşte numai prin El şi se creează numai cu El. De aici, pentru noi, ortodocşii, Părinţii Bisericii sunt purtători de duh – singurii teologi adevăraţi, singurii cunoscători ai tainei ortodoxiei, singurii dascăli ai veşnicului adevăr despre Dumnezeul în Trei străluciri. Ei sunt conducătorii noştri, ei – învăţătorii de teologie, ei – trâmbiţele Duhului Sfânt, ei – păstrătorii tainei Sfintei Treimi, ei – ochii lui Hristos. Din cauza tuturor acestora, ei sunt măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic. Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic. Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune primară a teologiei ortodoxe. Această idee se botează în apă vie şi toată se scurge în viaţa veşnică. Sufletul întinereşte, simţământul devine veşnic, gândul prinde aripi şi zboară ca vulturul în înălţimi curate. Şi creşte prin toate nemărginirile dumnezeieşti, stimulat de logosul său purtător de dorinţa de dumnezeire”.
Din prea marea sa iubire faţă de sfinţi şi faţă de teologia ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Părintele Justin, imediat după venirea la Seminarul din Karlovac şi împreună cu ieromonahul Irineu Đorđević, a cerut ca la Seminar să se introducă Vieţile Sfinţilor ca obiect constant în planul şi programa de învăţământ . Pentru că el s-a luptat de la început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestant-raţionalist al instruirii tinerelor suflete şi de aceea a cerut ca predarea şi studierea ştiinţei ortodoxe şi bisericeşti să se facă prin metode ortodoxe şi ale Sfinţilor Părinţi. Şi, în general, putem spune că pentru Părintele Justin adevărata ştiinţă şi cultură creştine au fost întotdeauna legate de sfinţenie şi sfinţire şi aceasta înseamnă act de curaj şi nevoinţă: “Sfinţenia este un act de curaj şi de aceea cultura este un act de curaj”. De aici, el a avut adesea greutăţi cu forurile bisericeşti şi s-a izbit de neînţelegere tocmai din partea lor, ceea ce l-a costat şi dese mutări dintr-o şcoală în alta şi diverse prigoniri şi marginalizări. Dar el nu a şovăit, ci, atât prin viaţa sa cât şi prin învăţătură şi prin predare şi educare, L-a mărturisit pe Domnul Hristos şi opera Sa de mântuire, învăţare, culturalizare şi transformare a oamenilor. De aceea, pentru mulţi oameni şi mulţi elevi ai săi, Părintele Justin până azi a fost şi a rămas modelul şi idealul dascălilor şi profesorilor seminarişti şi de asemenea şi al Facultăţii, când a predat mai târziu acolo.
Părintele Justin a fost şi pedagog la Seminar. El a educat evanghelic ortodox numeroase generaţii de teologi, seminarişti şi clerici şi i-a îndrumat spre slujba bisericească şi în ştiinţa teologică. El nu a fost dascăl şi profesor “de catedră”, ci înainte de toate un viu şi adevărat martor al lui Hristos, şi de aceea întreaga sa viaţă de profesor şi pedagog şi munca sa au fost o “bună mărturisire” despre Hristos Mântuitorul, pentru care el a ştiut să aprindă atât de minunat iubirea elevilor săi şi mai târziu a studenţilor. Sunt nenumărate mărturisirile acestor dragi elevi ai săi şi noi vom reproduce aici una: “Chipul omenesc al pedagogului nostru, al Părintelui Justin, scrie unul dintre elevii săi, şi modul în care ne-a introdus în tainele Evangheliei au fost ceea ce ne-a adus şi ne-a legat de el. Cel mai frumos şi mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la el a fost să-L iubim pe Hristos. Iubirea faţă de Hristos, pură şi plină de elan tineresc, a fost ceea ce ne-a legat de dascălul nostru care în curând a devenit părintele nostru duhovnicesc. Şi toţi l-am numit Părintele Justin ”.
Munca sa educativă cu elevii Părintele Justin a perceput-o ca pe o lucrare asupra vieţii lor veşnice căci, aşa cum a spus ocazional într-un discurs, el însuşi a procedat astfel: “Cine nu-i învaţă pe ceilalţi să se pregătească pentru viaţa veşnică este un pedagog mincinos”. Metoda lui în munca de educare era doar Evanghelia şi scopul tot evanghelic: de a deveni desăvârşit, aşa cum desăvârşit este Tatăl nostru ceresc   (cf. Matei 5, 48). Aceasta se obţine cu ajutorul Bisericii ortodoxe şi al vieţuirii duhovniceşti, iar el a fost întruchiparea vie a uneia şi a alteia. El i-a învăţat pe copii mai ales starea de rugăciune ortodoxă, adică mersul la biserică şi exersarea voluntară, cu plăcere, a actelor de curaj şi a virtuţilor ortodoxe.
Nu toţi elevii săi erau la fel de receptivi la munca sa de educare şi la străduinţa pentru ei şi sufletele lor, dar toţi erau siguri că-i iubeşte şi că se roagă la fel pentru toţi. Unul din rapoartele sale de pedagog  ne spune cel mai bine ce însemna pentru el şi care anume era relaţia sa cu elevii: “Instruirea de către pedagog în practicarea Evangheliei – acesta este scopul educării în teologia ortodoxă. Acesta şi nimic altceva. Cine impune un alt scop este contra lui Hristos. Minunatul Domn Iisus a venit în această lume a groazei şi a morţii: ca El să fie tot în toate. Cei ce trec pe lângă El, fără El, împotriva Lui – sunt hoţi şi tâlhari. Conştiinţa despre El ca unicul şi de neînlocuitul Dumnezeu şi Domn domină în fiecare suflet cu adevărat ortodox. Dacă ceva din educaţie nu conduce către El, neîndoielnic duce la antihrist. Educaţia ortodoxă năzuieşte: ca Evanghelia Mântuitorului să cuprindă tot sufletul omului, toate nemărginirile şi imensităţile sale şi astfel metamorfozează omul într-o fiinţa veşnică şi dumnezeiesc-umană. De aceea educaţia ortodoxă este un act multilateral personal. Ea nu se poate impune cu forţa, nici în mod mecanic. De la început şi până la sfârşit este voluntară, o lucrare personală a omului ca posesor şi purtător al sufletului său. De aceea este necesar un efort duhovnicesc neîntrerupt, un act de curaj personal. Educarea în spiritul Evangheliei nu este altceva decât colaborarea evanghelică a pedagogului şi a celor care învaţă în tot ceea ce este al lui Hristos. În aceasta constă bucuria şi suferinţa; bucurie – fiindcă omul lucrează pentru împlinirea chemării unicei bucurii adevărate: Evanghelia, suferinţă – fiindcă este greu să stăpâneşti sufletul şi de bună voie să-l supui legilor dumnezeieşti ale Evangheliei… Începutul autoeducării evanghelice a omului este: să devii critic necruţător faţă de tine însuţi. Şi încă critic evanghelic, ceea ce iarăşi înseamnă: neîncetat şi necruţător să critici prin Evanghelie fiecare gând al tău, fiecare dorinţă a ta, fiecare sentiment al tău, fiecare lucrare a ta. Şi toate acestea sunt exprimate cu înţelepciune dumnezeiască în acele cuvinte ale unui sfânt părinte: «Osândirea de sine este începutul izbăvirii». “Soarta a tot ceea ce este evanghelic a exprimat-o Domnul Hristos prin minunata Sa pildă despre Semănător şi sămânţă. Şi această pildă s-a realizat în mică măsură şi în munca de educare în seminarul nostru. Un teren bun a dat seminţei evanghelice un rod de o sută de ori, de şaizeci de ori mai mare; şi au fost şi spini care au sufocat destule seminţe evanghelice şi pietre care s-au comportat indiferent faţă de sămânţă. Dar acesta din urmă este un motiv special care întăreşte rugăciunile noastre şi dorinţele din rugăciune: ca minunatul Semănător Ceresc să înmulţească pământul cel bun din sufletele celor pe care îi educăm”.
Părintele Justin s-a rugat mult, în mod deosebit pentru elevii săi ca pentru copiii săi duhovniceşti, şi s-a preocupat de problemele şi nevoile lor trupeşti şi duhovniceşti. I-a ajutat cât a putut, şi spiritual şi material, iar la terminarea şcolii i-a condus cu binecuvântarea sa, cu rugăciuni şi lacrimi, la munca în via Domnului . Şi în general în această perioadă de muncă în Seminar se ruga foarte des şi mult, poate nu mai puţin decât mai înainte la Atena. În această perioadă a fost hirotonit ieromonah şi de atunci a slujit încă şi mai des şi s-a rugat cu fervoare pentru alţii, mai ales la Sfintele Liturghii. Şi hirotonisirea sa a fost astfel.
În anul 1922, praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul a căzut într-o luni. În ziua de dinainte, Patriarhul Dimitrie îl hirotonise pe prietenul lui Justin, Irineu, ca ieromonah. În ajunul acelei duminici, Patriarhul i-a propus şi lui să îl sfinţească ieromonah la acelaşi praznic. Dorind, din smerenie, să rămână ierodiacon, asta şi pentru că iubea mult acest rang şi slujba, el l-a rugat pe Patriarh să nu facă aceasta şi să-l lase cum a fost până acum. În acea noapte s-a rugat foarte mult şi cu lacrimi Domnului Cel Preadulce şi Fecioarei şi de asemenea Sfântului Ioan Gură-de-Aur să-l lumineze şi să-l înveţe ce are de făcut. A doua zi, duminică după-amiaza, la Seminarul de la Karlovac, episcopul Nicolae ţinea ca de obicei o interesantă prelegere, iar elevii şi Părintele Justin au întârziat la biserică la vecernie. Când a ajuns Părintele Justin la biserică a văzut că însuşi bătrânul Patriarh şi-a pus patrafirul şi a început să slujească. “Acest lucru, zice el, m-a lovit atunci atât de tare încât am simţit în sinea mea o schimbare puternică şi am spus: voi primi ascultarea şi numirea”. Astfel că a doua zi Sfinţia Sa Dimitrie l-a hirotonit preot. În timpul hirotoniei întru preot a plâns în faţa sfântului scaun ca un copil mic, din pricina măreţiei tainei preoţiei.
A simţit că a trecut vremea slujbei lui dragi de ierodiacon şi că acum pe umerii lui apasă o slujbă şi o responsabilitate mult mai grea: binefăcătoarea slujire pastorală care nu îi va mai oferi atâta timp liber pentru rugăciune şi pentru grija faţă de sufletul său.
Şi într-adevăr, de când a devenit ieromonah, a devenit nu numai preot slujitor, ci şi păstor al multor suflete. Multora le va deveni în scurt timp părinte duhovnicesc, atât elevilor de la Seminarele unde preda, cât şi multor altor suflete credincioase din Biserica sârbă, atât pentru cei mai tineri cât şi pentru oamenii cu serioase probleme duhovniceşti. Adesea este invitat la bisericile parohiale şi la mănăstiri ca să slujească şi să predice. De asemenea, este adesea invitat să ia parte la adunări duhovniceşti şi de rugăciune sau la adunări de însemnătate creştinească, bisericească, teologică şi internaţională mai largă. Îi iubea în mod deosebit pe pioşii fraţi cucernici şi îi ajuta sub toate aspectele şi îi susţinea, dar îi şi avertiza asupra posibilelor pericole .
El a considerat mişcarea ortodoxă a Bogumililor drept o reacţie populară a sufletelor simple, flămânde de Dumnezeu, împotriva culturii străine europene care, în locul aplecării ortodoxe înaintea lui Hristos, impune poporului nostru aplecarea înaintea omului şi a idolilor. “La sufletul poporului nostru nu merge cultura raţionalist-scolastică a Europei catolice şi protestante” a spus şi a scris el; de aceea a apărut în popor mişcarea Bogumilă ca revoltă împotriva “culturii europene mecanice şi distrugătoare”. “Profundă e foamea sufletului nostru – spune el mai departe – mai profundă decât bănuiesc mulţi inteligenţi de-ai noştri”. Şi apoi adaugă: “Acea foame nu o poate potoli nimeni în afară de Domnul Hristos şi de Sfinţii Lui”. De aceea fraţii bogumili l-au iubit pe Părintele Justin şi atunci şi mai târziu şi l-au considerat – după episcopul Nicolae, drept conducător al lor, părinte duhovnicesc şi învăţător.
Faţă de episcopul Nicolae, Părintele Justin avea atunci o relaţie filială şi de ucenic, ca faţă de dascălul şi învăţătorul său. Relaţia lor de atunci era în multe privinţe asemeni modelului de relaţie şi iubire dintre Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Atanasie cel Mare. Este emoţionant un eveniment care s-a petrecut între ei în acei primi ani petrecuţi la Karlovac. Când au ieşit Rugăciunile de pe lac ale Preasfinţitului Nicolae, Părintele Justin le-a prezentat cu o excepţională însufleţire şi mulţumire către Dumnezeu pentru că a dat poporului sârb un asemenea rugător şi duhovnic. Prezentarea a încheiat-o cu o rugăciune: “Doamne, Iubitorule de oameni, învredniceşte-mă cu puterea prealuminatului rugător Părintele Nicolae” . Atunci Preasfinţitul pustnic de la Ohrida, misionar apostolic al acelor vremuri, a compus şi a dedicat ieromonahului Justin un minunat Acatist al lui Iisus Biruitorul morţii. A scris Acatistul cu mâna sa şi s-a semnat pe el modest, cu numele de “monahul Nicolae”. Părintele Justin a notat acel eveniment şi în Jurnalul său de rugăciune cu aceste cuvinte: “Scriind prezentarea la Rugăciunile de pe lac am plâns scriind despre mine cât sunt de închis în simţiri şi strâns ca un şurub: am simţit bucuria că Domnul Multpreamilostiv ni l-a dat pe Preasfinţitul Nicolae, cel prea drag… Iar când am primit Acatistul am plâns din cauza sentimentului păcătoşeniei mele şi al lipsei rugăciunii”. Este într-adevăr emoţionantă până la lacrimi această iubire reciprocă şi marea smerenie a unuia faţă de celălalt, dascăl şi elev, care arată Marea Înţelepciune a lui Dumnezeu şi Iubirea de oameni Dumnezeiască pentru noi (cf. Matei 11, 25-26).
În această perioadă, Părintele Justin a mai avut relaţii duhovniceşti deosebit de strânse şi cu un alt mare şi sfânt om al lui Dumnezeu. Acesta a fost ierarhul şi teologul ortodox rus – Mitropolitul Antonie Hrapoviţki, care se afla atunci la Sremski Karlovac. Părintele Justin se ducea la el foarte des, se spovedea la el şi slujea împreună cu el, şi a dobândit de la el mult folos duhovnicesc şi s-a împărtăşit de experienţa sa ascetică. În multe rânduri a şi scris despre el, mai ales după binecuvântata răposare a lui Antonie . Ceea ce a învăţat de la el şi cum l-a simţit a descris în această scurtă frază: “ La noi Mitropolitul Antonie a intrat deja în tradiţie, şi încă în cea mai mare parte tradiţie preoţească. El a scris mai puţin, dar a trăit viaţa din Vieţile Sfinţilor şi de aceea este preţios tot ce a rămas scris de la el”.
În afară de Mitropolitul Antonie, Părintele Justin  s-a apropiat duhovniceşte şi de Preasfinţitul arhiepiscop al Chişinăului – Anastasie, pe care l-a preţuit în mod deosebit datorită rugăciunilor sale îngereşti. De asemenea, a fost într-o strânsă prietenie spirituală cu părintele protoiereu Aleksei Neljubov (al cărui nume, zice el, era în contradicţie cu ceea ce era el în realitate: era tot numai iubire şi rugăciune fierbinte). La el s-a şi spovedit o vreme. Şi de altfel Părintele Justin îi iubea foarte mult pe fraţii ortodocşi ruşi, aşa cum îi iubea şi pe fraţii ortodocşi greci şi bulgari. În Bulgaria a mers mai târziu: când a devenit profesor la Facultatea de Teologie şi-a dus studenţii în vizită la locurile sfinte şi la mănăstirile din Bulgaria. Iubirea duhovnicească şi prietenia l-au legat şi de încă o personalitate remarcabilă a vremii noastre: când era profesor la Bitola, a fost confrate şi coleg cu plăcutul lui Dumnezeu – Sfântul Ioan Maximovici, ultimul episcop de Shanghai, care, în duh de rugăciune şi de nevoinţă, a trecut la Domnul în San Francisco (America), fiind cunoscut încă din timpul vieţii prin abundenţa harismelor dumnezeieşti.
Dar pe cine n-a iubit Părintele Justin ? Durerea şi tristeţea fiecăruia le simţea ca şi cum ar fi fost durerea şi tristeţea sa, plângea cu fiecare şi se ruga insistent pentru acela, cel mai adesea în taină şi pe ascuns. De aceea, parcă ar scrie despre sine şi se spovedeşte când spune: “În această lume tristă şi amărâtă, darul lacrimilor este cel mai emoţionant şi mai dumnezeiesc dar. A plânge deasupra tristei taine a lumilor – le este dat doar aleşilor. Iar prin cei mai aleşi a plâns întreaga creaţie, prin cei care se roagă au plâns ochii trişti ai sfinţilor întristaţi ai neamului omenesc”. Într-adevăr, el a şi fost unul din aceşti rari sfinţi întristaţi şi mijlocitori de rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru întregul neam omenesc mult încercat şi pentru fiecare fiinţă omenească cu chip dumnezeiesc şi al lui Hristos şi pentru fiecare creatură.
Uneori această întristare compătimitoare din rugăciune venea la Părintele Justin pe de o parte ca urmare a smereniei sale şi a căinţei, şi pe de alta în urma prea multor preocupări cotidiene şi împovărării cu treburi şi griji legate de viaţa şi munca în şcoală şi-n alte locuri, până la puternica dorinţă de a părăsi lumea şi a se retrage într-o mănăstire sau chiar la Sfântul Munte Athos. Presat de treburi şi griji, de predări la şcoală şi în alte locuri, pe lângă aceasta şi de redactarea revistei pe care o edita în acei ani cu colegii săi , el, ca şi Sfântul Sava cândva, tânjea după timpul răpit rugăciunii şi după liniştea rugăciunii. De aceea a fost firesc faptul că a apărut în el dorinţa de a părăsi toate acestea şi de a se retrage undeva într-o mănăstire în pustiu, pentru rugăciuni mai sârguincioase şi pentru fapte. Din Jurnalul de rugăciuni se vede că atunci se dojenea adesea singur şi plângea, ca şi cum ar fi “neglijat” şi “ar fi abandonat de tot” faptele sale monahale. Astfel, în Jurnalul din 1922, în ajunul Sfântul Ioan Gură-de-Aur – Sfântul pe care îl iubea cel mai mult şi căruia s-a rugat neîncetat întreaga viaţă – în plânsul rugăciunii şi, învinovăţindu-se, îşi spune sieşi: “Oare sunt eu monah? Toate faptele mele sunt pierdute… Trebuie să las toate acestea şi să merg în pustiu, la Athos, şi să mă dedic rugăciunii şi postului… Când am să pornesc eu odată cu totul după Preadulcele Domn spre viaţa de nevoinţă din mănăstire?”.
La sfârşitul aceluiaşi an, cântărind anul care se termina, el socoteşte despre sine cu smerenie că viaţa sa de post şi rugăciune a murit şi de aceea se roagă cu lacrimi Sfântului Vasile cel Mare: “Sfinte Părinte Vasile cel Mare, învie-l pe mortul din mine în Noul An”. Totodată, în aceeaşi noapte, la scurgerea anului 1922 şi la începutul noului an, el face în jur de două mii de mătănii şi rugăciuni şi termină cu smerenie însumarea rezultatelor spirituale cu această expresie evanghelică care ne dezvăluie demnitatea lui, nu mai puţin cu rugăciunile şi lacrimile: “Ca de obicei – pătimesc”. Cât este totuşi de necesară şi binefăcătoare sfânta virtute a pătimirii pe calea dumnezeiesc-umană a vieţii spirituale şi a izbăvirii omului drept credincios o ştiu numai cei care au trăit personal acel adevărat cuvânt al Izbăvirii în Sfânta Evanghelie: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Ca şi bunavestire a Apostolului: ca Domnul şi Dumnezeul nostru se numeşte şi este nu numai Dumnezeul iubirii ci şi Dumnezeul răbdării şi al mângâierii (Romani 15, 5). Într-adevăr, în actul răbdării evanghelice, răbdarea pentru Dumnezeu şi pentru Biserica lui Hristos, ale cărei necesităţi pastorale au şi pretins rămânerea lui în lume, Părintele Justin a perseverat biruitor şi de aceea a dobândit pentru sine noi cununi de la Dumnezeu. El într-adevăr şi-a salvat sufletul prin răbdare.
Rămânând în lume şi făcând o lucrare apostolească, el s-a trudit ca munca sa şi preocupările sale zilnice să le împlinească şi să le sfinţească prin rugăciunea din minte şi inimă către Iisus. Evident, a dorit ca unei asemenea rugăciuni să i se dedice şi mai mult, de aceea îl atrăgea înfocată dorinţa spre mănăstire şi pacea pustiei. Că acea rugăciune i s-a lipit de suflet încă de atunci, se vede din Jurnalul său de rugăciune. În mai multe locuri din acestea, de exemplu în anul 1922, notează că zile la rând a făcut câte cinci sute, o mie şi două mii de rugăciuni ale lui Iisus. Acest lucru se vede şi din faptul că citea cu sârguinţă scrieri ale sfinţilor asceţi pustnici, ca şi scrieri ale lui Ignatie Briancianinov despre importanţa acestei rugăciuni sfinte: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” cu care s-au hrănit de când lumea nenumărate suflete doritoare de dumnezeire.
Munca Părintelui Justin la Seminarul din Karlovac a continuat până în anul 1927. De fapt, în acel an, în martie, el a dat şi a luat examenul de profesor, iar lucrarea de diplomă a fost un studiu profund ortodox, ascetic şi teologic: “Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul”. Aceasta este o lucrare care prezintă concis toate tainele şi profunzimile nevoinţelor ortodoxe, pe calea renaşterii şi mântuirii duhovniceşti, de la omul vechi păcătos până la omul nou renăscut şi îndumnezeit în Hristos. Tot în această vreme, el împreună cu prietenii săi, în cea mai mare parte colegi de studii la Oxford, a editat şi a redactat Viaţa creştină (revistă pentru cultură creştină şi pentru viaţa bisericească). Nevoitor şi râvnitor în orice act plăcut lui Dumnezeu, Părintele Justin a fost plin de râvnă şi în munca sa asupra insuflării conştiinţei bisericeşti în poporul nostru şi în aflarea criteriilor ortodoxe după care trebuie să se călăuzească Biserica. Cum din copilărie era iubitor de dreptate, şi mai ales acum ca monah-ascet şi teolog iluminat al Sfinţilor Părinţi, în acea iubire de adevăr şi iubire de dreptate, el – asemenea preferatului său iluminat Sfântul Ioan Gură-de-Aur sau sfinţilor monahi studiţi, a expus în public părerile sale şi uneori şi criticile privitoare la viaţa bisericească, la faptele şi comportarea unor slujitori ai Bisericii sau organizaţii religioase . Prezentând şi examinând atent problemele vieţii şi muncii bisericeşti, ieromonahul Justin, ca redactor al revistei, nu a “criticat” doar, cum au spus unii şi atunci şi mai târziu, cu rea intenţie. Au fost şi critici, desigur, dar cele mai multe au fost evaluările şi examinările pozitiv-ortodoxe ale evenimentelor şi timpurilor în care s-a trăit şi s-a lucrat, au fost atenţionări frăţeşti şi filiale şi rugăminţi, susţineri şi laude unde trebuia, dar şi entuziaste clarviziuni profetice. Toate scrierile sale de atunci, şi mai ales articolele, nu au pierdut nici astăzi nimic din prospeţimea şi actualitatea lor, căci toate sunt îmbibate de spiritul şi dragostea Sfinţilor Părinţi, de duhul binefăcător pentru Biserica lui Hristos şi pentru mântuirea oamenilor. Tot ce este cu adevărat omenesc, cu adevărat bisericesc şi ortodox, chiar dacă ar părea greu şi amar, şi-a găsit ecoul şi sprijinul în revista Părintelui Justin şi a colaboratorilor săi: “Este uşor să fii romano-catolic, scria el atunci, şi mai uşor să fii protestant, dar e greu – prea greu este să fii ortodox. Căci a fi ortodox înseamnă: a face permanent act de curaj de la om la Dumnezeul-om, a fi în permanentă zidire a ta însăţi prin fapte dumnezeiesc-omeneşti.”
Însă unora dintre slujitorii Bisericii, şi mai ales celor de pe poziţii mai înalte, această muncă şi o astfel de lucrare nu le-au fost pe plac. Trebuia să ai vitejie duhovnicească şi abnegaţie şi autocritici ascetice ca să poţi suporta acea reamintire şi arătare a adevărului, dar şi critica pentru neadevăr şi nedreptate, iar acest lucru nu a fost niciodată uşor pentru oameni şi deci nici de această dată. Unii s-au ridicat împotriva revistei Viaţa creştină şi împotriva oamenilor care lucrează la ea, adică în principal împotriva Părintelui Justin. Însuşi Părintele Justin a aflat şi a simţit ce se petrece în jurul său, dar din iubirea sa de adevăr şi din iubirea de dreptate în slujba Bisericii lui Hristos, nu a dat înapoi, nici atunci şi niciodată în viaţă. Iată ce scrie el însuşi, după câţiva ani de la apariţia revistei, despre Viaţa creştină : “Viaţa creştină iese încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de insultele unora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, Viaţa creştină nu ar fi creştinească, căci tot ce este de la Hristos «este piatra încercării», «piatra indignării». Viaţa creştină ştie ce vrea şi vrea ceea ce vrea Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de aceea i-a revoltat pe aceia care parţial nu vor aceasta. Biserica ortodoxă este ceva atât de sfânt, atât de preacurat, atât de supraomenesc şi de binefăcător, încât de tot ceea ce este bisericesc trebuie să te apropii cu frică de Domnul Iisus cel Viu. Viaţa creştină recomandă neîncetat o asemenea preoţească, ortodoxă metodă de lucru în Biserică… Ea mărturiseşte neîncetat că Domnul Hristos cu Duhul Sfânt conduce Biserica prin Sfinţii Părinţi. Nu ne propovăduim pe noi, ci pe Domnul Iisus prin Sfinţii Părinţi, de aceea Viaţa creştină nu este iubită de cei care se propovăduiesc pe sine, care se impun pe sine în locul Sfinţilor Părinţi, care normează după timp… Noi nu încetăm să accentuăm că în Biserică cel mai bine gândesc cu Duhul Sfânt… Sunt unii care cer reformism în cadrul Bisericii, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserica ortodoxă la fel ca deformismul! Viaţa creştină este contra acestuia; ea are un punct de vedere ortodox când afirmă că prin sfinţi ni s-a arătat calea ortodoxă pentru transformarea personalităţii şi a societăţii: reformează-te întâi pe tine însuţi prin generozitatea Sfântului Duh, iar Domnul însuşi îi va reforma pe alţii prin tine. Din cauză că am dat înapoi din faţa Sfinţilor Părinţi şi a Asceţilor noştri ortodocşi de neînlocuit, ne-am molipsit de reformismul apusean. Am uitat porunca: Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Romani 12, 2).”
Din cauza unei astfel de poziţii verticale şi juste, Părintele Justin a avut necazuri şi înainte de acestea, când s-a preocupat de binele material şi spiritual şi de progresul elevilor săi de la Seminar. Din pricina unui asemenea caz, anumiţi arhierei care s-au simţit atinşi prin scrierile sale au vrut să-l trimită pe ieromonahul Justin în faţă judecăţii Sfântului Sinod . L-a scăpat de judecată Sfinţitul Patriarh Dimitrie, arhiereul său superior, răspunzându-le arhiereilor respectivi că ceea ce a scris Părintele Justin este purul adevăr. De altfel, Patriarhul Dimitrie l-a iubit şi preţuit pe ieromonahul Justin, şi cu această ocazie, chemându-l la el, i-a spus cu blândeţe părintească: “Ştii, fiule, tu eşti un bun monah şi totul este bine, numai că trebuie să scrii mai puţin, căci ai pana ascuţită şi pe unii oameni îi doare.”
Între timp, nici Prea Fericitul Patriarh nu a putut să împiedice să se împlinească şi asupra slugii credincioase a lui Hristos – Părintele Justin – adevărul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi că “dreptatea pe lumea această merge pe picioarele pătimirii”. Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai ales cei mai înfocaţi şi mai zeloşi lucrători în Via Domnului, din vremurile apostoliceşti şi până în zilele noastre, au trecut prin nevoi, încercări şi suferinţe. Purtând şi mărturisind Adevărul Dumnezeiesc, ei au întâmpinat întotdeauna în jurul lor rezistenţă şi împotrivire. Căci virtutea e lucru greu şi aspru pentru oamenii care nu sunt gata ca de dragul ei să suporte truda şi jertfirea de sine. De aceea, soarta tuturor oamenilor virtuoşi şi sârguincioşi în lucrarea dumnezeiască este de a întâmpina rezistenţă şi împotrivire în jurul lor şi până la urmă să fie şi prigoniţi. Aşa a fost şi cu Părintele Justin. În vara anului 1927, deşi formal “mutat”, a fost de fapt expulzat la Prizren .
În spatele acestei “mutări” stătea intenţia clară a celor care l-au izgonit ca în felul acesta să facă să piară şi revista Viaţa creştină, ceea ce s-a şi obţinut (pentru că la Prizren nu erau condiţii de editare şi tipărire). În articolul scris cu acea ocazie , Părintele Justin nu se lamentează, nici nu se plânge din cauza prigoanei şi a suferinţelor personale (“Omul îl goneşte pe om – molia o goneşte pe molie, scria el. Ce e grozav în aceasta? Nimic”) şi nici din cauza revistei Viaţa creştină. Dar el simte nevoia să-şi apere calea şi poziţia ortodoxă, fiindcă prin aceasta apără Adevărul. Cu această ocazie, scrie: “Eu trebuie să apăr calea pe care merg, nu pentru că e a mea, ci – a Lui, a lui Hristos, pe care El a descoperit-o, El a deschis-o, El a statornicit-o. Această calea dintâi şi unica, din prăpastia urât mirositoare a pământului până în înaltul înmiresmat al cerului. Prima şi unica şi – altă cale nu există. Toate celelalte căi se rotesc într-un inel al grozăviilor fără de ieşire.
Calea Sa e Personalitatea Dumnezeiesc umană, nesfârşită şi nemărginită. Dacă omul păşeşte pe ea, păşeşte în Adevărul veşnic şi în viaţa veşnică, deoarece Calea, Adevărul şi Viaţa sunt una în Domnul Iisus… Jalnic e sufletul omului până la moarte şi după moarte dacă Domnul – făcător de minuni – nu-l conduce pe calea Sa dumnezeiască. Acea cale a lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă prin Duhul Sfânt, prin Sfinţii Părinţi…     Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, să se salveze corabia. Şi poate că vreun chit mă va primi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe mal… E binevenită orice suferinţă de dragul Domnului Celui de neînlocuit. Cu cât mai multe suferinţe se prăvălesc peste credinţa mea, aceasta se înfige şi mai profund în inima mea. Pentru un creştin, suferinţele sunt purgatoriu; şi încă ceva – primăvară pentru sufletul lui, şi prospeţime, şi întinerire… În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos. Eu sunt convins încă în continuare că numai prin însuşirea filosofiei Sfinţilor Părinţi şi a înţelegerii ortodoxiei prin acte de curaj poate reînvia sentimentul nostru bisericesc, letargic şi paralizat… Şi în timp ce lumile se dezlănţuie deasupra noastră şi păcatele noastre în noi, sufletul ortodox dornic de Dumnezeu tânjeşte după viaţa sfântă întru Domnul Hristos, după Sfânta lucrare în biserica noastră mult încercată, tânjeşte şi se roagă cu suspine: «Preasfântă, preacurată, binecuvântata, slăvita noastră Născătoare de Dumnezeu şi Preapropiată Marie cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră, lui Hristos să o dăm. Ţie, Doamne!»”.
Şi într-adevăr a fost păcat că Viaţa creştină s-a stins aşa de repede şi în felul acesta. Pentru că mulţi, mai ales păstorii tineri predispuşi spre nevoinţă şi misionarism, găseau în ea un bogat material ortodox şi sprijin şi însufleţire pentru munca lor. Mulţi şi-au îndreptat atenţia asupra poziţiei redactorului acestei reviste strict bisericeşti şi ortodoxe şi nu numai că au luat la cunoştinţă, ci au fost călăuziţi spre o ortodoxie sobornicească şi au fost îndemnaţi la o iubire creştinească pentru fraţii lor din întreaga lume, mai ales pentru cei în suferinţă şi pentru mărturisitorii din Rusia de sub noul Diocleţian. În afară de aceasta, revista urmărea regulat toate mişcările bisericeşti şi teologice în ortodoxie şi în general coincidea cu părerea Sfântului Sinod al Arhiereilor sârbi care era reticent faţă de toate activităţile noi, reformatoare, care veneau de la Patriarhii de atunci ai Constantinopolului şi de la Congresele tuturor ortodocşilor şi de la Sinodul Ecumenic care se pregătea (la care Părintele Justin şi atunci şi până nu de mult a făcut referiri critice), sau de la ruşii din „Biserica vie” . De asemenea şi atunci, ca şi mai târziu, în această publicaţie el atrăgea atenţia asupra pericolului propagandei uniate romane şi asupra papismului şi protestantismului neacceptate de omul ortodox .
La finalul publicaţiei erau excelente articole teologice, atât ştiinţifice cât şi de popularizare, din toate domeniile, şi de asemenea şi traduceri din toate domeniile şi traduceri ale lucrărilor Sfinţilor Părinţi, pe care în general le tradusese însuşi Părintele Justin (Discursurile Sfântului Ioan Gură-de-Aur, ale Sfântului Macarie Egipteanul, ale Sfântului Efrem şi ale Sfântului Isaac Sirul, şi, ceva mai târziu, şi Lavsaiconul lui Paladie).     Părintele Justin, ca şi poporul nostru ortodox, a fost dintotdeauna interesat de citirea cărţilor duhovniceşti, de aceea a susţinut şi lăudat tot ceea ce a apărut la noi din acest domeniu şi atunci şi mai târziu. Deşi el însuşi nu a reuşit niciodată să meargă la Sfântul Munte Athos , recomanda întotdeauna şi credincioşilor şi preoţimii, mai ales monahilor, să viziteze ca pelerini Muntele Sfânt şi să înveţe cucernicia celor de acolo şi sârguinţa în nevoinţă.
Părintele Justin a rămas la Seminarul de al Prizren doar un an (din august 1927 până în iunie 1928), apoi a fost readus la Sremski Karlovac. Deşi a petrecut acolo doar un an, el s-a bucurat de dragostea elevilor şi a învăţătorilor, pentru că prin viaţa şi munca sa a dovedit ca teologia “nu este dialectică, nici jonglerie abilă cu textele Sfintei Scripturi, ci o vie şi binefăcătoare creştere în marea taină a lui Hristos şi a Bisericii lui Hristos”, cum scrie despre el unul din elevii lui de atunci din Prizren. Aşa a fost şi câţiva ani mai târziu, când era profesor la Seminarul din Bitola (din 1932 până în 1934), despre care ne mărturisesc şi scrisorile elevilor săi şi mărturisirile lor prin viu grai.
După moartea rectorului Dobrosav Kovačevič      (9 octombrie 1929), la Karlovac au apărut noi necazuri pentru Părintele Justin. Atunci Sfântul Sinod l-a numit pe Părintele Justin pentru a îndeplini funcţia de rector. Mai târziu ne-a spus că atunci dorea cu adevărat să devină rectorul Seminarului, nu din vanitate, ci numai pentru a putea să organizeze mai bine viaţa şi munca tinerilor seminarişti, spre mai marele folos al Bisericii sârbe. În martie 1930, a fost numit rector nu un profesor de teologie, ci un profesor de la gimnaziul de fete din Belgrad, N.Đ., un om cu alte principii decât cele ale Părintelui Justin şi ale majorităţii profesorilor. Repede au izbucnit conflicte între cei cu spirit de sacrificiu şi domnul bon-vivant. Acest lucru s-a reflectat şi asupra unei divizări a elevilor, iar noul rector a început prigonirea elevilor care-l iubeau pe Părintele Justin şi care îi rămăseseră loiali. Cei care aveau puterea erau de partea rectorului şi Părintele Justin a fost din nou îndepărtat de la Seminarul de la Karlovac. De data aceasta a fost trimis la o muncă grea în afară ţării, dar care până la urmă s-a arătat a contribui la sporirea sa şi la o mai mare slavă a lui Dumnezeu şi folos Bisericii Ortodoxe.
Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, la jumătatea lunii decembrie a anului 1930, Părintele Justin a fost trimis ca însoţitor şi ajutor al episcopului de Bitola, Iosif (Cvijović), delegat al Sfântului Sinod în Rusia Subcarpatică şi Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai bună înţelegere a ortodoxiei şi o mai bună organizare bisericească a ortodocşilor din Cehoslovacia, mai ales în ţinuturile subcarpatice, unde în ultimii zeci de ani, creştinii de acolo începuseră să se întoarcă la ortodoxia de care se îndepărtaseră din cauza impunerii forţate a unirii cu Roma în vremurile de dinainte. Acest ajutor din partea Bisericii sârbe fusese cerut de înşişi creştinii din Cehia şi de aceea acolo deja se afla şi lucra episcopul de Niš – Dositej. Acum trebuia, tot cu discreţie, să fie ajutaţi concret aceşti fraţi ortodocşi, cu atât mai mult cu cât situaţia bisericii din Cehoslovacia era complicată din cauza sciziunii a înşişi ortodocşilor. Biserica Sârbă a răspuns acestei chemări cu apostolească iubire, trimiţându-l pe episcopul Iosif şi pe Părintele Justin.
La Praga i-a aşteptat şi i-a primit frăţeşte episcopul ortodox Gorazd, iar apoi i-au primit şi reprezentanţii puterii cehe, căci trebuia ca totul să fie legal şi fără vreo impunere. Începând cu 17 decembrie 1930, ei au pornit în lucrarea lor misionar-apostolică prin regiunile subcarpatice, vizitând întâi oraşele: Ujgorod, Hust, Iza (unde ortodoxia fusese propovăduită din 1904), Brno, Mukačevo, Vladimirovo, Preševo şi Cracovia, iar apoi şi numeroase sate, atât în ţinuturile de şes, cât şi în Carpaţii deluroşi . S-au oprit şi la unele mănăstiri ortodoxe abia deschise: la mănăstirea de călugări Sfântul Nicolae (aproape de oraşul Iza) şi la mănăstirea de maici Lipši, unde se întâlneau peste 70 de surori care erau, cum notase Părintele Justin, “bogate în sărăcie şi simplitate”.
Aceşti doi misionari apostolici au călătorit peste tot, prin toate localităţile ortodoxe, pe ploaie şi zăpadă, au slujit Sfintele Liturghii şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi învăţătura ortodoxă, ca mai demult egalii lor întru apostolat – Fraţii Chiril şi Metodie. Ei şi-au dus la îndeplinire sarcina de misionari cu abnegaţie, mai ales Părintele Justin (fiindcă Mitropolitul Iosif s-a întors la Belgrad după câteva luni, din cauza unor treburi bisericeşti), întărindu-i cu orice chip pe aceşti tineri şi prea puţin consolidaţi enoriaşi. După impresia generală a Părintelui Justin, poporul era simplu şi religios, suferise mult din cauza uniaţilor, în timp ce printre preoţi, pe lângă cei cinstiţi şi zeloşi, erau şi neglijenţi şi modernişti.     Activitatea misionară a Părintelui Justin consta în slujire şi propovăduire, în instruirea în ceea ce priveşte conducerea duhovnicească, în organizarea bisericesc-parohială şi a vieţii monahale, a slujirii liturghiei obişnuite şi a altor orânduieli canonice ortodoxe. Prin toate acestea trebuia să fie întărit şi înrădăcinat poporul lui Dumnezeu în adâncurile binefăcătoare ale Sfintei Ortodoxii, să fie răsădit ca măslinul şi viţa de vie din raiul duhovnicesc al Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos. Cu alte cuvinte, trebuia întărită Biserica ortodoxă din Cehoslovacia.
În această grea lucrare dar plăcută lui Dumnezeu, ieromonahul – iar după aceea protosinghelul Justin (pentru că Mitropolitul Iosif i-a înmânat o medalie şi i-a transmis aprecieri din partea Sfântului Sinod) l-a ascultat filial şi din toată inima pe Mitropolitul Iosif, astfel că mai târziu acesta l-a lăudat Sfântului Sinod şi Patriarhului spunând că nimeni niciodată în viaţa lui nu l-a ascultat astfel şi nu l-a slujit ca Părintele Justin. Pentru lucrarea apostolică plină de abnegaţie din Cehia, Mitropolitul Iosif a propus Sfântului Sobor Arhieresc al Bisericii Sârbe să-l aleagă pe Părintele Justin ca episcop al nou înfiinţatei eparhii la Mukačevo în zona Subcarpatică. În legătură cu aceasta, între Părintele Justin şi episcopul Iosif s-a dus o lungă corespondenţă şi muncă de convingere, dar la sfârşit Părintele Justin nu a acceptat totuşi să primească rangul şi poziţia.
Despre acestea s-a păstrat o scrisoare a sa către Presfinţitul Iosif  (remisă prin corespondenţă şi Patriarhului Varnava şi Episcopului Nicolae), în care Părintele Justin motivează refuzul său astfel: “Rog pe Preasfinţia Voastră să mă ierte că fac aceasta. Scriu acestea aşa cum îmi dictează imperios conştiinţa mea. Este vorba de calea pe care îmi conduc sufletul prin lumea aceasta, către lumea cealaltă… Preasfinţia Voastră mi-a adus la cunoştinţă în câteva rânduri şi mai ales în aceste zile înainte de plecarea la Sfântul Sobor Arhieresc că trebuie să rămân episcop în Rusia Subcarpatică. Eu am refuzat aceasta şi refuz şi acum. Şi acest refuz al meu nu este rezultatul unor stări sufleteşti de moment, ci este rodul unor cugetări îndelungate şi ceea ce este mai important: rodul sentimentului meu permanent şi neschimbat că eu nu sunt potrivit pentru rangul de episcop… Eu m-am privit îndelung şi serios în Evanghelie, m-am privit în Evanghelie, m-am judecat prin Evanghelie, şi am ajuns la o concluzie şi o hotărâre de nezdruncinat: în nici un caz nu pot şi nu-mi permit să primesc rangul de episcop, pentru că nu am nici cele mai elementare însuşiri evanghelice pentru aceasta. Dacă aş primi acest rang aşa cum sunt, eu – conştient, şi de aceea fără a mă ierta – aş fi condamnat de judecata din pilda Mântuitorului despre omul care, fără a chibzui, a început să-şi zidească un turn şi nu a putut să-l termine, căci mai întâi nu a stat să socotească ce-l va costa şi dacă are putere şi mijloace ca să-l termine. Eu mă cunosc foarte bine pe mine însumi: îmi este foarte greu să-mi ţin propriul suflet în limitele binelui lui Hristos, darămite sute de mii de suflete străine. Şi să răspund pentru ele în faţa lui Dumnezeu! Măsurându-mă cu măsurile evanghelice, judecându-mă cu judecata grozavă a Evangheliei, găsesc pretutindeni în mine dezolante lipsuri şi defecte păguboase, de aceea am luat cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, hotărârea de neînlocuit: ca sub nici o formă să nu accept visul de a fi episcop… Pe lângă acestea: eparhia Mukačevo este de o asemenea factură încât în ea, cu cel mai mare chin, abia se poate descurca ca episcop un om cu o imensă experienţă şi înţelepciune. Cum însă aş putea-o face eu – neexperimentat, de-a dreptul stângaci? Aici totul este într-o haotică agitaţie; nu s-a vărsat încă nimic în formele (canonice) legal definite, nici în obiceiurile religios-bisericeşti şi în tradiţii… De aceea, aici este necesar un episcop în vârstă, încercat, care dispune de o mare şi binefăcătoare experienţă şi de o rutină în muncă bine călită. Fără acestea, se poate duce totul de râpă”.
Deşi Mitropolitul Iosif a încercat să-l convingă sub orice formă şi să-l înduplece pe Părintele Justin să primească episcopia (“Nu pierdeţi din vedere nici faptul, îi scria el, că felinarul nu se pune sub bancul de nisip… de aceea împăcaţi-vă cu ceea ce vine”), smeritul Avva a fost de neclintit în decizia sa. La toate argumentele Mitropolitului, el răspundea de obicei cu argumente din Sfânta Scriptură, iar Mitropolitul Iosif, care de altfel îl iubea, mai în glumă mai în serios, i-a spus: „Tot ce este necesar constă în faptul că tu cunoşti Sfânta Scriptură în acest fel!”. Legăturile Părintelui Justin cu credincioşii din zona Carpaţilor au rămas totuşi strânse şi după înapoierea din Cehia (la începutul anului 1932), pentru că nu numai că mulţi îi scriau de aici, numindu-l părintele lor duhovnicesc, şi nu doar pentru că el i-a ajutat pe unii şi din Serbia, ci avea şi un număr considerabil de elevi ai săi şi mai târziu studenţi din ţinuturile Subcarpatice, care considerau Biserica Sârbă – Biserică-mamă.
La înapoierea din călătoria misionară din Cehia, Părintele Justin nu a primit imediat post în Seminar, ceea ce a fost poate rezultatul nemulţumirii din cauza refuzării rangului de episcop (pe care mai târziu nu i l-au mai oferit niciodată). Între timp, în această perioadă scrie în grabă primul său volum din Dogmatica pe care o şi publică chiar în acel an (octombrie 1932). Abia în luna august a anului 1932 va fi numit profesor la Seminarul din Bitola, unde lucrează cu abnegaţie doi ani întregi. Ca şi în altă parte, şi în Bitola a depus multă trudă şi dragoste în instruirea teologică şi în educarea evanghelică a tinerilor seminarişti, predând şi aici Sfânta Scriptură şi Dogmatica. Ca întotdeauna, a fost foarte iubit şi preţuit de către elevii săi şi, de asemenea, şi de profesori şi dascăli, astfel încât doi ani mai târziu când a fost condus de la Bitola la Belgrad, unde a fost ales lector la Facultatea de Teologie, a fost condus de întreaga şcoală şi de un număr mare de locuitori evlavioşi din Bitola.
Deşi cunoscut deja de mult în lume ca un teolog ortodox al Sfinţilor Părinţi, alegerea Părintelui Justin ca profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad nu s-a petrecut fără dificultăţi, dar dificultăţi care depun mărturie despre autoritatea sa şi despre micimea sufletească şi răutatea altora. Majoritatea profesorilor de la Facultatea de Teologie, şi anume cei mai buni şi mai demni şi ca oameni şi ca teologi, era de mult pentru aceasta şi acţiona în acest sens. Căci se ştia deja că încă din cursul anului 1928 Mitropolitul ortodox al Bisericii poloneze şi Universitatea din Varşovia l-au invitat în câteva rânduri pe doctorul Justin Popovici să ocupe catedra de teologie dogmatică la secţia acestei Universităţi pentru studierea teologiei ortodoxe . De asemenea era preocupat de acestea şi cunoscutul teolog rus Nicolae Glubokovski care atunci preda la Universitatea de la Sofia, care a şi scris (încă din 1932) Patriarhului sârb Varnava, ca fostului său elev, că trebuie să i se dea posibilitatea Părintelui Justin să lucreze în mod special la Seminarul ortodox, observând cunoştinţele sale, energia şi experienţa duhovnicească . Patriarhul nu a răspuns la această scrisoare şi nu este treaba noastră să cercetăm dacă a contribuit cu ceva la venirea Părintelui Justin la Facultatea de Teologie. Asupra unora dintre profesori şi ale altor personalităţi din afară (printre care se număra şi amintitul rector), care s-au străduit chiar să întârzie fie diplome, fie lucrări teologice ale Părintelui Justin, noi nu dorim să ne oprim aici, căci la ce-ar folosi să ne ocupăm de deşertăciunea şi de ranchiuna omenească?
Slavă Domnului că a învins chibzuinţa şi, prin aceasta, renumele Facultăţii de Teologie din Belgrad a fost păstrat şi încă mai sus ridicat, iar cel care îl va înălţa cel mai sus şi îl va proslăvi va fi chiar lectorul ei şi după aceea profesor, arhimandritul Justin Popovici, ca dogmatician ortodox. Pentru că încă din cursul anului 1935 el publică şi al doilea imens volum al Dogmaticii sale în care – într-un unic şi de nerepetat mod, de la Sfinţii Părinţi până astăzi – expune universalul adevăr al Ortodoxiei: despre Dumnezeul-om şi opera sa (Hristologia şi Soteriologia). După aceea Dogmatica sa a început să se predea în şcolile şi facultăţile teologice din Grecia, Bulgaria şi America  şi putem spune deschis că Teologia ortodoxă sârbă nu este aşa de renumită în toată lumea ortodoxă, pentru altceva în afară de Filosofia Ortodoxă a Adevărului a lui Justin Popovici (cum a intitulat el însuşi Dogmatica sa).
După referatul pozitiv a doi profesori de la Facultatea de Teologie (1 februarie 1934), Părintele Justin este ales lector la catedra de Teologie comparată şi a intrat în post la 21 decembrie în acelaşi an. (Mai târziu este ales profesor de dogmatică). La 16 ianuarie 1935 a ţinut la Facultatea de Teologie prelegerea sa de prezentare pe tema “Despre esenţa axiologiei şi criteriologiei ortodoxe”, care reprezenta o mărturisire ortodoxă a credinţei în Dumnezeul-om Hristos şi în Sfânta sa Biserică Ortodoxă, cum nu s-a mai auzit din vremea Sfântului Sava şi a Sfântului Grigorie Palama, şi care nu mai fusese auzită prin universităţi. “Domnul Hristos, ca personalitate dumnezeiesc-umană este cea mai mare valoare şi măsura infailibilă; fiind o asemenea personalitate, El este în acelaşi timp şi cel mai înalt criteriu al tuturor valorilor adevărate… Căci nu există Dumnezeu alături de Dumnezeul-om, nici om alături de Dumnezeul-om…     Întreaga sa învăţătură şi lucrare Domnul Hristos o reduce la personalitatea Dumnezeiesc-umană şi o explică prin ea. De aceea şi Biserica Apostolească, Ortodoxă a lui Hristos, în creştinism se reduce la personalitatea dătătoare de viaţă a Dumnezeului-om: şi învăţătura, şi adevărul, şi dreptatea, şi binele, şi viaţa. Chipul lui Hristos este cea mai înaltă valoare a ei şi cea mai preţioasă. Pentru că, creştinismul este creştinism prin Dumnezeul-om; în aceasta constă însemnătatea sa excepţională, şi valoarea, şi puterea. Domnul Hristos s-a lăsat pe Sine, personalitatea Sa Dumnezeiesc-omenească Bisericii; de aceea Biserica este numai Biserica Dumnezeului-om şi în El Dumnezeul-om este esenţa, este scopul şi ideea şi toată valoarea Bisericii; El este sufletul ei, şi inima ei, şi viaţa ei; El este însăşi Biserica în pliroma dumnezeiesc umană, căci Biserica nu este altceva decât Dumnezeul-om Hristos, continuat în toate veacurile.”
După asemenea mărturisire a lui Dumnezeu-omul, ca a Sfântului Pavel şi a Sfinţilor Părinţi, lectorul a vorbit despre Biserică – Trupul lui Hristos şi despre credincioşi ca despre celule vii şi mădulare ale acestui trup dumnezeiesc-uman. După aceea a aruncat o privire critică asupra creştinismului apusean umanist, asupra romano-catolicismului şi protestantismului în care “temelia Creştinismului a trecut de la veşnicul Dumnezeu-om la omul trecător”, prin care s-a produs “o dureroasă şi tristă deformare a Dumnezeului-om, a lucrării Sale şi a învăţăturii Sale”. Numai Biserica Apostolească Ortodoxă a păstrat adevăratul Chip şi personalitate a Dumnezeului-om Hristos. De aceea, nu poate cineva să fie creştin fără credinţa în Dumnezeul-om Hristos şi în trupul Său dumnezeiesc uman – Biserica, în care El a lăsat toată Personalitatea Sa minunată.”
În tot acest timp în care Îl mărturisea astfel pe Dumnezeul-om, Domnul Hristos, de la catedra universitară, Părintele Justin Îl mărturisea, nu mai puţin şi nu mai uşor şi în faţă judecăţilor şi în faţa principiilor acestei lumi. Şi anume, în timpul acesta, un om lipsit de Dumnezeu, Dragoljub Damjanović, a editat la Belgrad cartea Viaţa lui Iisus Nazarineanul, pe care Părintele Justin a recenzat-o în revista Viaţa creştină (nr. 1/1935) şi a prezentat-o ca pe o “carte gangsterească” despre Domnul Iisus, arătând caracterul ei neştiinţific, pamfletar şi anti-Hristos. Din această cauză, numitul Damjanović l-a acţionat în justiţie pe Părintele Justin, iar acesta a răspuns în faţa judecătorilor făcând apologia Iubitului său Dumnezeu şi Domn. A început cuvântarea sa de apărare cu aceste cuvinte mărturisitoare ca ale Sfinţilor Părinţi: “Domnilor, deşi domnul Damjanović Îl neagă pe Domnul Hristos şi Sfânta Sa Evanghelie, astăzi în faţa noastră a tuturor se întâmplă totuşi o profeţie a lui Hristos: Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul (Matei 10, 17). Astfel, iată, Evanghelia lui Hristos se adevereşte neîncetat şi arată veridicitatea ei… În ce mă priveşte, în această lume nu mă tem de nici o condamnare, în afară de cea a lui Hristos. Dacă trebuie să pătimesc de dragul Domnului Hristos, sunt pregătit s-o fac cu bucurie”. Această judecată s-a terminat, spre slava lui Hristos, cu victoria slugii şi mărturisitorului Său credincios şi cu ruşinea celui fără Dumnezeu. Din nefericire, aceşti oameni fără Dumnezeu începuseră să fie la noi tot mai mulţi .
Părintele Justin L-a mărturisit public şi neîncetat pe Domnul Hristos şi la alte tribune publice şi adunări, ca de exemplu la prelegerile de la Universitatea populară din Belgrad-Kolarac (unde a ţinut o strălucită prelegere despre Învierea lui Hristos, în 1939), sau în compania intelectualilor sârbi printre care se mişca şi cu care se împrietenise. Având o inteligenţă excepţională, de o instruire excepţională şi de o cultură vastă, el se bucura de reputaţie printre adevăraţii intelectuali a poporului nostru, dar ceea ce simţeau ei în el ca principal şi cel mai important lucru, era spiritualitatea lui, pentru că la el spiritualul împingea înapoi omenescul şi binefacerea depăşea intelectul. Astfel că el a fost unul dintre întemeietorii Societăţii Filosofice Sârbe (înfiinţată la 22 octombrie 1938 la iniţiativa filosofului Brane Petronijević). A participat şi la alte diverse reuniuni culturale, literare şi filosofice (a fost prieten mai ales cu Branislav Nušić), dar întotdeauna şi pretutindeni L-a propovăduit pe Hristos şi nu pe sine, despre El şi nu despre sine sau altcineva a mărturisit. Cu prilejul unei anumite conduite a unei părţi a intelectualităţii noastre, încă din 1926 a publicat un strălucit articol cu titlul “Intelectualitatea noastră şi Biserica”, în care atrage atenţia acelei intelectualităţi care scapă din vedere dimensiunea dumnezeiesc-umană a omului şi prin această limitează, diminuează şi degradează omul, în timp ce pe de altă parte lăuda acea intelectualitate care îşi îndreaptă atenţia către om mai detaliat, mai profund, mai înalt, către omul mai puţin muritor şi mai mult nemuritor întru Hristos Dumnezeul-om .
Astfel, Părintele Justin a fost întotdeauna deschis şi plin de iubire pentru fiecare fiinţă umană, mai cu seamă pentru intelectualitatea căutătoare şi setoasă de adevăr şi cu deosebire pentru tineretul studenţesc. Prelegerile lui erau foarte frecventate de studenţi şi audiate cu bucurie, iar cărţile şi articolele lui erau citite, şi se citesc şi astăzi, ca delicatesă literară şi spirituală şi mai mult decât atât: ca pâinea cea de toate zilele şi ca indicator de drum duhovnicesc. Studenţii şi intelectualii se interesau în mod deosebit de cartea sa despre Dostoievski (pe care în acele zile dinainte de război a refăcut-o şi reeditat-o, dedicând-o noilor Mărturisitori ai Ortodoxiei: Sfântului Patriarh Varnava al sârbilor şi Sfântului Tihon al Rusiei), ceea ce arată apropierea lui permanentă şi sinceritatea cotidiană pentru problemele general umane.
Întotdeauna, în tulburea şi funesta luptă, Părintele Justin a fost apărător clar şi indubitabil al Sfintei Biserici Ortodoxe, apărător al libertăţii sufletului şi al duhului poporului nostru ortodox, mai ales al tinerilor ucenici ai lui Hristos şi al lucrătorilor în Via Domnului. Din această cauză l-au luat în nume de rău unele persoane bisericeşti şi de stat cu poziţii înalte, dar nu s-a speriat de acest lucru, căci niciodată nu a făcut nimic pe placul oamenilor, ci numai al Domnului Hristos şi al Bisericii Sale, iar toate acestea de dragul mântuirii omului şi a neamului său. Cât a simţit şi a trăit tragismul acelei vremi şi condiţiile în care se trăia în preajma războiului, se constată într-o vedenie pe care a avut-o în acele zile (despre care ne-a lăsat el însuşi o mărturisire scrisă): A văzut un monah necunoscut, cu părul şi barba crescute, cu un baston în mână şi într-o mantie scurtă, iar când această persoană a dispărut, s-a arătat capul Mântuitorului cu coroana de spini, care a dispărut, şi iar a apărut, şi iar a dispărut.
Aceeaşi stare sufletească a trăirilor sale din acele zile şi ani o trădează şi un fragment din scrisoarea către un prieten din şcoală şi din viaţă, scrisă în 2/15 aprilie 1938: “În ce mă priveşte, mă simt aici (la Belgrad) ca Iona în pântecele chitului. Nu există nici un dram de aer al veşniciei: plămânii sufletului sunt gata să se usuce. Mâinile cuiva adună tot mai mult jăratec peste tinerele răsaduri ale lui Hristos din Via Domnului părăsită şi abandonată. Sfântul Sava are multe motive să cutremure cerurile cu plânsul său. Iar noi pe pământ – încă mai mult şi mai tare. N-a fost niciodată mai de trebuinţă înarmarea cu întregul arsenal al lui Dumnezeu ca astăzi. Iar ţelul este înarmarea cu rugăciune. Pe care să ne-o dăruiască Dulcele Domn cât mai multă şi cât mai bogată!… Am nevoie ca cei apropiaţi mie să facă de pază în jurul sufletului meu cu rugăciunile şi cu faptele lor.”

***

Părintele Justin a venit la mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Ćelie de la Valjevo la 14/27 mai 1948 şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. Despre această perioadă a vieţii sale, ce altceva să spunem decât aceasta: “Când viaţa dăruită întru Hristos trece în viaţa preoţească, atunci nu se poate cuprinde în cuvinte.”
În Ćelie şi-a sfârşit Părintele Justin viaţa pământeană, având binecuvântatul sfârşit al omului drept şi plăcut lui Dumnezeu, cu faţa spre Bunavestire din 1979.
Fără să propovăduiască altceva în afară de credinţa sa întru Domnul şi sfinţii Săi, mărturisind prin rugăciune, cu rugăciune începând, cu rugăciune sfârşim: Preacuvioase Părinte Justin e, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN
ŞI POMENIREA LA 40 DE ZILE

După ieşirea binecuvântatului suflet al Părintelui Justin din trupul său zidit de Domnul şi închinat Lui, a fost îmbrăcat în veşmintele alese de către elevii săi, preoţi monahi, şi anume în odăjdii preoţeşti albastru deschis, acelea în care de atâtea ori slujise până atunci Sfânta şi Dumnezeiască Liturghie, iar şi acum în aceleaşi odăjdii de Liturghie a plecat la soborul preoţilor slujitori cereşti unde – în Biserica Cerească – se împărtăşeşte veşnic cu Hristos, mai apropiat şi mai direct. După terminarea îmbrăcării, trupul său cald, binecuvântat, a fost coborât într-un sicriu nou şi apoi aici, în camera unde a şi răposat, s-a slujit scurta pomenire după adormire. Într-o procesiune solemnă a tuturor surorilor de la Ćelie şi a numeroşilor credincioşi, pentru că mulţi după sărbătoarea Buneivestiri nu plecaseră, iar alţii abia începuseră să vină – pentru că vestea despre prăpădirea Părintelui Justin se dusese repede şi în aceeaşi seară a ajuns deja până la Sfântul Munte şi Atena  – trupul Avvei a fost mutat la biserica mănăstirii Sfinţii Arhangheli şi depus în pridvorul bisericii.
Citirea Sfintelor Evanghelii, întâi Evanghelia după Ioan, începută încă din timpul ieşirii sufletului fericitului Bătrân şi neîntreruptă în timpul îmbrăcării, a continuat la biserică şi s-a prelungit astfel în cursul a trei zile şi trei nopţi, până la ceasul slujbei de parastas. Citirea celor patru Evanghelii s-a întrerupt doar pentru sfintele slujbe de pomeniri, făcute în acele zile şi s-a înlocuit periodic cu citirea Psaltirii de către surorile călugăriţe şi de către credincioşii creştini care au petrecut toate aceste zile şi nopţi în biserica mănăstirii în schimburi, până la ceasul parastasului şi depunerea binecuvântatului trup în pământ.
Credincioşi din toate părţile, din împrejurimile oraşului Valjevo şi al Belgradului, din toată ţara noastră şi din străinătate au început să sosească chiar din acea seară, pentru ca împreună, tineri şi vârstnici, mai ales tineretul seminarist şi studenţesc, împreună cu maicile şi surorile, să privegheze lângă sicriul fericitului Avva şi să ia parte la ascultarea şi citirea sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu al Cărui netăcut binevestitor şi neîntrecut tâlcuitor a fost acest nou Gură-de-Aur sârbesc.
Iar preafericitul Bătrân îşi odihnea trupul în faţa noastră, cu binecuvântata pace dumnezeiască pe chipul său, care strălucea asupra noastră, binecuvântându-ne şi mângâindu-ne cu duhul său. Fericita sa binecuvântare se arăta cel mai mult în lacrimile rugăciunii, tăcute şi abundente, vărsate din inimile şi ochii noştri, cu valurile tristeţii şi bucuriei, inexplicabil schimbate şi prelinse în sufletele noastre.
Într-adevăr, în acele trei zile şi trei nopţi, dar şi după aceea chiar până la patruzeci de zile, am trăit în experienţa reală acel adevăr al Sfinţilor Părinţi şi asceţi ortodocşi: că există un binefăcător plâns dătător de bucurie – numit în greceşte harmolipi, – care este în acelaşi timp şi plâns adevărat şi bucurie adevărată. Lângă sicriul Părintelui Justin am trăit aceasta cu adevărat în toate acele zile: lacrimile nu se puteau opri; dar acelea erau lacrimi trist-bucuroase şi de înviere, care se produc doar în ceasurile de adevărată şi binefăcătoare pocăinţă.
Aici totul era liniştit şi blând, nu erau ţipete şi plânsete cu suspine, văicăreli şi bocete; doar ploaia tristeţii şi mângâierii, ţesută cu binefăcătoarea şi paradisiaca melancolie – cu sentimente atât de proprii sfântului Avva şi probabil de aceea acum şi nouă, dăruite de el. Parcă am fi sărbătorit Paştele şi asta înainte de Paşte, ceea ce a şi spus un muntenegrean: „Înmormântarea Părintelui Justin a fost sărbătoarea de Paşte”. Aceasta s-a simţit în acele trei zile şi nopţi şi în atmosfera din jurul sicriului Părintelui Justin: fericitul adormit plăcut lui Dumnezeu, odihnindu-se după truda faptelor sale în pacea Domnului său, parcă respira liniştit în sicriu – ceea ce după spusele părintelui Profirie din Grecia era de asemenea semnul dumnezeieştii desfătări şi al binefăcătoarei umbriri – şi răsuflarea sa liniştită şi dătătoare de pace, mai bine zis suflarea Duhului Sfânt, s-a transferat şi asupra noastră. N-am simţit deloc durerea şi oboseala, doar ne-am bucurat cu melancolie de speranţa dulce a învierii, cu sentimentul viu al nemuririi Avvei. Nu putem spune că în aceeaşi măsură, dar oricum într-o oarecare măsură, şi noi am simţit lângă sicriul său ceea ce a simţit el însuşi lângă răposata sa mamă, amintită în biografia sa mai înainte: un adevărat şi real simţământ al nemuririi. Hristos Înviatul în învierea universală era o realitate, intervenită acum şi aici, nu numai pentru dispărutul Avva, ci şi pentru noi cei prezenţi lângă sfântul său trup plăcut mirositor. Şi pentru acest dar să fie slăvit Domnului Atotmilostiv şi să fie lăudat cel plăcut Lui, care şi prin moarte a mărturisit ceea ce a propovăduit şi mărturisit întreaga viaţă: că învierea lui Hristos şi a noastră întru El, Alfa şi Omega creştinătăţii, şi că “bucuria paradisiacă a existenţei se trăieşte prin înviere”.
Şi pe lângă toate acestea, minunat a fost faptul că şi mulţi alţii ne-au mărturisit la fel: cum în acele ceasuri şi zile, rugăciunile noastre pentru Părintele Justin s-au prefăcut şi s-au schimbat, lent şi pe neobservate, în rugăciuni către el şi Domnul lui şi al nostru, pentru noi păcătoşii şi nevrednicii.
În acea prima seară, sâmbătă, s-a slujit toată noaptea priveghiul de înviere, de la ora 10 seara până la 3 după miezul nopţii, iar duminică dimineaţa Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. După citirea Sfintelor Evanghelii şi a ecteniilor de odihnă deasupra sicriului Părintelui Justin, a vorbit ieromonahul Atanasie despre propovăduirea în toată viaţa a Buneivestiri – a Evangheliei acestui binevestitor al lui Hristos. Blagoje – Justin, singurele binevestiri faţă de multe vestiri amare în această lume şi viaţă. După Sfânta Liturghie, la care toate surorile s-au împărtăşit, s-a pus masa la mănăstire pentru toţi cei prezenţi întru pomenirea adormitului Părinte iubitor de străini. Şi în următoarele două nopţi, până la parastas, iar s-au slujit slujbe toată noaptea, iar în următoarele două zile s-a slujit şi Sfânta Liturghie.
Marţi 10 aprilie (28 martie pe stil vechi), dimineaţa devreme a sosit Preasfinţia Sa Episcopul de Šabac şi Valjevo, Ioan, cu Preasfinţitul Episcop de Zvornik şi Tuzla, Vasile şi cu numeroşi alţi preoţi. Cu lacrimi în ochi s-a întâlnit Preasfinţitul Episcop Ioan cu egumenii şi surorile mănăstirii şi cu toţi copiii duhovniceşti ai Părintelui Justin, spunând în acelaşi timp că nu ştie cine şi cui trebuie să prezinte condoleanţe mai degrabă, pentru că durerea pentru pierderea Părintelui Justin este aceeaşi la toţi şi generală. Plecându-se în faţa trupului Avvei Justin şi slujind mica pomenire, a dat apoi binecuvântarea ca Sfânta Liturghie să fie slujită de Episcopul Vasile împreună cu numeroşi preoţi şi diaconi. Liturghia a început la ora 9 şi după ea s-a făcut parastasul.
Încă din zorii dimineţii începuse să sosească lume credincioasă din toate părţile, din apropiere şi de departe, din ţară şi din străinătate. Toţi se grăbeau să se aplece şi să sărute sfântul trup al Sfântului Avva, pentru că în trecut mulţi se spovediseră la el şi se formaseră, s-au încurajat duhovniceşte şi au renăscut. Acest slujitor al lui Dumnezeu şi ascet întru Hristos într-adevăr a arătat în ziua înmormântării sale cât a fost de preţuit, iubit şi respectat. Căci la înmormântarea sa s-au văzut şi chipuri necunoscute până atunci, dar atrase de adormirea unui asemenea om al lui Dumnezeu şi sârb, adevărat creştin şi purtător de Hristos.
În jurul amiezii, în biserica Sfinţilor Arhangheli a început marea slujbă de parastas, în odăjdii preoţeşti strălucitoare, deasupra trupului binecuvântat al Părintelui Arhimandrit. În frunte cu Episcopul de Bačka, Nicanor, a slujit Mitropolitul Irineu al Bisericii ortodoxe greceşti din Creta (Patriarhia Constantinopolului) şi Episcopul de Vranje, Dometie, care a venit din Vranje ca Episcop al locului natal al Părintelui Justin. Au fost prezenţi, alături de episcopul gazdă de Šabac şi Valjevo şi părinţii arhierei din eparhiile vecine, elevii şi prietenii Părintelui Justin: Preasfinţiţii Hrisostom din Braničevo, Ştefan din Žička, Irineu din Niš şi deja amintitul Vasile de Zvornik şi Tuzla.     La slujba de parastas au luat parte şi numeroşi arhimandriţi, egumeni şi ieromonahi din mănăstirile noastre, nu numai din eparhia Šabac şi Valjevo, ci şi din alte eparhii mai apropiate sau mai îndepărtate şi de asemenea, dacă nu chiar mai numeroşi, au fost prezenţi preoţi şi diaconi, elevii de altădată, prieteni loiali şi cei care îl cinsteau pe Părintele Justin. Numeroşi monahi şi numeroase monahii din mănăstirile noastre de pe tot cuprinsul ţării n-au putut să nu fie prezenţi la conducerea pe ultimul drum a Părintelui Justin – modelul lor de monah, dascăl şi călăuză spre Împărăţia Cerurilor. Nepoata de soră a Părintelui Justin, cu familia ei din Belgrad şi anumite rude mai îndepărtate ale sale din Vranje şi Niš au fost de asemenea la înmormântare, în timp ce sora sa Stojna nu a putut călători din cauza bătrâneţii şi neputinţei.
Nu numai clericii şi monahii sârbi l-au condus pe Binecuvântatul Avva, ci a fost considerabilă şi participarea, la slujba de parastas a acestui Părinte ortodox, a numeroşi clerici şi laici din alte Biserici ortodoxe, în primul rând din Grecia şi din Biserica ortodoxă Rusă şi de asemenea din diaspora ortodoxă. Părinţii arhimandriţi: Gavril din Atena şi Marko din Wiesbaden, protopopul Vasile al Bisericii Ruse din Belgrad, preoţii ortodocşi Nicolae şi Vasile din Atena, ierodiaconul Gavriil din Hilandar de la Sfântul Munte, monahul Ghervasie de la Patras din Pelopones, egumena Justin a de la mănăstirea Sfânta Treime de lângă Atena, toţi cei legaţi spiritual de Părintele Justin de asemenea au fost prezenţi, mărturisind că iluminarea lui spirituală a devenit de mult a tuturor ortodocşilor şi universală. Cine ar mai fi putut să numere uriaşa mulţime a credincioşilor prezenţi: din satul Lelić şi de pe întinsul ţinutului Valjevo, din Belgrad şi de pe cuprinsul Serbiei, din Prizren şi Kosovo, Bosnia şi Macedonia, Muntenegru şi Voivodina? S-au făcut auzite nenumărate valuri populare de tristeţe prin telegrame şi scrisori, care s-ar fi putut aduna în următoarele cuvinte ale cunoscutului poet popular din Muntenegru, bătrânul Hadži Radovan Bećirović: “Nu am putut veni, dar am fost cu voi în acea zi, duhul meu m-a condus: parcă am privit din acele grandioase chilii de deasupra podului nou cum îl purtaţi şi cum redaţi maicii ţărâne osemintele de mucenic ale unui mare ales al lui Dumnezeu…”
Adunării trist-fericite i s-a alăturat un grup de cucernici creştini şi creştine, simpatizanţi şi elevi ai Părintelui Justin, din Atena şi din cuprinsul Greciei şi chiar şi din Europa (din Germania şi Franţa) care nu s-au plâns de trudă, nici de drum pentru a ajunge să se închine trupului Părintelui Justin şi să capete ultima lui binecuvântare şi să se alăture, în comuniunea credinţei ortodoxe a iubirii şi rugii, conducerii pe ultimul drum a sufletului acestuia spre ceruri şi a trupului binecuvântat în pământ, până la învierea din morţi şi a doua slăvită Venire a lui Hristos. Unitatea Ortodoxiei, pe care Părintele Justin a şi simţit-o pe viu şi a accentuat-o puternic în timpul vieţii şi pe care a mărturisit-o prin credinţă, iubire, rugăciune şi slujire a Domnului, departe peste graniţele poporului său şi ale Bisericii sale, s-a manifestat aici spontan la înmormântarea sa: în unitatea sobornicească a credinţei şi iubirii, a rugăciunilor şi cântărilor. Cântările de înmormântare, ecteniile de odihnă, glasurile şi rugăciunile şi, înainte de toate, Cuvântul Evangheliei, s-au auzit la înmormântarea lui în mai multe limbi ortodoxe. Surorile de la Ćelie au cântat sârbeşte, preoţimea sârbă şi rusească în slavonă iar fraţii din Grecia în greacă.
Aproape în tot timpul întregii slujbe de parastas, iar ea a durat în jur de patru ore, s-au salutat şi şi-au luat rămas bun de la Părintele Justin mulţi credincioşi şi multe credincioase, majoritatea în linişte şi rugăciune, iar câteva zeci cu voce tare. Mai întâi şi-a luat rămas bun de la Părintele Arhimandrit şi duhovnic la Ćelie, episcopul său – Preasfinţitul Ioan, ca arhipăstor şi gazdă (discursul lui îl prezentăm mai departe în întregime). După aceea, a vorbit în greacă Mitropolitul Irineu din Creta (şi discursul său îl prezentăm mai departe), iar după el Episcopul din Vranje Dometie, salutându-l pe Justin din Vranje în numele concetăţenilor săi.
Părintele ieromonah Amfilohie Radović, lector al Facultăţii de Teologie, a prezentat apoi calea vieţii şi munca acestui mare duhovnic şi teolog ortodox, salutându-l pe marele Avva în numele numeroşilor săi fii duhovniceşti şi de asemenea din partea Facultăţii de Teologie a Bisericii Sârbe, unde a fost profesor Părintele Justin. În numele diasporei ortodoxe şi-a luat un cald rămas bun arhimandritul Marko Arndt, neamţ ortodox din Wiesbaden (al cărui scurt discurs îl prezentăm în întregime) iar în numele Facultăţii de Teologie din Salonic şi al Centrului Patriarhal de studii de Patrologie din Salonic – lector Atanasie Anghelopulos. De la Seminarul din Karlovac, pepiniera duhovnicească a Părintelui Justin, a vorbit rectorul şi protopopul Mladomir Todorović, iar după el – din nou în greacă – a vorbit despre Avva teologul Emanuil Harkjolakis din Atena, în numele său, în numele profesorului de teologie Muratidis din Atena şi în numele altor credincioşi care-l respectă pe Părintele Justin pentru poziţia sa de mărturisitor. Cu această ocazie s-au transmis şi condoleanţele a doi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Greceşti: ale Mitropolitului din Eghina, Hierotei, şi ale lui Policarp din Corfu, care nu au putut ajunge la înmormântarea Părintelui Justin.
În numele numeroşilor studenţi teologi prezenţi din Facultatea noastră de Teologie şi-a luat rămas bun de la Părintele Justin – ca ideal al lor în teologia ortodoxă – Veljko Milutin, teolog diplomat. Aproape toate salutările de conducere şi de rămas bun au fost însoţite de lacrimile întregului popor. Adunarea poporului lui Dumnezeu în această sfântă zi în jurul bisericii Sfinţii Arhangheli şi a trupului preoţesc al Bătrânului Justin era pătrunsă de o plăcută pace a veşniciei.
La terminarea cântărilor din biserică s-a trecut la ocolirea de trei ori a bisericii mănăstirii cu sicriul purtat pe umeri, iar după aceea, trupul a fost redat ţărânii pământeşti – a fost coborât în pământ la sud de altarul bisericii Ćelie. Înainte de coborârea în mormânt, cuvântul de mulţumire şi rămas bun a fost adresat Părintelui Justin de ieromonahul Artemie, şi aceasta mai ales în semn de mulţumire a tuturor monahilor sârbi către acest mare Monah şi iubitor al monahilor.
După ultimele cântări de înmormântare şi rugăciuni, în timp ce smeriţii gropari – în general ţărani din împrejurimi, acei minunaţi şi simpli oameni ai noştri care îl iubiseră atât pe Părintele Justin, precum şi el i-a iubit părinteşte şi frăţeşte – au început să acopere scumpul mormânt, din multe piepturi ale preoţilor şi monahilor prezenţi a început să răsune de trei ori cucernic şi cu bucurie, în slavonă, greacă şi sârbă: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruind! Şi în timp ce sfântul pământ al mănăstirii Ćelie acoperea această nou descoperită Comoară a Înţelepciunii, s-a auzit neaşteptat şi neanunţat vocea poetului:
“A mers condus de dreptate,
de iubirea Ta
apărat, Hristoase!
Veşnică pomenire Ţie
noule evanghelist creştin!…”

*

Cum atunci era Postul Mare, nu s-au putut sluji Liturghiile zilnice de odihnă (cele 40 de Sfinte Liturghii sunt slujite neîntrerupt abia de la Paşte), dar de aceea mormântul Părintelui Justin a devenit parte componentă a sfintei biserici a mănăstirii Ćelie, căci de atunci la el se fac cădelniţările şi rugăciunile curente, pomenirile şi parastasele, şi se cântă cântările şi troparele, chiar ca în vechea Biserică a lui Hristos de la mormintele Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori. Căci fiecare credincios al lui Hristos, adormit în comunitatea bisericească şi mai ales un asemenea om plăcut lui Hristos, nu iese niciodată şi nu pleacă, ci rămâne pe vecie şi-şi are locul în Biserică, precum veşnic viul, ceresc-pământescul trup al lui Hristos.
Pomenirea de 40 de zile a Preafericitului Avva a căzut înainte de prăznuirea Paştelui (miercuri 16/3 mai). Atunci s-au adunat iar numeroşi oameni la Sfânta Liturghie la Ćelie şi la parastasul de la mormântul Avvei. Dintre Arhierei, alături de Preasfinţitul Ioan ca gazdă, au fost şi membri ai Sfântului Sobor Arhieresc care se ţinea în acele zile la Belgrad: Episcopii Pavle de la Raška-Prizren, Grigorie al Americii de Vest şi Nicolae al Dalmaţiei. O deosebită iubire şi respect în rugăciune faţă de fericitul adormit Părinte Justin a arătat atunci egumenul mănăstirii Grigoriu de la Sfântul Munte, părintele arhimandrit Gheorghe (anterior lector la Facultatea de Teologie din Atena) pentru că la acest parastas a venit cu doi monahi şi cu un prieten doctor din Salonic, pentru a se ruga la mormântul Avvei şi i-a adresat minunate cuvinte de iubire. (Cuvântul lui la mormântul Avvei îl redăm în întregime mai departe). Au fost iarăşi destui fraţi ortodocşi greci, printre care şi arhimandritul Nicodim, de la o mănăstire de pe Insula grecească Evia, şi de asemenea într-un număr mare au venit din nou studenţii teologi de la Facultatea noastră din Belgrad.
La fel ca la înmormântarea fericitului Avva, şi la parastas tuturor celor prezenţi li s-a oferit o masă bogată a iubirii din partea surorilor mănăstirii, căci aşa este tradiţia ortodoxă monahicească a sârbilor. Sigur s-a bucurat în cer de toate acestea duhul Sfântului Avva, duhul acestei noi “Comori Spirituale” care odihneşte
“Pe malul râului Bistrica,
Lângă temelia bisericii Ćelie
Alături de osemintele lui Birčani Ilije” (P. Bećirović).

Domnul Cel Iubitor de oameni să-l aibă în veşnica Sa pomenire cu toţi ceilalţi sfinţi ai Săi şi pe noi să ne miluiască şi să ne izbăvească cu rugăciunile Sale sfinte.

Ieromonah Atanasie

CUVÂNTUL EPISCOPULUI IOAN LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

Fraţi arhierei, voi preoţi şi voi toţi care aţi venit astăzi să ne luăm rămas bun de la Arhimandritul Părinte Justin Popovici.
De astăzi, noi toţi cei din eparhia Šabac-Valjevo suntem orfani. Pentru că noi toţi: şi preoţi, şi ieromonahi şi călugăriţe, mai ales surorile acestei familii de la Ćelie împreună cu mine, prin moartea Părintelui Justin am pierdut pe părintele nostru grijuliu, care s-a rugat zi şi noapte la Dumnezeu pentru noi, a vărsat lacrimi pentru păcatele noastre în fiecare zi şi s-a îngrijit de noi părinteşte. În apropierea lui ne-am simţit cumva siguri, apăraţi sub aripa sa. Într-adevăr, este un mare dar de la Dumnezeu să ai în apropiere un asemenea cuvios în rugăciune.
Am citit undeva că stăpânitorii bizantini socoteau că cea mai mare bogăţie a împărăţiei lor era dacă aveau un asemenea mare om de rugăciune şi ascet. De ce? Pentru că în zilele grele şi de mare încercare ei puteau să ceară de la Dumnezeu milostivire şi să salveze de la nenorocire şi dezastru fie poporul întreg, fie vreun oraş sau vreo sfântă familie. Noi, în eparhia Šabac-Valjevo, în această sfântă familie, am avut această comoară nepreţuită, pe marele duhovnic şi om de rugăciune, pe Arhimandritul Justin.
Iar astăzi, când ne despărţim de el, adică îl conducem spre familia cerească, noi rămânem, cum am spus la început – orfani. Dar ne consolăm ştiind că de astăzi vom avea în Părintele Justin un şi mai mare om de rugăciune şi ocrotitor din cealaltă lume, pentru că suntem siguri că sufletul lui va fi în apropierea lui Dumnezeu.
Părintele Arhimandrit Justin, mai mult de şase decenii pline, prin viaţa şi lucrarea sa, scrie cele mai frumoase pagini ale Bisericii Ortodoxe Sârbe. Astăzi nu se poate imagina lucrarea Bisericii sârbe între cele două războaie mondiale fără Justin Popovici şi profesionalismul său în Sremski Karlovac, Prizren şi Bitola şi mai ales fără munca sa la Facultatea noastră de Teologie din Belgrad.     Părintele Justin Popovici a educat, în munca sa de-a lungul multor ani în seminare şi la facultate, multe şi multe generaţii, care iată, de mai bine de 40 de ani, au ajuns să conducă toate treburile Bisericii Ortodoxe Sârbe. Dar acestea nu sunt toate meritele Părintelui Justin.     Părintele Justin nu a fost numai conferenţiar, pedagog, ci a fost şi unul dintre cei mai mari şi mai profunzi teologi gânditori şi cel mai productiv scriitor teolog, cel mai merituos lucrător în aria teologiei. Fără această muncă a Părintelui Justin, noi am fi şchiopătat cu ambele picioare şi am fi fost aproape necunoscuţi în restul ortodoxiei, şi mai ales în lumea romano-catolică. Într-un cuvânt, Părintele Justin, prin viaţa şi munca sa, s-a întreţesut pe sine în viaţa Bisericii Sârbe, aşa că moartea sa deschide în organismul bisericesc nu numai o mare groapă, ci deschide o prăpastie imensă, care nu se va putea umple multă, multă vreme.
Despre Părintele Justin ca profesor, pedagog, şi mai ales despre Părintele Justin ca scriitor, gânditor şi teolog, eu presupun că vor vorbi aici cei care sunt competenţi să vorbească despre aceasta şi să facă o evaluare profesională a muncii Părintelui Justin.
Eu acum, la despărţirea de Părintele Justin, vreau să exprim cea mai profundă durere a preoţilor de mir şi din mănăstire din eparhia Šabac-Valjevo, a tuturor credincioşilor şi a tuturor membrilor comunităţii creştine a acestei eparhii, care l-au respectat şi l-au iubit în mod deosebit pe Părintele Justin, aşa cum şi el i-a iubit pe ei. Şi mai ales doresc să exprim durerea surorilor acestei sfinte familii de la Ćelie, cu care Părintele Justin a vieţuit peste 30 de ani şi a împărţit cu ele şi binele şi răul care ne-a lovit după acest război, când s-a format ordinul surorilor de la Ćelie. Pentru aceste surori Părintele Justin a fost totul, dar absolut totul: şi duhovnic, şi ocârmuitor, şi aspru părinte, dar şi cel mai iubitor frate şi tată. Surorile l-au numit pe Părintele Justin – Avva, iar acest cuvânt, în gura surorilor, nu însemna ceea ce înseamnă în Orient, ci prin acesta ele îşi exprimau faţă de Părintele Justin un deosebit respect. Pentru ele aceasta însemna ceva dumnezeiesc, ceva ce nu aparţinea nimănui, ci doar Părintelui Justin. Într-adevăr, ele pierd prin moartea Părintelui Justin cel mai mult şi este foarte greu să le poţi consola astăzi.
În acest moment îmi amintesc cum i-a consolat un duhovnic pe copiii cărora le murise tatăl. Duhovnicul a spus: „Pe tatăl vostru l-a chemat la Sine la slujbă cel mai mare şi cel mai puternic Împărat. O să vă întristaţi, oare, din cauza aceasta? Nu sunteţi mândri şi nu vă făliţi că însuşi tatăl vostru nu numai că a devenit mai mult decât a fost, ci din acel loc poate să vă ajute mult mai mult.” Fie ca această alinare să fie şi a surorilor de la Ćelie. De astăzi Părintele Justin este în slujba împărătească în ceruri. Şi într-adevăr, din noua sa slujbă el va putea să facă mult mai mult pentru această sfântă familie decât a făcut pentru ea până acum.
În istoria sa, această mănăstire nu a avut un mai mare monah şi un mai mare stâlp în rugăciune. Mănăstirea Ćelie dă o impresie sărăcăcioasă în toate, şi biserica, şi clădirile, şi proprietăţile, şi din câte ştiu şi frăţia mănăstirii Ćelie a fost modestă de-a lungul veacurilor. Însă, există totuşi în trecutul mănăstirii Ćelie ceva măreţ, ceva plăcut Domnului, dacă mila lui Dumnezeu l-a adus pe el, cel mai mare teolog al Bisericii Sârbe, ca prin el să proclame opera sa principală şi prin aceasta să ridice mănăstirea Ćelie la rangul de mare lavră. Cine nu ştie astăzi de mănăstirea Ćelie? Despre Ćelie se vorbeşte în întreaga Grecie, la Muntele Athos, în ţările Europei şi în America şi probabil şi în alte părţi.
Pentru toate acestea, fie-i nemărginită mulţumire Arhimandritului Justin. Această sfântă casă va păstra rămăşiţele sale pământeşti ca pe cel mai mare sfânt lucru şi va înălţa rugăciuni lui Dumnezeu pentru sufletul lui.
Cinste Părintelui Justin !


CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI
IRINEU LA
ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

Simt o foarte adâncă tulburare că azi mă aflu în această binecuvântată ţară, în acest ţinut spiritual şi minunat, în spaţiul sfinţit al acestei sfinte mănăstiri, în această sfântă biserică. Tulburarea mea creşte şi devine din ce în ce mai mare când mă gândesc la motivul pentru care astăzi, atât de brusc şi neaşteptat, mă aflu aici.
Când păşesc pe pământul unei ţări, al unui oraş, al unei mănăstiri, al unui ţinut unde se proslăveşte Unicul Dumnezeu în Treime, unde azi se vitejesc numeroase suflete şi unde ele deja au făcut acte de vitejie duhovnicească mulţi ani – în acel moment mă simt la fel cum s-a simţit în Vechiul Testament Sfântul Prooroc Moise când s-a aflat pe Pământul Sfânt lângă Rugul care nu se mistuia. Când el a simţit nevoia să exprime teama sa, frica şi tremurul în faţa sfinţeniei dumnezeirii pe care a simţit-o lângă Rugul aprins, atunci şi eu, aflându-mă în acest moment aici, în faţa sfântului sicriu al unui mare şi sfânt om, al unui părinte al Bisericii Ortodoxe, simt că nu pot găsi destule cuvinte pe buzele mele, nici destule gânduri în mintea mea. Fiindcă în faţa luminoasei coroane, în faţa luminosului nimb, în faţa măreţiei, în faţa strălucirii, în faţa binecuvântării unui asemenea om cum este Părintele Justin – cel mai înţelept şi mai bun lucru pe care poate să-l facă omul este să tacă şi să se roage.
Permiteţi-mi, cu toate acestea, să silabisesc câteva cuvinte în faţa acestei triste adunări. În faţă sfinţitei adunări a preasfinţiţilor arhierei, a cinstiţilor clerici şi a poporului credincios iubitor de Hristos. Voi spune câteva cuvinte despre acest mare slujitor al lui Dumnezeu, care e mort, dar e viu, despre Părintele Justin.
Nu am avut acea binecuvântare, acea fericire să-l cunosc pe Părintele Justin în viaţă, aşa cum au avut fericirea să-l cunoască şi să se bucure de cunoştinţa cu el mulţi dintre cei care se afla în ţara în care trăiesc şi eu. În ciuda acestor lucruri, şi eu, ca şi mulţi alţi oameni de pe insula Creta şi din întreaga Grecie, am avut oarecare cunoştinţă în ce priveşte cinstita sa faţă. Nu numai eu, ci şi toţi episcopii, preoţimea şi întregul popor de la noi l-au cunoscut pe Părintele Justin şi au urmărit măcar de la depărtare munca sa.
L-am cunoscut şi-l cunoaştem pe Părintele Justin ca pe un distins şi mare om al ortodoxiei, a cărui distincţie, a cărui binefacere şi sfinţenie au fost vizibile şi în locul unde trăim noi. Aceasta este minunea ortodoxiei şi minunea sfinţilor oameni ai lui Dumnezeu, care, atunci când se ridică la asemenea înălţimi spirituale precum Părintele Justin, devin cunoscuţi şi văzuţi şi ştiuţi în întreaga ortodoxie, în întregul univers. Astfel, Părintele Justin, care zace în faţa noastră, este cunoscut nouă tuturor în Grecia. Eu sunt, de asemenea, recunoscător lui Dumnezeu şi fericit, ca şi ceilalţi arhierei, ca preoţii şi ca şi poporul de pe insula Creta, că l-am cunoscut pe acest minunat răposat şi în alt fel. Rădăcina Părintelui Justin se află în această mănăstire, în această ţară, dar ramificaţiile ei se întind departe, se întind până la insula Creta a noastră. Astfel l-am cunoscut pe Părintele Justin şi pe chipurile elevilor lui, ale fiilor lui duhovniceşti, ale clericilor pe care i-am întâlnit; pe chipurile foarte dragilor şi respectaţilor noştri prieteni – pe chipul părintelui Atanasie, al părintelui Amfilohie, al părintelui Artemie, al părintelui Irineu, al părintelui Pahomie. Am văzut, nu numai eu, ci şi atâţia alţii care, în ţinutul meu, în ţara mea pasc turma lui Dumnezeu, am văzut în ei şi am cunoscut în ei pe Părintele Justin, pe marele teolog, pe teologul ortodox, pe părintele adevărat, pe ascet, pe bărbatul sobornicesc, pe dascălul sobornicesc. Aceasta este cunoaşterea pe care o avem şi eu şi ţinutul în care trăiesc şi biserica pe care o păstoresc, despre cel răposat.
Şi în acest ceas mare, de credinţă, nu numai biserica locală de aici, ci şi întreaga Biserică Sobornicească Ortodoxă îl conduce pe ultimul drum pe marele său fiu, pe Părintele Justin. În acest moment, transmit iubirea şi respectul şi binecuvântarea în faţa lui Dumnezeu a Bisericii din Creta, a arhiepiscopului nostru, a preoţimii şi a poporului nostru. Simţim şi noi că împreună cu Sfânta Biserica Sârbă îl conducem pe ultimul drum şi-l înmormântăm pe respectatul şi iubitul Părinte Justin.
Ştiu că a fost un fel de lipsă de respect faţă de marele răposat faptul că am vorbit atât de mult, când ar fi trebuit să tac, dar am vrut să transmit sentimentele de iubire şi loialitate ale Bisericii Cretane faţă de acest om sfânt. De aceea îl rog pe preasfinţitul Prim-Ierarh al acestei regiuni şi pe ceilalţi preasfinţiţi arhierei, pe cinstiţii monahi şi întreaga tristă adunare care este strânsă aici, să-mi ierte lungul cuvânt.
Am să termin cu mulţumiri aduse din tot sufletul lui Dumnezeu, Care dă toate cele bune lumii Sale şi Bisericii Sale şi Care l-a dăruit pe Părintele Justin Bisericii Sale Ortodoxe. Cu rugăciune, doresc să nu lipsească Dumnezeu de un asemenea dar binecuvântat nu numai Biserica Sârbă locală, ci nici întreaga Biserică Ortodoxă Sobornicească şi Universală, de asemenea personalităţi cum este Părintele Justin.
Să odihnească Domnul cu drepţii sufletul lui şi să fie veşnică pomenirea sa.


DISCURSUL PĂRINTELUI GHEORGHE GRIGORIATUL LA
PARASTASUL DE 40 DE ZILE AL PĂRINTELUI JUSTIN

Preasfinţiţi arhierei, cinstiţi părinţi şi fraţi,
Cu ajutorul rugăciunilor voastre sfinte, aş spune câteva cuvinte, care vor fi mult prea nevrednice faţă de ceea ce simţim azi noi toţi.
Binecuvântatul pământ al sfintei Serbii este un pământ fericit care primeşte la sânul lui pe preafericitul Părinte Justin, bărbatul care are în sine sămânţa învierii. Preaslăvit fie Domnul cel înviat care ne-a dăruit în aceste vremuri grele ale noastre pe omul trimis de Dumnezeu, al cărui nume este Justin. Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul nostru, care nu lasă nemângâiat poporul său, ci în orice vreme ridică prooroci care mângâie inima Ierusalimului.
Părintele Justin a alinat inima Ierusalimului pământesc şi ceresc. Toţi ortodocşii din lumea întreagă simţim că Părintele Justin nu a vorbit ca o persoană aparte, ci a vorbit cum vorbeşte gura Bisericii – a exprimat conştiinţa Bisericii, credinţa ei, a trăit durerea şi suferinţa ei, a purtat pe umerii săi crucea Sfintei Biserici. De aceea a devenit bucuria şi speranţa Bisericii. De aceea şi simţim acum că aici la mormântul lui se adună şi se reazămă toată Serbia ortodoxă, toată Grecia ortodoxă, Sfântul Munte şi întreaga Ortodoxie.
Am venit cu smerenie de la Muntele Sfânt, din grădina Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, din Sfântul Munte al Sfântului Sava şi al Sfântului Simeon din Hilandar şi a multor alţi sfinţi din diferite familii şi neamuri, pentru a îngenunchea la mormântul Părintelui Justin şi pentru a-i mulţumi că în vremurile noastre grele a reînnoit propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor Bisericii.     Şi ne-a amintit nouă tuturor că:
– numai Domnul Hristos este singura noastră mântuire; nu este altă speranţă pentru om în afara Dumnezeiescului Om Hristos.
– că Mântuirea se află numai în trupul lui Hristos, în Biserica Sa; şi că acest trup este Sfânta Biserică Ortodoxă.
– că alţi creştini, de alte confesiuni, care nu urmează adevărata credinţă a lui Hristos, numai când se întorc prin pocăinţă la adevăratul Hristos pot ajunge la unitatea Bisericilor.
Suntem recunoscători Părintelui Justin pentru că a învins duhul lumii acesteia şi pe cel al vremurilor. El reprezintă prin sine un mare dar al lui Dumnezeu, o puternică fortificaţie împotriva duhului laicismului care ameninţă să cuprindă teologia şi viaţa noastră. În conştiinţa noastră şi-n simţămintele noastre Părintele Justin este părinte al Bisericii Ortodoxe Universale.
Am venit aici să primim rugăciuni, să cerem binecuvântarea şi rugăciunile sale pentru Sfântul Munte, pentru părinţii mănăstirii de unde am venit, mănăstirea Grigoriaţilor şi pentru toţi ortodocşii, pentru ca prin binefacerea lui Dumnezeu să putem rămâne credincioşi până la moarte Dumnezeului nostru, credinţei în Hristos şi Sfintei Biserici Soborniceşti Ortodoxe. Cu cât va mai trece vremea, cu atât mai bine vom putea să înţelegem că propovăduirea Părintele Justin este continuarea adevărată şi firească a predicii Sfinţilor Părinţi şi a ultimului dintre ei – Sfântul Părinte Grigorie Palama, Arhiepiscop de Salonic.
Cu rugăciunile sale ne va ajuta să simţim tot mai adânc şi să înţelegem unitatea Bisericii Soborniceşti Ortodoxe şi adevărul: căci numai Ortodoxia a păstrat neatinsă şi neschimbată credinţa Evangheliei lui Hristos.
Cer binecuvântare şi rugăciuni la Dumnezeu Prea sfinţiţilor arhierei prezenţi aici, ca să nu fim nebinecuvântaţi întru moştenirea duhovnicească pe care ne-o lasă tuturor Părintele Justin.
Preafericitului Bătrân Justin să-i fie veşnică pomenirea!


CUVÂNTUL PĂRINTELUI ARHIMANDRIT MARKO LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

Când am venit la Belgrad în urmă cu câţiva ani inima mea s-a bucurat pentru că veneam pentru prima oară într-o ţară ortodoxă. Iar acesta este un mare eveniment pentru un om care trăieşte în diaspora, unde ortodocşii sunt în minoritate. Cu toate acestea, când am venit pentru prima oară la Părintele Justin la Ćelie, inima mea a tresărit de bucurie pentru că am ştiut că am venit la izvorul vieţii ortodoxe a Sfinţilor Părinţi în veacul nostru. Dar când am venit mai des, ulterior, m-am întrebat de câteva ori: oare oamenii de aici, din această sfântă mănăstire, din împrejurimi, din această ţară, ştiu şi preţuiesc această mare bogăţie pe care o au în acest loc? În orice caz, nu în asemenea măsură cât l-am preţuit noi în străinătate pe Părintele Justin, care a fost pentru noi şi a rămas sinonim cu ortodoxismul. El a fost stâlpul Ortodoxiei!
Dar în acest moment nu mă voi mai întoarce înapoi, ci voi privi puţin înainte. Şi mă întreb: Ce testament ne-a lăsat Avva al nostru? În mijlocul nostru îi vedem pe elevii săi care – dacă dă Dumnezeu şi cu ajutorul rugăciunilor Avvei, vor continua munca sa. Aceasta este şi o ocazie şi obligaţie pentru noi toţi: să se continue ideea sa. Şi de noi depinde cât vom preţui această ocazie.
Când arunc o privire asupra mea însumi şi asupra voastră, a tuturor creştinilor ortodocşi adunaţi aici, mă întreb din nou: ce testament ne-a lăsat Părintele nostru Justin ? Cred că nu voi greşi dacă spun că testamentul lui pentru noi este: să apărăm şi să păzim ortodoxia de toate atacurile diavoleşti care se năpustesc asupra sfintei noastre Biserici, din toate părţile, în timpurile noastre. Uneori se pare că aceste încercări, aceste năpăstuiri, sunt mai numeroase în interiorul Sfintei noastre Biserici, decât din afară. De noi depinde în ce măsură vom păzi curăţia inimii noastre şi curăţia Sfintei Ortodoxii. În această lucrare ne va fi mijlocitor şi ajutor Părintele Justin prin rugăciunile sale.
Veşnica lui pomenire. Amin.


Nota Editorului:

„Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate generaţiile creştine, până la sfârşitul vremurilor. Ca atare, fiecare generaţie a adaptat înţelesul acestei cărţi la epoca sa, fiindcă în fiecare epocă s-a ridicat împotriva credinţei câte un balaur. Înarmat cu toate puterile pământeşti, cu toate armele luptei împotriva lui Dumnezeu, fiecare balaur s-a ivit, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a destrămat în cenuşă. Şi Atotputernicul Hristos a rămas întotdeauna biruitor asupra fiecărui monstru apocaliptic care a apărut. Aşa a fost de-a lungul tuturor veacurilor, şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă, dinaintea Judecăţii lui Dumnezeu” – Sfântul Nicolae Velimirovici.
Plângând desfrâul şi apostazia vremurilor noastre, acest ierarh dădea glas frământărilor unui mare număr de creştini: „V-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru?
Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos.”
Nu este greu să observăm că lucrurile nu au mers în direcţia în care şi-ar fi dorit Vlădica Nicolae. Fraţii noştri din Occident, în loc să scrie despre Dumnezeul Bisericii şi să laude virtuţile creştine, sunt din ce în ce mai flămânzi după patimi. „Comerţul cu instinctele cele mai josnice” nu s-a împuţinat, ci dimpotrivă: a găsit noi pieţe de desfacere în ţările ortodoxe. În loc să se apropie de Dumnezeu, Europa a alergat să se închine idolilor acestui veac.
Dar, cu toate acestea, Dumnezeu a nimicit balaurul care a prigonit Biserica în secolul trecut: balaurul comunist. Şi asta pentru că, în vremuri de mare încercare, Biserica a născut sfinţi. Sfinţi ca Vlădica Nicolae, sfinţi ca părintele Justin Popovici. Recunoaştem în aceşti sfinţi vitejii care s-au luptat până la jertfă pentru ca adevărul lui Hristos, mărturisit de Biserică, să nu fie sufocat.
Viaţa părintelui Justin este o viaţă de poveste. Bunicii povestesc copiilor basme cu Feţi Frumoşi care omoară balaurii şi zmeii. Această carte ne-a spus şi nouă o poveste, dar una adevărată: viaţa unui erou al lui Hristos.
Mass-media, „evanghelia păgână a zilelor noastre”, ne învaţă să căutăm şi să iubim modele care nu au nimic în comun cu virtutea, cu curăţia, cu sfinţenia. Dar, chiar dacă vocea Bisericii se aude din ce în ce mai slab, ea ne povăţuieşte să căutăm adevăratele modele, să căutăm eroii care ne pot ajuta să ne schimbăm vieţile.
Părintele Justin nu este deocamdată canonizat. Abia a fost canonizat, anul acesta, Vlădica Nicolae.  Dar ucenicul a mers pe urmele dascălului său. Şi, de aceea, poporul aşteaptă acum canonizarea părintelui Justin, acestui mare propovăduitor al credinţei ortodoxe.
Sfinţii nu sunt sfinţi abia de la canonizare. Sfinţenia vieţii a primit pecetea finală încă din clipa adormirii lor. Canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt a  fost iniţiată de către Sfântul Nicolae Velimirovici. Fiind copleşit de sfinţenia părintelui Ioan, el s-a ocupat de strângerea de materiale pentru canonizare. De altfel, chiar dacă oficial canonizarea aceasta a avut loc abia în 1964, în urma iniţiativei Vlădicii Nicolae încă din anul 1930 s-au scris pentru folosul credincioşilor o slujbă şi un acatist al luminătorului din Kronstadt.
Putem spune că aşa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea părintelui Ioan, tot aşa părintele Justin Popovici a luptat pentru canonizarea Vlădicii Nicolae, pe care îl numea „mărturisitor întocmai cu Apostolii”. La întrebarea: „cine luptă acum pentru canonizarea părintelui Justin?”, există voci care spun: „foştii săi ucenici, care acum sunt episcopi şi preoţi”.
Poate că un răspuns mai potrivit la această întrebare ar fi următorul:
„Pentru canonizarea părintelui Justin luptă sutele şi miile de oameni care au fost mişcaţi de viaţa şi de scrierile sale. Mulţimile de oameni ale căror vieţi au cunoscut o cotitură după ce l-au întâlnit pe Avva Justin sau după ce au citit ceea ce a scris.”
Nădăjduim că citirea vieţii părintelui Justin va fi un dar preţios. Scrierea de faţă a prezentat datele biografice ale cuviosului, fără a insista asupra semnelor minunate de după moartea sa. Tipărirea ei are rolul de a arăta oamenilor că înţelepciunea acestui veac poate fi înfrântă de înţelepciunea cea adevărată. Neînţeles de către unii contemporani ai săi, şi mergând pe drumul prigonirii (pe care a mers şi Sfântul Nectarie din Eghina), părintele Justin – mutat la Mănăstirea Celie pentru a nu mai stingheri pe nimeni cu vocea sa profetică, a ajuns până la urmă acolo unde şi-a dorit: în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de îngerii şi sfinţii pe care i-a iubit, i-a cinstit şi i-a urmat…

Despre desfrâul Europei

Vlădica Nicolae Velimirovici

… Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: “Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10–11). Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Modul de reacţie al lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu.
Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi.
Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19).
Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război?    N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei (…).

Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Rom. 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei au respins înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste şi au adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de mândrie şi viclenie. „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului.” (Rom. 1, 23/25).
Cu alte cuvinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea lor lumească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei respect faţă de creatură, adică faţă de natura vizibilă şi închinare la aceasta şi nu închinare la Creator; dumnezei muritori şi natură zeificată!
Aceasta este acum ultimul stadiu al umanităţii occidentale în coborâşul său veşnic şi de necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al egalizării oamenilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe care le slăvesc sub numele exagerat de „civilizaţie”.
Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor ruşinoase, pentru a-şi afla satisfacţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi autorităţii prin acapararea de noi zone de influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie, în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoologicului.
Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru?
Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos. Iar răutatea şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie (…).

Suprema fericire a omului este întruparea lui Dumnezeu; iar cea mai mare catastrofă pentru om este, de asemenea, îndepărtarea sa de la acest Dumnezeu şi reîntoarcerea sa în slujba satanei. La popoarele occidentale neortodoxe, această nenorocire îşi are izvorul mai ales din pricina a două motive. Cel dintâi e ura împotriva unui cler eretic, cel de-al doilea este ura împotriva evreilor. Ambele uri au încolţit în inimile occidentalilor din aceeaşi sămânţă.
Iar această sămânţă este efortul atâtor clerici creştini, precum şi al evreilor, de a domina cu totul viaţa oamenilor şi a statului în orice domenii. Ura unui astfel de cler s-a transformat în ura faţă de Biserică, ura faţă de iudei, care cuprinde şi ura faţă de Domnul nostru Iisus Hristos Care a fost iudeu. Cu adevărat Hristos a fost evreu datorită Maicii Sale şi a poporului în mijlocul căruia S-a născut. Tocmai acest popor a fost cel dintâi care L-a respins şi L-a ucis printr-o moarte cumplită. Şi atunci? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate fi oare şi împotriva lui Hristos? Împotriva Celui cu care evreii au luptat timp de două mii de ani?
Dar nu există nici o logică în toate acestea. Conduşi de ura faţă de evrei şi de cler, occidentalii L-au respins treptat şi pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate domeniile vieţii şi din instituţiile statului şi L-au limitat doar la cadrul bisericesc. De la Cel Care a spus după slăvita Sa înviere din mormânt: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18), tocmai de la El au luat aceşti orbi întreaga autoritate. Dar n-au făcut numai atât, ci au îndepărtat de pe pământ orice influenţă a Sa: în şcoli, în societate, în politică, în artă, în relaţiile dintre oameni şi naţiuni, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte. Dumnezeu, totuşi, nu poate fi batjocorit de toate acestea. Ori de câte ori oamenii, ca oaspeţi, devin prea independenţi la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină un eveniment din partea Stăpânului casei.
Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui.
Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două (…).

Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric.
Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri.
Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe „soarele dreptăţii”, şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma.
După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor?
Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa.
Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică.
Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria.
Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul.
Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci (…).

Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIX-lea este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot.
Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie.
Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele strămoşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bolnavi, Cezar, papa şi filosoful… ei da, nu în Roma idolatră, ci în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici ale Kremlinului, când papa Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului, atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se.
Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu. Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el L-a comandat pe Hristos la moarte. Secolul al XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei care au respins şi negat creştinismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după cuvântul lui Hristos: „Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Luca 9, 48).
Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infailibilului papă Pius şi a nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus „la locurile sfinte” şi luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunii, eliberatorul Balcanilor? Un câmp de luptă satanic, un cler satanic şi o înţelepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful secolului al XIX-lea.
Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul purtătorului crucii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se referă la ei: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Mt. 11, 25). Şi ce le-a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului occidental; a fost precum ziua faţă de noapte (…).

Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar marile, dar nebotezatele naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiritualitate, ar fi încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor.
Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor, cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor „culturi” este ura tuturor naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european. Dar să-i fie ruşine Europei fiindcă acest lucru  n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea secolului al XIX-lea.
Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se află în mâna conducătorilor săi spirituali. Nu turma este răspunzătoare pentru această stare de lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei, cu marea sa valoare şi nepreţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi identificat cu creştinismul.
Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de către Dumnezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi (…).

Şcolile europene s-au îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. Şi tocmai aici se află moartea umanităţii europene. În cazul civilizaţiilor păgâne, ştiinţa n-a fost niciodată despărţită de religie, chiar dacă religiile lor erau primitive şi false. Acest lucru s-a întâmplat numai în Europa, în acea Europă care a primit cea mai desăvârşită credinţă. Din pricina conflictului cu mai marii bisericii, Europa s-a mâniat şi a respins credinţa cea desăvârşită, dar a păstrat ştiinţa desăvârşită. O, fraţilor, ea a respins cunoaşterea divină şi a acceptat ignoranţa omenească! Ce nebunie şi cât întuneric! (…).

Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire. În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a îndepărtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa duhovnicească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii fizici cu care vede doar frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi culoarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei se opreşte aici şi nu poate merge mai departe.
Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria acestora atunci: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit…? Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?” (Gal. 3, 1-3).
Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Întreaga sa viaţă se mişcă doar în plan bidimensional în zilele noastre: în lungime şi în lăţime. Nu cunoaşte nimic despre adâncime şi înălţime. Şi din această pricină se luptă pentru pământ, teritorii, pentru spaţiu, cât mai mult spaţiu. Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile culmi.
Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cerurilor, războiul ar fi devenit atât de ridicol încât i-ar fi făcut să râdă până la lacrimi. Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor!
Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veşnica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta”. Amin.

(…) Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu-şi recunosc propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi a căinţei.
Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor religios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Liderii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul. Fiecare s-a declarat pe sine infailibil, şi cel care purta crucea şi cel ce purta sabia.

Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:
“Dacă istoriei ultimelor trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea – ar fi să i se dea un nume corect, atunci nu ar exista vreo denumire mai potrivită decât înregistrarea judecăţii dintre Europa şi Hristos. Şi aceasta întrucât nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici o religie.
Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: „Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai orangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine”.
La aceasta Hristos spune: „Voi sunteţi mai încăpăţânaţi decât iudeii de odinioară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat”.
La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”.
Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”.
Europa spune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa încât pleacă de la noi”.
Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii i-au cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (…)

Ce credeţi voi despre Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni „diavolii albi”. Şi astfel, ei ar putea denumi Europa „demonizarea albă”, „albă” datorită culorii pielii ei.
„Demonizare”, din pricina întunecimii sufletului ei, fiindcă Europa L-a respins pe singurul Dumnezeu adevărat şi a ocupat tronul Cezarilor romani. Şi aceasta este întocmai ca în cazul Cezarilor romani. Este întocmai ca în cazul cezarilor de dinainte de distrugerea Romei care au proclamat tuturor popoarelor lumii faptul că oricine se putea închina la zeii lor după cum le era voia, fiindcă Europa avea să tolereze acest lucru.
De altfel, este de datoria lor să venereze, de asemenea, Europa ca pe cea mai măreaţă dintre toate zeităţile, fie în numele Europei înseşi, fie în numele civilizaţiei. Şi iată cum, fraţii mei, acest vampir, Roma cea satanică, a fost reînviată în vremurile noastre, acea Romă care, înaintea lui Constantin cel Mare, i-a persecutat pe creştini, trecându-i prin foc şi prin sabie, şi a încercat să împiedice venirea lui Hristos în Europa. Dar acum, „demonizarea albă” a devenit o boală mai grea decât în Roma antică fiindcă, dacă Roma păgână era chinuită doar de un demon, „demonizarea albă” e chinuită de şapte duhuri necurate, fiecare dintre ele fiind mult mai puternic decât demonul Romei. Şi iată că astfel avem o nouă Romă idolatră şi o nouă mucenicie a creştinismului.
Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile „demonizării albe”. Noua Europă păgână nu se făleşte cu vreo zeitate mai mare decât ea însăşi. Ea se făleşte cu înţelepciunea ei, cu bogăţiile ei, cu puterea ei. Fiind ca un balon umflat care este gata să explodeze, ea îi face pe africani şi pe asiatici să râdă de lăudăroşenia ei, care este precum un buboi copt, gata să se spargă şi să umple universul cu duhoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de azi, „demonizarea albă”.
Europa trăieşte în ciclul ticălos al invenţiilor. Ori de câte ori cineva apare cu o invenţie nouă, toţi îl declară geniu. Şi iarăşi, oricine descrie invenţiile altora, a acestor genii, unul ca acesta este proclamat doctor în ştiinţe. Invenţiile Europei sunt numeroase, aproape nenumărate. Şi totuşi, nici una dintre aceste invenţii nu-l face pe om mai bun, mai cinstit sau mai luminat. Şi nici măcar o singură invenţie morală sau spirituală nu a apărut în Europa ultimilor o mie de ani, ci doar invenţii materiale. Şi toate aceste invenţii ale ei au adus Europa pe marginea prăpăstiei, a întunericului spiritual şi a unei pustiiri teribile fără precedent în istoria creştinătăţii.
Nu ştim sigur dacă Europa, cu toate invenţiile sale, şi-a întors faţa de la Hristos cu voia sa proprie sau influenţată fiind de reaua voinţă a altora. Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie egipteană.
Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă” (demonii cei albi, cu alte cuvinte).
Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu    l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea!

CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS

Părintele Iustin Popovici

Traducere: prof. Paul Bălan

Această carte se tipăreşte cu binecuvântarea

Editura BUNAVESTIRE
Galaţi, 2002

Culegere şi tehnoredactare computerizată: DIANA-VIORICA DICU

Copyright © 1994, de Asterios Gerostergios, Institutul de Studii greceşti moderne şi bizantine, Belmont, Massachussets, USA.

Apolis, glasul 1

Să-l cinstim cu bucurie pe de Dumnezeu luminatul teolog, înţeleptul sârb Iustin, care cu sabia Sfântului Duh a lovit greşeala necredincioşilor şi rătăcirea latinilor, fiind un trăitor al Dumnezeu-omului şi un iubitor al cucerniciei, strigând cu toţii: Slavă lui Hristos Care te-a preaslăvit, slavă Celui Ce te-a încununat, slavă Celui Care te-a făcut stâlp de lumină pentru cei ce se află în întuneric.

Condac 1, glas 1

Te lăudăm toţi credincioşii, pe tine, izvor nesecat, purtător al dogmelor ortodoxe şi om îngeresc plin de dumnezeiască râvnă, pe tine, îndumnezeitule Iustin, lauda sârbilor, care prin prea puternicele tale învăţături şi scrieri ai întărit credinţa tuturor în Domnul!

Icos

Bucură-te, o, dumnezeiescule Iustin, luceafăr nou al tuturor ortodocşilor, care în vremea noastră ai luminat întreaga lume cu razele dumnezeieştilor tale cuvinte şi ai luptat împotriva ereziilor!

În loc de prefaţă
Un urmaş al Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul David din Eubeea a rămas în inimile creştinilor cu numele de “copilul Înaintemergătorului”. S-ar putea ca părintele Iustin Popovici să rămână în istorie drept urmaşul Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Despre Sfântul David se ştie că, fiind în vârstă de trei ani, a fost luat de Sfântul Ioan Botezătorul din casa sa şi dus într-o biserică unde a fost găsit după câteva zile de căutare. “Nu l-ai văzut pe Sfântul Ioan cât de mult mă iubeşte şi cât de mult îl iubesc şi eu?”, l-a întrebat Sfântul David pe tatăl său, rămas mut de uimire la aflarea fiului său în biserica pe care o lăsase închisă.
Pe cât de uşor le este unora să înţeleagă legătura dintre Sfântul David şi Sfântul Ioan, pe atât de greu le este altora să înţeleagă legătura dintre părintele Iustin Popovici şi Sfântul Maxim Mărturisitorul…
Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică  mai e şi asta? Oare reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii?  A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează.(…)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului.
Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit Sfinţii Mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre#. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să  se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare  nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: «Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni». Fiecare dintre ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.(…)
“Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când “Cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz, Biserica şi statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul (comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: conştiinţa, credinţa, memoria, trupul, cele văzute şi nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi idoli.
Aceştia sunt “ştiinţa” pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă, estetica anarhistă, literatura social-realistă şi celelalte. Toţi trebuie să se închine acestor idoli şi să se aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc vampiric, fetişism vampiric. În locul Unicului şi Singurului Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităţi şi zeişori impostori. În aparenţă se forţează să pară atei, iar în realitate sunt nişte închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină “cultul personalităţii”. În acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc, a cunoştinţei păgâneşti, a modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa însăşi în “neiertate slujiri idoleşti” potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3). (…)
Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: “Hristos este un mort”, “Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe omeneşti de sub Cer care a păşit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume…*
Cuvintele de mai sus constituie una dintre cele mai neconvenţionale minuni din veacul trecut: pentru un creştin adevărat faptul că, în vremuri ca ale noastre, părintele Iustin Popovici L-a mărturisit pe Hristos fără a-i fi frică de moarte, că părintele Iustin L-a mărturisit pe Hristos asemenea marilor mucenici ai Bisericii, că părintele Iustin L-a iubit pe Hristos asemenea marilor sfinţi ai Bisericii, e o minune. Prin puterea lui Hristos, părintele Iustin a biruit veacul trecut. A dovedit prin aceasta că Evanghelia nu minte: că, oricât de mare ar fi desfrâul sau apostazia, nimic nu îi poate împiedica pe creştini să dobândească sfinţenia.
Şi, prin această minune, Dumnezeu îi hrăneşte pe creştini aşa cum îi hrăneşte prin citirea minunilor sfântului David din Eubeea, sau ale celorlalţi sfinţi care au trăit în vremuri de mult apuse.
Părintele Iustin Popovici a fost o minune vie, o icoană vie. Cine compară chipul său cu icoana sa îşi dă seama de cât de adevărată este această afirmaţie. Iar cine citeşte scrierile sale are o dovadă sigură că această asemănare nu a fost întâmplătoare.
Cine a fost părintele Iustin Popovici?
În câteva cuvinte, Asterios Gerostergios* rezuma viaţa cuviosului astfel: “Părintele Iustin Popovici s-a născut în ziua praznicului Buneivestiri, în anul 1894, în Vranie, Serbia. A primit la botez numele de Blagoie din partea părinţilor săi, Spiridon şi Anastasia.  El provenea dintr-o familie preoţească, iar cucernicii săi părinţi l-au crescut în credinţa cea adevărată a poporului sârb ortodox. El a fost, aşa cum afirmă episcopul Amfilohie Radovici, «ultima  verigă a unui lanţ care a cuprins atâţia preoţi pe parcursul unor generaţii succesive, rodul sfinţit al unei rădăcini sfinte; fericite sunt generaţiile, fericită este rădăcina care a zămislit un astfel de rod precum părintele Iustin».
De pe vremea când era copil se obişnuise să viziteze mănăstirea din apropiere a iubitului sfânt  Prohor Pciniski, din secolul al XI-lea. Între anii 1905 – 1914 el a studiat la Şcoala Teologică Sfântul Sava din Belgrad. Acolo a avut marea binecuvântare de a-l avea ca dascăl pe binecunoscutul episcop de Ohrida, Nicolae Velimirovici, noul Hrisostom al Bisericii Sârbe. În anul 1916 şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu, intrând în monahism. Curând după aceea  patriarhul Dimitrie al Serbiei l-a trimis pe tânărul monah Iustin în Rusia, la Sankt Petersburg, pentru a căpăta o educaţie teologică superioară. În Rusia, părintele Iustin  a cunoscut cucernicia poporului rus, revoluţia bolşevică, precum şi persecuţiile religioase care au dat nenumăraţi martiri ai Bisericii Ortodoxe. Mai apoi, părintele Iustin a părăsit Rusia ducându-se în Anglia pentru a-şi continua studiile teologice. Din Anglia a ajuns în cele din urmă în Grecia, unde a rămas vreme de câţiva ani, pentru a învăţa bine limba greacă şi pentru a-i studia pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Părintele Iustin a aprofundat studiul scrierilor părinţilor pustiei, al spiritualităţii Bisericii şi al monumentelor simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe, şi a continuat să îl aprofundeze până la sfârşitul vieţii sale*. În anul 1926, părintele Iustin şi-a susţinut teza de doctorat  în teologie la Universitatea din Atena, cu titlul Problema personalităţii şi cunoaşterii după Sfântul Macarie Egipteanul. La scurt timp după aceea, el a început să predea în cadrul seminariilor din Karlovitz, Prizren şi Monastir. În anul 1927, aflându-se la seminarul din Karlovitz, părintele Iustin a publicat importantul său studiu intitulat Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul.
Pe parcursul acestei perioade, el a publicat revista religioasă Viaţa creştină, precum şi primele două volume ale Dogmaticii Bisericii Ortodoxe (1932). În anul 1935, a fost chemat să predea Dogmatica la Facultatea de Teologie din Belgrad. În anul 1938, împreună cu câţiva intelectuali sârbi, a fondat Societatea Filosofică Sârbă. În anul 1945, odată cu venirea la putere a comuniştilor, părintele Iustin a fost obligat să părăsească universitatea şi să vieţuiască în diferite mănăstiri. Din anul 1948, el a rămas la mănăstirea de maici «Sfinţii Arhangheli» din Chelie, Valievo, în afara Belgradului…”.
Datele biografice nu sunt în măsură să prezinte personalitatea părintelui Iustin Popovici aşa de bine cum o fac cuvintele sale.
Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume…
Acesta este părintele Iustin Noul Mărturisitor. Acesta este părintele Iustin Noul Filosof. Acesta este părintele Iustin Noul Teolog.
Părintele Iustin a fost considerat de către heterodocşi un fundamentalist, un luptător fanatic care, sub pretextul luptei împotriva ecumenismului, şi-a întreţinut patima mâniei. Ei nu au vrut să vadă în el decât un filosof care, în numele adevărului lui Hristos, a dat cu piatra în catolici şi în protestanţi. Aceştia fac abstracţie de faptul că, într-o perioadă în care mulţi clerici sârbi deveniseră unelte ale securităţii (securitatea determinând instalarea necanonică a unui al doilea patriarh), părintele Iustin lovea în rătăcirile Cezarilor atei. Fac abstracţie de faptul că, în timp ce alţi clerici se desfătau cu avantajele materiale pe care le primeau din partea regimului ateu, părintele Iustin trăia o viaţă de nevoinţă, aşa cum au trăit marii săi înaintaşi. Fac abstracţie de faptul că părintele Iustin ducea o viaţă de sfinţenie şi că, după moarte, Dumnezeu a dat mărturie despre aceasta în chip minunat: vreme de patruzeci de zile după îngroparea sa, deasupra mormântului părintelui s-au văzut flăcări minunate care dovedeau faptul că părintele a fost o făclie a Bisericii.
Nu numai heterodocşii s-au ridicat împotriva Cuviosului părinte Iustin. Au existat şi mai există încă anumite curente aşa-zis “ortodoxe” care îl defăimează . O astfel de atitudine, potrivnică mărturisitorilor adevărului, nu este însă nouă. Împotriva Sfântului Ioan Damaschin, numit Mansur după numele arab al bunicului, ierarhii prigonitori ai icoanelor care s-au adunat la Sinodul tâlhăresc din 754 au decis: “Anatema lui Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur, închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur, insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur, învăţătorul nelegiuirii şi falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi”*. Faţă de astfel de “aprecieri” binevoitoare, criticile făcute părintelui Iustin pălesc.
E adevărat că părintele Iustin a fost considerat de către comunişti “duşman al imperiului”, aşa cum unii ecumenişti îl consideră “fals tălmăcitor al Sfintelor Scripturi” sau fals tâlcuitor al Sfintei Tradiţii. Dar istoria, care i-a dat dreptate Sfântului Ioan Damaschin, îi va da dreptate şi părintelui Iustin. Mai devreme sau mai târziu.
Să ne aducem aminte că la întrebarea  pusă de către ereticul Pyrhus, fost patriarh al Constantinopolului: “Ce rău ţi-am făcut, avva Maxim, eu şi cel dinainte de mine, că ne bârfeşti peste tot, învinuindu-ne către toţi de erezie? Cine te-a cinstit şi te-a respectat aşa de mult ca noi, deşi nu te-am cunoscut faţă către faţă, din vedere?”, Sfântul Maxim Mărturisitorul a răspuns: “Fiindcă, precum spui (şi Dumnezeu aude), ca să folosesc cuvintele tale, nimeni nu m-a cinstit şi respectat ca voi, dispreţuind voi acum dogma creştină, am socotit că e un lucru îngrozitor să prefer cinstirea mea cinstirii adevărului”**.
Această atitudine a avut-o în întreaga sa viaţă vrednicul urmaş al Sfântului Maxim, părintele Iustin, care a intrat în Sinaxarul ceresc al Bisericii dreptslăvitoare. El a iubit Adevărul, pentru că Adevărul este Hristos. Şi învăţăturile sale sunt adevărate, pentru că nu a căutat să mărturisească nimic străin Tradiţiei Sfinţilor Părinţi.
Cuvintele părintelui Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, sunt cea mai potrivită judecată a învăţăturii părintelui sârb: “Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim”*.

Introducere

“Această sfântă carte e plină de mare înţelepciune. Ea este o tainică vistierie de înţelegere ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu. Nu oriunde, nu oricine o poate pricepe. Totuşi, pe măsura fiecăruia dintre cei ce caută să o înţeleagă, conţine toate cele potrivite: pentru cei înţelepţi învăţături înţelepte, pentru cei simpli, învăţături simple. De aceea, voi, cei simpli, trebuie s-o citiţi nu în ordinea în care sunt aşezate în ea cărţile Sfinţilor Părinţi, una după alta. Acolo, această ordine este o ordine teologică, dar cineva care vrea să înveţe rugăciunea lăuntrică, din Filocalie, trebuie să citească în ordinea următoare: …”*.
Cuvintele de mai sus i-au fost spuse renumitului  “pelerin rus” de către răposatul său duhovnic, într-o vedenie; atât de mare a fost importanţa acestor cuvinte încât, deoarece nu a apucat să i le spună pe când trăia, preacuviosul bătrân i le-a spus după ce a trecut la Domnul. Dacă nu ar fi ţinut cont de rânduiala citirii primită de la părintele său, pelerinul rus s-ar fi poticnit în urcuşul duhovnicesc: citirea Filocaliei ar fi putut deveni greoaie sau plictisitoare.
Într-un fel, se poate spune că multe dintre cărţile care conţin texte aparţinând mai multor autori, sau care conţin studii pe diferite teme ale aceluiaşi autor, ar avea nevoie de o anumită rânduială a citirii.
Scopul creştinilor nu este de a avea în casă toate volumele din Filocalie; ei trebuie să citească din Filocalii cât mai mult din ceeea ce le este accesibil. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Vieţile Sfinţilor. Dacă zac pline de praf în bibliotecile credincioşilor, folosul lor se pierde.
Volumul de faţă conţine şapte studii reprezentative pentru gândirea părintelui Iustin Popovici, în ordinea fixată de editorul american, Asterios Gerostergios. Considerăm că acesta a încercat să ţină cont de un public ţintă cât mai numeros, şi de aceea a încercat să aşeze textele într-o ordine cât mai potrivită.
Am avea totuşi câteva sugestii pentru cei care vor parcurge această carte. Asterios Gerostergios a aşezat studiul despre “Ecumenismul umanist” ca al şaptelea text al volumului, cel puţin din două motive: în partea a doua a studiului, părintele Iustin nu face altceva decât să prezinte fragmente din mărturia despre apostazia Europei scrisă de dascălul său, Vlădica Nicolae Velimirovici, în lagărul de la Dachau. Şi atunci studiul respectiv, aparţinând în egală măsură dascălului şi ucenicului, a fost aşezat după cele care îi aparţin în întregime părintelui Iustin. Al doilea motiv este că pe piaţa de carte americană au apărut foarte multe cărţi pe tema ecumenismului, o temă destul de controversată.
Datorită faptului că în România s-au tipărit puţine texte pe această temă, considerăm că ar fi bine ca acesta să fie citit printre primele studii din carte (nu puţine sunt cazurile în care cititorii, nefiind interesaţi de unul dintre articole, preferă să lase cartea din mână în loc să treacă la următorul articol).
Dar principala sugestie pentru cei care vor parcurge acest volum este de a porni la drum cu “Introducerea la Vieţile Sfinţilor”, poate cel mai renumit text al părintelui sârb. Cuvintele sale, izvorâte dintr-o înaltă trăire filocalică, trezesc în inimă dorinţa de a merge pe drumul pe care ne povăţuieşte Biserica, pe drumul sfinţeniei.
Pentru a da posibilitatea cititorilor să aleagă în cunoştinţă de cauză ordinea în care vor parcurge articolele cuprinse în acest volum, vom face un mic rezumat al fiecărui text în parte*:

1. Misiunea lăuntrică a Bisericii
Care este misiunea Bisericii? Iată o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună fiecare creştin, gândindu-se la faptul că şi el este parte a Bisericii, mădular al Trupului lui Hristos. Câtă vreme creştinii se vor gândi numai la “ce face Biserica?”, fără a se gândi la ceea ce ar trebui să facă ei înşişi, se îndepărtează de chemarea lor.
Biserica este şcoala mântuirii, şcoala sfinţeniei, şcoala care creşte sufletele doritoare de adevăr, de cunoaştere, de dragoste. Biserica nu este şi nu se poate transforma într-o instituţie a acestei lumi.
Privitor la credinţa căldicică a celor care cred că pot rezuma trăirea creştină la ceva superficial, părintele Iustin  observa:
Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet. (…) Există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi.
Misiunea Bisericii este mărturisirea lui Hristos. Care nu poate fi făcută prin vorbe goale, prin refrene moraliste sau prin învăţături savante. Numai când cuvintele vor fi acoperite de trăire, vor fi susţinute de trăire, numai atunci vor da roade.

2. Introducere la “Vieţile Sfinţilor”
Unul dintre cele mai importante daruri pe care părintele Iustin le-a făcut Bisericii Sârbe a fost colecţia de Vieţi ale Sfinţilor. Ostenindu-se la această lucrare, el a încununat-o cu o prefaţă care explică legătura dintre creştinii care merg pe calea mântuirii şi cei care au intrat deja în Sinaxare.
Mulţi citesc Vieţile Sfinţilor ca pe nişte poveşti, ca pe nişte lecturi uneori palpitante, alteori relaxante. Dar Vieţile Sfinţilor sunt cu totul altceva: sunt hrana de care avem nevoie pentru a ne orienta în războiul duhovnicesc. Nu există creştini care să nu aibă nevoie de modele. Numai creştinii care se lasă biruiţi de duhul acestei lumi nu vor să prindă putere citind Vieţile Sfinţilor.
“Introducerea” părintelui Iustin ar putea figura ca “prefaţă” a fiecărei cărţi despre sfinţii şi cuvioşii Bisericii noastre. Ea nu poate plictisi. Aşa cum rugăciunile începătoare se rostesc la începutul fiecărui canon, fie că este acatist, paraclis sau altceva, tot aşa textul părintelui Iustin ar putea fi citit înaintea oricărei vieţi de sfânt: pentru că oferă repere obiective şi o orientare de mare valoare.
Într-un fel, părintele Iustin încearcă să ne convingă că ar trebui să citim Vieţile Sfinţilor numai pentru a împlini porunca Sfintei Scripturi de a deveni sfinţi, poruncă de care mulţi oameni nu vor să îşi aducă aminte.

3. Educaţia teandrică şi umanistă
Nimeni nu poate contesta faptul că idolul umanismului are un soclu pe care, de câteva decenii, înţelepţii acestei lumi îşi aduc ofrandele. “Omul este măsura tuturor lucrurilor…”.
“E de ajuns să îi învăţăm pe copii să fie buni, să nu fure, să nu mintă. E de ajuns să îi învăţăm să nu fie golani, să nu ne facă de ruşine…”, se gândesc părinţii care nu sunt conştienţi de faptul că educaţia din care lipseşte Hristos este o educaţie stearpă.
Oamenii caută modele, caută repere. Unii sunt admiratori ai lui Platon, alţii ai lui Budha, alţii ai lui Mahomed, alţii ai lui Shakespeare şi alţii ai lui Kant sau ai lui Nietzche. Ce le  oferă aceştia?
În puţine cuvinte, cu o claritate extraordinară, părintele Iustin răstoarnă ierarhia valorilor convenţionale. Cu obiectivitatea unui doctor, el pune diagnosticul acestor “zei” artificiali. Îi compară cu Fiul Omului, cu Dumnezeu-Omul, cu Fiul lui Dumnezeu. Şi această comparaţie le pune în evidenţă neajunsurile, greşelile, urâţenia.
Numai educaţia în care omul este modelat de Hristos are valoare. Numai atunci când omul este îndumnezeit, când se sfinţeşte, educaţia şi-a atins rostul. Roadele educaţiei umaniste sunt fictive, deviază omul de la chemarea sa care este aceea de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, de a dobândi Împărăţia Cerurilor.

4. Valoarea supremă şi ultimul criteriu în Ortodoxie
Care este valoarea supremă pentru credinţa creştină?
Unii spun: “Dumnezeu”. Alţii: “raiul”. Alţii: “bucuria veşnică”. Alţii: “Adevărul”. Răspunsul la această întrebare este extraordinar de important, pentru că are implicaţii în viaţa fiecărui creştin.
Părintele Iustin vine şi mărturiseşte: Valoarea supremă este Hristos, Dumnezeu-omul. Poziţia sa nu pare şi nu este originală, şi răspunsul său este la fel de firesc precum răspunsul afirmativ pe care îl dă un om flămând atunci când este întrebat dacă vrea să mănânce ceva.
Totuşi, răspunsul său lămureşte de fapt rostul întrebării: care este valoarea supremă? Unora le este uşor să spună că pentru ei valoarea supremă este Dumnezeu. Acest răspuns, dacă rămâne pur teoretic, este gol. Oamenii afirmă cu gura că valoarea supremă pe care o recunosc este Dumnezeu, dar prin viaţa lor demonstrează contrariul. Pentru mulţi, valoarea supremă sunt plăcerile trupeşti. Şi afirmă că valoarea lor supremă este Dumnezeu numai pentru a nu fi judecaţi de către ceilalţi.
În Ortodoxie, valoarea supremă este Hristos, Dumnezeu-omul, care modelează vieţile celor care cred în El. Acest lucru se oglindeşte în fiecare aspect al vieţii lor. Credincios este numai cel care îşi mărturiseşte credinţa prin viaţa de zi cu zi, cel a cărui tăcere e mai grăitoare decât vorbele deşarte ale celor care poartă în chip mincinos numele de “creştini”.
În Occident, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Afirmaţia părintelui Iustin este un semnal de alarmă: dacă ortodocşii se vor lăsa biruiţi de duhul lumii acesteia, dacă vor refuza să îşi modeleze vieţile după Hristos, şi vor căuta alte repere, iubind “predaniile” omeneşti mai mult decât cele dumnezeieşti, vor ajunge în prăpastie. Iar dacă vor mărturisi prin faptele lor că Îl recunosc pe Hristos drept Valoare supremă, se vor împărtăşi la rândul lor de razele acestei Valori.

5. Cugetări despre infailibilitatea europeanului
Ispita infailibilităţii este unul dintre cele mai fine atacuri ale vrăjmaşului diavol împotriva omului. Omul are de ales între mai multe alternative: între a trăi după voia lui Dumnezeu, sau a trăi după voia sa proprie, fiind conştient de faptul că a ales păcatul, sau a trăi după voia proprie sub acoperământul fictiv al unor justificări de natură filosofico-religioasă.
Creştinii ortodocşi înţeleg că dogma infailibilităţii papale este o mare erezie. Dar puţini sunt conştienţi de faptul că “dogma” infailibilităţii umane este la fel de eretică.
Omul se vrea măsură a tuturor lucrurilor. “Europeanul” părintelui Iustin se identifică destul de uşor cu omul secolului XXI, cu omul viitorului, indiferent dacă trăieşte sau nu pe continentul european.
Câtă vreme omul primeşte învăţătura curată a Bisericii lui Hristos, el poate birui ispita infailibilităţii. Dar când omul primeşte o învăţătura în care adevărul s-a împletit cu minciuna, cum este cazul catolicilor, îi este cu neputinţă să rămână nevătămat. Cei care cred în infailibilitatea papală cred, mai mult sau mai puţin, în propria lor infailibilitate.
Părintele Iustin analizează legătura strânsă dintre catolicism şi protestantism, întărind afirmaţia lui Homiakov conform căreia papalitatea este cea dintâi formă de protestantism.
Negând infailibilitatea europeanului, care nu a reuşit să dea răspuns marilor întrebări care îl chinuie, ci doar le-a ascuns sub o mască apăsătoare, părintele Iustin propune o alternativă simplă şi clară: aceea ca omul să renunţe la fantoma propriei infailibilităţi pentru a cunoaşte infailibilitatea Adevărului, infailibilitatea lui Hristos. Să renunţe la moarte pentru a gusta Viaţa.
Acest articol se completează foarte bine cu fragmentele scrise de Vlădica Nicolae Velimirovici despre Ce este Europa? şi incluse de părintele Iustin la sfârşitul studiului său, Ecumenismul umanist. Părintele Iustin considera că Vlădica Nicolae, cel “întocmai cu apostolii”, este Noul Ioan Gură de Aur al Bisericii Sârbe. Critica pe care a făcut-o Europei este valoroasă nu numai prin faptul că este făcută după principii creştine; este valoroasă mai ales pentru că izvorăşte dintr-o minte creştină, dintr-un suflet care a mers pe calea sfinţeniei.
Citind cuvintele Preasfinţitului episcop Nicolae, ne putem da seama cât de superficial este modul în care judecăm Europa contemporană. Trăind cu câteva decenii înaintea noastră, într-o Europă mult mai curată decât cea de astăzi, el a observat rănile care sunt trecute cu vederea de către analiştii convenţionali.
Europa pe care o descrie Vlădica Nicolae nu pare a avea nimic în comun cu Europa în care trăim noi, cu Europa pe care mass-media, oamenii politici şi intelectualii o prezintă ca fiind o floare de mult preţ. Şi totuşi este una şi aceeaşi Europă, văzută cu ochi curaţi sau cu ochelari de cal.
Europa este un bolnav care, în loc să se vindece, încearcă să îi molipsească şi pe alţii de boala sa. Acesta este verdictul Preasfinţitului episcop Nicolae. Care, dacă ar trăi astăzi, ar fi pus la zidul infamiei, ar fi considerat fanatic şi fundamentalist. Aşa cum este considerată critica pe care a făcut-o Europei. Numai că, trecând pragul morţii, el a ajuns acolo unde lucrurile se văd aşa cum sunt. Când vor trece acest prag, cei care s-au grăbit să îl judece pe Noul Hrisostom îşi vor da seama că acesta a avut dreptate. Spre dezamăgirea lor…

6. Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul
Studiul filosofiei nu a fost pentru părintele Iustin decât un prilej de a observa roadele unei gândiri bolnave, şi modul în care aceasta ar putea fi vindecată. Secolul XX a cunoscut o mare varietate de teorii ale cunoaşterii, care de care mai interesantă, care de care mai fascinantă.
Părintele Iustin a conştientizat cât de importantă este problema cunoaşterii pentru omul modern, şi şi-a dat seama cât de mult suferă acesta pentru că s-a îndepărtat de bunăvoie de filosofia, de “iubirea de înţelepciune” a Sfinţilor Părinţi.
În momentul în care, fără a avea pregătirea necesară, intră pe teritoriul înţelepciunii lumii acesteia, creştinul riscă să se rupă de adevăr. Pentru că labirintul curentelor filosofice captează atenţia şi exercită o presiune a alegerii binelui şi adevărului dintr-un şir de variante greşite.
Omul simte dorinţa de a cunoaşte adevărul. Tocmai această dorinţă o speculează diavolul, ispitindu-l pe om cu mărul cunoaşterii. Toate curentele filosofice nu sunt altceva decât curse întinse de vrăjmaş pentru a-i îndepărta pe oameni de adevăr.
Părintele Iustin nu se osteneşte să le combată pe fiecare în parte. Nu consideră că polemica este calea care rezolvă totul. El răstoarnă întreaga filosofie a acestei lumi într-un mod extrem de simplu: negând capacitatea de cunoaştere a omului care are sufletul bolnav de păcat.
Poziţia părintelui Iustin nu este originală: este poziţia Sfinţilor Părinţi. Original este însă faptul că, în vremuri în care raţiunea era idolatrizată, având o înaltă pregătire intelectuală, a avut smerenia să renunţe la o poziţie proprie. Părintele Iustin analizează teoria cunoaşterii aşa cum apare în scrierile Sfântului Isaac fără a avea nici cea mai mică obiecţie.
Acest studiu apare la prima vedere ca o lucrare de seminar scrisă de un student al Facultăţii de Teologie: abundenţa citatelor din Sfântul Isaac pare exagerată; părintele tace, lăsându-l pe Sfântul Isaac să vorbească. Iar prin tăcerea sa, el îşi atinge scopul: îl aduce pe Sfântul Isaac înaintea cititorilor care, altfel, poate că nu s-ar fi ostenit să citească un text patristic.
Prin studiul respectiv părintele se adresează în mod special celor care iubesc filosofia acestui veac. Îi ajută să îşi dea seama că, fără a avea mintea curată, nu pot cunoaşte Adevărul. Că, fără a avea inima curată, nu pot iubi ceea ce este curat. Că, iubind ceea ce nu este curat, nu pot cunoaşte Adevărul.

7. Ecumenismul umanist
Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. (…) În această privinţă nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este «legiune». Prin aceste cuvinte introductive părintele Iustin a făcut rezumatul articolului său despre ecumenismul umanist.
Considerând ecumenismul un “dialog al falsităţii”, părintele Iustin Popovici a contestat orice tentativă de a-l prezenta drept o lucrare a Duhului Sfânt. El a propovăduit “dialogul dragostei”, prin care catolicii, protestanţii şi toţi cei care însetează după cunoaşterea lui Dumnezeu să fie chemaţi în Biserica Ortodoxă, singurul Trup al lui Hristos. În afara căreia nu există adevăr, deoarece adevărul este Însuşi Hristos.
Cuvintele sale par dure, şi de aceea este mai potrivit ca cititorii să îşi dea singuri seama în ce măsură părintele a fost extremist având această poziţie. În ce măsură părintele a fost sau nu urmaş vrednic al Sfinţilor Părinţi.
***
Fie ca Hristos, Lumina lumii, să lumineze minţile celor care vor citi această carte, pentru a înţelege aşa cum trebuie învăţătura cuviosului părinte Iustin, şi pentru a respinge înţelepciunea cea deşartă a acestui veac.

MISIUNEA LĂUNTRICĂ A BISERICII NOASTRE

Propovăduirea credinţei ortodoxe

Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc – atât de strâmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pământ se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.
Omului, dat fiind faptul că el este atacat de “molia” timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de pământ, mult prea lumească.
Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: “Omul este nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândul său suflet? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adânc al fiinţei sale.
Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi dacă odinioară Omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi conştiinţa veşniciei, el le-a avut atât de demult încât acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.
Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici “dumnezeii transcedentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului.
Hristos a făcut cu adevărat acest lucru atunci când S-a făcut om şi a devenit Dumnezeu-om. Doar în Hristos şi numai în El s-a simţit omul cu adevărat nemuritor şi s-a cunoscut pe sine a fi veşnic. Hristos Dumnezeu-omul în Persoana Sa a aruncat o punte peste prăpastia dintre timp şi veşnicie şi a restabilit relaţiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se uneşte în chip organic cu Hristos Dumnezeu-omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simţi cu adevărat nemuritor şi se poate cunoaşte pe sine în adevăr a fi veşnic. În acest fel, pentru om şi umanitate, Hristos reprezintă singura trecere de la timp la veşnicie: iată de ce în Biserică, în Biserica Ortodoxă, Hristos a devenit şi a rămas unica cale şi singura călăuză care ne poate trece din vremelnicie spre veşnicie, de la sentimentul faptului că suntem muritori la cel al propriei noastre nemuriri, de la conştiinţa de sine a ceea ce este trecător la conştiinţa de sine a ceea ce este veşnic şi fără dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-omului Hristos este cu adevărat Biserica. Biserica este întotdeauna personalitate, trup şi duh divino-uman.
Definiţia Bisericii, viaţa ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, căile sale, toate acestea ne sunt oferite în minunata Persoană a Dumnezeu-omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a transforma simţul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos şi propria cunoaştere de sine (conştiinţa de sine) în cunoaştere hristică (conştiinţă hristică); pentru ca viaţa credincioşilor să devină viaţă în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor să devină o personalitate în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca înlăuntrul lor să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci Hristos să trăiască în ei (Gal. 2, 20).
Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Biserica este o instituţie divino-umană, veşnicie întrupată înlăuntrul hotarelor timpului şi spaţiului. Ea se află aici, în această lume, dar nu este din această lume (Ioan 18, 36). Ea se află în lume pentru a o înălţa sus, la ceruri, acolo unde ea îşi are originea, izvorul. Biserica este apostolică, sobornicească, divino-umană, atemporală şi de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi împotriva Sfântului Duh – a considera Biserica o instituţie naţională, de a-i atribui aspiraţii mărunte, trecătoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele naţiunilor, este apostolic, atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos, indiferent de naţionalitatea, rasa sau mediul social din care provin. “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), fiindcă “Hristos este totul şi în toţi”.
Mijloacele şi metodele acestei unităţi, comuniuni a tuturor în Hristos, au fost asigurate de către Biserică prin Sfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practici ascetice, virtuţi). În taina Sfintei Euharistii toţi ne unim întru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul se uneşte cu Hristos în chip organic şi, în acelaşi timp, cu toţi credincioşii. De asemenea, practicând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşte în această unitate, comuniune, păstrând-o cu sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a propriei sale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţi membri ai trupului lui Hristos, Biserica.
Biserica este întruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divino-uman şi nu o organizaţie omenească. Biserica este indivizibilă, aşa cum este persoana Dumnezeului-om, aşa cum este trupul Dumnezeului-om. Din această pricină este o eroare fundamentală de a împărţi organismul divino-uman al Bisericii în mici organizaţii naţionale.
Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase biserici locale s-au limitat la naţionalism, la metode şi aspiraţii naţionale, biserica noastră sârbă aflându-se printre ele.
Biserica s-a adaptat la oameni, când de fapt ar fi trebuit să fie exact invers, oamenii să se adapteze la Biserică. Această greşeală a fost comisă de multe ori de către Biserica noastră de aici. Dar noi ştim foarte bine că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, neghine pe care Domnul nu le va stârpi, lăsându-le să crească împreună cu grâul până la vremea secerişului (Mt. 13, 29–30). Noi ştim bine, de asemenea (Domnul ne-a învăţat astfel) că aceste neghine îşi au originea la vrăjmaşul nostru dintotdeauna şi vrăjmaşul lui Hristos: diavolul (Mt. 13, 25–28).
Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert dacă aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea – pentru ca reprezentanţii Bisericii noastre să înceteze de a mai fi nimic altceva decât slujitori ai naţionalismului, şi să devină episcopi şi preoţi ai uneia sfinte, soborniceşti şi apostolice Biserici.
Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino-umană ; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist.
Pentru ca Biserica noastră să fie cu adevărat Biserică a lui Hristos, Biserică sobornicească, trebuie cu adevărat să-şi împlinească acest obiectiv major în rândul oamenilor. Şi totuşi, care sunt mijloacele de împlinire a acestui obiectiv divino-uman? Încă o dată, mijloacele sunt ele însele divino-umane fiindcă un obiectiv divino-uman poate fi împlinit doar prin mijloace divino-umane, niciodată prin mijloace omeneşti sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferenţiază radical de orice este omenesc sau lumesc. Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decât practici ascetice şi virtuţi divino-umane. Iar acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de către asceţii divino-umani, purtători de Hristos. Virtuţile divino-umane există într-o înrudire organică. Fiecare îşi are izvorul în cealaltă, completându-se una pe alta.
Prima dintre virtuţile ascetice este efortul credinţei: sufletele oamenilor trebuie să se străduiască neîncetat întru această virtute capitală; aceasta înseamnă că sufletele credincioase trebuie să se dăruiască lui Hristos fără rezerve şi fără compromisuri, după ce vor fi coborât până în adâncurile fiinţelor lor şi se vor fi ridicat spre înălţimile divino-umane. Este un lucru esenţial de a înrădăcina în oameni faptul că credinţa în Hristos este o virtute ce depăşeşte hotarele strâmte ale ideii de naţionalism, fiind ecumenică şi sobornicească, treimică; şi că pentru cel ce crede în Hristos este necesară aşteptarea lui Hristos şi doar a lui Hristos, în fiecare moment al vieţii sale.
Cea de-a doua virtute ascetică este virtutea divino-umană a rugăciunii şi a postului. Aceasta este o virtute care trebuie să devină o permanenţă, un mod de viaţă al ortodocşilor, devenind suflet din sufletele lor, fiindcă rugăciunea şi postul sunt atotputernice mijloace oferite de Hristos spre a curăţi nu numai persoana umană, dar şi societatea, oamenii, neamul omenesc, în general vorbind, de orice necurăţie.
Postul şi rugăciunea pot cu adevărat să cureţe sufletele oamenilor noştri de orice fel de necurăţii şi de păcate (Mt. 17, 19-21; Luca 9, 17-29). Sufletele oamenilor trebuie hrănite permanent printr-o viaţă ortodoxă de rugăciune. Postul şi rugăciunea nu trebuie folosite doar pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toţi şi pentru toate; pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, pentru cei ce ne persecută şi ne dau la moarte, fiindcă în felul acesta creştinii se deosebesc de neamuri (Mt. 5, 44-45).
Cea de-a treia virtute divino-umană este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu cunoaşte limite, care nu se întreabă cine e vrednic şi cine nu, ci îi cuprinde pe toţi; trebuie să-i iubim pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe păcătoşi şi pe răufăcători, fără să le iubeşti păcatele şi crimele acestora. Ea îi binecuvântează pe cei blestemaţi şi, precum soarele, ea străluceşte şi peste cei răi şi peste cei buni (Mt. 4, 45-46). Această dragoste divino-umană trebuie cultivată în inimile oamenilor fiindcă tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferenţiază de alte forme de iubire relative şi egoiste: de cea de tip fariseic, de cea umanistă, de cea altruistă, de cea naţionalistă, precum şi de cea animalică. Dragostea lui Hristos este pururea atotcuprinzătoare. Ea este dobândită prin rugăciune fiindcă e un dar al lui Hristos. Acum, inima ortodoxă se roagă cu intensitate: “Doamne al iubirii, dăruieşte-mi mie această dragoste a Ta pentru toţi şi pentru toate!”
Cea de-a patra virtute este cea a umilinţei şi smereniei. Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel bând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe. A arăta “blândeţe faţă de toţi oamenii este obligaţia fiecărui creştin adevărat” (Tit. 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat “blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Orice om trebuie să înveţe să se roage aşa: “Blândule şi bunule Doamne, linişteşte-mi sufletul meu tulburat!” Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinţă. El S-a întrupat şi S-a făcut om.
Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te precum un vierme: pune-te în situaţia celor ce sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli. Smereşte-te mai tare decât toţi; fă-te tuturor toate, dar după Hristos şi întru Hristos. Atunci când nu ai smerenia Lui, roagă-te: “O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, învaţă-mă şi pe mine smerenia Ta!”
Cea de-a cincea virtute ascetică este virtutea răbdării şi a umilinţei. Cu alte cuvinte, să pătimeşti toate răutăţile, să nu răsplăteşti rău cu rău, să ierţi cu absolută compătimire orice atac, defăimare şi răutate. Iată ce înseamnă să fii al lui Hristos: să te simţi mereu răstignit lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat, desconsiderat. Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt purtători de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos Însuşi. Mucenicia este starea în care creştinul aduce roade. Acest lucru trebuie împărtăşit oamenilor. Pentru ortodocşi, mucenicia înseamnă purificare, curăţie. A fi creştin nu înseamnă doar a răbda suferinţa cu bucurie, ci a-i ierta plini de compătimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui Dumnezeu pentru ei aşa cum au procedat Domnul şi arhidiaconul Ştefan. Şi roagă-te aşa: “Îndelung răbdătorule Doamne, dăruieşte-mi puterea de a răbda şi ierta; fă-mă generos şi smerit”.
Misiunea Bisericii noastre este de a insufla aceste virtuţi divino-umane şi practici ascetice în modul de viaţă al oamenilor, de a le uni viaţa şi sufletul statornic cu aceste virtuţi divino-umane, hristice. Fiindcă în acestea aflăm mântuirea sufletului de relele lumii şi de acele organizaţii lumeşti pierzătoare de suflet. Drept răspuns la ateismul “erudit” şi la canibalismul rafinat al civilizaţiei contemporane, noi trebuie să promovăm acele personalităţi purtătoare de Hristos, care cu blândeţea oilor vor risipi răutatea lupilor şi cu puritatea porumbeilor vor salva sufletul oamenilor de la putreziciunea şi moartea culturală şi politică. Trebuie să facem un efort ascetic în numele lui Hristos ca răspuns la actul de cultură realizat în numele fiinţei europene dezintegrate şi decăzute, în numele ateismului, civilizaţiei sau al lui antihrist.
Iată de ce sarcina majoră a Bisericii noastre este aceea de a crea astfel de asceţi purtători de Hristos. Cuvântul de ordine care ar trebui auzit astăzi în cadrul Bisericii este acesta: să revenim la asceţii hristofori şi la Sfinţii Părinţi! Să practicăm şi noi nevoinţa şi virtuţile Sfinţilor Părinţi! Să practicăm virtuţile Sfântului Antonie, ale Sfinţilor Atanasie, Vasilie şi Grigorie, ale Sfinţilor Serghie şi Serafim ai ruşilor, ai Sfinţilor Sava, Prohie şi Gavriil ai sârbilor şi ale altora asemenea lor, fiindcă tocmai aceste virtuţi ne-au dăruit aceşti sfinţi, exemple demne de urmat. Astăzi numai eforturile ascetice ortodoxe şi virtuţile pot insufla sfinţenia în orice suflet, în sufletul tuturor oamenilor noştri – văzând  că obiectivul divino-uman al Bisericii este neschimbat, iar mijloacele sale sunt şi ele aceleaşi, fiindcă Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor (Evrei 13, 8). Aici rezidă diferenţa dintre lumea obişnuită şi cea care trăieşte întru Hristos: lumea este trecătoare şi temporală, în timp ce lumea lui Hristos este pururea împlinită, deschisă veşniciei.
Ortodoxia, ca unic vas şi deplină păstrătoare a Persoanei desăvârşite, strălucitoare a Dumnezeu-omului Hristos, este împlinită în mod exclusiv prin această lucrare a virtuţilor cu ajutorul harului, prin mijloace ortodoxe în întregime divino-umane şi nu prin împrumuturi de la romano-catolicism sau protestantism, întrucât acestea din urmă sunt forme ale creştinismului după modelul mândrei fiinţei europene şi nu a smeritei fiinţei divino-umane. Această misiune a Bisericii este uşurată de Dumnezeu Însuşi, fiindcă printre oamenii noştri există un duh de nevoinţă, aşa cum este el lucrător în ogorul Ortodoxiei de-a lungul secolelor. Sufletul ortodox al oamenilor noştri se sprijină pe Sfinţii Părinţi şi pe asceţii ortodocşi. Practicile ascetice, la nivel personal, familial şi la nivel de parohie, mai ales rugăciunea şi postul, reprezintă trăsătura fundamentală a Ortodoxiei. Poporul nostru este un popor al lui Hristos, un popor ortodox, fiindcă – aşa cum a făcut-o şi Hristos – el rezumă Evanghelia în aceste două virtuţi: postul şi rugăciunea. Şi mai este un popor convins de faptul că orice necurăţie, orice fel de gânduri murdare pot fi alungate din oameni doar prin acestea singure (Mt. 17, 21). În adâncul inimii sale, poporul nostru Îl cunoaşte pe Hristos şi Ortodoxia, ştie exact ceea ce face ca o persoană ortodoxă să fie ortodoxă.
Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă, şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet.
Rugăciunea şi postul, viaţa orientată spre Biserică a parohiei, o viaţă liturgică: Ortodoxia deţine toate aceste mijloace drept căi fundamentale de lucrare a renaşterii în rândul poporului său. Parohia, comunitatea parohială, are nevoie de regenerare, şi prin dragoste hristică şi frăţească trebuie îndreptată smerită spre El şi spre toţi oamenii, umilă şi modestă, într-un duh de jertfă şi lepădare de sine. Iar o astfel de slujire trebuie întărită şi hrănită prin rugăciune şi viaţă liturgică. Aceasta este lucrarea fundamentală şi indispensabilă. Dar pentru a atinge acest ţel există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi. Să Îl rugăm fierbinte pe Domnul Dumnezeul nostru să împlinească aceasta.

INTRODUCERE
LA “VIEŢILE SFINŢILOR”

Până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lumea noastră pământească, noi, oamenii, nu ştiam cu adevărat decât despre moarte şi moartea ştia despre noi. Tot ceea ce era omenesc era pătruns, acaparat şi cucerit de către moarte. Moartea era mai apropiată de noi decât noi înşine, şi mai reală şi mai puternică decât noi înşine, incomparabil mai puternică decât fiecare om în parte şi decât toţi oamenii la un loc. Pământul era o cumplită temniţă a morţii, iar noi, oamenii, eram robii neajutoraţi ai morţii . Doar o dată cu Dumnezeu-omul Hristos “s-a arătat viaţa”; “viaţa veşnică” ni s-a arătat nouă, muritorilor celor fără de nădejde, robi ticăloşi ai morţii . Şi acea “viaţă veşnică”, noi, oamenii, “am văzut-o cu ochii noştri şi am pipăit-o cu mâinile noastre” , iar noi, creştinii, “mărturisim viaţa veşnică” tuturor .
Fiindcă a trăi în unire cu Domnul Hristos înseamnă a trăi viaţa veşnică chiar aici pe pământ . Noi ştim din experienţa proprie că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică . Şi pentru aceasta a venit El în lume: să ni-L arate pe adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică întru El . Adevărata şi preacurata dragoste faţă de om constă întru aceasta şi numai întru aceasta: faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Unicul Său Fiu născut în lume ca noi să putem avea viaţă prin El, şi prin El să vieţuim veşnic. De aceea, cel ce Îl are pe Fiul lui Dumnezeu, are viaţă; cel ce nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă (1 Ioan 5-12) – unul ca acesta se află cu totul întru moarte.
Viaţa în unicul, adevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos este cu adevărat singura noastră viaţă adevărată, fiindcă ea este cu totul veşnică şi în mod absolut mai puternică decât moartea. Poate o viaţă care este infestată de microbul morţii şi care sfârşeşte în moarte să fie numită cu adevărat viaţă? Aşa precum mierea nu este miere atunci când este amestecată cu otravă, care treptat transformă toată mierea în otravă, la fel şi o viaţă care sfârşeşte în moarte nu este viaţă. Nu există capăt sau limită a iubirii Domnului Hristos faţă de om: fiindcă pentru ca noi, oamenii, să dobândim viaţa veşnică, viaţa care este întru El, şi pentru a vieţui alături de El, nu ni se cere nimic – nici învăţătură înaltă, nici slavă, nici bogăţie, nici altceva pe care noi să nu-l avem, ci mai degrabă numai ceea ce fiecare dintre noi poate avea. Şi ce este aceasta? Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru acest motiv a oferit El neamului omenesc, El, Singurul Prieten al omului, această minunată veste: Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu, astfel încât tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică (Ioan 3, 16-36). Ca unicul Dumnezeu adevărat Care poate dărui oamenilor ceea ce nici un înger sau om nu poate dărui, numai Domnul Hristos a avut curajul şi dreptul să le spună tuturor oamenilor: “adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47) şi “unul ca acesta a trecut deja de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos îl uneşte pe om cu Domnul Cel Veşnic Care, după măsura credinţei omului, picură în sufletul acestuia viaţa veşnică, aşa încât acesta simte şi înţelege că este veşnic.
Şi acest lucru îl simte într-o măsură cu atât mai mare cu cât el vieţuieşte conform cu credinţa care îi sfinţeşte treptat sufletul, inima, conştiinţa şi întreaga fiinţă prin dumnezeieştile energii ale harului. După măsura credinţei omului creşte şi sfinţirea propriei sale firi. Şi cu cât este un om mai sfânt, cu atât mai puternic şi mai viu este sentimentul propriei sale nemuriri, precum şi conştiinţa nu numai a propriei sale veşnicii, ci şi a oricărei alte fiinţe. De fapt, viaţa adevărată a omului începe odată cu credinţa sa în Domnul nostru Iisus Hristos, care îşi încredinţează tot sufletul, inima, toate puterile Domnului Hristos Care treptat îl sfinţeşte, îl transfigurează şi-l îndumnezeieşte. Şi prin sfinţire, transfigurare şi îndumnezeire sunt revărsate asupra sa dumnezeieştile energii ale harului care-i conferă atotputernicul sentiment, dar şi conştiinţa nemuririi şi veşniciei personale. În realitate, viaţa noastră este viaţă atât cât este trăită întru Hristos. Şi cu cât este vieţuită mai mult întru Hristos, cu atât îşi manifestă sfinţenia; cu cât este mai sfântă o viaţă, cu atât mai nemuritoare şi mai veşnică este aceasta. Cu totul opus acestui proces este moartea. Ce este moartea? Moartea este păcatul copt; iar păcatul copt este despărţirea de Dumnezeu, întru Carele singur se află viaţa şi izvorul vieţii. Acest adevăr este evanghelic şi dumnezeiesc: sfinţenia înseamnă viaţă, păcătoşenia înseamnă moarte; cucernicia înseamnă viaţă; ateismul înseamnă moarte; credinţa e viaţă, necredinţa este moarte; Dumnezeu este viaţă, diavolul este moarte. Moartea este despărţirea de Dumnezeu, iar viaţa este revenirea la Dumnezeu şi vieţuirea întru Dumnezeu. Credinţa este cu adevărat renaşterea sufletului din letargie, din moarte: “mort era şi a înviat” (Luca 15, 24). Omul a experiat această înviere a sufletului din moarte pentru prima oară cu Dumnezeu-omul Hristos şi o experiază permanent în Sfânta Sa Biserică, întrucât toţi cei ce sunt ai Lui se află în ea. Iar El se dăruieşte pe Sine tuturor credincioşilor prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Acolo unde se află El, nu mai există moarte: omul acela deja a trecut de la moarte la viaţă. Odată cu Învierea lui Hristos, noi prăznuim dispariţia morţii şi începutul unei vieţi noi, veşnice . Adevărata viaţă pe pământ începe într-adevăr de la Învierea Mântuitorului, căci nu se sfârşeşte în moarte. Fără Învierea lui Hristos viaţa omenească nu este nimic altceva decât o lentă decădere care în cele din urmă se sfârşeşte în chip inevitabil cu moartea. Adevărata viaţă este cea care nu se sfârşeşte cu moartea. Iar o astfel de viaţă a devenit cu putinţă pe pământ doar odată cu Învierea Domnului Hristos, Dumnezeu-omul. Viaţa este cu adevărat reală doar în Dumnezeu, fiindcă este o viaţă sfântă, şi datorită acestui lucru este o viaţă nemuritoare. Doar prin credinţa în Domnul Hristos Cel Înviat, omul experiază miracolul cel mai uimitor al existenţei sale: trecerea de la moarte la nemurire, de la relativ şi trecător la veşnicie, de la iad la cer. Doar atunci se găseşte omul pe sine, îşi află adevăratul eu, eul său cel veşnic: “Căci mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24). Ce sunt creştinii? Creştinii sunt purtători de Hristos şi datorită acestui fapt sunt purtători şi posesori ai vieţii celei veşnice, iar aceasta după măsura credinţei şi a sfinţeniei care vine din credinţă. Sfinţii sunt creştini desăvârşiţi fiindcă ei au fost sfinţiţi în cel mai înalt grad prin nevoinţele sfintei credinţe în Domnul Hristos Cel înviat şi pururea fiitor, iar moartea nu are nici o putere asupra lor. Viaţa lor este cu totul ascunsă în Domnul Hristos, iar pentru acest motiv, viaţa lor este întru totul viaţa lui Hristos; gândirea lor este în întregime gândirea lui Hristos, iar modul lor de percepere este cel al lui Hristos. Tot ceea ce au ei este mai întâi al lui Hristos şi după aceea este al lor. Dacă e vorba de suflet, acesta este mai întâi al lui Hristos şi mai apoi al lor; dacă e vorba de viaţă, aceasta este mai întâi a lui Hristos şi mai apoi a lor. În ei nimic nu este al lor, ci în toate şi cu totul ei sunt ai lui Hristos. De aceea vieţile sfinţilor nu reprezintă nimic altceva decât viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, repetată în cazul fiecărui sfânt într-un grad mai mare sau mai mic, sub o formă sau alta. Mai exact, este viaţa Domnului Hristos continuată prin sfinţi, viaţa Logosului, a Dumnezeului nostru întrupat, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos care S-a făcut om. Ca om, El ne-a putut dărui şi transmite viaţa Sa dumnezeiască; ca Dumnezeu, prin viaţa Sa, El ne-a putut sfinţi şi ne-a putut face nemuritoare şi veşnică viaţa noastră omenească pe pământ. “Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evrei 2, 11). Domnul nostru Iisus Hristos a făcut acest lucru posibil şi realizabil în lumea noastră din momentul în care El S-a făcut om, a luat trup şi sânge, şi în acest fel El a devenit Frate al omului, un Frate după trup şi sânge . După ce S-a făcut om, rămânând Dumnezeu, Dumnezeu-omul Iisus Hristos a dus pe pământ o viaţă sfântă, fără de păcat, divino-umană, iar prin această viaţă, prin moarte şi Înviere a nimicit pe diavolul şi domnia sa asupra morţii, şi, prin acest fapt, El a dăruit şi Îşi dăruieşte permanent energiile Sale pline de har celor ce cred în El, aşa încât aceştia să-l poată birui pe diavol, moartea şi orice ispită .
Această viaţă divino-umană poate fi aflată în plinătatea ei în Trupul divino-uman al lui Hristos – Biserica – şi este permanent experiată în Biserică de întreaga comunitate creştină şi de fiecare credincios în parte după măsura credinţei fiecăruia.
Vieţile sfinţilor sunt de fapt viaţa Dumnezeu-omului Hristos care este revărsată în cei ce îi urmează Lui şi este experiată de către aceştia în Biserica Lui. Cea mai măruntă parte a unei astfel de vieţi vine întotdeauna direct de la El, fiindcă El este viaţa , viaţa infinită, nesfârşită şi veşnică, care cu puterea Sa dumnezeiască a biruit toate morţile şi înviază din toate morţile.
După învăţătura Celui Ce este Adevărul Însuşi: “Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25), minunatul nostru Domn şi Stăpân care este întru totul “învierea şi viaţa” se află în Biserica Sa cu întreaga Sa fiinţă ca realitate divino-umană, şi de aceea această realitate nu are sfârşit.
Viaţa Sa continuă în veci de veci; fiecare creştin face parte din acelaşi trup cu Hristos , fiind creştin, fiindcă el trăieşte viaţa divino-umană a acestui Trup al lui Hristos ca celulă organică a Sa. Cine este creştinul? Creştinul este un om care vieţuieşte prin Hristos şi întru Hristos.
Porunca Sfintei Scripturi este dumnezeiască: “voi să umblaţi cu vrednicie întru Domnul” (Col. 1, 10), Cel Care S-a întrupat şi Carele ca Dumnezeu-om a rămas cu totul în Biserica Sa care vieţuieşte veşnic cu El. Iar “a umbla cu vrednicie întru Domnul” înseamnă a vieţui după cuvântul Evangheliei lui Hristos. De aceea, această poruncă a Sfintei Scripturi este şi firească: “Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Filip 1, 27). Viaţa trăită după învăţăturile Evangheliei, viaţa sfântă, dumnezeiască, reprezintă viaţa normală şi firească pentru creştini, fiindcă creştinii, după chemarea şi vocaţia lor, sunt sfinţi: această veste bună o aflăm în Sfintele Scripturi, pe tot parcursul Noului Testament . A ne sfinţi cu totul, atât sufleteşte cât şi trupeşte, iată chemarea noastră. Acest lucru nu este o misiune, ci mai degrabă o regulă a credinţei. Porunca Sfintei Scripturi este limpede şi chiar cu totul limpede: aşa cum Cel Prea Sfânt Care v-a chemat la credinţă este Atotsfânt, aşa şi voi fiţi sfinţi întru toate (1 Petru 1, 15).
Iar aceasta înseamnă că, după Hristos Cel atotsfânt, Carele după ce S-a întrupat şi S-a făcut om, a arătat prin viaţa Sa sfinţenia întrupată, şi noi trebuie să arătăm o viaţă sfântă: “Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). El are dreptul să poruncească acest lucru deoarece, după ce S-a făcut om, El Se dăruieşte pe Sine Însuşi tuturor, El, Cel Sfânt, prin dumnezeieştile energii care sunt necesare unei vieţi sfinte şi cucernice în această lume .
După ce s-au unit ei înşişi duhovniceşte şi prin har cu Cel Sfânt – Domnul nostru Iisus Hristos – cu ajutorul credinţei, creştinii înşişi primesc de la El sfintele energii pentru ca ei să poată duce o viaţă sfântă. Vieţuind lângă Hristos, sfinţii pot face lucrările lui Hristos, fiindcă, alături de El, ei devin nu numai puternici, ci chiar atotputernici. “Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte” (Filip 4, 13). Şi întru aceştia se împlineşte cu adevărat cuvântul că cei ce cred în El vor face lucrările Sale şi chiar lucruri mai mari decât acestea: “Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (Ioan 14, 12). Şi, într-adevăr, umbra Sfântului Apostol Petru a vindecat; printr-un cuvânt, Sfântul Marcu de la Muntele Francia a mişcat şi a oprit un munte… Atunci când Dumnezeu S-a făcut om, atunci viaţa dumnezeiască a devenit viaţă omenească, puterea dumnezeiască a devenit putere omenească, adevărul dumnezeiesc a devenit adevăr omenesc, iar credincioşia divină a devenit credincioşie omenească: tot ceea ce este al lui Dumnezeu a devenit al omului. Ce sunt “Faptele Sfinţilor Apostoli”? Ele sunt fapte ale lui Hristos sau şi mai bine spus apostolii lucrează aceste fapte prin Hristos Care se află în ei şi lucrează prin ei. Şi ce sunt vieţile tuturor credincioşilor următori ai lui Hristos şi care se perpetuează prin ei cu ajutorul Sfintelor Taine şi ale sfintelor virtuţi? Şi ce sunt Vieţile Sfinţilor? Ele nu sunt nimic altceva decât un anume fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În ei se află aceeaşi Evanghelie, aceeaşi viaţă, aceeaşi credinţă, aceeaşi veşnicie, aceeaşi “putere de Sus”, Acelaşi Dumnezeu şi Domn. Fiindcă “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). Acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile, împărtăşind aceleaşi daruri şi aceleaşi energii dumnezeieşti tuturor celor ce cred în El. Această perpetuare a tuturor energiilor divine, de viaţă dătătoare, în Biserica lui Hristos, din veac în veac şi din generaţie în generaţie, constituie într-adevăr Sfânta Tradiţie vie. Această Sfântă Tradiţie este perpetuată fără întrerupere ca viaţă a harului în toţi creştinii, întru care, prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi, Iisus Hristos vieţuieşte prin Harul Său. El este cu totul prezent în Biserica Sa fiindcă ea reprezintă plinătatea Sa: “plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 23). Iar Dumnezeu-omul Hristos este plinătatea atotdesăvârşită a Dumnezeirii: “căci întru El sălăşluieşte toată plinătatea Dumnezeirii în trup” (Col. 2, 9). Iar creştinii trebuie, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor virtuţi, să se umple cu “toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19). Vieţile Sfinţilor ne înfăţişează acele persoane pline de Hristos Dumnezeu, acele persoane purtătoare de Hristos, acele persoane sfinte întru care este păstrată şi prin care se transmite sfânta tradiţie a acelei vieţi pline de har dumnezeiesc. Ea se păstrează şi se transmite cu ajutorul sfintei vieţuiri evanghelice. Fiindcă vieţile sfinţilor sunt sfinte adevăruri evanghelice care sunt traduse în viaţa noastră omenească prin har şi nevoinţe ascetice.
Nu există nici un adevăr evanghelic care să nu poată fi tradus în viaţa omului. Toate au fost rostite de către Hristos Domnul cu un scop: pentru a deveni viaţa noastră, realitatea noastră, bucuria noastră. Iar sfinţii, toţi, fără excepţie, experiază aceste adevăruri dumnezeieşti drept punct central al vieţilor lor şi ca esenţă a fiinţei lor. Pentru acest motiv “Vieţile sfinţilor” sunt o dovadă şi o mărturie a faptului că originea noastră se află în cer, că noi nu suntem din această lume, ci din aceea, că omul este cu adevărat om doar în Dumnezeu, că pe pământ omul trăieşte aproape de ceruri, că “pentru noi cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3, 20), că sarcina noastră este de a ne face oameni cereşti, hrănindu-ne cu “pâinea cea cerească” care s-a pogorât pe pământ . Iar El a pogorât spre a ne hrăni cu veşnicul adevăr divin, cu veşnicul bine dumnezeiesc, cu veşnica credincioşie divină, cu veşnica iubire dumnezeiască, cu veşnica viaţă dumnezeiască prin Sfânta Împărtăşanie, prin vieţuirea într-Unul adevărat Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos . Cu alte cuvinte, chemarea noastră este aceea de a ne umple de Domnul nostru Iisus Hristos, de dumnezeieştile Sale energii de viaţă dătătoare, de a trăi întru Hristos şi de a ne face pe noi înşine hristoşi.
Dacă vei începe această lucrare eşti deja în ceruri, deşi umbli pe pământ; eşti deja în întregime în Dumnezeu deşi fiinţa ta a rămas în cadrul limitelor firii omeneşti. Omul care se hristifică se depăşeşte pe sine ca om, prin Dumnezeu, prin Dumnezeu-omul, întru care se află chipul desăvârşit al omului adevărat, real, deplin după chipul lui Dumnezeu; şi întru El ne sunt oferite energiile divine atotbiruitoare, cu ajutorul cărora omul se înalţă deasupra oricărui păcat, a morţii, a iadului şi acest lucru are loc prin intermediul Bisericii şi în Biserică, pe care toate puterile iadului nu o pot birui, fiindcă în ea se află minunatul Dumnezeu-om, Domnul nostru Iisus Hristos, cu toate dumnezeieştile Sale energii, cu adevărurile, realităţile, desăvârşirile, vieţile şi veşniciile Sale. Vieţile sfinţilor sunt sfinte mărturii ale minunatei puteri a Domnului nostru Iisus Hristos. În realitate ele sunt mărturii ale faptelor Apostolilor, doar perpetuate de-a lungul veacurilor. Sfinţii nu sunt decât sfinţi martori, precum Sfinţii Apostoli care au fost cei dintâi martori a ce? A Dumnezeu-omului Iisus Hristos; ai lui Hristos răstignit, înviat, înălţat la ceruri şi veşnic viu; ai atotmântuitoarei Sale Evanghelii care este neîncetat scrisă în sfinte fapte evanghelice din generaţie în generaţie, fiindcă Domnul Hristos, Carele este pururea acelaşi, lucrează permanent minuni cu sfânta Sa putere întru sfinţii Săi martori. Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi sfinţi martori ai Domnului Hristos şi ai iconomiei Sale divino-umane a mântuirii lumii, iar vieţile lor sunt mărturii vii şi nemuritoare ale Evangheliei Mântuitorului ca viaţă nouă, viaţa harului, sfântă, dumnezeiască, divino-umană şi de aceea pururea minunată şi adevărată, precum şi viaţa Mântuitorului este minunată şi adevărată. Şi cine sunt creştinii? Creştinii sunt aceia prin care sfânta viaţă divino-umană a lui Hristos se continuă din generaţie în generaţie până la sfârşitul lumii şi al vremii, iar ei toţi formează un trup, Trupul lui Hristos – Biserica: ei sunt mădulare ale Trupului lui Hristos şi mădulare fiecare în parte unul către altul . Izvorul dumnezeieştii vieţi nemuritoare a început să curgă şi curge încă neîncetat din Domnul Hristos şi prin el creştinii curg în viaţa veşnică. Creştinii sunt Evanghelia lui Hristos perpetuată de-a lungul veacurilor în cadrul neamului omenesc. În Vieţile Sfinţilor totul este obişnuit ca în Sfânta Evanghelie, dar totul este extraordinar ca în Sfânta Evanghelie – atât una cât şi cealaltă, întru totul adevărate şi reale. Şi totul este adevărat şi real prin aceeaşi realitate divino-umană ; şi aceeaşi sfântă putere – divină şi umană – depune mărturie faţă de acest lucru, divină într-un chip atotdesăvârşit şi umană, de asemenea, într-un chip atotdesăvârşit.
Ce sunt vieţile sfinţilor? Iată, noi suntem în ceruri fiindcă pământul se face cer prin sfinţii lui Dumnezeu. Iată, noi suntem printre îngerii în trup, printre purtătorii de Hristos. Şi oricine sunt ei, Domnul este cu totul în ei şi cu ei şi printre ei; şi există întregul adevăr divin veşnic, şi întreaga credincioşie divină veşnică; şi întreaga dragoste divină veşnică şi întreaga viaţă divină veşnică. Ce sunt vieţile sfinţilor? Iată, noi suntem în rai, în care tot ceea ce este dumnezeiesc, sfânt, nemuritor, veşnic, drept, adevărat şi evanghelic, creşte şi se înmulţeşte. Fiindcă, prin Cruce, în fiecare dintre sfinţi pomul vieţii nemuritoare, dumnezeieşti, veşnice a înflorit şi a adus multă roadă.
Iar Crucea ne duce la cer; ne conduce chiar şi pe noi după tâlharul care, spre încurajarea noastră, a intrat cel dintâi în rai după Atotsfântul şi dumnezeiescul purtător al Crucii – Domnul nostru Iisus Hristos – intrând acolo prin crucea pocăinţei.
Ce sunt vieţile sfinţilor? Iată, noi ne aflăm în veşnicie: nu mai există timp, fiindcă în sfinţii lui Dumnezeu domneşte veşnicul adevăr divin, veşnica credincioşie divină, veşnica iubire divină, veşnica viaţă divină. Şi întru ei nu mai există moarte, fiindcă întreaga lor fiinţă este plină de învietoarele energii divine ale Domnului Hristos Cel înviat, Singurul Biruitor al morţii. Nu mai există moarte în ei, în oamenii sfinţi. Întreaga lor fiinţă este plină de Cel Singur Nemuritor – Cel Atotveşnic: Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Noi ne aflăm pe pământ printre singurii nemuritori adevăraţi: ei au biruit moartea, păcatele, patimile, demonii, iadul. Atunci când ne aflăm cu ei, moartea nu ne poate vătăma, fiindcă ei au biruit-o. Sfinţii sunt oameni care vieţuiesc pe pământ prin sfintele, veşnicele, dumnezeieştile adevăruri. De aceea vieţile sfinţilor reprezintă, de fapt, dogmatica aplicată, fiindcă în ei toate sfintele şi veşnicele adevăruri dogmatice sunt experiate prin toate energiile lor creatoare şi de viaţă dătătoare. În vieţile sfinţilor se arată cât se poate de limpede faptul că dogmele nu sunt numai adevăruri ontologice în ele însele şi pentru ele însele, ci că fiecare dintre ele reprezintă un izvor de viaţă veşnică şi sfântă spiritualitate. După atotadevărata şi Sfânta Evanghelie a unicului şi de neînlocuitului nostru Domn şi Mântuitor: “Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63), căci fiecare dintre ele revarsă din sine o putere mântuitoare, sfinţitoare, plină de har, de viaţă dătătoare şi transfiguratoare. Fără adevărul sfânt al Sfintei Treimi, noi nu ne împărtăşim din acea putere ce se revarsă din Sfânta Treime şi pe care noi o dobândim prin credinţă, putere care ne dă viaţă, ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte şi ne mântuieşte. Fără sfântul adevăr cu privire la Dumnezeu-omul Hristos, nu există mântuire pentru om, fiindcă din acesta, atunci când el este experiat de către om, izvorăşte acea putere mântuitoare care ne scapă de păcat, de moarte, de diavol. Iar pentru acest sfânt adevăr cu privire la Dumnezeul-om – nu dau, oare, mărturie vieţile a nenumăraţi sfinţi cât se poate de limpede şi de evident? Fiindcă sfinţii sunt sfinţi prin însuşi faptul că ei Îl experiază în întregime pe Domnul Iisus Hristos drept suflet al sufletului lor, drept conştiinţă a conştiinţei lor, drept minte a minţii lor, fiinţă a fiinţei lor, drept viaţă a vieţii lor. Şi fiecare dintre ei, laolaltă cu Sfântul Apostol Pavel, rosteşte cu tărie adevărul: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Cercetaţi cu atenţie vieţile sfinţilor, fiindcă din toate acestea izvorăşte puterea mântuitoare, de viaţă dătătoare şi plină de har a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care îi călăuzeşte şi îi conduce dintr-o nevoinţă într-alta, dintr-o virtute în alta, de la biruinţa asupra păcatului la biruinţa asupra morţii, de la biruinţa asupra morţii la biruinţa asupra diavolului, aducându-i la bucuria duhovnicească, dincolo de care nu mai există nici întristare, nici suspin , ci mai degrabă totul este doar “bucurie şi pace în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17), bucurie şi pace ce provin din biruinţa dobândită asupra tuturor păcatelor, patimilor, morţii şi asupra tuturor duhurilor rele. Şi toate acestea, fără îndoială, reprezintă o mărturie vie şi practică a sfintei dogme referitoare la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu cu adevărat “mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, sfântă dogmă pe care sfinţii, prin credinţă, o poartă în inimile lor şi prin care ei vieţuiesc cu o dragoste fierbinte. Şi iarăşi, dacă doreşti una, două sau mii de dovezi incontestabile ale naturii celei de viaţă dătătoare a Atotcinstitei Cruci a Domnului, şi odată cu ea o confirmare experimentală a prea adevăratei sfinte dogme a mântuitoarei morţi a Mântuitorului pe Cruce, atunci porneşte la drum cu credinţă, precum toţi sfinţii laolaltă; puterea Crucii este arma atotbiruitoare cu care ei îi înving pe toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii lor. Mai mult, vei vedea Crucea în întreaga lor fiinţă: în sufletul lor, în inima lor, în conştiinţa, mintea, voinţa şi trupul lor şi, în fiecare dintre ei, vei afla un izvor nesecat de putere mântuitoare şi atotsfinţitoare care negreşit îi conduce din desăvârşire în desăvârşire şi din bucurie în bucurie, până când, în cele din urmă, aceasta îi conduce în veşnica Împărăţie a Cerurilor, acolo unde se află neîncetata bucurie a celor ce prăznuiesc, în infinita desfătare a celor ce văd frumuseţea de negrăit a chipului Celui Atotsfânt al Domnului nostru Iisus Hristos . Dar nu numai dogmele mai sus pomenite sunt experiate de Vieţile Sfinţilor, ci toate celelalte sfinte dogme: ale Bisericii, ale harului, ale Sfintelor Taine, ale sfintelor virtuţi, a omului, păcatului, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a vieţii de dincolo de mormânt şi oricărui alt lucru ce constituie iconomia divino-umană a mântuirii. Da, Vieţile Sfinţilor reprezintă dogmatica experimentală, experiată prin viaţa sfântă a sfinţilor lui Dumnezeu. În plus, Vieţile Sfinţilor cuprind în ele însele etica ortodoxă în deplinătatea sa, moralitatea ortodoxă în deplina strălucire a sublimităţii sale divino-umane şi a naturii sale nemuritoare, de viaţă dătătoare. În ele este arătat şi dovedit, într-un mod absolut convingător, faptul că Sfintele Taine reprezintă izvorul sfintelor virtuţi; faptul că sfintele virtuţi sunt rodul Sfintelor Taine, fiind născute din ele; acestea se dezvoltă cu ajutorul lor, sunt hrănite de ele, devin nemuritoare prin ele, vieţuiesc veşnic prin ele. Toate legile morale divine îşi au izvorul în Sfintele Taine şi sunt împlinite prin sfintele virtuţi. Din acest motiv, vieţile sfinţilor sunt într-adevăr etică aplicată, trăită. De fapt, vieţile sfinţilor dovedesc fără tăgadă faptul că etica nu este altceva decât Dogmatică aplicată. Întreaga viaţă a sfinţilor constă din Sfintele Taine şi sfintele virtuţi, iar acestea sunt daruri ale Sfântului Duh care plineşte toate în toţi (1 Cor. 12, 4-6-11). Şi ce altceva sunt vieţile sfinţilor decât singura ştiinţă pedagogică ortodoxă, fiindcă în ele, într-un număr nesfârşit de căi evanghelice, care sunt pe deplin folosite prin experienţa multor secole de creştinism, se arată felul în care personalitatea umană desăvârşită, omul complet, ideal, este format şi modelat, şi se arată de asemenea modul în care, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor virtuţi în cadrul Bisericii lui Hristos, el creşte până la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” . Iar aceasta este cu adevărat idealul pedagogic al Evangheliei, singurul ideal pedagogic demn de o fiinţă făcută după chipul lui Dumnezeu, aşa cum este omul, şi care este afirmat de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi împlinit în Sfinţii Apostoli şi în ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu. În acelaşi timp, fără Dumnezeu-omul Hristos şi în afara Sa, cu orice alt ideal pedagogic, omul rămâne pentru totdeauna o fiinţă incompletă, o biată fiinţă nenorocită care merită toate lacrimile din lume. Dacă vreţi, Vieţile Sfinţilor sunt un fel de Enciclopedie Ortodoxă. În ele poate fi aflat tot ceea ce este necesar pentru sufletul care înfometează şi însetează după credincioşia veşnică şi adevărul veşnic în această viaţă, şi care înfometează şi însetează după nemurirea divină şi viaţa veşnică. Dacă credinţa este cea de care ai nevoie, acolo o vei afla din abundenţă, iar tu îţi vei hrăni sufletul cu hrană care nu-l va mai înfometa niciodată. Dacă ai nevoie de dragoste, adevăr, credincioşie, nădejde, umilinţă, smerenie, pocăinţă, rugăciune sau oricare altă virtute sau nevoinţă, în ele, în Vieţile Sfinţilor, vei afla un număr infinit de sfinţi dascăli pentru orice fel de nevoinţă ascetică şi vei dobândi ajutor haric pentru orice fel de virtute.
Dacă pătimeşti pentru credinţa ta în Hristos, Vieţile Sfinţilor te vor mângâia şi te vor încuraja, făcându-te îndrăzneţ şi dându-ţi aripi, iar necazurile ţi se vor preschimba în bucurie. Dacă te afli cumva în vreo ispită, Vieţile Sfinţilor te vor ajuta s-o birui şi acum şi totdeauna.
Dacă eşti primejduit de vrăjmaşii nevăzuţi ai mântuirii, Vieţile Sfinţilor te vor înarma cu “toate armele lui Dumnezeu , iar tu îi vei zdrobi pe toţi acum şi pururea şi pe tot parcursul vieţii tale. Dacă te afli în mijlocul vrăjmaşilor şi persecutorilor văzuţi ai Bisericii lui Hristos, Vieţile Sfinţilor îţi vor oferi curajul şi tăria de mărturisitor, şi atunci Îl vei mărturisi fără teamă pe Unul adevărat Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos, pretutindeni, şi cu îndrăzneală vei rămâne neclintit pe meterezele adevărului Evangheliilor Sale până la moarte, şi te vei simţi mai tare ca moartea şi decât toţi vrăjmaşii cei văzuţi ai lui Hristos; şi, fiind torturat pentru Hristos, vei striga cu bucurie numele Său Cel Atotsfânt, simţind din toată inima că viaţa ta este în ceruri, ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, cu totul deasupra morţii” .
În Vieţile Sfinţilor sunt arătate numeroase, dar, întotdeauna, sigure căi de mântuire, iluminare, sfinţire, transfigurare, “hristificare”, îndumnezeire; sunt arătate toate căile prin care omul biruie păcatul, orice păcat, orice patimă, moartea, diavolul. Există acolo un remediu pentru orice păcat: vindecare pentru orice patimă, înviere din orice fel de moarte, eliberare de tirania oricărui demon, mântuire din toate relele. Nu există nici o patimă, nici un păcat pentru care Vieţile Sfinţilor să nu arate felul în care patima sau păcatul respectiv pot fi biruite, mortificate, dezrădăcinate. În ele se demonstrează limpede şi clar că nu există nici un fel de moarte spirituală din care omul să nu poată fi înviat prin dumnezeiasca putere a Domnului Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri; nu există tulburare, nenorocire sau suferinţă pe care Domnul să nu o schimbe, fie treptat, fie deodată într-o bucurie liniştită, plină de căinţă, datorită credinţei în El. Şi există iarăşi, în Vieţile Sfinţilor, nenumărate exemple de întărire sufletească despre felul în care un păcătos devine drept: felul în care un hoţ, un escroc, un beţiv, un desfrânat, un ucigaş, un preadesfrânat devine un sfânt – sunt multe, multe exemple de acest fel în Vieţile Sfinţilor; despre felul în care un om egoist, necredincios, ateu, mândru, zgârcit, pătimaş, rău, viclean, depravat, mânios, zavistnic, certăreţ, răutăcios, invidios, răufăcător, lăudăros, plin de slavă deşartă, nemilos, lacom, devine om al lui Dumnezeu – sunt multe, multe exemple de acest fel în Vieţile Sfinţilor.
Tot astfel, în Vieţile Sfinţilor sunt foarte multe exemple minunate despre felul în care un tânăr devine un tânăr sfânt, o fecioară se sfinţeşte, un bătrân sau o bătrână se sfinţesc, un copil devine un copil sfânt, părinţii devin sfinţi, fiii şi fiicele se sfinţesc, o familie se sfinţeşte, o comunitate devine sfântă, un preot sau un episcop devin sfinţi, un cioban devine sfânt, un ţăran devine sfânt, un împărat se sfinţeşte, un văcar devine sfânt, un muncitor sau un judecător, un profesor sau un educator, un soldat sau un ofiţer, un conducător sau un scriitor, un negustor sau un monah, un arhitect sau un medic, un perceptor sau un elev, un meşteşugar sau un filosof, un cercetător sau un om de stat, un ministru sau un om sărman, un bogătaş sau un sclav, un moşier, un om de litere, un artist, doi oameni căsătoriţi, se sfinţesc cu toţii…

EDUCAŢIA TEANDRICĂ ŞI UMANISTĂ

Existenţa educaţiei ne descoperă faptul că omul este o fiinţă incompletă şi nedesăvârşită, aşa cum s-a observat şi continuă să se observe din experienţa neamului omenesc. Toate filosofiile, toate religiile, ştiinţele şi multele civilizaţii dau mărturie asupra acestui lucru.
Omul este o fiinţă care trebuie desăvârşită şi împlinită. De aceea, scopul principal al educaţiei este acela de a-l desăvârşi şi împlini pe om. De îndată, însă, se ridică următoarea întrebare inevitabilă: cu ce anume poate fi desăvârşit şi împlinit omul?
Observat din orice latură, omul este, după esenţa sa, “deschis” altor fiinţe şi altor lumi. El nu este în nici un fel acea monadă închisă a lui Leibniz. Cu întreaga sa fiinţă, atât cu eul său natural, cât şi cu cel psihic, omul împlineşte, conştient sau subconştient, voit sau instinctiv, imensa şi neînţeleasa reţea de viaţă ce înconjoară întreaga lume. Educaţia, dacă se doreşte a fi cu adevărat umană, trebuie să înceapă de la faptele observabile, precum şi de la principiile logice fundamentale. Existenţa, în decursul istoriei umanităţii, a căutării a ceea ce este desăvârşit şi împlinit dă naştere în conştiinţa noastră la întrebarea: cine este acea fiinţă umană desăvârşită şi împlinită? Nu cumva Platon? Dar el, cu adevărat, din pricina profundei cunoaşteri a propriilor sale neîmpliniri şi slăbiciuni, nu a avut decât o sete neostoită faţă de lumile de sus, lumile ideilor şi idealurilor veşnice. Aceasta înseamnă că el nu este un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Buddha este desăvârşit? Dar Buddha, fiind persecutat de cumplitele şi nemiloasele sentimente ale nedesăvârşirii omeneşti, şi-a transferat toate dorinţele sale de desăvârşire ale fiinţei umane către lumea transcendentă – către o lume a apatiei şi insensibilităţii, adică spre Nirvana. Deci, nici el nu este un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Moise? Totuşi, chiar şi Moise, apăsat de teribilele nenorociri ale poporului său şi de propria sa slăbiciune, a continuat să ceară ajutor de la cer. Într-adevăr, amărăciunea din adâncul fiinţei sale este îndulcită de viziuni profetice cu privire la venirea Mesiei şi Mântuitorului. Acest lucru înseamnă că nici el nu este om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Mahomed? Dar Mahomed, fiind torturat de iadul său însetat de sânge şi de paradisul său senzorial, străbate această planetă împlinindu-şi prin foc şi sabie visele sale profetice, călcând în picioare cu un entuziasm fanatic peste cadavrele “necredincioşilor”. Aşadar, nici el nu este omul desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Kant? Dar Kant, chinuit şi el de nedesăvârşirea şi neîmplinirea fiinţei umane, a transferat tot ceea ce este uman din hotarele strâmte ale raţionalismului în abisul supraraţionalismului. “Das Ding an Sich”, lăsându-se pradă neprevăzutului, necunoscutului şi înfiorătorului. Deci (“Lucrul în sine”) nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Shakespeare? El, în setea sa de nepotolit faţă de desăvârşire şi împlinire, a dus o viaţă cu totul nedesăvârşită şi neîmplinită, de o covârşitoare tragedie. El l-a călăuzit pe om către lumile de sus şi totuşi l-a lăsat în drum, uimit şi consternat. Prin urmare, nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Goethe? Experiind drama fiinţei umane în toată profunzimea ei, în care Mefistofel joacă rolul de căpetenie, Goethe, cu strigătul său de muribund, “Lumină, mai multă lumină”, ne-a arătat limpede cât de nefericită i-a fost plecarea din această lume către lumea cealaltă. Aşadar, nici el nu a fost un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Tolstoi? Totuşi, în permanenta şi neînduplecata sa luptă cu nedesăvârşirea şi neîmplinirea, el a ajuns la o asemenea agitaţie spirituală, încât, cu puţin timp înaintea morţii sale, într-o stare de nesuportată agonie a sufletului, el a fugit din casă, voind parcă să scape de sine, de trista nedesăvârşire şi de tragica neîmplinire a propriei sale fiinţe. Deci, nici el nu este un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Nietzsche? Dar din pricina sentimentului vulcanic al tragicei nedesăvârşiri şi a insuportabilei neîmpliniri a fiinţei umane în toate dimensiunile şi realităţile acestei lumi, precum şi din pricina nepotolitei sale doriri a unui om mai înalt şi mai desăvârşit, Nietzsche a înnebunit! Prin urmare, nici Nietzsche nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Şi aşa mai departe, de la primul şi până la ultimul om: o întristătoare paradă de oameni nedesăvârşiţi şi neîmpliniţi. Totuşi, în mijlocul lor stă Cel Care avea plinătatea tainei, minunatul Dumnezeu-om: dumnezeieşte desăvârşit şi cu adevărat om. Bunătatea Sa omenească este dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; dragostea Sa omenească este dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; la fel este şi credincioşia Sa şi mila Sa, compasiunea Sa şi nemurirea Sa, veşnicia şi frumuseţea Sa: toate sunt omeneşte reale, dar şi dumnezeieşte desăvârşite şi împlinite. Nimic nu este de domeniul miracolului, fiindcă El a transformat tot omenescul în dumnezeiesc; El a completat şi a desăvârşit totul prin intermediul divinului. Într-un cuvânt, întru El, întregul om este dumnezeieşte desăvârşit şi mai împlinit.
Nu credeţi acest lucru? Încercaţi să vă imaginaţi un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos sau un om mai desăvârşit decât El.
Acest lucru nu-l veţi putea face întrucât nici mintea individuală şi nici cea obştească a omului nu-şi pot imagina un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos, şi nici un om mai desăvârşit decât El. Un lucru şi mai important este acela că întreaga desăvârşire dumnezeiască este din punct de vedere omenesc reală şi concretă întru Hristos. Nu există un singur bine desăvârşit sau un adevăr desăvârşit, ori o frumuseţe desăvârşită care să nu fie întrupată în Persoana Sa sau împlinită în viaţa Sa. Datorită tuturor acestor lucruri, El este cu adevărat omul desăvârşit şi împlinit, Cel pe care neamul omenesc, mintea omenească, inima omului, L-au căutat printre atâtea nenumărate religii şi filosofii, printre ştiinţe, arte şi civilizaţii.
Dacă aplicăm această concluzie la domeniul educaţiei am putea spune: Hristos este omul ideal pe Care educaţia omenească Îl caută ca pe un adevărat ţel, sens şi ideal al său. Cu El şi din El noi ştim ceea ce formează omul adevărat. În El avem prototipul după care fiecare fiinţă umană se poate transforma într-un om cu adevărat bun, drept, desăvârşit şi împlinit. Acest lucru este posibil fără greutăţi mari şi de nebiruit, fiindcă, în fiecare nevoinţă, El Îşi oferă dumnezeieştile Sale puteri pentru ca omul să poată dobândi toată bunătatea Sa.
Ai sentimentul că noi ne aflăm deja pe calea principală a filosofiei divino-umane a educaţiei. Daţi atenţie cu seriozitate şi obiectivitate structurii interne a acestei educaţii. Planul, materialele, programa, sufletul şi duhul sunt toate după Evanghelie – ele sunt toate divino-umane. Valorile sunt dumnezeieşti şi metodele sunt focalizate pe Evanghelii. Dumnezeu ocupă întotdeauna locul cel dintâi, omul pe cel de-al doilea. Omul trăieşte şi gândeşte, simte şi lucrează pentru Dumnezeu. Aceasta înseamnă că omul este iluminat de către Dumnezeu. Aici, într-adevăr, nu se pune problema vreunui anume Dumnezeu abstract, supraceresc, al lui Platon sau Kant, ci a unui Dumnezeu de o realitate pământească concretă, a unui Dumnezeu care S-a făcut om şi insuflă în toate categoriile omeneşti tot ceea ce este dumnezeiesc, nemuritor şi veşnic. Prin urmare, doar El între oameni, şi anume Dumnezeu-omul Hristos, a avut dreptul de a fi căutat drept model al desăvârşirii dumnezeieşti (“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” – Mt. 5, 48) şi a aşeza dumnezeiasca desăvârşire drept ţel al vieţii şi al tuturor strădaniilor omeneşti. Făcând acest lucru, El le oferă oamenilor în acelaşi timp toate mijloacele necesare şi întreaga putere necesară cu care să poată realiza acest ţel al dobândirii dumnezeieştii desăvârşiri.
Care sunt aceste mijloace? Sfintele virtuţi îndreptate către Evanghelii: credinţa şi dragostea, postul şi rugăciunea, smerenia şi umilinţa, compasiunea şi bunătatea, nădejdea şi răbdarea, adevărul şi dreptatea. Punerea în practică a acestor virtuţi creează un om sfânt, adică un om desăvârşit şi împlinit. Un astfel de om cunoaşte sensul adevărat al lumii şi al vieţii, iar el trăieşte cu întreaga sa fiinţă îndreptat spre realizarea scopului său dat în câmpul activităţii omeneşti. Format prin sfintele virtuţi, un astfel de om dobândeşte neîncetat în existenţa sa toate puterile nemuritoare ale veşnicului Dumnezeu-om. Astfel, deja din această viaţă se simte nemuritor şi veşnic; de aceea el vede în orice om o fiinţă nemuritoare şi veşnică.
Virtuţile evanghelice sunt purtătoarele luminii dumnezeieşti; fiecare dintre ele insuflă în om o rază de lumină. Drept consecinţă a acestui lucru, sfântul iradiază, iluminează şi îndreptează. El poartă în sine “Lumina lumii”; această lumină iluminează întreaga lume aşa încât şi el să-i poată vedea sensul şi valoarea sa veşnică. Lumina lumii este în acelaşi timp “lumina vieţii”. Ea iluminează calea ce conduce la nemurire şi la viaţa veşnică. În lumea noastră omenească, lumina şi viaţa sunt sinonime, aşa cum sunt întunericul şi moartea. Sfinţii Bisericii Ortodoxe a lui Dumnezeu sunt o dovadă a ceea ce s-a spus mai înainte.
Educaţia şi practica vieţii nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea şi iradierea sfinţeniei. Sfântul emite lumină şi datorită acestui lucru el iluminează şi educă. Educaţia presupune sfinţenia în întreaga sa fiinţă. Adevărata educaţie ne-o oferă, de fapt, sfântul. Fără sfinţi nu există adevăraţi dascăli şi educatori. Nici nu există adevărată educaţie fără sfinţenie. Fără de lumină nu există iluminare. Sfinţenia este sfinţenie prin intermediul dumnezeieştii lumini.
Adevărata educaţie şi adevărata iluminare nu sunt nimic altceva decât o iradiere a sfinţeniei; doar sfinţii sunt cu adevărat iluminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, strălucind şi învăţând în acelaşi timp. Există, prin urmare, o identitate comună sfinţeniei şi iluminării. Cu adevărat, deci, educaţia înseamnă iluminare – prin sfinţirea în Duhul Sfânt care este vehicolul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii cunoştinţei. Sfinţii, întrucât ei sunt sfinţiţi şi iluminaţi de Duhul Sfânt, sunt şi adevăraţi dascăli şi educatori.
Educaţia fără sfinţenie, şi anume educaţia fără sfinţirea de către Duhul Sfânt, şi fără desăvârşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeu-omul Hristos, adică educaţia ateistă, a influenţat Europa, ducând la idolatria umanistă. Nu este important dacă această idolatrie se manifestă prin divinizarea papei sau a culturii, ştiinţei, civilizaţiei, artelor, politicii, modei.
Pretutindeni obiectivul principal este acela de a structura omul, societatea şi lumea fără Dumnezeu, fără Hristos. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte educaţia. În acest caz, principalul obiectiv este acela de a ilumina omul şi umanitatea fără Hristos, fără Dumnezeu. În această direcţie, educaţia umanistă se ocupă de crearea omului nou. Planul în ceea ce priveşte acest om nou este simplu: Hristos nu poate exista în omul cel nou. Europa s-a dedicat cu totul acestei preocupări şi a început să creeze noul om fără Dumnezeu, societatea fără Dumnezeu, umanitatea fără Dumnezeu.
Renaşterea umpluse multe inimi cu nădejde. Acesta era un lucru firesc întrucât europeanul se ofilise la umbra Vaticanului. Prin filosofia sa scolastică, iluzorie, şi prin iezuitismul lui sălbatic în etică, Vaticanul secase forţele vitale, creatoare ale europeanului. Prin urmare, reînnoirea europeanului cu duhul umanist al Greciei antice a fost socotit ca fiind de o importanţă vitală pentru a împiedica moartea sa iminentă. Pentru a se putea realiza acest lucru era necesar ca europeanul să fie îndepărtat de Hristos şi să fie ruptă orice legătură a sa cu lumea nevăzută. Rousseau a luat multe lucruri din natură şi le-a aplicat omului. De îndată se naşte următoarea întrebare: ce anume formează natura umană? Simţurile – răspunde filosofia empirică a lui Locke şi Hume. Întreaga natură umană se rezumă la simţuri.
Omul, care este în chip esenţial definit prin simţuri, este foarte primitiv şi grosolan. Din această pricină, filosofia raţionalistă a lui Descartes şi Kant propune un nou tip uman: omul ca intelect. Omul este, mai presus de orice, o fiinţă raţională. Orice altceva din el este fără importanţă, în afara raţiunii care deţine supremaţia în cadrul fiinţei sale. Totuşi, voliţioniştii, în frunte cu Schopenhauer şi Styerner susţin că a fost omis elementul cel mai important din om. Esenţa umană nu poate fi rezumată nici la simţuri şi nici la raţiune, întrucât el nu poate fi definit de către acestea. Mai degrabă, voinţa este cea care îl defineşte în chip esenţial. Într-adevăr, susţin ei, omul definit de către voinţă este omul adevărat; el este omul cel nou.
După aceea, Europa a fost îndreptată spre căutarea omului celui nou printre creaturile inferioare pentru ca, bazându-se pe filiaţia cu regnul animal, să creeze omul fără de Dumnezeu. S-au auzit multe strigăte de bucurie atunci când a fost pronunţată ipoteza originii omului din maimuţă şi alte mamifere. Nietzsche, cu furtunile şi cutremurele sale, a năvălit în universul gândirii distructive a Europei. Cu patimă profetică şi cu ardoare poetică, el a avansat lumii evanghelia sa cu privire la om. Mai înflăcărat în gânduri decât în simţurile sale, el a extrapolat din voliţionismul lui Darwin concluzia îndrăzneaţă, dar logică: dacă maimuţa reprezintă legătura de tranziţie către om, de ce oare nu poate fi omul legătura de tranziţie către supraom? Într-adevăr, omul este o fiinţă care stă între victorie şi păcat. “Ce reprezintă maimuţa faţă de om? Este un obiect de ruşine şi de ocară. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte relaţia dintre om şi supraom: ruşine şi ocară”. Supraomul este raţiunea pământului şi scopul istoriei.
Din ce oare este constituit supraomul? El este format din patru elemente şi principii. Cel dintâi este nevoia sa de a-L ucide pe Dumnezeu. “O, tu, supraomule”, spune Zarathustra adresându-se ucenicilor săi, “Dumnezeu a însemnat cel mai mare pericol pentru voi”. Dar nu vă temeţi, Dumnezeu a murit, afirmă Zarathustra şi nu mai există nici un pericol pentru voi şi nici un fel de obstacole în calea supraomului. Cel de-al doilea element şi principiu este acela că nu trebuie să existe milă faţă de aproapele; orice s-ar întâmpla trebuie să ne comportăm ca nişte simpli spectatori. Al treilea, şi cel mai important, îl reprezintă dorinţa iresponsabilă şi neîndurătoare pentru putere. În fine, pentru supraom totul este îngăduit. Pentru el nu există nici bine, nici rău; el trăieşte dincolo de bine şi de rău, dincolo de adevăr şi eroare, dincolo de conştiinţă şi responsabilitate. Aici sfârşeşte drama umanismului: ea a creat omul nou, supraomul!
De la embrionul lui Rousseau, umanismul a evoluat până la supraom. Dar care este esenţa supraomului? Din ce material este el creat? Doar dintr-un instinct; din instinctul de autoconservare. Dacă nu este cu putinţă ca nici măcar cea mai neînsemnată insectă să posede doar un singur instinct, cum este oare cu putinţă acest lucru în cazul celei mai complexe fiinţe de pe faţa pământului, adică omul? Aici, în întreg regnul animal, unde există peste 600.000 de specii, nu există nici măcar un ţânţar care să posede doar un singur instinct, chiar dacă acesta ar fi instinctul autoconservării.
În ciuda tuturor evidenţelor, Nietzsche afirmă că supraomul are un singur instinct. Iată că, de fapt, supraomul său este în realitate un subom, adică o fiinţă non umană. Dacă vreţi, supraomul reprezintă cea mai teribilă caricatură a omului de pe această întunecată planetă. Tot ceea ce este valabil pentru supraom este valabil şi pentru toţi strămoşii şi descendenţii săi umanişti. Astfel, omul natural al lui Rouseau nu este altceva decât un semiom, fiindcă tot ceea ce este supranatural i-a fost luat. Acest om este identic cu subomul, întrucât în el toate relele anormale care au fost susţinute şi alimentate de către educaţia şi pregătirea umanistă s-au rezolvat fără vreun obstacol în el.
Cât despre Locke, omul este format din simţurile sale. O singură latură a omului a fost luată drept element constituent al omului întreg. Şi aici avem de-a face cu un subom şi un nou monstru omenesc. Ce reprezintă simţurile fără suflet decât o vioară cu cinci corzi fără violonist? Cine este omul raţiunii pentru Kant? Încă o dată, un fragment din om este socotit drept omul total. Unde este lumea, infinitul univers al simţurilor şi sentimentelor omeneşti, acolo unde se află atât paradisul, cât şi iadul nostru?
Este cu putinţă ca omul să fie om fără ele? Nu, desigur că nu. Prin urmare, omul lui Kant este doar o caricatură de om. Cât despre omul voinţei conceput de Schopenhauer şi Nietzsche, ce asemănare are acesta cu omul? Unde este sufletul cu nemărginirea lui, cu conştiinţa lui şi cu compasiunile lui? Fără toate acestea poate omul să fie om? O, şi acesta este o caricatură de om, o nouă caricatură! Iată, deci, înfăţişarea umanistă a omului nou: semi-uman lângă semi-uman, subuman lângă subuman, non omenesc lângă non omenesc – adică o caricatură lângă o altă caricatură, oameni nesemnificativi alături de oameni nesemnificativi. Nu observaţi oare faptul că educaţia umanistă europeană a creat doar oameni caricaturali şi cu ei a populat întreaga Europă?
Un biet omuleţ este omul natural al lui Rousseau, un om neîmplinit este cel al logicii şi cu totul de ocară este supraomul. Pretutindeni afli un om subdezvoltat, fragmente şi părticele de om. Ceea ce nu găseşti nicăieri este un om întreg şi complet! Ne aflăm în faţa unui obstacol tragic: omul european este fără de Dumnezeu; el a degenerat din pricina educaţiei sale umaniste şi a devenit un om josnic şi nesemnificativ! Avem nevoie de un nou prooroc Ieremia, şi de o nouă plângere: omul european şi-a încheiat misiunea şi a creat un om nou fără de Dumnezeu şi fără suflet. Dar poate fi găsit acest om nou, acest supraom? Iată, el nu există ca individ, ci mai degrabă ca o putere colectivă care devastează Europa (şi nu numai Europa) prin educaţia umanistă şi cultura umanistă, prin arta umanistă şi civilizaţia umanistă. Astfel a fost creat un anume tip de om european, şi anume “omul maşină”, “omul constructor”, “omul tehnic”.
Acest om este fără Dumnezeu şi fără suflet. Cu alte cuvinte, el este un om-robot despiritualizat şi lipsit de Creatorul său. Robotul este robot tocmai fiindcă el nu Îl recunoaşte pe Dumnezeu şi cunoaşte sufletul. Ştiţi ce anume îl poate ajuta cu adevărat? Doar aşa numita psihologie fără suflet, adică ştiinţa europeană despre suflet, care nu recunoaşte sufletul! Există oare ceva mai paradoxal? De fapt, acest paradox se întâmplă să fie palatul cel mai inaccesibil unde vieţuieşte majestarea sa divină: psihologia umanistă europeană (Psychologie ohne seele). Aceasta este zeitatea infailibilă pe care nenumăraţi roboţi o venerează astăzi. Iată, deci, cum s-a transformat Europa într-un laborator de roboţi din vremea Renaşterii şi până în ziua de azi.
Cu adevărat robotul este tipul de om cel mai nenorocit. Cine are ochi de văzut, să vadă; un om mai nenorocit, mai urât şi mai inuman decât robotul european nu există pe această planetă. Ruşinea şi ocara, veşnica ruşine şi ocară să cadă asupra Europei pentru “noul om” pe care l-a creat, un om fără Dumnezeu şi fără suflet, omul-robot. Întrucât acest om L-a ucis atât pe Dumnezeu, cât şi sufletul din el, tipul de om european comite un adevărat suicid. Suicidul este, de fapt, rezultatul inevitabil al uciderii lui Dumnezeu. Educaţia fără Dumnezeu a dus Europa şi întreaga lume într-un asemenea întuneric desăvârşit, întuneric pe care umanitatea nu l-a mai cunoscut vreodată. În acest întuneric nimeni nu recunoaşte pe cineva drept fratele său!
Ce alt ţel are educaţia în afara celui de a-l ilumina pe om, de a-i ilumina toate abisurile şi toate prăpăstiile din el şi de a alunga tot întunericul din el. Dacă omul este fără Hristos, fără Dumnezeu, adică fără această unică lumină nepieritoare, cum va împrăştia el oare întunericul universului care-l atacă din toate părţile şi cum va alunga întunericul dinlăuntrul său? Cu toate luminile sale, dar fără Dumnezeu, omul nu este altceva decât un licurici în întunericul infinit al universului. Ştiinţa şi filosofia sa, educaţia şi cultura sa, arta şi civilizaţia sa, nu sunt decât nişte lumânărele pe care el le aprinde în întunericul evenimentelor lumeşti şi pământeşti. Ce pot face toate aceste lumânări în nesfârşita noapte a profundului întuneric al încercărilor şi evenimentelor internaţionale, naţionale, sociale sau individuale? Probabil că ele s-au stins deja, cu consecinţa dezastruoasă a faptului că un întuneric gros şi profund a căzut peste Europa şi întreaga lume.
O nechibzuită încredere în omnipotenţa ştiinţei şi educaţiei umaniste, a culturii şi artelor aplicate, precum şi în omnipotenţa civilizaţiei umaniste se învecinează cu nebunia. Din pricina tragicei influenţe a acestei încrederi nechibzuite, educaţia europeană a creat, de asemenea, printre noi, confruntarea dintre Biserică şi şcoală, sau, mai degrabă, ea şi-a aplicat principiile în numeroase ţări ortodoxe care L-au alungat în mod oficial pe Dumnezeu din şcoală.
Acest lucru a reprezentat un dezastru pentru poporul nostru ortodox. Intelectualii noştri, care au fost dezrădăcinaţi duhovniceşte, poartă deja cu ei “luminile” acestui umanism şi sunt dornici de a “reabilita” poporul ortodox. Consecinţa acestui lucru a fost faptul că ţările ortodoxe s-au transformat în abatoare de suflete. Pe altarele noii idolatrii, monştrii apocaliptici ai civilizaţiei europene îndeplinesc un masacru fără precedent în istorie, ucigând nenumărate suflete omeneşti prin educaţia lor umanistă. A. Zint a afirmat pe bună dreptate faptul că Dachau şi alte lagăre de concentrare sunt altarele pe care intelectualii Europei le-au înălţat şi pe care ei slujesc mult discutatul lor umanism.
Există doar o singură cale de a scăpa de distrugerea finală. Care este aceasta? Este vorba de a accepta educaţia teandrică şi de a o pune în practică în totalitatea ei în toate şcolile, de la cea mai mare până la cea mai mică, şi în toate instituţiile educaţionale naţionale. Educaţia teandrică radiază şi iluminează cu singura Lumină adevărată în întreaga lume, şi anume cu Dumnezeu-omul Hristos. Întunericul nu poate stinge sau ascunde această Lumină, nici măcar întunericul Europei. Doar această lumină poate alunga tot întunericul din om, societate, din oameni şi din stat. Aceasta, singura Lumină adevărată, luminează pe orice om în adâncul fiinţei sale şi îi descoperă fiecăruia dintre noi propria sa nemurire, propriul său frate veşnic şi dumnezeiesc. Ea ne învaţă că numai atunci pot fi rezolvate şi înţelese uşor problemele omului, ale societăţii, ale naţiunii şi ale umanităţii, când ele sunt cercetate prin Dumnezeu-omul Hristos. Principalele trăsături şi caracteristici ale educaţiei teandrice pot fi formulate astfel:
1. Omul este o fiinţă care poate fi desăvârşită şi împlinită în chipul cel mai înalt şi real prin Dumnezeu-omul Hristos şi întru El.
2. Desăvârşirea omului prin Hristos se face cu ajutorul faptelor bune evanghelice.
3. Omul educat şi iluminat vede în orice om pe fratele său nemuritor şi veşnic.
4. Orice lucrare şi acţiune umană – filosofie, ştiinţă, geografie, artă, educaţie, cultură, arte aplicate şi altele – îşi dobândeşte veşnica sa valoare atunci când este sfinţită şi îşi primeşte adevăratul sens de la Dumnezeu-omul Hristos.
5. Adevărata iluminare şi educaţie este realizată printr-o viaţă sfântă după Evanghelia lui Hristos.
6. Sfinţii sunt luminătorii şi educatorii desăvârşiţi; cu cât un om este mai sfânt, cu atât devine un educator şi luminător mai bun.
7. Şcoala este cea de-a doua jumătate a inimii Dumnezeu-omului Hristos; cea dintâi este Biserica.
8. În centrul tuturor centrelor şi al tuturor ideilor şi ostenelilor stă Dumnezeu-omul Hristos şi obştea sa teandrică, Biserica.

VALOAREA SUPREMĂ
ŞI ULTIMUL CRITERIU ÎN ORTODOXIE

Atunci când omul este trezit din preocupările sale materiale şi recunoaşte realităţile spirituale, el înţelege că lucrurile ce sunt de natură materială trebuie cu adevărat să fie reale întrucât intelectul său este capabil să le perceapă ca atare. De aici omul ajunge la următoarea observaţie paradoxală: în calitate de creatură mică, omul cunoaşte realitatea lumii materiale prin intelectul său, care în sine nu împărtăşeşte atributele lumii materiale, nici nu poate deveni un obiect material, nici nu poate fi pipăit prin intermediul simţurilor. Chiar dacă intelectul uman este de neînţeles prin formele realităţii materiale, totuşi, esenţa invizibilă a intelectului constituie criteriul pentru toate realităţile vizibile din cadrul universului material.
Într-adevăr, omul simte şi înţelege adeseori că intelectul, chiar dacă este nepalpabil, invizibil şi imaterial, este totuşi mai real decât orice altă realitate supra-subiectivă ce există în lumea materială. În plus, toate realităţile îşi au propriul fundament în intelect care este în sine nematerial. Tocmai aici se află supremaţia, taina şi măreţia minţii omeneşti. Omul trezit, călăuzit de mintea lui nematerială prin taina lumii materiale, naturale, înţelege mai limpede faptul că mintea sa este realitatea sa cea mai mare şi mai apropiată şi, în acelaşi timp, este cea care are cea mai mare importanţă pentru el. Aflându-se într-o astfel de situaţie, omul înţelege adevărul de necontestat al cuvintelor Mântuitorului, şi anume faptul că sufletul omului reprezintă cea mai măreaţă realitate şi posedă cea mai mare valoare – o realitate mai reală decât întreaga lume vizibilă şi o valoare mai mare decât cea a întregului univers: “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26; Mc. 8, 36-37)
Cu alte cuvinte, în lumea materială nu există nimic care să aibă o valoare egală cu cea a sufletului omenesc, nici nu există ceva prin care sufletul să fie apreciat sau răscumpărat. Sufletul este mai valoros decât întregul univers. Omul îşi fixează fundamentul pentru viaţa sa vizibilă, pentru viaţa sa în timp şi spaţiu, cât şi pentru cea invizibilă, suflet, gânduri şi conştiinţă. În lumea realităţilor şi întâmplărilor vizibile, omul este orientat de către intelectul său şi, cu ajutorul lui, el măsoară şi evaluează totul, deşi acest lucru rămâne invizibil. Totuşi, este mai firesc şi mai rezonabil pentru el a se orienta cu ajutorul acestuia în universul realităţilor şi valorilor spirituale. Omul este conectat prin intelectul său nu numai la universul realităţilor materiale, vizibile, ci şi la cel al realităţilor spirituale. Chiar şi cei mai înverşunaţi senzorialişti nu pot nega acest lucru.
Trebuie să mărturisim că mintea omenească este un imens atelier unde impresiile simţurilor sunt transformate în gânduri într-o manieră uimitoare. Orice observator serios al lumii, din orice parte ar cerceta realităţile materiale sau spirituale, este obligat să recunoască taina infinită cuprinsă în toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice gânditor îl datorează tainei ascunse a lumii. Fără îndoială, orientarea potrivită spre lumea noastră enigmatică depinde de spiritul uman, sau mai exact, de natura spiritului prin care omul este orientat. Spiritul uman îşi exprimă şi revelează natura proprie pe baza experienţei pe care o primeşte prin intermediul activităţilor sale. Din toată această experienţă, spiritul uman capătă dorinţa de cercetare a infinitului în toate manifestările sale: în cunoaştere, în viaţă şi în existenţă. Spiritul uman tânjeşte după o infinită cunoaştere, după o viaţă şi o existenţă infinită. Totuşi, prin toate acestea, omul caută doar un lucru: biruinţa asupra temporalului, finitului, limitatului, precum şi posibilitatea de a-şi asigura veşnicul, infinitul şi nelimitatul. În toate culturile şi civilizaţiile, ostenelile spiritului uman sunt în cele din urmă consolidate într-o singură sforţare uriaşă: biruinţa asupra morţii şi asigurarea nemuririi şi a vieţii celei veşnice în orice mod cu putinţă. Nu cumva toate acestea ne fac să punem întrebarea: de unde vine oare această dorinţă a minţii umane precum şi orientarea sa către infinit? Ce îndeamnă gândirea umană să treacă de la o întrebare la alta şi de la o infinitate la alta? Dacă această dorinţă, dragoste faţă de infinit este exercitată asupra omului neputincios din afară, cum se întâmplă că ea există şi în cel mai liber cugetător dintre filosofi? Acest lucru se întâmplă deoarece în cazul lor această dorire a infinitului se amplifică în filosofii complicate. Toate acestea sunt mărturie a faptului că acest dor de infinit se află în însăşi natura minţii umane.
Natura cunoaşterii tinde spre cunoaşterea infinită; natura simţurilor tinde spre o senzualitate infinită; natura vieţii înseşi tinde spre o viaţă infinită. Întregul spirit uman, prin cunoaşterea sa, simţurile, voinţa şi viaţa, doreşte să fie infinit, adică să fie nemuritor. Setea pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt, străvechea sete metafizică a spiritului omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, ştiinţe, lupte şi osteneli nenumărate. Într-un cuvânt, spiritul omenesc tinde spre nemurire, dorind-o în orice chip şi formă. Este clar că acest dor de infinit nu-şi poate avea rădăcina în natura omului, întrucât natura sa este ea însăşi finită şi limitată şi nu cuprinde în sine această dorire. În acelaşi mod, este limpede faptul că timpul omenesc nu a sădit în om această dorire, chemare, întrucât şi el este finit. Singura explicaţie posibilă este aceea că dorul omului faţă de infinit, faţă de nemurire, se află în însăşi esenţa spiritului omenesc. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, această dorire se află cu totul în om. Chipul lui Dumnezeu în om este exact cel care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu din întregul univers. Aflându-se în spiritul uman, chipul dumnezeiesc îl propulsează spre infinitatea lui Dumnezeu şi-l face să tânjească după ea. Este absolut firesc ca sufletul asemănător Dumnezeirii, creat după dumnezeiescul chip, să tânjească după Dumnezeu ca după prototipul său. Această descoperire nu este “a priori”, ci fără îndoială, “a posteriori” întrucât întreaga experienţă a neamului omenesc stă mărturie în ceea ce priveşte puternica şi mistica nostalgie a spiritului uman faţă de infinit, nemuritor, veşnic, fie în această lume, fie în cealaltă. Dacă ne bazăm pe experienţa comună a neamului omenesc şi privim omul în componentele sale fundamentale vom descoperi acest dor de nemurire ca fiind elementul fundamental al fiinţei umane prin care omul îşi împlineşte existenţa sa ontologică. Creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu a sădit în adâncul fiinţei umane dorirea după dumnezeiasca infinitate a vieţii, a cunoaşterii şi a desăvârşirii.
Tocmai din acest motiv, imensa dorire şi sete a umanităţii nu poate fi pe deplin satisfăcută de ceva sau cineva anume în afara lui Dumnezeu. Afirmând desăvârşirea dumnezeiască drept scopul principal al existenţei umanităţii în lume – “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48) – Hristos, Mântuitorul a răspuns celei mai intime dorinţe şi nevoi ale umanităţii noastre asemenea lui Dumnezeu şi de Dumnezeu doritoare.
Natura umanităţii cea asemenea dumnezeirii îşi are propria sa semnificaţie teologică şi ontologică: ontologică fiindcă esenţa fiinţei umane se află în constituţia sa asemănătoare dumnezeirii ca ceva ce este un fapt de necontestat; teologică, întrucât prin această natură, Dumnezeu, cu toată dumnezeiasca Sa desăvârşire, a fost definit drept ţel al vieţii omului. Această dumnezeiască asemănare reprezintă esenţa fiinţei umane.
Omul îşi conturează şi îşi construieşte viaţa în această lume conform cu această asemănare. Într-adevăr, esenţa omului este mai întâi constituită de Dumnezeu şi mai apoi este călăuzită de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, şi anume aceea de a asimila tot ceea ce este lucrul lui Dumnezeu întru sine şi în acest fel putând să devină o fiinţă umană asemenea dumnezeirii, adică o fiinţă unită în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi vieţuind în cadrul hotarelor desăvârşirii infinite şi divine a dumnezeirii. De fapt, în loc de a-şi umple viaţa sa empirică de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, el şi-a despărţit spiritul de tot ceea ce este divin înăuntrul său şi purcede, fără Dumnezeu, adică fără călăuza sa firească, în tainele acestei lumi. Astfel, aflându-se singur în această lume, el înfruntă abisuri de netrecut şi prăpăstii înspăimântătoare. Căderea omului constă în chip fundamental în revolta sa împotriva constituţiei celei asemănătoare lui Dumnezeu dinlăuntrul fiinţei sale. L-a abandonat pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu şi s-a limitat la lumea materială – la un om cu totul gol şi fără sens. Cu această primă revoltă împotriva lui Dumnezeu, omul a reuşit să-L alunge pe Dumnezeu din sine, din conştiinţa şi din voinţa sa, şi a rămas în natura sa pur omenească, în pura sa umanitate (homo, hominis) şi în acest mod, într-o stare de umanism pur – horribile dictu – şi iată, deci, că umanismul reprezintă răul originar şi fundamental al omului. În numele umanismului autonom, omul L-a alungat pe Dumnezeu şi a devenit o fiinţă supraumană din punct de vedere metafizic, rămânând cu totul singur în sine. În ciuda acestui lucru, totuşi, omul nu a putut să se disocieze pe sine de atributele dumnezeieşti ale spiritului său; ele au rămas acolo doar pentru a lua înfăţişarea doririi sale faţă de un progres infinit, de o infinită cunoaştere, de o infinită desăvârşire şi de o infinită existenţă. În mod conştient ori inconştient, ostenindu-se în umanismul său, el tinde să reîmproprieze asemănarea cea pierdută cu Dumnezeu. În parte reuşeşte, căci, din necesitate, el înţelege că, doar cu pura sa umanitate cea lipsită de Dumnezeu, el este neputincios de a-şi înălţa spiritul şi de a-şi reface fiinţa sa cea după chipul lui Dumnezeu. În toate strădaniile sale umaniste, omul strigă de fapt după Dumnezeu-omul Hristos. Apariţia în această lume, a Dumnezeu-omului Hristos a fost naturală, raţională şi necesară. Fiindcă numai Hristos poate să elibereze cu totul spiritul uman chinuit care s-a îmbolnăvit din pricina umanismului celui fără de Dumnezeu. Numai El poate împlini orice dorire a esenţei noastre omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu: setea noastră după viaţa infinită, dreptatea infinită, adevărul şi binele infinit, cât şi după infinitatea dumnezeirii. Cele mai importante nevoi şi cerinţe ontologice ale umanităţii au fost împlinite o dată pentru totdeauna în persoana Dumnezeu-omului Hristos. În toate cerinţele şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume şi care sunt dincolo de înţelegerea omenească, Hristos oferă răspunsuri ca Dumnezeu într-un fel omenesc, în timp ce în toate cererile şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume care-l privesc pe om şi sunt la nivelul înţelegerii sale, Hristos răspunde ca om într-un mod dumnezeiesc. Posibilităţile dumnezeieşti care există în fiinţa umană şi care au fost înrobite de tirania umanismului sunt eliberate şi revitalizate de către Hristos pentru ca acestea să-şi redobândească plinătatea lor nemuritoare. Omul care este condus de Dumnezeu-omul Hristos îşi reglementează tot ceea ce se află înlăuntrul său după Dumnezeu şi vieţuieşte în această lume tainică după poruncile lui Dumnezeu. Astfel, el ajunge la desăvârşirea ideală, el însuşi constituind cel mai desăvârşit amestec între divin şi uman, spiritual şi material, între cele de faţă şi cele de dincolo. Apariţia Dumnezeu-omului Hristos în lumea realităţilor omeneşti nu constituie ceva neaşteptat pentru natura umană, nici din punct de vedere ontologic, psihologic şi nici istoric. Dimpotrivă, această apariţie a satisfăcut dorinţele fundamentale şi nevoile esenţiale ale existenţei umane – setea şi dorinţa faţă de desăvârşirea dumnezeiască şi viaţa veşnică. Dumnezeu-omul Hristos nu este ceva care să fie nefiresc şi neesenţial pentru persoana umană, ci mai degrabă, El este Cel mai important dintre toate lucrurile, atât de important încât El Însuşi, Atotadevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos afirmă că El este “partea cea bună” (Luca 10, 42). De ce? Aceasta întrucât El a desfiinţat despărţirea dintre Dumnezeu şi umanitate într-un chip desăvârşit, natural, raţional şi teleologic. Cum? El face acest lucru prin a ne descoperi în sine pe Dumnezeu într-un chip real şi fizic, în adevărul Său absolut, în absoluta Sa bunătate, dreptate, dragoste şi înţelepciune, Carele se află într-o desăvârşită unitate cu omul; şi El ne revelează în acelaşi timp omul în curăţia, nemurirea şi desăvârşirea sa. Dumnezeu-omul Îl revelează în mod egal pe Dumnezeu în desăvârşirea Sa şi pe om în desăvârşirea sa. Atunci când în mod imparţial examinăm istoria neamului omenesc, trebuie să mărturisim că nu există vreun om mai mare decât Iisus. Aceasta înseamnă în mod egal că nu există nici Dumnezeu mai mare decât Iisus. Doar Iisus ca Dumnezeu-om a fost şi este cel mai mare om, adică un om fără de păcat şi răutate. Ca singurul fără de păcat, Hristos îi putea întreba pe cei mai mari vrăjmaşi ai săi fără teamă: “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). Nici unul dintre acuzatorii Săi nu-I puteau atribui vreun păcat. Prin urmare, omul care este fără de păcat este omul ideal şi cel mai real, întrucât numai unul ca acesta este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic. Inteligenţa, logica şi înţelepciunea divină desăvârşite au pătruns în natura umană prin întruparea dumnezeiescului Logos. Prin întruparea Logosului (Ioan 1, 14), este evident faptul că toate valorile dumnezeieşti transcendente au pătruns şi s-au unit în chip lăuntric în natura umană, întrucât ele sunt legate de sufletul omenesc cel după chipul lui Dumnezeu. Toate aceste valori divine întrupate în om sunt în cele din urmă unite într-o singură valoare incomparabilă şi nemăsurată: în Dumnezeu-omul Hristos. Iată de ce Hristos are cea dintâi, cea mai înaltă şi cea mai profundă valoare pentru umanitate. Nimic nu e mai omenesc decât Iisus Hristos Care personifică în Sine desăvârşirea cea mai ideală a orice este omenesc. Mai departe, în calitate de Dumnezeu-om, El Însuşi este cea mai desăvârşită unitate a divinului şi umanului, a celor prezente şi a celor viitoare, a celor naturale şi supranaturale, a celor materiale şi metafizice, a celor practice şi ideale.
În El, ca într-un Dumnezeu-om, echilibrul dintre divin şi uman este realizat şi păzit, în timp ce în chip simultan se păstrează autonomia umanului şi a divinului. Acolo este realizată cea mai radicală, raţională şi desăvârşită unitate a vieţii prezente cu viaţa ce se află dincolo, în persoana divino-umană a lui Hristos. De asemenea, se poate afla în persoana lui Hristos unitatea cunoaşterii prezente şi a cunoaşterii de dincolo, precum şi unitatea sentimentelor divine şi umane. Aceasta înseamnă că viaţa, gândirea şi sentimentele omului au aruncat o punte peste prăpastia care-l desparte pe om de Dumnezeu, peste prăpastia dintre această lume şi cealaltă. Tocmai din acest motiv un om care vieţuieşte în Hristos experiază viu unitatea acestei lumi cu cealaltă, unitatea lui Dumnezeu cu omul, a lumescului cu transcedentul, a naturalului cu supranaturalul. Omul simte cu tărie şi percepe limpede faptul că în el tranziţia de la muritor la nemuritor, de la temporal la veşnic, este realizată. Această percepţie a vieţii veşnice asigură veşnicia gândurilor şi nemurirea sentimentelor pentru omul care trăieşte o viaţă în Hristos. Deşi omul care vieţuieşte în Hristos este ancorat în infinitatea divină, el nu-şi pierde, totuşi, identitatea sa umană, personalitatea, şi nici caracterul, ci rămâne om: un om desăvârşit, uman şi divin. Întru Dumnezeu-omul Hristos umanitatea s-a înălţat pentru prima oară pe piscul desăvârşirii, pe piscul de deasupra tuturor piscurilor. Fiindcă nimeni nu slăveşte natura umană sau persoana umană aşa cum o face Hristos. Cea mai mare credincioşie cu putinţă i-a fost oferită umanităţii în persoana lui Hristos. Umanitatea nu a fost subevaluată în relaţia cu Dumnezeu, nici Dumnezeu în relaţia cu omul. Ci mai degrabă, omul a fost în chip infinit înălţat şi slăvit în legătura sa cu Dumnezeu. Fără îndoială, problema binelui şi răului este una dintre cele mai dificile şi tulburătoare probleme cu care se confruntă conştiinţa umană. Totuşi, chiar şi această problemă a fost, în cele din urmă, cu adevărat rezolvată în persoana Dumnezeu-omului Hristos. A fost rezolvată nu prin cuvinte, nici teoretic sau dialectic, ci mai degrabă esenţialmente într-un chip divino-uman. În orice latură a vieţii Sale, Dumnezeu-omul Iisus S-a revelat pe Sine Cel întrupat drept întruparea binelui absolut, desăvârşit, infinit. Ochiul cel mai pătrunzător nu ar putea găsi nici răul cel mai mărunt în El: “Cel Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru 2, 22). În persoana Dumnezeu-omului Hristos, cunoaşterea umană se confruntă cu binele dumnezeiesc absolut şi ia cunoştinţă prin El, chiar în limitele existenţei umane, de ceea ce este bine şi de ceea ce este rău, aşa precum inima omenească, prin El, este în stare să simtă binele şi răul într-un chip concret. Binele, binele veşnic, este tot ceea ce este Hristos în realitatea Sa divino-umană, adică omul cu totul divin. Fiind fără de păcat şi atotputernic, Domnul nostru Iisus Hristos a oferit firii omeneşti energiile dumnezeieşti ale harului pentru ca natura umană să înainteze spre desăvârşire în binele dumnezeiesc şi pentru a birui cu totul păcatul şi răul. Tocmai din acest motiv Dumnezeu-omul Iisus este persoana cea mai sfântă şi cu cea mai mare valoare din întregul univers în care operează gândirea şi simţirea omenească. De-a lungul întregii sale istorii, omul apare drept unicul tip de creatură care a căutat cu îndârjire adevărul esenţial şi fundamental pe care se întemeiază existenţa întregului univers. Omul a încercat să răspundă la această cercetare a adevărului în felurite moduri – mitologic, filosofic, ateist, spiritual şi materialist. Oricum, el nu a putut rezolva problema întrucât el a încercat s-o rezolve prin categoriile umanismului ateist, autonom şi pur.
Doar în persoana sfântă a Dumnezeu-omului Hristos s-a revelat întregul Adevăr etern, fără vreo fisură. Mai departe, căutarea adevărului veşnic este contemplată prin revelarea Adevărului dumnezeiesc absolut în cadrul limitelor naturii umane. Astfel din gura Dumnezeu-omului Hristos a fost rostită cea mai îndrăzneaţă afirmaţie făcută vreodată de o fiinţă umană: “Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Aceasta înseamnă că Dumnezeu-omul Hristos, ca persoană, este adevărul în toată realitatea şi desăvârşirea Sa teandrică. Singurul fapt care-L face pe Dumnezeu-omul Hristos cea mai importantă şi mai plină de valoare dintre toate fiinţele este acela că El este primul şi singurul care a rezolvat complet şi integral dilema eternă a vieţii şi a morţii. El a făcut acest lucru prin revelarea nemuririi şi vieţii veşnice prin întrupare, în persoana Sa divino-umană. Acest lucru este demonstrat mai ales prin Învierea şi Înălţarea Sa la viaţa veşnică a dumnezeirii. Întreaga viaţă teandrică a lui Hristos, atât cea de dinainte, cât şi cea de după Învierea Sa reprezintă o dovadă evidentă că El este personificarea nemuririi şi a vieţii veşnice şi, deci, stăpân asupra morţii. Prin Învierea Sa El i-a asigurat naturii umane biruinţa asupra morţii, iar prin Înălţarea Sa, viaţa veşnică întru eternitatea Dumnezeului Treimic. Din această pricină, din rândurile neamului omenesc, El singur este îndreptăţit să spună: “Eu sunt Învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25). El este învierea şi viaţa în fiinţa Sa divino-umană datorită nepăcătuirii Sale. Acolo unde nu există păcat, nu există nici moarte, întrucât numai păcatul produce moartea. Întrucât păcatul este singura pricină a morţii, la fel nepăcătuirea, şi anume desăvârşita sfinţenie, este singura pricină a nemuririi. Taina lumii şi cea a omului se întrepătrund în conştiinţa umană. Întreaga creaţie este acoperită de către un întuneric profund pe care raţiunea umană este incapabilă să-l străpungă până la sensul său fundamental pentru a înţelege de ce lumea există în forma şi starea sa actuală.
Doar când este luminată cu lumina Dumnezeu-omului Hristos îşi deschide lumea floarea existenţei sale şi în felul acesta îşi revelează adevăratul ei sens şi valoarea sa. Iată de ce Mântuitorul a spus: “Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12; 9, 5). În Dumnezeu-omul Hristos, şi întru lumina Sa, omul şi-a deschis ochii pentru prima oară şi a văzut lumina, înţelegând în acelaşi timp adevăratul sens al luminii. Există o anumită măsură a înţelepciunii dumnezeieşti şi o anumită raţiune ce pătrunde în întreaga creaţie. Ea este răspândită de către Hristos Însuşi, de către veşnicul Logos al lui Dumnezeu, şi tocmai din această pricină se spune în Sfânta Evanghelie: “Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Raţiunea şi înţelepciunea din această lume şi din întreaga creaţie sunt evidenţiate în lumina Logosului întrupat al lui Dumnezeu.
Mintea umană (logos), doar atunci când este luminată de lumina Dumnezeului întrupat, este capabilă să înţeleagă sensul raţiunilor dumnezeieşti ale creaţiei, adică sensul Logosului divin în creaţie, aşa cum este îndemnat în acest sens prin adevărul cuvintelor Apostolului: “Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Col. 1, 16). Astfel, în chip individual, fiecare fiinţă creată şi, în chip colectiv, întreaga lume creată ar trebui să împlinească în sine adevărul şi dreptatea Dumnezeu-omului Hristos la potenţialul lor de vârf. Cerul şi pământul nu vor trece până ce legea dumnezeiescului Logos nu va fi împlinită întru toate lucrurile (cf. Matei 5, 18). Doar prin Dumnezeu-omul Hristos a început curăţirea, reînnoirea şi restaurarea creaţiei – întrucât creaţia fusese supusă căderii din pricina prezenţei şi puterii păcatului omenesc şi a răului (cf. Rom. 8, 19 – 23).

***

Hristos, ca Persoană divino-umană, este cea mai valoroasă şi sfântă dintre toate fiinţele şi, ca atare, El reprezintă, în acelaşi timp, criteriul de vârf al tuturor valorilor adevărate. În această lume, orice fiinţă inferioară Dumnezeu-omului Hristos nu poate deveni criteriul tuturor valorilor, fiindcă Cel Ce reprezintă valoarea de vârf nu este altcineva decât Persoana Dumnezeu-omului Hristos Însuşi. Omul nu poate reprezenta criteriul suprem, întrucât valoarea sa este mult inferioară celei a Dumnezeu-omului Hristos Însuşi. Dumnezeu-omul Hristos reprezintă criteriul cel mai înalt a tot ceea ce este divin sau uman, atât în această lume, cât şi în cealaltă, doar pentru faptul că El reprezintă fiinţa cea mai valoroasă şi mai sfântă dintre toate. Istoria nu cunoaşte un Dumnezeu mai mare decât Hristos şi nici un om mai mare decât El. Dumnezeu-omul Hristos a revelat în Sine, atât simultan, cât şi complet, pe Dumnezeu şi omul. De aceea nu există Dumnezeu fără Dumnezeu-omul Hristos şi nu există nici om fără El. “Ce este adevărul?” L-a întrebat Pilat pe Adevărul întrupat, voind să audă cu propriile sale urechi ceea ce el nu observa cu ochii, ca şi cum nu ar fi fost acelaşi suflet care auzea cu urechile sale şi vedea cu ochii săi. Dumnezeu-omul Hristos este Adevărul, nu în calitate de cuvânt, nici ca învăţătură sau ca o energie concretă, ci ca cel mai desăvârşit şi veşnic viu Ipostas divino-uman. Doar ca Personalitate teandrică Hristos este criteriul adevărului. Tocmai din această pricină Hristos a spus nu numai că “Eu sunt Adevărul”, ci şi “Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6), adică El este calea către Adevărul însuşi iar Adevărul este Dumnezeu-omul Hristos. Astfel tot ceea ce nu vine din El nu este din Adevăr. Adevărul nu poate exista din punct de vedere ontologic în afara persoanei Sale divino-umane. În creştinism adevărul nu este un concept filosofic, nici o teorie, o învăţătură sau un sistem, ci mai degrabă este ipostasul teandric viu – Iisus Hristos Cel istoric (Ioan 14, 6). Înainte de Hristos, oamenii nu puteau să facă decât presupuneri cu privire la Adevăr întrucât ei nu îl aveau. Odată cu Hristos, ca Logos divin întrupat, Adevărul veşnic dumnezeiesc şi deplin intră în lume. Din această pricină, Sfânta Evanghelie spune: “Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1: 17). Care este viaţa, adevărata viaţă reală, şi care este criteriul vieţii? Nu este altul decât Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de Persoana Sa Sfântă şi de viaţă dătătoare. Din pricina faptului că omul este o fiinţă supusă morţii, nimeni dintre oameni nu a îndrăznit vreodată să spună: eu sunt viaţa. Dumnezeu-omul Hristos a spus însă: “Eu sunt Viaţa” (Ioan 14, 6). El a spus pe bună dreptate acest lucru întrucât El a biruit moartea prin Învierea Sa şi S-a dovedit a fi veşnic viu prin Înălţarea Sa şi prin şederea Lui de-a dreapta Tatălui ceresc. Din această pricină Hristos este, de asemenea, Viaţa şi criteriul Vieţii. Tot ceea ce nu vine din El este mort. În El viaţa îşi află raţiunea, fiindcă în El se află şi veşnicia dumnezeiască.
În calitate de Logos dumnezeiesc veşnic, El este atât viaţa, cât şi viaţa întregii lumi (Ioan 1, 4), întrucât viaţa este viaţă numai prin El. Acolo unde nu se află El, acolo se află viaţa transformată în moarte, fiindcă numai El singur este Cel ce face ca viaţa să fie cu adevărat viaţă. Îndepărtarea de El, Carele este Viaţa, sfârşeşte pururea în moarte. Din această pricină, doar în El, în calitate de Logos şi Raţiune a vieţii, îşi poate afla omul singura justificare raţională posibilă în ceea ce priveşte existenţa vieţii în timp şi spaţiu. Viaţa veşnică este hrănită şi păstrată prin binele, dreptatea, adevărul, înţelepciunea şi lumina veşnică. Atunci când Mântuitorul a afirmat: “Eu sunt viaţa”, El afirma şi alte lucruri: “Eu sunt Binele, Eu sunt Dreptatea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Înţelepciunea, Eu sunt Lumina”. De atunci, El reprezintă toate aceste lucruri în chip simultan; El este, de asemenea, criteriul de vârf al tuturor acestor lucruri. Prin atotdesăvârşita Sa persoană, Dumnezeu-omul Hristos Cel fără de păcat reprezintă pentru neamul omenesc singurul criteriu infailibil al vieţii, binelui, dreptăţii, adevărului, înţelepciunii şi luminii. Dumnezeu-omul Hristos este fiinţa cu totul desăvârşită şi deci şi criteriul atotdesăvârşit, singurul criteriu veşnic al adevărului, vieţii, dreptăţii, luminii, binelui şi înţelepciunii.

***

Hristos rezumă întreaga Sa învăţătură şi lucrare în persoana Sa teandrică şi o interpretează prin Sine. Datorită acestui lucru, Biserica Ortodoxă Apostolicească a lui Hristos rezumă întregul creştinism în persoana de viaţă dătătoare a Dumnezeu-omului Hristos: educaţie, adevăr, dreptate, bunătate şi viaţă. Persoana Dumnezeu-omului Hristos reprezintă comoara cea mai de preţ a Bisericii. Toate celelalte comori, Biserica Ortodoxă le primeşte ca raze ale soarelui, raze ce izvorăsc din soarele unic, Hristos. Nu trebuie să ne înşelăm: creştinismul este creştinism doar datorită Dumnezeu-omului Hristos; în acest lucru rezidă sensul, valoarea şi puterea sa extraordinară. Dumnezeu-omul Hristos, personalitatea Sa teandrică, rămâne cu noi prin Biserică.
Biserica este Biserică doar prin Hristos şi în Hristos. Noul Testament poate fi rezumat într-un singur adevăr esenţial: Dumnezeu-omul Hristos este esenţa, scopul, sensul şi valoarea esenţială a Bisericii. El este sufletul, inima şi viaţa ei. El reprezintă Biserica în întreaga sa plinătate teandrică. Biserica nu este nimic altceva decât Dumnezeu-omul Hristos proiectat de-a lungul tuturor secolelor: “Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20; cf. Efes. 1, 21-23). Dumnezeu-omul Hristos este capul Bisericii, aceasta fiind trupul Său (Col. 1, 18; Efes. 1, 22; 5, 23). Ca atare El este şi Mântuitorul trupului Bisericii (Efes. 5, 23). Doar prin El, unicul şi nedespărţitul Dumnezeu-om, Biserica rămâne unică şi nedespărţită. Ca Dumnezeu-om, El uneşte laolaltă întregul trup al Bisericii într-o nedespărţită unitate de har, adevăr şi viaţă. Prin El, trupul Bisericii creşte şi dobândeşte toate aspectele vieţii duhovniceşti. Trupul Bisericii creşte după măsura staturii plinătăţii teandrice a lui Hristos întrucât toate au fost făcute prin El şi în El (Efes. 4, 13-15-16; Col. 1, 10-16). Cu puterea harului Său, El îi conduce în chip mistic (“sacramental”) pe toţi membrii Bisericii către Creatorul teandric, întrucât sensul şi ţelul Bisericii este acela ca toţi să fie conduşi prin credinţa divino-umană la măsura plinătăţii lui Hristos, şi anume să fie transformaţi în chip teandric. Biserica, prin apostolii, mucenicii, mărturisitorii, Sfinţii Părinţi şi membrii săi credincioşi, a mărturisit şi apărat fără ezitare, mai mult decât oricare alt lucru, pe Ipostasul divino-uman. Biserica, arătând mare milă faţă de păcătoşi, a condamnat şi respins fără ezitare pe toţi cei care, în vreun fel anume, au negat, respins sau mutilat divinitatea sau umanitatea lui Hristos. Biserica este întotdeauna dornică să păşească plină de bucurie către mucenicia apocaliptică pentru a apăra şi păstra Persoana teandrică a lui Hristos.
Care este esenţa Ortodoxiei? Aceasta este Dumnezeu-omul Hristos. Tot ceea ce este ortodox are un caracter divino-uman: cunoaşterea, simţurile, voinţa, mintea, moralitatea, dogmele, filosofia şi viaţa. Umanitatea divină este singura categorie în care toate manifestările Ortodoxiei sunt acceptate şi funcţionează pe deplin. În întreaga creaţie, Dumnezeu ocupă cel dintâi loc, omul pe cel de-al doilea. Dumnezeu conduce, în vreme ce omul este condus, Dumnezeu acţionează şi omul cooperează. Dumnezeu nu acţionează în chip transcedental. El nu este Dumnezeul abstract al deismului, ci, mai degrabă, Dumnezeul celei mai imediate realităţi istorice, Dumnezeul revelaţiei, Dumnezeul Care S-a făcut om şi a vieţuit în cadrul categoriilor existenţei noastre omeneşti, apărând pretutindeni ca absoluta sfinţenie, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi adevărul absolut.
Ca Dumnezeu-om desăvârşit, nici unul dintre aspectele vieţii omeneşti nu-I sunt necunoscute (cf. Ioan 2, 25; Evrei 2, 14-17–18). Mai ales din această pricină El S-a făcut om, rămânând totuşi Dumnezeu, pentru a-i oferi naturii omeneşti puterea dumnezeiască care să conducă umanitatea la o comuniune strânsă, divino-umană, cu Dumnezeu. Această putere divină acţionează permanent în cadrul trupului Său divino-uman, care este Biserica, prin a-i uni pe oameni cu Dumnezeu printr-o viaţă sfântă, în har. Biserica nu este altceva decât minunatul organism divino-uman unde, prin participarea harului divin şi libera activitate a omului, întregul om şi tot ceea ce este omenesc, în afară de păcat, este înveşnicit şi remodelat într-un chip divino-uman. În organismul divino-uman al Bisericii, fiecare credincios constituie o celulă constitutivă dinamică a organismului şi vieţuieşte prin puterea divino-umană (Efes. 5, 30; 1 Cor. 12, 12-13). Într-un cuvânt, membrul Bisericii devine divino-uman în plinătatea personalităţii sale umane. Atunci când el a reuşit acest lucru, omul ajunge la unitatea divino-umană a vieţii şi are sentimentul veşnic şi viu că a trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 3, 36; 11, 25-26). El experiază permanent în întreaga sa fiinţă faptul că Biserica, organism divino-uman, este Dumnezeu-omul Hristos extins de-a lungul veacurilor.
Hristos, ca persoană divino-umană, este fără pereche, dar ca viaţă şi putere teandrică El reapare în fiecare creştin, întrucât orice creştin este un membru organic al trupului Său divino-uman, Biserica. Recunoscând Biserica drept trup al lui Hristos (Efes. 1, 23; Col. 1, 24), Sfântul Apostol Pavel leagă existenţa Bisericii de taina întrupării dumnezeiescului Logos şi demonstrează că fiinţa şi temelia neschimbătoare a naturii istorice a Bisericii rezidă tocmai în realitatea faptului că Logosul S-a întrupat . În plus, Apostolul demonstrează faptul că Biserica, întrucât este trupul lui Hristos, depinde permanent de Logosul întrupat în ceea ce priveşte existenţa ei esenţială. Biserica primeşte plinătatea nemăsurată a harului divino-uman şi puterea de la Hristos Care împlineşte toate lucrurile ce aparţin Bisericii, prin El (cf. Efes. 1, 23; Col. 2, 9). Atât existenţa ontologică a Bisericii, cât şi întreaga sa activitate depinde cu totul de Dumnezeul Cel Întrupat, întrucât Biserica, ca un întreg, se întemeiază pe realitatea Evangheliei: “Logosul S-a întrupat”, adică a devenit Dumnezeu-om. Acesta este adevărul fundamental al Bisericii, temelia Bisericii. Biserica, fiind pentru toţi şi în toţi, este mai presus de orice, un organism divino-uman şi mai apoi o instituţie divino-umană. Întreaga natură a Bisericii, în toate manifestările Sale, are un caracter divino-uman. Tocmai din această natură a sa, Biserica îşi poate desfăşura în lume, într-un chip raţional, activitatea sa divino-umană prin care împărtăşeşte lumii toate lucrurile legate de Dumnezeu. Misiunea Bisericii se află tocmai în natura Bisericii şi tocmai aici umanitatea participă şi se împărtăşeşte din toate valorile şi energiile divino-umane. Întruparea lui Dumnezeu este revelarea desăvârşită şi ultimă a lui Dumnezeu către fiinţa umană. După ce a creat omul şi nu o altă fiinţă, Dumnezeu a demonstrat faptul că Hristos reprezintă natura naturii umane, logica logicii umane, bunătatea bunătăţii umane, adevărul adevărului uman, într-un cuvânt El este esenţa, sensul şi scopul sufletului omenesc cel făcut după chipul dumnezeirii. De aceea, aşa precum Biserica Îl mărturiseşte pe Dumnezeu-omul Hristos, ea îl mărturiseşte în acelaşi timp pe omul cel curat, adevărat şi întru totul asemănător dumnezeirii. În afara Dumnezeu-omului Hristos, nu există nici un om adevărat, cu totul desăvârşit. Cum îşi păstrează Biserica Ortodoxă marea sa comoară, adică atotsfânta Persoană a Dumnezeu-omului Hristos? Ea Îl apără prin credinţa sa unică, “sfântă, sobornicească şi apostolească” Prin unicitatea credinţei sale, Biserica Ortodoxă păstrează de-a lungul secolelor unitatea şi unicitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin sfinţenia ei, ea păstrează sfinţenia unică a vieţii şi adevărului în trupul ei divino-uman; prin sobornicitatea ei, ea conservă sobornicitatea şi integralitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin apostolicitatea ei, ea păstrează realitatea istorică continuă şi neschimbată, precum şi viaţa trupului divino-uman şi a lucrării lui Hristos.
După Sfântul Apostol Pavel, doar împreună “cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18) poate fi înţeleasă taina Persoanei lui Hristos şi se poate cu adevărat şi corect crede în Dumnezeu-omul Hristos.
Doar vieţuind “cu toţi sfinţii” în unitatea sobornicească a credinţei poate fi cineva un creştin adevărat, un ucenic al Dumnezeu-omului Hristos. Într-adevăr, viaţa Bisericii este întotdeauna sobornicească şi se realizează împreună “cu toţi sfinţii”. Adevăratul mădular al Bisericii experiază pe deplin înţelegerea faptului că el este de aceeaşi credinţă cu cea a apostolilor, mucenicilor şi a tuturor sfinţilor de-a lungul veacurilor. El simte că aceştia sunt veşnic prezenţi şi că toţi aceştia sunt pătrunşi de unul şi acelaşi adevăr teandric. Nu există sobornicitate în afara Bisericii. Dar viaţa adevărată şi curată a Bisericii creează în om sentimentul integralităţii, credinţei, adevărului şi vieţii, adică “împreună-vieţuirea cu toţi sfinţii”, cu toţi membrii Bisericii de-a lungul secolelor. Este cu neputinţă ca cineva să dobândească o cunoaştere sobornicească a Duhului dacă nu face parte integrantă din viaţa Bisericii. Întreaga semnificaţie a statorniciei Ortodoxiei de-a lungul secolelor rezistă tocmai în identitatea numerică a Bisericii, în existenţa sa sobornicească, universală şi perpetuă, cu o neîntreruptă şi continuă succesiune ierarhică, cu săvârşirea Sfintelor Taine, cu comuniunea de credinţă şi prin lucrarea Duhului şi a harului în toţi aceştia. Aceasta nu este nimic altceva decât unitatea trupului lui Hristos, unitatea casei lui Dumnezeu, în care toţi cei care au adormit întru credinţă şi cuvioşie, vieţuiesc laolaltă împreună cu toţi sfinţii şi Sfinţii Părinţi. Fiecare preot, atunci când slujeşte dumnezeiasca Liturghie, nu numai că repetă cuvintele pe care cândva Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur le-au pronunţat dinaintea Sfântului Altar, ci într-o comuniune reală, deşi de nepătruns, el conglăsuieşte cu aceştia înaintea lui Dumnezeu.
În fiecare dumnezeiască slujbă, întreaga Biserică este în chip nevăzut prezentă drept adevărata “unică turmă ce rosteşte într-un glas rugăciuni şi mulţumiri comune Domnului nostru Iisus Hristos şi Părintelui Său ceresc. Aceasta nu este o legătură subiectivă sau psihologică cu trecutul, ci este unitatea ontologică a vieţii. În Biserică, timpul este suspendat, fiindcă aici nu mai există moarte, iar întreruperea vieţii pământeşti suspendă legătura vie a generaţiilor . În Biserică, trecutul este contemporan; iar ceea ce este prezent rămâne ca atare datorită trecutului viu, întrucât Dumnezeu-omul Hristos Carele este “acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13, 8), vieţuieşte permanent în trupul Său divino-uman, cu ajutorul aceluiaşi adevăr, aceleiaşi sfinţenii, aceleiaşi bunătăţi, aceleiaşi vieţi şi instaurează trecutul în prezent. Astfel, spre a avea o vie înţelegere şi conştiinţă ortodoxă, trebuie să înţelegem că toţi membrii Bisericii, de la Sfinţii Apostoli până la cei ce au adormit de curând întru Domnul, sunt contemporani, întrucât ei vieţuiesc pururea în Hristos. Mai mult, astăzi, în fiecare membru al Bisericii Ortodoxe, se pot întâlni toţi apostolii, mucenicii şi Sfinţii Părinţi.
Pentru creştinul ortodox, aceştia sunt mult mai reali decât mulţi dintre contemporanii săi. Acest înţeles al unităţii soborniceşti de credinţă, viaţă şi cunoaştere constituie esenţa realităţii eclesiale a Bisericii. Tocmai această înţelegere ne descoperă adevărul puterii de viaţă dătătoare şi nesfârşite a Dumnezeu-omului Hristos care se descoperă permanent în viaţa divino-umană a Bisericii prin unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea adevărului, vieţii şi credinţei Bisericii. Căci ce înseamnă oare ca cineva să spună că este ortodox? Înseamnă acest lucru: să ia parte la lupta continuă care ne conduce de la starea de om la cea de Dumnezeu-om, adică să fie implicat în procesul nesfârşit de îmbunătăţire a propriei fiinţe cu ajutorul virtuţilor, luptelor şi tainelor teandrice. În acest proces, creştinul ortodox nu este niciodată singur. Orice sentiment, faptă şi gând este atât individual, cât şi universal, nu numai personal şi sobornicesc, dar şi teandric. Atunci când un creştin ortodox cugetă la ceva anume, el face acest lucru împreună cu rugăciunea, cu teamă şi cutremur, întrucât el ştie că ceata îngerilor şi întreaga biserică participă împreună cu el în chip mistic la lupta sa. Creştinul ortodox nu-şi aparţine doar sieşi, ci şi tuturor sfinţilor şi, prin ei, Sfântului nostru Domn, Iisus Hristos.
Atunci când se cercetează pe sine, creştinul ortodox cugetă: duhul meu nu este nimic dacă nu este pătruns şi desăvârşit de către Duhul Sfânt . În viaţa şi sufletul unui creştin ortodox nimic nu are loc după voia omului sau după dorinţa sa, ci totul se întâmplă după voia Dumnezeu-omului Hristos. Prin practicarea virtuţilor evanghelice, creştinul ortodox îşi îndreaptă întreaga atenţie spre Dumnezeu; duhul, sufletul şi voinţa sa se concentrează asupra lui Dumnezeu cu ajutorul Duhului Sfânt. Tot ceea ce îi aparţine este adunat şi universalizat întru Dumnezeu-omul Hristos. Cu întreaga sa fiinţă el înţelege că Biserica Ortodoxă este pururea sfântă şi sobornicească şi că atributul umanităţii îndumnezeite reprezintă trăsătura fundamentală a Bisericii Ortodoxe. Creştinii ortodocşi sunt ortodocşi fiindcă ei păstrează un sentiment permanent al sobornicităţii divino-umane pe care ei îl menţin şi-l întreţin prin rugăciune şi smerenie. Ei nu vorbesc niciodată despre ei înşişi; nu se laudă niciodată; ei nu rămân niciodată la stadiul naturii lor umane inferioare; ei nu idealizează niciodată umanismul. Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Apostoli au dat odată pentru totdeauna definiţia dimensiunii eclesiale a umanităţii îndumnezeite: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Mai întâi Duhul Sfânt şi mai apoi noi; “noi” în măsura în care noi îi îngăduim Duhului Sfânt să acţioneze prin noi. Întreaga metodă prin care Biserica îşi împlineşte activitatea sa divino-umană în lume este inclusă în această definiţie apostolică teandrică. Sfinţii mucenici şi mărturisitori, Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice au primit şi au păstrat această metodă. Dacă cineva părăseşte această metodă, el se desparte de Duhul Sfânt, precum şi de Sfinţii Apostoli, Mucenici, Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice. Mai departe, unul ca acesta deviază de la unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea credinţei teandrice a lui Hristos, cu alte cuvinte el este despărţit de Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolicească, fiindcă ea nu deviază de la această sfântă metodă. Biserica este ortodoxă fiindcă ea permanent mărturiseşte, păstrează şi apără nu numai adevărul ecumenic, apostolic-sobornicesc, teandric al creştinismului, ci şi metodologia ecumenică, apostolic-sobornicească, teandrică a creştinismului. Domnul Iisus Hristos este atât Adevărul, cât şi Calea. Dacă cineva se îndepărtează de metodologia teandrică, unul ca acesta nu poate evita devierea de la adevărul teandric şi de la Dumnezeu-omul Hristos.
Biserica Ortodoxă posedă întreaga învăţătură completă a Dumnezeu-omului Hristos, mai ales fiindcă ea nu deviază de la metodologia teandrică a Sfinţilor Apostoli şi a Sinoadelor Ecumenice.
Aceasta are loc prin asumarea personală a Ortodoxiei, a credinţei apostolice şi patristice, atât în sensul că ei sunt împreună-lucrători cu Duhul Sfânt, cât şi prin faptul că ei ascultă permanent prin rugăciune la ceea ce spune Duhul, fac ceea ce le cere Duhul Sfânt şi permanent îşi examinează propriile lor gânduri şi cuvinte prin Duhul. Întrucât unitatea sobornicească a Adevărului teandric este pururea prezentă în conştiinţa sobornicească a Bisericii Ortodoxe, Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii participă permanent la viaţa teandrică a Bisericii prin acţiunea harismatică a Duhului Sfânt. Acest lucru este reflectat într-o enciclică formulată de către patriarhii ortodocşi, cu câteva secole în urmă: “Noi credem că Duhul Sfânt îndrumă Biserica sobornicească… Biserica este absolut sigur îndrumată de către Duhul de viaţă dătătorul prin Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii… Noi mărturisim că este cu neputinţă ca Biserica sobornicească să greşească sau să facă erori, ori să aleagă minciuna în locul adevărului. Atotsfântul Duh, lucrând prin slujitorii Săi credincioşi, Sfinţii Părinţi şi călăuzitorii duhovniceşti, fereşte Biserica de orice fel de rătăciri” .

***

În occidentul european, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Timp de câteva secole Dumnezeu-omul a devenit din ce în ce mai limitat şi restrâns la umanitatea Sa, devenind în cele din urmă omul infailibil al Romei şi al Berlinului.
Astfel, pe de o parte, a apărut un maximalism umanist creştin occidental (papalitatea), care a luat totul de la Hristos, iar pe de altă parte, un minimalism umanist creştin occidental (protestantismul) care a căutat foarte puţine lucruri de la Hristos sau aproape nimic. În ambele cazuri, omul Îi ia locul lui Hristos, ca având cea mai mare valoare şi fiind măsura tuturor lucrurilor. Astfel, s-a realizat o extrem de dureroasă deformare a Dumnezeu-omului Hristos, a lucrării Sale şi a Învăţăturilor Sale! Papalitatea, în mod persistent şi permanent, a încercat să-L înlocuiască pe Hristos cu omul, până când, în cele din urmă, dogma infailibilităţii omului L-a înlocuit pe Dumnezeu-omul Hristos cu un om infailibil. Prin această dogmă, omul (Papa) a fost proclamat definitiv şi limpede a fi nu numai mai mare decât omul, ci chiar mai mare decât Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice. Prin această răzvrătire împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii ecumenico-soborniceşti, maximalismul papal l-a întrecut chiar şi pe Luther însuşi, fondatorul minimalismului protestant.
Într-adevăr, cel dintâi protest fundamental împotriva Bisericii una, sfântă, sobornicească şi apostolească, se află în cadrul papalităţii, nu în luteranism. Totuşi, tocmai în acest protest se află originile protestantismului. Nu trebuie să ne înşelăm. Maximalismul umanist creştin occidental, adică papalitatea, este în chip fundamental protestantism, întrucât aceasta a îndepărtat temelia creştinismului de la veşnicul Dumnezeu-om Hristos şi a aşezat-o în omul mărginit, pretinzând că aceasta este măsura şi criteriul tuturor lucrurilor. Protestantismul nu a făcut nimic altceva decât doar să accepte această dogmă şi s-o dezvolte până la proporţii şi particularităţi monstruoase. Cu adevărat, deci, protestantismul nu este nimic altceva decât un papism abstract, aplicat la absolut orice, adică principiul fundamental al infailibilităţii unui om a fost aplicat la orice fiinţă umană. După exemplul omului infailibil de la Roma, orice protestant devine infailibil dacă el se pretinde a fi infailibil în probleme de credinţă. Din toate acestea se poate spune că protestantismul este un papism populist, lipsindu-i însă dimensiunea mistică, autoritatea şi puterea. Creştinismul, cu toate adevărurile sale teandrice infinite, a fost limitat în occident la fiinţa umană individuală, având drept consecinţă faptul că creştinismul occidental s-a transformat în umanism. Acest lucru poate părea paradoxal, dar este adevărat. Realitatea istorică a acestui lucru este înfăţişată într-un mod indiscutabil. În esenţa sa, creştinismul occidental este în mod fundamental umanist întrucât l-a declarat pe om infailibil, transformând astfel religia teandrică într-una umanistă. Dovada acestui lucru poate fi aflată în faptul că Biserica romano-catolică L-a transportat pe Dumnezeu-omul Hristos înapoi în ceruri iar în locul Său a aşezat un înlocuitor: Vicarius Christi… Ce absurditate tragică! Să numeşti un înlocuitor şi un reprezentant pentru atotprezentul Domn şi Dumnezeu! Este, desigur, un fapt că această absurditate s-a înfăptuit în creştinismul occidental. Astfel, dezîntruparea Dumnezeului întrupat, dezîntruparea Dumnezeu-omului Hristos s-a realizat.
Umanismul creştin occidental a proclamat faptul că atotputernicul Dumnezeu-omul Hristos nu s-a aflat la Roma şi astfel I-a proclamat un înlocuitor în persoana unui om infailibil.
Este ca şi cum acest umanism I-ar fi spus Dumnezeu-omului: pleacă din această lume şi du-Te în cealaltă întrucât noi îl avem pe reprezentantul Tău care Te reprezintă în chip infailibil în orice lucru. Înlocuirea Dumnezeu-omului Hristos cu o persoană umană se reflectă în înlocuirea unei metodologii teandrice creştine cu una omenească. Odată cu această înlocuire a apărut primatul filosofiei aristoteliene în scolastică, cazuistica şi sfânta inchiziţie în moralitate, diplomaţia papală în arena internaţională. Statul papal, iertarea păcatelor atât prin indulgenţe, cât şi prin radio, şi în cele din urmă, mişcarea iezuită sub diferitele sale forme.
Toate acestea conduc la următoarea concluzie: creştinismul umanist constituie protestul cel mai hotărât împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a rolului Său de criteriu al tuturor lucrurilor. Desigur, se poate afla aici apariţia tendinţei europeanului de a considera umanitatea drept suma tuturor lucrurilor, precum şi valoarea esenţială şi măsura fundamentală a tuturor lucrurilor. În spatele acestui lucru se află un idol: umanul, foarte umanul.
Prin faptul reducerii creştinismului la umanism, însuşi creştinismul s-a simplificat. În acelaşi timp, totuşi, el a fost şi distrus. Astăzi, întrucât există o reapariţie a creştinismului împreună cu umanismul, oamenii discută înlocuirea creştinismului umanist cu o religie politeistă antică. Glasurile câtorva persoane din lumea protestantă care strigă: “Înapoi la Iisus!” sunt strigăte slabe în noaptea fără lună a creştinismului umanist. Tocmai acest creştinism a abandonat valorile şi criteriile teandrice şi actualmente se cufundă în deznădejde, în vreme ce din adâncul secolelor se aud cuvintele aspre ale proorocului Ieremia: “Blestemat este cel ce se încrede în om” (Ier. 17, 5). Privită într-o amplă perspectivă istorică, dogma occidentală referitoare la infailibilitatea umanităţii nu este nimic altceva decât un efort de a revitaliza şi perpetua un umanism european muribund. Aceasta este cea din urmă transformare (transformatio) şi proslăvirea finală (glorificatio) a umanismului. După iluminarea raţionalistă a secolului al XVIII-lea şi pozitivismul celui de-al XIX-lea, nu mai rămâne nimic altceva în cadrul umanismului european în afară de descompunerea sa într-o stare de contradicţie şi de pasivitate.
În acest moment tragic, umanismul religios şi-a făcut apariţia cu dogma infailibilităţii omului şi a salvat umanismul european de la o moarte iminentă. Totuşi, chiar cu tendinţele sale dogmatice extreme, umanismul creştin occidental nu ar putea cuprinde în sine toate contradicţiile mortale ale umanismului european care converg într-o singură dorinţă: aceea de a-L îndepărta pe Dumnezeu-omul Hristos de pe pământ la cer. Acest lucru este valabil întrucât ţelul fundamental al umanismului este acela de a-l face pe om să ajungă fiinţa cea mai valoroasă şi măsura tuturor lucrurilor.

***

În cele din urmă, creştinismul este creştinism tocmai datorită Dumnezeu-omului Hristos, a adevărului său divino-uman şi a modului de viaţă teandric pe care-l oferă creştinismul.
Acesta este adevărul fundamental faţă de care nu se pot face compromisuri. Întreaga înţelegere creştină a ceea ce este cu adevărat valoros se defineşte şi se bazează pe acest lucru.
Hristos, ca Dumnezeu-om, este cea mai sfântă şi preţioasă fiinţă şi măsura infailibilă a tuturor lucrurilor. Deci noi trebuie să fim sinceri şi consecvenţi până la sfârşit. Dacă Hristos nu este atât Dumnezeu, cât şi om, atunci El devine cea mai îndrăzneaţă fiinţă autoproclamată, întrucât El se numeşte pe Sine a fi Dumnezeu şi Domn. Totuşi, realitatea istorică evanghelică demonstrează şi dovedeşte în chip necondiţionat faptul că Iisus Hristos este pe deplin şi cu totul Dumnezeu-omul desăvârşit. Nimeni nu poate fi creştin fără a crede în Dumnezeu-omul Hristos şi în trupul său teandric, Biserica, în care Hristos Şi-a depus în întregime minunata Sa personalitate. Puterea de viaţă dătătoare şi mântuitoare a Bisericii lui Hristos stă în Persoana veşnic vie şi pururea prezentă a Dumnezeu-omului Hristos. El este singura fiinţă nouă, pururea nouă . Acest lucru face ca Noul Testament să fie nou, iar adevărul Evangheliilor să fie pururea nou şi veşnic. Întrucât personalitatea Dumnezeu-omului Hristos este pururea nouă şi plină de tinereţe în desăvârşirea sa teandrică, aceasta nu poate fi schimbată sau înlocuită; ea este mereu şi în mod consecvent aceeaşi. De aceea, Evanghelia este întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi: pentru cei ce vieţuiesc pe pământ, ca şi pentru îngerii din ceruri. Dumnezeu-omul Hristos este unicul Logos, unica minte, unicul sens al omului, cât şi al întregii creaţii. Fără El este cu neputinţă să fie primită cea mai mică încercare în lume sau într-o fiinţă umană cum suntem noi. Dintr-un punct de vedere pur ontologic, Dumnezeu omul Hristos nu este un miracol, ci mai degrabă o necesitate pentru o lume şi o umanitate ca a noastră. Din această pricină, Sfânta Evanghelie spune că dumnezeiescul Logos, întrupându-Se, “a venit întru ale Sale” (Ioan 1, 11). De ce oare ar fi umanitatea dintru ale “Sale” dacă fiinţa umană n-ar fi fost făcută după chipul Său? Şi din nou se spune: “Căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28). Încă o dată suntem identificaţi cu El datorită sufletului nostru cel după chipul lui Dumnezeu. În altă parte a Evangheliei ni se spune că dumnezeiescul Logos este “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). Prin urmare, atunci când El S-a întrupat, El nu a venit printre străini, ci la ai săi. Mărturisindu-L pe Dumnezeu-omul Hristos, noi mărturisim umanitatea noastră hristică, originea divină a omului, măreţia dumnezeiască a omului, precum şi valoarea divină şi sacralitatea persoanei umane. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci pentru care pricină suntem noi “asemănători” dumnezeiescului Logos şi “neam” al lui Dumnezeu?
În esenţă, lupta pentru Dumnezeu-omul Hristos este lupta pentru umanitate. Nu umanistul este cel care luptă pentru omul cel adevărat, omul hristic şi după chipul dumnezeirii, ci mai degrabă oamenii cu o credinţă şi o viaţă hristocentrică (teandrică). Importanţa excepţională a creştinismului pentru neamul omenesc rezidă în neschimbata divinitate şi umanitate de viaţă dătătoare a lui Hristos. Tocmai acest Hristos divino-uman este Cel Care dă sens la ceea ce este omenesc şi transformă nevrednicia nefiinţei în lumina atotfiinţei. Doar prin puterea sa divino-umană, creştinismul este “sarea” pământului, o sare care face ca umanitatea să nu se descompună în păcat şi rău. Dacă, însă, creştinismul se descompune în felurite elemente umaniste, atunci acesta devine neviabil, se transformă într-o sare “nesărată” care, după cuvântul cel pururea plin de adevăr al Mântuitorului, “de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5, 13). Orice efort sau încercare de a armoniza creştinismul cu duhul epocii, cu mişcările trecătoare ale feluritelor epoci istorice sau cu regimurile politice, nu face decât să elimine acea trăsătură aparte a creştinismului care face din el unica religie hristocentrică din lume. Neadaptarea Dumnezeu-omului Hristos la spiritul epocii, ci mai degrabă adaptarea spiritului epocii la duhul veşniciei lui Hristos, la dumnezeiasca umanitate a lui Hristos – aceasta este unica şi adevărata misiune a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi apostolice. Doar în acest mod va putea Biserica să păstreze Personalitatea de viaţă dătătoare şi de neînlocuit a Dumnezeu-omului Hristos, care este în sine fiinţa cea mai de preţ din întregul univers, dintre lucrurile văzute şi nevăzute, precum şi din lumea ce va să fie. El posedă gradul cel mai înalt de sfinţenie şi de valoare, fiind măsura infailibilă a tuturor lucrurilor.
Părintele Iustin admirând câmpurile şi poienile din preajma mănăstirii Chelie;
Imagine de ansamblu a mănăstirii Chelie pe vremea părintelui Iustin.

CUGETĂRI DESPRE INFAILIBILITATEA EUROPEANULUI

1. După Dumnezeu, omul este, fără îndoială, cea mai tainică şi enigmatică entitate din toate zonele gândirii umane. În adâncul fără fund al existenţei umane se învârt contradicţii care sfidează împăcarea: viaţa şi moartea, virtutea şi păcatul, Dumnezeu şi diavolul, şi tot ceea ce există înlăuntrul şi în jurul lor. Prin intermediul tuturor religiilor, filosofiilor, ştiinţelor, civilizaţiilor materiale şi spirituale, neamul omenesc a tot încercat să rezolve în mod fundamental o problemă de o importanţă covârşitoare: problema omului.
Şi din toate aceste străduinţe şi lupte şi-a confecţionat sieşi o zeitate supremă spre a fi idolatrizată drept valoare de vârf şi criteriu suprem. Acest ultim idol este: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Cu alte cuvinte, omul este măsura tuturor fiinţelor şi a tuturor lucrurilor.
Oricum, prin această metodă, omul nu a reuşit să rezolve propria sa problemă. Măsurându-se pe sine prin sine, el nu a reuşit să se înţeleagă nici pe sine, şi nici lumea înconjurătoare (cf. 2 Cor. 10, 12). A trudit în van. A rezumat totul într-un strigăt disperat şi într-o cutremurătoare mărturisire: “De la mine însumi nu ştiu nimic” (1 Cor. 4, 4). “Nu ştiu nimic de la mine însumi. Nu ştiu ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viaţa. Şi simt din toată fiinţa mea că sunt rob al morţii, rob al răului şi, prin păcatele mele, rob al diavolului”. Rezultatul tuturor acestor eforturi umane a fost acela de a ţese un trup din întregul neam omenesc: “trupul morţii” din care tot omul s-a făcut părtaş. Şi ce este ascuns înlăuntrul acestui trup al morţii? – duhoare, putreziciune, viermi. “Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 24). Nimeni, nimeni altul în afară de Dumnezeu-omul Hristos, fiindcă El a biruit moartea prin Învierea Sa. El a distrus “trupul morţii” ca realitate ontologică (cf. Apoc. 20, 14, 10). El a răscumpărat neamul omenesc din moarte şi a oferit darul Vieţii veşnice, al Adevărului veşnic, al veşnicei Iubiri, al veşnicei Dreptăţi, al veşnicei Bucurii şi toate celelalte Virtuţi dumnezeieşti veşnice care pot fi oferite doar de către Dumnezeul Iubirii, de Cel ce iubeşte cu adevărat întreaga omenire. Şi, astfel, El a rezolvat problema omului, întreaga problemă a omenirii.
Când Dumnezeu S-a făcut om, El a apărut ca Dumnezeu-om, iar prin trupul Său – Biserica – el a rămas ca Dumnezeu-om în această lume terestră. El a devenit valoarea de vârf şi criteriul suprem al neamului omenesc pentru totdeauna – singurul Dumnezeu adevărat şi singurul Om adevărat, singurul Dumnezeu desăvârşit şi singurul Om desăvârşit. Ca atare, El este singura valoare supremă şi singurul criteriu ultim al fiinţei fizice şi spirituale, al potenţialismului său teandric şi a tot ceea ce este uman şi al omului. Doar în Dumnezeu-omul Hristos s-a văzut omul pe sine împlinit şi veşnic pentru prima oară. El s-a recunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. Drept urmare, un nou principiu general al valorii şi al cunoaşterii se aplică neamului omenesc: “Dumnezeu-omul Hristos este măsura tuturor lucrurilor şi fiinţelor”. Totuşi, principiul “omul este măsura a orice”, continuă să domine în cea mai mare măsură în lumea idolatră şi politeistă necreştină “ferro ignique”. Aceasta l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să rezume toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi cea după Hristos (Col. 2, 8).
2. Numai Dumnezeu-omul Hristos este desăvârşit, Om cu adevărat desăvârşit şi în chip simultan, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu poate fi supus unor consideraţii de ordin critic. El a fost limpede interpretat şi rostit de către de Dumnezeu purtătorii Sfinţii Părinţi de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treaptă de desăvârşire. Prin Dumnezeu, sufletul său a fost desăvârşit şi împlinit, împreună cu conştiinţa sa, voinţa, mintea, inima şi trupul său; într-un cuvânt, întreaga sa fiinţă s-a unit cu Hristos şi astfel cel mai important miracol cu putinţă, cu adevărat vrednic de dragostea noastră, a avut loc.
Dumnezeu-omul Hristos a rămas în această lume a noastră, ca şi în întregul univers prin Biserica Sa, prin Trupul Său, aşa încât orice om să se poată alătura trupului Dumnezeu-omului Hristos şi în acest mod să realizeze deplina şi completa sa desăvârşire (cf. Efes. 3, 6). Doar în Dumnezeu-omul Hristos şi prin El poate fiecare persoană omenească să devină cu adevărat şi cu totul umană. Doar cu Dumnezeu-omul Hristos şi Biserica Sa şi prin Biserica Sa “dimpreună cu toţi sfinţii” este cu putinţă să ajungi la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). În Dumnezeu-omul Hristos, “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, astfel încât, în Biserică şi prin Biserică, plinătatea Dumnezeirii poate fi acordată fiecăruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi împlinit în fiecare dintre noi doar “împreună cu toţi sfinţii”, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, şi întemeindu-ne pe Sfânta Credinţă şi Sfânta Iubire (Efes. 3, 17-20).
Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul este de fapt fără cap, cu adevărat fără eu, fără eul cel veşnic, fără un eu nemuritor asemănător lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul nu există; el este ceva mai puţin decât un om, pe jumătate om sau nu este om deloc. Iar odată ajunşi în acest punct, trebuie să adăugăm următorul adevăr: fără Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al morţii, al păcatului şi al diavolului.
Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, îşi dă seama omul de potenţialul său hărăzit lui de către Dumnezeu. El devine “dumnezeu prin har” şi în acest fel el îşi realiza potenţialul deplin al existenţei şi personalităţii sale. El ajunge la veşnicia sa veşnică prin omenitatea dumnezeirii. Vieţuind în timpul hristocentric al Bisericii “dimpreună cu toţi sfinţii”, omul ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi. Iar el este plin de bucuria sfântului mesaj şi a cereştii porunci a Sfântului Vasile cel Mare: “O creatură a lui Dumnezeu vine la viaţă şi dumnezeu este chemat” . Creat cu potenţialul de a deveni dumnezeu-om, omul se străduie, în cadrul trupului hristocentric al Bisericii, să-şi facă mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, să ajungă la transfigurarea minţii sale proprii prin Hristos. “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16). El se străduieşte chiar să se asemene voii lui Dumnezeu, să-şi transfigureze propria voinţă întru cea a lui Dumnezeu şi să-şi facă trupul asemănător celui al lui Hristos, transfigurându-l întru Domnul: “Trupul însă nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup” (1 Cor. 6, 13).
Unit cu Hristos prin Biserică şi în Biserică, omul ajunge din nou la starea sa originară, asemenea lui Dumnezeu, împlinind acest lucru într-o manieră pururea ascendentă prin dumnezeiasca virtute a cugetării celei asemănătoare cugetelor lui Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29).
Dar fără Dumnezeu-omul Hristos şi independent de El, omul riscă pururea să ajungă asemenea celui rău, întrucât păcatul este în acelaşi timp puterea şi icoana diavolului. Acţionând independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine în mod voit la o stare demonică a păcatului. El devine rudă a diavolului. “Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul” (1 Ioan 3, 8). Noi nu trebuie să uităm că principalul obiectiv al diavolului este de a-l lipsi pe om de potenţialul său dumnezeiesc, de a-l îndepărta de Dumnezeu, de a-i şterge asemănarea sa cu Dumnezeu şi de a-l transforma astfel într-o fiinţă asemănătoare lui. Antropocentrismul umanist este în esenţă demonocentrism. Ele amândouă nu doresc decât un singur lucru: să-şi aparţină doar lor înşile, să fie doar în ele însele şi pentru ele însele. În acest fel, ele ajung la împărăţia “celei de a doua morţi” unde nu există nici Dumnezeu şi nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).
Ceea ce s-a prezentat până aici nu este nimic altceva decât umanismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii (Teoumanism, Teohominism).
3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv până la cel mai sofisticat, de la cel fetişist la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, aflat el însuşi într-un context spiritual dat, într-o situaţie empirică materială, precum şi într-un context istoric anumit. Întreaga esenţă a oricărui tip de umanism este omul (homo), iar încapsulat în ontologia oricărui tip de umanism nu se află altceva decât umanismul (homo hominis). Omul reprezintă cea mai înaltă valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Acesta este în esenţă, în miezul său, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiză finală, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentistă, renascentistă şi postrenascentistă – de sorginte protestantă, filosofică, religioasă, socială, ştiinţifică, culturală sau politică – toate tipurile de umanism european, se străduie conştient sau inconştient, ele luptă neîncetat pentru a ajunge la un singur rezultat: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-omul Hristos cu o credinţă în om, să înlocuiască Evanghelia lui Hristos cu una omenească, să înlocuiască filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omenească, să înlocuiască cultura hristocentrică cu una omenească. Pe scurt, ele caută să înlocuiască viaţa cea după Hristos şi întru Hristos cu una făcută după tipare omeneşti.
Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole până când, în secolul al XIX-lea, în anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Această dogmă a devenit ulterior dogma centrală a papalităţii. În vremurile noastre, în timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, această doctrină a fost discutată atât de insistent şi cu atâta dibăcie încât noţiunea inviolabilităţii şi neschimbabilităţii ei a fost cu tărie consolidată. Această doctrină are o semnificaţie covârşitoare pentru soarta civilizaţiei europene şi pentru vremurile apocaliptice în care aceasta a apărut. Prin această dogmă, toate tipurile de umanism european şi-au construit idealurile şi idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema şi ultima dumnezeire.
Panteonul umanist european şi-a stabilit propriul său Zeus. Sinceritatea este limbajul adevărului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi politeismului, renaşterea criteriilor şi a judecăţilor de valoare idolatre. Trebuie spus şi acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusă între dogmele umanismului idolatru care, în prima instanţă, a fost umanism elenic. Valoarea oricărui lucru a fost introdusă ca dogmă. Toate trăsăturile culturii şi civilizaţiei elenice, valorile lor, filosofiile, meşteşugurile, politicile, ştiinţa lor, au fost toate introduse ca dogme.
“Măsura tuturor lucrurilor este omul”. Şi ce înseamnă acest lucru? Este o definiţie a dogmei idolatriei. În felul acesta a sosit momentul când încântarea şi suficienţa de sine a europeanului a devenit dogmă, un obiectiv după care tipurile de umanism european au tânjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezintă afirmaţia nietzscheiană – Ja-Sagung – extinsă la întreaga sa concepţie a umanismului european. “Ja-Sagung” face parte din cultura şi civilizaţia europeană, amândouă fiind cu adevărat idolatre şi politeiste în obiectivele şi metodele lor. Evanghelia şi porunca Dumnezeu-omului Hristos este: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).
Dar observaţi ce a fost omis din proclamaţia culturii umaniste europene şi a civilizaţiei sale. Nu există nici o menţiune cu privire la scopul existenţei umane sau a mijloacelor prin care omul funcţionează. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mântuitor al omului din păcatele sale, din moarte şi de sub tirania diavolului, Singurul care reînnoieşte şi eternizează, care învie şi înalţă, care-l face pe om veşnic şi-l îndumnezeieşte, mântuindu-l şi aducându-l în Împărăţia Luminii şi Care, cu tărie şi limpezime, susţine că scopul suprem al existenţei şi al vieţii omului este acela al desăvârşirii sale, la fel precum şi Dumnezeu este desăvârşit (Matei 5, 48). Ce nu pronunţă umanismul european drept scop al existenţei umane în contradicţie cu El! Adevărul evanghelic “lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesită eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, diavolul este “Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care în mod voit “zace sub puterea celui rău” şi persoana care-L urmează pe Dumnezeu-omul Hristos nu există nimic comun.
Cel care-I urmează lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinţă a Adevărului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevărate şi le socoteşte a fi dogme. În acest punct este întotdeauna necesar să luăm o hotărâre de valoare decisivă: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, în toate eforturile sale, se înfăţişează pe sine ca acţionând cu îndreptăţire de sine şi ca fiind suprema valoare şi criteriul de vârf. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. În împărăţia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de către Vicarius Christi, în felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat în ceruri. Prin dogma infailibilităţii, papa a uzurpat pentru sine, adică pentru om, întreaga jurisdicţie şi toate prerogativele care aparţin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserică, biserica papală, şi a devenit în ea începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, conducătorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. În acest fel, dogma infailibilităţii papei a fost ridicată la gradul de dogmă centrală a papalităţii. Iar papa nu poate nega acest lucru atâta timp cât rămâne papă al unei papalităţi umaniste.
4. În istoria neamului omenesc au existat trei căderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. Principala caracteristică a căderii în păcat este mereu aceeaşi: a dori să fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori să fii desăvârşit pentru tine însuţi şi a vrea să fii Dumnezeu tot de dragul tău. În acest mod, în chip inconştient, omul se aseamănă diavolului, fiindcă şi diavolul a dorit să devină Dumnezeu de dragul lui, a dorit să se aşeze în locul lui Dumnezeu. Iar prin această înălţare de sine, el s-a făcut de îndată diavol, cu totul despărţit de Dumnezeu şi pururea în contradicţie cu El.
Prin urmare, esenţa păcatului, a oricărui păcat, constă în această arogantă mărire de sine. Aceasta este esenţa însăşi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decât a dori să te păstrezi doar înlăuntrul propriei tale fiinţe, a nu te dori în adâncul fiinţei tale decât pe tine însuţi. Tot diavolul se află aici: în dorinţa de a-L alunga pe Dumnezeu, în dorinţa de a exista doar pentru tine însuţi şi în tine însuţi, de a fi pururea în contradicţie cu Dumnezeu şi tot ceea ce Îi aparţine Lui. Şi ce este oare aceasta? Este egoismul şi iubirea de sine îmbrăţişată întru toţi vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindcă iată ce este în esenţa sa umanistul – întru totul închis înlăuntrul său, trăind prin sine, pentru sine, pururea în contradicţie cu Dumnezeu. Aici rezidă orice tip de umanism.
Culmea unui astfel de umanism de orientare satanică este dorinţa de a deveni bun de dragul răului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru îşi are originea în promisiunea diavolului făcută protopărinţilor noştri în rai – şi anume aceea că prin ajutorul său “Ei vor deveni dumnezei” (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potenţial teandric de către Dumnezeu Care iubeşte omenirea, aşa încât el să se poată îndrepta în mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, întemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, însă, cu voia sa liberă, a căutat nepăcătuirea prin păcat, L-a căutat pe Dumnezeu prin diavolul. Şi desigur că mergând pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemăsurata Sa iubire de oameni şi marea Sa milostivire.
Făcându-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a îndreptat din nou pe om către Sine. El l-a adus în Biserica Sa, care este trupul Său, îi dăruieşte răsplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine şi fericitele virtuţi. Şi în acest fel i-a dăruit omului tăria de a ajunge “la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (Efes. 4, 13), de a împlini, cu alte cuvinte, destinul său divin, de a deveni în chip voit dumnezeu-om prin har. Căderea papei este rezultatul dorinţei de a-L înlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om.
5. După afirmaţiile misticului tâlcuitor, Sfântul Ioan Damaschin, în lumea noastră, Dumnezeu Hristos este “singurul lucru nou sub soare” . Într-adevăr, această veşnică noutate I se aplică nu numai Prezenţei Sale teandrice, ci şi Lucrării Sale teandrice, precum şi trupului Său teandric, Biserica. Şi omul este, de asemenea, nou, veşnic nou (“o nouă creaţie”) în noutatea sa teandrică, în toate experienţele sale teandrice pe calea mântuirii, sfinţirii, transfigurării, unirii cu Dumnezeu, a asemănării sale cu Dumnezeu-omul Hristos.
În această lume în care trăim totul îmbătrâneşte şi moare. Doar persoana care s-a îmbrăcat pe sine întru Hristos şi se aseamănă cu Dumnezeu-omul Hristos, care participă la viaţa trupului Său, Sfânta Biserică Ortodoxă, devenind mădular al ei, nu îmbătrâneşte şi nu moare fiindcă unul ca acesta a devenit parte integrantă, vie, a sfântului şi veşnicului trup teandric al lui Hristos, Biserica, în care omenitatea fiinţei umane se dezvoltă şi “sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19), dobândind “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Aceasta înseamnă că omul creşte şi se dezvoltă încontinuu şi fără de hotar spre unitatea cu Dumnezeu, în dumnezeiasca infinitate în care întreit strălucitorul Domn Dumnezeu a înzestrat umanitatea atunci când l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa.
Dumnezeu-omul Hristos este atât de extraordinar, de nou şi de unic, încât în realitate “Adevărul” venea din El (Ioan 1, 17) şi prin El a rămas în lumea noastră. Înainte de El şi fără El – acum şi pururea Adevărul nu există. Cu adevărat, el nu există fiindcă doar Ipostasul Dumnezeu-omului Hristos este Adevărul. “Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Şi întrucât omul nu există în mod independent de Dumnezeu-omul Hristos, nu poate exista vreun adevăr pentru el independent de Dumnezeu-omul Hristos. Totul este nou în Dumnezeu-omul Hristos şi datorită Lui. El Însuşi este cel dintâi, urmat de mântuire, învăţătura cu privire la mântuire şi mijloacele de mântuire. Iar mesajul Dumnezeu-omului Hristos pentru neamul omenesc este absolut nou: să despărţim păcatul de păcătos, să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos, să ucidem păcatul, totuşi să-l mântuim pe păcătos.
Nu consideraţi că păcătosul este totuna cu păcatul. Nu-l daţi morţii pe păcătos din pricina păcatului. Mântuiţi-l de păcat! Un exemplu izbitor de acest fel îl reprezintă femeia prinsă asupra faptului de adulter. Atotmilostivul Mântuitor a despărţit păcatul ei de existenţa ei cea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El a condamnat păcatul, dar a avut milă faţă de păcătos. “Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11). Aceasta este metoda ortodoxă a însănătoşirii, fixată ca dogmă, aceea de a-l mântui pe păcătos de păcat.
Această metodă a Sfintei Tradiţii, promovată după înţelepciunea lui Dumnezeu şi fixată în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi, a fost exprimată în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu de către Sfântul Simeon Noul Teolog: “Binele nu este bine dacă nu dă roade bune” . În lumina acestei sfinte, evanghelice Tradiţii Ortodoxe este o atrocitate, contrară Evangheliei şi antihristică, faptul de a ucide un păcătos fiindcă a păcătuit. Ca atare, nu există nici o “sfântă inchiziţie” care să poată fi considerată drept sfântă. La o analiză finală, toate tipurile de umanism ucid păcătosul din pricina păcatului, exterminând păcătosul dimpreună cu păcatul. Acestea nu-L doresc pe Dumnezeu-omul Hristos, Care este singura mântuire a omului de păcat, de moarte şi de diavolul.
Cel ce nu este pentru Dumnezeu-omul Hristos este în consecinţă şi împotriva omului, fiind în acest mod un ucigaş de oameni şi, în plus, se şi sinucide. Unul ca acesta îl lasă pe om sub stăpânirea deplină a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care numai Dumnezeu-omul Hristos îl poate salva, fiindcă nimeni altcineva de sub cer nu poate face acest lucru. Folosind el însuşi metodele păcătoşilor, umanistul se sinucide spiritual în mod inevitabil. El îşi ucide propriul său suflet, el se predă iadului, unei veşnice însoţiri cu diavolul, cel ce este dintotdeauna ucigaş de oameni (Ioan 8, 44).
6. Ce lucru îi oferă omului Dumnezeu-omul Hristos, lucru pe care nimeni altcineva nu i-l poate oferi? E vorba de biruinţa asupra morţii, păcatului şi asupra diavolului; Viaţa veşnică, Adevărul veşnic, Dreptatea, Virtutea, Dragostea, Bucuria veşnică: întreaga plinătate a Dumnezeirii şi a desăvârşirii dumnezeieşti. Aşa după cum ne spune Apostolul: Dumnezeu-omul Hristos le dăruieşte oamenilor “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9). De fapt, doar El, minunatul Dumnezeu-om este “partea cea bună” (cf. Luca 10, 42) de care are nevoie omul în lumea şi în viaţa sa. Prin urmare, doar Dumnezeu-omul este îndreptăţit să ne ceară ceea ce nimeni altcineva nu a îndrăznit vreodată să ceară: ca noi să-L iubim pe El mai mult decât ne iubim părinţii, rudele, copiii, prietenii, pământul, îngerii sau pe oricine altcineva din lumea cea văzută şi din cea nevăzută” (Mt. 10, 37-39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31-39).
7. Cel de-al doilea Conciliu Vatican a avut drept consecinţă renaşterea tuturor formelor de umanism european, renaşterea cadavrelor. Întrucât Hristos Dumnezeu-omul este prezent în lumea noastră, orice formă de umanism nu este decât un cadavru. Lucrurile au ajuns până aici întrucât Conciliul a insistat în păstrarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Examinate din punct de vedere al superiorităţii veşnicului viu Dumnezeu-omul nostru Iisus Hristos, toate formele de umanism se aseamănă cu nişte utopii criminale într-o măsură mai mare sau mai mică. În numele omului, ele găsesc diferite căi de a ucide omul, de a-l extermina ca entitate fizică şi spirituală. Toate formele de umanism ajung la un rezultat tragic, iraţional: se îneacă cu ţânţarul şi înghit cămila.
În problema infailibilităţii, noţiunea a fost înălţată la rang de dogmă. Şi este o oroare, o oroare cumplită. De ce? Fiindcă însăşi dogma cu privire la infailibilitatea omului nu este nimic altceva decât cutremurătoarea înmormântare a oricărei forme de umanism evanghelic, de la ideile pe care Vaticanul le-a stabilit drept dogmă până la umanismul satanic al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei, toţi zeii sunt morţi, în frunte cu europeanul Zeus. Morţi, până când în inimile ofilite de necredinţă se va naşte o căinţă adevărată, care să nege egoismul şi răutatea, căinţă însoţită de fulgerele şi tunetele Golgotei, împreună cu transformările şi cutremurele învietoare, precum şi cu furtunile şi înălţările sale bogate. Şi atunci? Atunci doxologiile lor aduse viului, veşnicului, minunatului Dumnezeu-omul Hristos, singurul care iubeşte omenirea cu adevărat, vor fi fără de sfârşit.
8. Ce se află în miezul dogmei referitoare la infailibilitatea papală (adică a omului)? Acolo se află îndepărtarea omului de Dumnezeu. Acest lucru este căutat de către toate formele de umanism, chiar şi de către cele religioase. Toate îl readuc pe om la idolatrie, la politeism, la moartea îndoită: fizică şi spirituală. Îndepărtându-se de Dumnezeu-omul Hristos, orice formă de umanism devine treptat nihilism. Acest lucru demonstrează falimentul simultan al tuturor formelor de umanism, condus de cel al papalităţii care, direct sau indirect, voit sau fără de voie, este tatăl tuturor formelor de umanism european. Falimentul dezastruos al papalităţii rezidă în dogma infailibilităţii papale. Tocmai această dogmă a nihilismului este cea mai dăunătoare. Din această pricină, europeanul, într-o manieră hotărâtă şi doctrinară a proclamat dogma suficienţei de sine şi, în acest fel, a declarat că nu mai are nevoie de Dumnezeu-omul Hristos. Nu mai este loc pentru El pe pământ. El a fost cu totul înlocuit de reprezentantul lui Hristos pe pământ – Vicarius Christi. Cu adevărat, aceasta este dogma prin care toate formele de umanism vieţuiesc, dogmă pe care o urmează şi o proclamă cu tărie. Toate formele de umanism european nu sunt în esenţa lor altceva decât o nesfârşită revoluţie împotriva Dumnezeu-omului Hristos. Făcând uz de toate metodele cu putinţă, ele ajung la răsturnarea tuturor valorilor (Umwertung aller Werte). Dumnezeu-omul Hristos este pretutindeni înlocuit de om.
Pe toate tronurile europene stau umaniştii europeni. În consecinţă, nu există doar un singur Vicarius Christi, ci nenumăraţi alţii, îmbrăcaţi în felurite veşminte. La o analiză finală, dogma cu privire la infailibilitatea papei a condus la proclamarea infailibilităţii generale a omului. Şi de aici au urmat nenumăraţii papi ai tuturor culturilor europene, ai Vaticanului şi ai protestantismului. Între ei nu există diferenţe esenţiale fiindcă, după cum afirmă Homiakov, vizionarul adevărului, papalitatea este cea dintâi formă de protestantism.
9. Infailibilitatea este o trăsătură teandrică naturală şi o funcţie teandrică naturală a Bisericii, care este Trupul teandric al lui Hristos şi al cărei veşnic conducător (cap) este Adevărul, Adevărul atotcuprinzător, Cel de-al doilea Ipostas al Atotsfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-omul. În ceea ce priveşte dogma cu privire la infailibilitatea papei, acesta a fost practic proclamat a fi însăşi biserica, iar papa – om fiind – a uzurpat locul Dumnezeu-omului Hristos. Acesta este cel din urmă triumf al umanismului şi în acelaşi timp “cea de-a doua moarte” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papalităţii, iar prin ea şi după ea, moartea oricărei forme de umanism. Aşadar, dogma infailibilităţii papale nu este numai o erezie oarecare, ci cu adevărat cea mai mare erezie împotriva Adevăratei Biserici a lui Hristos care a existat în lumea noastră de la venirea Dumnezeu-omului Hristos printre noi. Nici o altă erezie nu a fost atât de violentă şi de totală împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale precum a fost papalitatea cu dogma infailibilităţii papei (adică a omului). Nu există nici o îndoială asupra ei. Această dogmă este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeu-omului Hristos pe acest pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului, de data aceasta nu pe lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal. Iar toate aceste lucruri sunt iad, blestem pentru biata făptură pământească numită om.
10. Există oare vreo cale de ieşire din aceste nenumărate iaduri umaniste? Există oare vreo înviere din aceste nenumărate morminte europene? Există oare vreun remediu pentru acele nenumărate boli mortale? Există, sigur că există. Pocăinţa. Acesta este mesajul veşnic al Evangheliei lui Hristos: “pocăiţi-vă spre cunoaşterea adevărului” (2 Tim. 2, 25). Altminteri nu este cu putinţă ca cineva să creadă în atotmântuitoarea Evanghelie a Dumnezeu-omului Hristos: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Pocăinţa dinaintea Dumnezeu-omului Hristos este singurul leac pentru păcat, singurul leac pentru toate păcatele, chiar pentru cele mai mari cu putinţă. Nu există îndoială. Pocăinţa este leacul chiar şi pentru acesta, pentru cel mai mare păcat al papalităţii, şi anume acel arogant păcat al infailibilităţii papale, aşa cum este unicul remediu şi pentru fiecare formă de umanism luată în parte şi pentru toate luate la un loc.
Da, da, da. Din acest mare păcat al infailibilităţii, europeanul “infailibil”, europeanul umanist poate fi salvat numai printr-o pocăinţă din toată inima şi transfiguratoare dinaintea minunatului, atotmilostivului Iisus Hristos, Dumnezeu-omul, singurul Mântuitor al neamului omenesc din toate păcatele, din orice rău, din orice iad, de orice demon, din orice raţionalism umanist, din orice fel de păcat pe care imaginaţia omenească şi-l poate imagina.
Pentru aceste motive, toţi sfinţii de Dumnezeu purtători şi de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi, şi în mod deosebit în cei de la cele şapte sfinte sinoade ecumenice, concentrează toate problemele din Biserica lui Hristos problema Persoanei lui Hristos, Dumnezeu-omul, până când Cel ce este cea mai mare, unica, cea mai de preţ comoară pentru toate fiinţele umane va fi aflată, nu pe acest pământ, ci în Împărăţia lui Dumnezeu. Problema hristologică este întreaga lor problemă, unica şi cea mai importantă. Pentru ei, Hristos Dumnezeu-omul este întreaga lor problemă, unica şi cea mai importantă. Pentru ei Hristos Dumnezeu-omul este unica valoare a Bisericii lui Hristos. Mesajul lor veşnic este acesta: renunţaţi la toate pentru Hristos; nu renunţaţi pentru nimic în lume la Hristos! Iar în jurul acestui sfânt semnal răsuna veşnicul lor mesaj plin de bucurie: nu umanismul, ci umanismul divino-uman! Nu omul, ci Dumnezeu-omul Hristos mai înainte de orice şi mai presus de orice!
11. Cum se simte un creştin ortodox în prezenţa Dumnezeu-omului Hristos? El se simte cu totul şi cu totul păcătos. Acesta este sentimentul lui, aceasta este atitudinea lui, gândirea lui, felul lin de a vorbi, conştiinţa sa, spovedania sa, întreaga sa fiinţă. Acest sentiment al totalei păcătoşenii personale în prezenţa Prea Dulcelui Domn Iisus Hristos este sufletul sufletului său şi inima inimii sale. Cercetaţi pe scurt rugăciunile de pocăinţă, odele, imnele, stihirile acatistelor şi paracliselor şi veţi constata de îndată că acest sentiment constituie o sfântă îndatorire şi o realitate a rugăciunii pentru fiecare creştin ortodox fără excepţie. Această cale a fost bătută de către nemuritorii noştri dascăli, Sfinţii Părinţi care pururea ne călăuzesc şi ne învaţă. Să-i amintim măcar pe doi dintre aceştia: Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfinţenia lor este heruvimică, fără nici o îndoială. Rugăciunea lor este absolut serafimică. Cu toate acestea, ei înşişi îşi exprimă un sentiment şi o conştiinţă de totală păcătoşenie personală şi în acelaşi timp o atitudine de profundă pocăinţă.
Aceasta este contradicţia (antinomia) existenţială din credinţa noastră apostolică, evanghelică, ortodoxă şi smerenia, pe de o parte, şi mândria pe de alta. Inegalabila privighetoare a Evangheliei Dumnezeu-omului Hristos, Sfântul Ioan Hrisostom spune: “Temelia oricăreia dintre filosofiile noastre este smerenia” . Smerenia este temelia filosofiei noastre cu privire la viaţă şi la lume, la timp şi veşnicie, cu privire la Dumnezeu-omul Hristos şi la Biserică. Pe de o parte, temelia oricărei forme de umanism, inclusiv cea care a fost stabilită drept dogmă, este mândria, credinţa în puterea raţiunii umane, în mintea sa. Mândria l-a transformat chiar şi pe strălucitorul Lucifer în diavol. Mândria este boala mintală incurabilă a diavolului. Înlăuntrul ei se află şi din ea emană toate celelalte rele diabolice.
Pe de altă parte, smerenia ne învaţă să ne punem toată nădejdea şi toată încrederea în sfânta, soborniceasca şi teandrica minte a Bisericii care este “mintea lui Hristos”. “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16). În cadrul trupului teandric al lui Hristos, Biserica Ortodoxă, noi Îl avem pe Hristos Dumnezeu-omul drept orice: cap, trup, viaţă, adevăr, dragoste, credincioşie, timp şi veşnicie, precum şi prin credinţa în El şi în viaţa noastră întru El (Efes. 4, 11-21). Aceasta fiindcă “Întru El au fost făcute toate şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Col. 1, 16-18). El, Dumnezeu-omul Hristos şi nu un om, oricine ar fi acesta.
12. Cu smerenie îmi cer iertare fiindcă eu, un biet nevrednic păcătos, cu adevărat un nevrednic păcătos, am îndrăznit să rostesc aceste puţine cuvinte cu privire la Cel de-al doilea Conciliu Vatican. Am făcut acest lucru din ascultare. Mi s-a cerut acest lucru mie, unui neînsemnat şi nevrednic păcătos. Mi-am îndeplinit sarcina, sub ascultare, cu sinceritate, conştiincios, cu inima grea, cu multe suspine şi bizuindu-mă pe ajutorul celui dintâi şi mai mare dintre apostoli, Sfântul Petru (cf. 1 Petru 3, 15). Dacă vreunul dintre cei ce citesc aceste cugetări se simte jignit, îmi cer iertare. Doar din pricina păcătoşeniei mele nu am putut exprima mai bine realitatea care izvorăşte din veşnicul Adevăr. Şi încă vă mai rog ca să-L rugaţi pe Dulcele nostru Domn Iisus Hristos Care e plin de milostivire faţă de fiecare păcătos care se pocăieşte, să-mi ierte multele păcate pe care le-am săvârşit din tinereţile mele până în acest ceas. Fiindcă cred din toată inima că rugăciunea dreptului este de mare preţ (Iacov 5, 16), chiar în cazul unui păcătos atât de nevrednic ca mine, aşa cum sunt eu în toată fiinţa mea.

***

Nota traducătorului ediţiei în limba engleză: Desigur, aşa cum sunt ei folosiţi de autor, termenii “Europa” şi “european” nu au doar o semnificaţie geografică, ci se referă la un mod de viaţă care s-a răspândit în Europa creştină, care astăzi funcţionează ca un fel de controlor prin excelenţă a problemelor întregii lumi şi a vieţii omului în general. De aici şi folosirea de către autor a termenilor de “umanism european” şi “ecumenism”. În biserica zilelor noastre, ecumenismul este parţial acceptat, iar felurite aspecte ale acestei poziţii au pătruns şi sunt aplicate în toate aspectele vieţii omeneşti, oferindu-i trăsături ecumenice sau universale.
Doar cel ce poate recunoaşte înspăimântătoarele dimensiuni ale acestui fenomen şi consecinţele sale, şi care înţelege în acelaşi timp ceea ce este Biserica cu adevărat, va putea aprecia nevoia de “asprime” a cugetului exprimată de autor faţă de “civilizaţia europeană” şi “ecumenismul” ei. În acest punct, responsabilitatea individuală se transmite crucii responsabilităţii universale, acolo unde responsabilitatea fiecăruia se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor, aşa după cum spune autorul, acesta fiind “atributul caracteristic al fiecărui sentiment creştin”.

Surorile şi maicile de la mănăstire Chelie.

TEORIA CUNOAŞTERII
LA SFÂNTUL ISAAC SIRUL

Introducere

În filosofia europeană, într-o măsură mai mare sau mai mică, omul apare întotdeauna ca fiind o fiinţă fragmentată. Nicăieri, el nu este văzut ca un întreg, ca fiind împlinit şi unificat, ci întotdeauna ca fiind fărâmiţat în fragmente care ar birui încercarea oricărui gânditor de a le uni într-un singur tot. Pe de o parte, realismul separă omul de înţelegerea sa, văzând-o pe aceasta din urmă drept izvorul principal al adevărului şi măsura cea mai înaltă a tot ceea ce există, atribuindu-i întreaga valoare, conferindu-i putere absolută şi idolatrizând-o, diminuând în acelaşi timp celelalte forţe fizice şi psihice ale omului.
Gândirea critică, din punctul ei de vedere, este o apologie a raţionalismului şi senzualismului care coboară înţelegerea şi omul dimpreună cu ea, la nivelul simţurilor. Cât despre panteism şi toate celelalte sisteme moniste de acest fel, acestea consideră lumea şi omul drept o masă de elemente opuse şi contradictorii care nu pot fi aduse niciodată la o unitate logică, singulară. Toate aceste sisteme filosofice conduc la acelaşi rezultat: o înţelegere superficială, fenomenală, atât a omului, cât şi a lumii.
Omul filosofiei fenomenaliste – o filosofie care este întotdeauna şi relativistă – este omul fără un punct focal central. Unde se află situată lumea? Şi unde se află situat omul? Care este temelia intelectului şi a cunoaşterii? Omul încearcă să se explice pe sine în termenii lucrurilor, dar cu o totală lipsă de reuşită, fiindcă definindu-se pe sine în termenii lucrurilor, omul se reduce în cele din urmă şi pe sine la un lucru, la materie. Oricât de mult ar lupta el să convingă, omul filosofiei fenomenaliste nu e capabil să certifice realitatea obiectivă a lucrurilor şi cu atât mai puţin poate el să arate că lucrurile posedă adevăr.
Încercând să-l explice pe om prin om, filosofia ajunge la un rezultat bizar: ea prezintă o imagine oglindă a unei imagini oglinzi. Într-o ultimă analiză, o astfel de filosofie, oricare i-ar fi calea, este focalizată pe materie şi om. Şi atunci, un singur lucru poate fi conchis din toate acestea: neputinţa oricărei cunoaşteri adevărate a omului sau a lumii. Acest lucru obligă spiritul filosofic al omului să elaboreze tot felul de ipoteze care transcend atât omul, cât şi materia. Prin idealism el face un salt în supranatural. Dar acest salt, la rândul său, conduce la scepticism, fiindcă idealismul filosofic consideră omul drept o realitate metaempirică, care nu poate fi nici descrisă şi nici dovedită.
Omul, aşa cum este el socotit de filosofia relativistă, este supus unui destin tragic, fiindcă el a demonstrat că adevărul transcende atât omul, cât şi materia. Există o prăpastie de netrecut între om şi adevăr. Omul se află de o parte a acestei prăpăstii şi nu poate afla calea de a ajunge de cealaltă parte unde se află adevărul transcedental. Dar puterea Adevărului, de cealaltă parte, răspunde la neputinţa omului aflat de partea aceasta. Adevărul transcendent trece prăpastia, ajunge de partea noastră şi se revelează pe sine întru persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul. Printr-Însul, Adevărul transcendent devine imanent în om. Hristos revelează adevărul şi prin Sine. El îl revelează nu prin gândire sau raţiune, ci prin viaţa care este a Lui. El nu numai că posedă adevărul, El Însuşi este Adevărul. În El Fiinţa şi Adevărul sunt una.
De aceea El, în persoana Sa, nu numai că defineşte adevărul, ci arată şi calea către El: cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte adevărul, iar adevărul îl va face liber (cf. Ioan 8, 32) de păcat, minciună şi moarte. În persoana Dumnezeu-omului Hristos, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi. Înţelegerea omului nu este răsturnată, ci este reînnoită, curăţită şi sfinţită. Este adâncită şi îndumnezeită, dându-i-se posibilitatea de a cuprinde adevărurile vieţii în lumina Dumnezeului făcut om. În Hristos, Adevărul absolut a fost oferit în totalitatea sa într-un mod personal şi real. Iată de ce numai El singur, dintre toţi cei născuţi pe pământ, posedă cunoaşterea integrală a adevărului şi o poate oferi mai departe. Omul care doreşte să cunoască adevărul trebuie să se facă una cu Dumnezeu-omul Hristos, să devină un singur trup cu El şi să ajungă membru al Trupului Său divino-uman, Biserica (Efes. 5, 30; 3, 6). Ajungând astfel, unul ca acesta dobândeşte “mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16), gândind, vieţuind, simţind întru Hristos, ajungând astfel la o cunoaştere integrală a Adevărului. Pentru omul în Hristos, antinomiile minţii nu sunt opuşi ireconciliabili; ele sunt doar nişte rupturi cauzate de mişcarea păcatului originar din om.
Unindu-se cu Hristos, omul simte în sine o unire a părţilor fragmentate, o vindecare a intelectului, o integralitate desăvârşită care îi oferă capacitatea unei înţelegeri desăvârşite.
Adevărul este în mod obiectiv oferit în persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul. Dar modul în care acest lucru devine subiectiv – adică partea practică a teoriei creştine a cunoaşterii – a fost pe deplin rezolvat de către Sfinţii Părinţi, acei filosofi evanghelici, sfinţi şi trăitori. Printre cei mai reprezentativi dintre aceşti sfinţi filosofi s-a aflat marele nevoitor Isaac Sirul. În scrierile sale, cu o rară înţelegere bazată pe experienţă, el descrie procesul vindecării şi curăţirii organelor de cunoaştere ale omului, creşterea sa în capacitatea de înţelegere şi calea ascendentă de înţelegere a adevărului etern prin experienţă. În filosofia Sfântului Isaac Sirul, fondată pe experierea harului, principiile şi metodologia teoriei ortodoxe a cunoaşterii şi-au aflat una dintre cele mai desăvârşite exprimări. Voi încerca să schiţez această teorie a cunoaşterii, această gnoseologie pe care a dezvoltat-o sfântul.

Boala organelor înţelegerii

Caracterul cunoaşterii omeneşti depinde de predispoziţia, natura şi starea organelor sale de înţelegere. La toate nivelele, cunoaşterea depinde hotărâtor de mijloacele de înţelegere.
Omul nu creează adevăr; actul înţelegerii este un act de însuşire a unui adevăr care este deja oferit în mod obiectiv. Această integrare are un caracter organic, nu deosebit de cel al altoirii unei mlădiţe pe o viţă de vie, sau a vieţii sale în şi de la viţă (cf. Ioan 15,     1-6). Înţelegerea este, deci, o roadă aflată în pomul persoanei umane. Aşa cum este pomul, la fel sunt şi roadele sale, aşa cum sunt organele înţelegerii, la fel este şi cunoaşterea pe care ele o oferă. Analizând omul după darurile sale empirice, Sfântul Isaac Sirul descoperă că organele sale de înţelegere sunt bolnave.
“Răul este o boală a sufletului”, de unde se îmbolnăvesc toate organele înţelegerii . Răul îşi are percepţiile sale, patimile, iar “patimile sunt bolile sufletului” . Răul şi patimile nu sunt lucruri fireşti pentru suflet; ele reprezintă accidente supărătoare şi nedorite , un adaos nefiresc al sufletului .
Ce sunt patimile în ele însele? Ele sunt “o anumită asprime sau insensibilitate a fiinţei” . Cauzele lor se află în înseşi lucrurile vieţii . Patimile sunt dorinţa de bogăţie şi strângere a bunurilor, pentru tihna vieţii şi confortul trupesc; ele sunt o însetare după slavă şi exercitarea puterii; ele sunt lux şi frivolitate; sunt dorinţa de slavă din partea oamenilor şi frica pentru propriul trup .
Toate aceste patimi au un nume comun: lumea . Lumea înseamnă comportament trupesc şi o minte trupească . Patimile sunt atacurile lumii asupra omului prin intermediul lucrurilor lumii. Harul dumnezeiesc este singura forţă capabilă să le respingă . Atunci când patimile se sălăşluiesc în om, ele îi întunecă sufletul . Ele îi întunecă mintea, umplând-o de forme, imagini şi dorinţe fantastice , aşa încât gândurile omului îi sunt tulburate şi pline de imaginaţie. “Lumea este o desfrânată”  care, prin intermediul dorinţelor ei de suflet pierzătoare, înşeală sufletul, îi subminează virtuţile şi-i distruge curăţia dăruită lui de Dumnezeu.
Atunci, sufletul devenind necurat, dă naştere la o cunoaştere necurată. Un suflet plăpând, un intelect bolnav, o inimă şi o voinţă slăbite – pe scurt, organe bolnave ale înţelegerii – pot numai să dea naştere unor gânduri bolnave, unor sentimente bolnave, unor dorinţe bolnave şi unei cunoaşteri bolnave.

Vindecarea organelor înţelegerii

Sfântul Isaac pune un diagnostic precis al bolii sufletului şi al organelor sale de înţelegere şi la fel de limpede el oferă şi remediul cu convingere şi tărie. Întrucât patimile sunt o boală a sufletului, acesta poate fi vindecat prin curăţirea de patimi şi de rău . Virtuţile sunt sănătatea sufletului, tot aşa precum patimile sunt boala sa . Virtuţile sunt remediile care în mod progresiv elimină boala din suflet şi din organele de înţelegere. Acesta este un proces lent, necesitând mult efort şi o îndelungă şi mare răbdare . Sufletul este îmbătat de patimi, dar îşi poate redobândi sănătatea dacă va folosi virtuţile drept cale către înţelepciune . Virtuţile sunt, totuşi, întrepătrunse de durere şi necazuri . Sfântul Isaac spune că orice virtute este o cruce  şi că necazurile şi durerile sunt izvorul virtuţilor . Prin urmare, el susţine cu tărie dragostea faţă de asupriri şi durere, aşa încât, prin intermediul lor, omul să poată fi eliberat de lucrurile acestei lumi şi să dobândească o minte detaşată de tulburările lumii . Fiindcă omul trebuie să se elibereze mai întâi pe sine de lumea materială pentru a se putea naşte întru Domnul. Aşa este iconomia harului; tot astfel este şi iconomia cunoaşterii. Dacă un om se hotărăşte să-şi trateze şi să-şi vindece sufletul, trebuie mai întâi să se supună unei examinări atente a întregii sale fiinţe. Trebuie să înveţe să discearnă binele de rău, lucrurile lui Dumnezeu de cele ale diavolului, fiindcă “discernământul este cea mai mare dintre virtuţi ”. Dobândirea virtuţilor este un proces organic şi progresiv: o virtute urmează alteia : “Fiecare virtute este maica celeilalte” . Între virtuţi nu există numai o ordine ontologică, ci şi una cronologică. Prima dintre ele este credinţa.

Credinţa

Doar prin asceza credinţei se poate începe tratamentul unui suflet bolnav de patimi. O dată ce credinţa începe să se sălăşluiască într-un om, patimile încep să fie dezrădăcinate din sufletul său. Dar “până când sufletul nu se îmbată de credinţa în Dumnezeu, până ce nu simte forţa credinţei”, nu se poate vindeca nici de patimi şi nici nu poate birui lumea materială . Există şi o parte negativă spre asceza credinţei, eliberarea de lanţurile materiei, dar şi o latură pozitivă, unirea cu Dumnezeu . Sufletul, care a fost împrăştiat prin simţuri către lucrurile acestei lumi, este readus în sine prin asceza credinţei, prin postirea de cele materiale şi îndeletnicindu-se cu o permanentă aducere-aminte de Dumnezeu. Aceasta este temelia tuturor lucrurilor bune . Eliberarea din robia materiei este esenţială pentru propăşirea în viaţa duhovnicească .
Începutul acestei noi căi de viaţă se află în îndreptarea propriilor gânduri către Dumnezeu, în neîncetata meditaţie asupra cuvintelor lui Dumnezeu şi într-o viaţă de sărăcie . Prin credinţă, mintea, care a fost mai înainte împrăştiată printre patimi, este eliberată de simţualitate şi dăruită cu pace şi cu smerenia gândirii . Atunci când ea trăieşte prin simţuri într-o lume senzorială, mintea este bolnavă . Cu ajutorul credinţei, mintea este eliberată din temniţa acestei lumi, unde a fost înăbuşită de păcat şi intră într-o nouă lume, unde respiră într-o minunată atmosferă . “Somnul minţii” este la fel de periculos ca şi moartea, şi de aceea este esenţial să trezim mintea prin credinţă la lucrarea duhovnicească , prin care omul se biruie pe sine şi alungă patimile .
“Leapădă-te de tine, iar vrăjmaşul va pleca de la tine” . În asceza credinţei, omului i se cere să acţioneze conform unui paradox care neagă înţelegerea: “Fii mort în viaţa ta, şi vei trăi după moarte” . Prin credinţă, mintea este vindecată şi dobândeşte înţelepciunea. Sufletul devine înţelept atunci când încetează “a se întovărăşi fără de ruşine cu gândurile întinate” . “Dragostea de trup este semn al necredinţei ”. Credinţa eliberează mintea de influenţa simţurilor şi o linişteşte cu ajutorul postului, cugetării la Dumnezeu  şi prin privegheri . Necumpătarea şi îmbuibarea încetoşează mintea , o abat spre gânduri necuviincioase, întinând-o cu tot felul de năluciri şi patimi. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate afla într-un trup care iubeşte plăcerile . Din sămânţa postului răsare şi creşte o înţelegere sănătoasă – iar din îmbuibare, apare desfrânarea, şi, din excese, necurăţia . Gândurile şi dorinţele trupeşti sunt ca o flacără neobosită în om, iar calea spre vindecare este aceea de a cufunda mintea în oceanul tainelor Sfintei Scripturi . Dacă nu este eliberat de bunurile pământeşti, sufletul nu poate fi eliberat de gândurile tulburătoare, şi nu poate simţi pacea minţii fără să moară simţurilor . Patimile întunecă gândurile şi orbesc mintea . Gânduri tulburi, haotice, răsar din îmbuibarea pântecelui .
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă . Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului  şi este gata să pătimească suferinţă şi durere . Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată . Adunându-se pe sine din risipirile de dinafară prin credinţă, omul îşi trezeşte intelectul către Dumnezeu  şi prin tăcerea plină de rugăciune îşi curăţeşte mintea  şi îşi biruie patimile . Sufletul îşi reface sănătatea prin tăcere. Prin urmare, este necesar să-ţi impui tăcerea – şi aceasta este o nevoinţă care aduce dulceaţa inimii . Doar prin tăcere ajunge omul la pacea gândurilor . Credinţa aduce pace intelectului şi, aducând-o, scoate gândurile răzvrătite. Păcatul este izvorul agitaţiei şi luptei gândurilor, precum şi un izvor al luptei omului împotriva cerului şi cu alţi oameni. “Fii în pace cu tine însuţi şi astfel vei aduce pace în cer şi pe pământ” . Până când apare credinţa, mintea este împrăştiată printre lucrurile acestei lumi; doar prin credinţă este biruită împrăştierea minţii . Vagabondajul gândurilor este provocat de către demonul curviei , la fel precum vagabondajul ochilor e provocat de către duhul necurăţiei . Prin credinţă, mintea este întărită în cugetarea de Dumnezeu. Calea mântuirii este cea a unei permanente aduceri-aminte de Dumnezeu . Mintea despărţită de aducerea-aminte de Dumnezeu este ca peştele pe uscat . Eliberarea unui om constă în izbăvirea sa de patimi, în învierea sa dimpreună cu Hristos, aducătoare de bucurie duhovnicească . Patimile pot fi biruite doar prin practicarea virtuţilor , şi cu fiecare patimă trebuie să luptăm până la moarte .
Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet . Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.

Rugăciunea

Doar prin credinţă omul biruie egoismul, păşeşte dincolo de hotarele eului şi intră într-o nouă realitate transcendentă care transcende, de asemenea, subiectivismul. În această nouă realitate, credinciosul este condus şi călăuzit de rugăciune; el simte, gândeşte şi trăieşte prin credinţă.
Trasând această cale a credinţei în mintea omului, Sfântul Isaac notează faptul că mintea este apărată şi călăuzită de rugăciune, orice gând bun fiind transformat prin rugăciune într-o cugetare la Dumnezeu . Dar rugăciunea este şi ea o luptă grea, chemând la acţiune întreaga persoană. Omul se răstigneşte pe sine în rugăciune , răstignind patimile şi gândurile păcătoase care se agaţă de sufletul său. “Rugăciunea este omorârea gândurilor trupeşti ale vieţii trupeşti a omului” . Perseverenţa plină de răbdare în rugăciune este pentru om o foarte grea nevoinţă, cea a lepădării de sine . Acest lucru este fundamental pentru lucrarea mântuirii. Rugăciunea este izvorul mântuirii şi doar prin rugăciune toate celelalte virtuţi – şi lucruri bune – sunt dobândite . De aceea omul de rugăciune este asaltat de cumplite ispite de care este protejat şi salvat doar prin rugăciune. Cel mai sigur paznic al minţii este rugăciunea . Ea alungă norii patimilor şi luminează raţiunea , aducând înţelepciune minţii . Neîncetata perseverenţă în rugăciune este un semn adevărat al desăvârşirii . Rugăciunea duhovnicească se transformă în extaz, şi aici sunt revelate tainele Sfintei Treimi, iar mintea intră în acea sferă a sfintei necunoaşteri care este mai mare decât cunoaşterea . Începută astfel prin credinţă, vindecarea organelor înţelegerii este continuată prin rugăciune. Hotarele personalităţii umane sunt lărgite din ce în ce mai mult, egoismului luându-i locul în mod progresiv dragostea de Dumnezeu.

Dragostea

“Dragostea se naşte din rugăciune” , la fel precum rugăciunea se naşte din credinţă. Virtuţile sunt alcătuite dintr-o substanţă şi se nasc astfel una dintr-alta. Dragostea pentru Dumnezeu este un semn că noua realitate în care omul este condus prin credinţă şi rugăciune este mult mai mare decât cea care a fost mai înainte. Dragostea pentru Dumnezeu şi om este lucrarea rugăciunii şi a credinţei: o dragoste adevărată pentru om este, de fapt, imposibilă fără credinţă şi rugăciune. Prin credinţă, omul schimbă lucrurile: el se mişcă de la lumea cea mărginită la cea nemărginită, acolo unde el nu mai trăieşte după legile simţurilor, ci după legile rugăciunii şi iubirii. Sfântul Isaac pune un mare accent pe convingerea la care a ajuns în urma experienţei sale ascetice: faptul că dragostea pentru Dumnezeu vine prin rugăciune – “Dragostea este rodul rugăciunii” . Dragostea se poate dobândi de la Dumnezeu prin rugăciune şi în nici un alt mod nu se poate dobândi fără lupta rugăciunii. Întrucât omul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, cu adevărat se poate spune că “dragostea se naşte din cunoaştere” . Prin credinţă, omul renunţă la legea egoismului; el renunţă la sufletul său păcătos. Deşi îşi iubeşte sufletul, el detestă păcatul care se află în el. Prin rugăciune, el se luptă să înlocuiască legea egoismului cu legea lui Dumnezeu, să înlocuiască patimile cu virtuţile, să înlocuiască viaţa omenească cu cea dumnezeiască şi astfel să-şi vindece sufletul de păcatul său. De aceea Sfântul Isaac arată că “dragostea de Dumnezeu se află în lepădarea de sine a sufletului” .
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă “curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului” . Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar “dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului” . Dragostea este a lui Dumnezeu “pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4, 8). “Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi” . Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare , aşa încât “cel ce iubeşte prin şi întru Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”
Sfântul Isaac spune despre un astfel de om că a atins desăvârşirea . Drept pildă de dragoste desăvârşită, Sfântul Isaac citează dorinţa sfântului avvă Agathon: “Să afli un lepros şi să-ţi schimbi trupul cu acesta” . În împărăţia iubirii, antinomiile minţii dispar. Omul care se străduieşte întru cele ale dragostei cunoaşte o pregustare a armoniei raiului într-însul şi în lumea lui Dumnezeu dimprejurul său, fiindcă unul ca acesta a fost eliberat din iadul egoismului şi a intrat în raiul valorilor şi desăvârşirilor dumnezeieşti. Iată ce spune Sfântul Isaac: “Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se află dulceaţa tuturor binecuvântărilor” . “Iadul este lipsa dragostei, iar cei aflaţi în chinuri sunt loviţi de biciul dragostei” . Atunci când un om dobândeşte desăvârşit dragostea de Dumnezeu, el dobândeşte desăvârşirea . Prin urmare, Sfântul Isaac recomandă: “Mai întâi câştigă dragostea, care este adevărata formă de contemplaţie umană a Sfintei Treimi” .
Eliberându-se de patimi, omul se desprinde încetul cu încetul de egoismul caracteristic umanismului. El părăseşte sfera antropocentrismului şi intră în sfera Sfintei Treimi. Aici el primeşte în sufletul său pacea divină, unde opoziţiile şi contradicţiile care răsar din categoriile de timp şi spaţiu îşi pierd forţa lor mortală, şi unde el poate percepe limpede biruinţa asupra păcatului şi morţii.

Smerenia

Credinţa îşi are propriile sale tipare de gândire, propriul său mod de viaţă. Creştinul nu numai că trăieşte prin credinţă (2 Cor. 5, 7), dar şi gândeşte prin credinţă. Credinţa prezintă un nou mod de gândire, prin care este împlinită întreaga lucrare de cunoaştere în omul credincios. Acest nou mod de gândire este smerenia. În cadrul infinitei realităţi a credinţei, mintea se smereşte dinaintea tainelor inefabile ale noii vieţi în Duhul Sfânt. Mândria minţii face loc smereniei, şi în acest fel omul îşi asigură pentru sine cunoaşterea adevărului veşnic. Luându-şi puterea din rugăciune, smerenia continuă să crească din ce în ce mai mult, într-un proces fără de sfârşit. Sfântul Isaac ne spune că rugăciunea şi smerenia sunt mereu echilibrate în mod egal, iar înaintarea în rugăciune înseamnă şi înaintare în smerenie şi viceversa . Smerenia este o forţă care adună inima în sine  şi împiedică astfel răspândirea ei în gânduri de mândrie şi dorinţe trupeşti. Smerenia este sprijinită şi apărată de Duhul Sfânt şi nu numai că îl atrage pe om către Dumnezeu, dar şi pe Dumnezeu către om . În plus, smerenia a fost cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu, acea prea sfântă unire a lui Dumnezeu cu omul: “Smerenia L-a făcut pe Dumnezeu om pe pământ” . Smerenia este “podoaba dumnezeirii, fiindcă Cuvântul întrupat a vorbit cu noi prin trup omenesc cu care S-a îmbrăcat pe Sine” . Smerenia este o forţă dumnezeiască, tainică, dăruită numai sfinţilor, celor ce sunt desăvârşiţi în virtuţi, fiind dăruită prin har. Ea “cuprinde toate lucrurile în sine” . Prin harul Sfântului Duh, “tainele sunt descoperite celor smeriţi” , şi numai cei smeriţi sunt desăvârşiţi în înţelepciune . “Omul smerit este izvorul tainelor veacului ce va să fie” . Smerenia înseamnă cumpătare, iar acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi” . Cumpătarea vine din smerenie şi doar prin smerenie intelectul este vindecat şi întregit. “Din smerenie izvorăşte umilinţa şi înfrânarea care reprezintă cumpătarea simţurilor” . “Smerenia împodobeşte sufletul cu cumpătarea”  . Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit îşi descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul cel Întrupat. “Aşa precum sufletul este necunoscut şi nevăzut vederii celei trupeşti, la fel şi omul smerit este necunoscut printre oameni” . El nu numai că doreşte să treacă neobservat de către oameni, ci doreşte să se adune cât mai mult cu putinţă înlăuntrul său, devenind “ca unul care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut şi care este cu totul necunoscut chiar propriului său suflet” . Un om smerit se micşorează pe sine dinaintea tuturor celorlalţi oameni , dar Dumnezeu tocmai de aceea îl slăveşte, fiindcă “acolo unde înfloreşte smerenia, acolo slava lui Dumnezeu creşte din belşug” , iar planta sufletului rodeşte o floare nepieritoare.

Har şi libertate

Persoana Dumnezeu-omului Hristos prezintă în sine imaginea ideală a personalităţii şi cunoaşterii umane. Persoana lui Hristos trasează şi defineşte calea vieţii creştine în orice aspect al ei. În El se află cea mai desăvârşită împlinire a unirii mistice a lui Dumnezeu cu omul în vreme ce, în acelaşi timp, El descoperă atât lucrarea lui Dumnezeu în om, cât şi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu şi omul care conlucrează reprezintă latura fundamentală a activităţii creştine în lume. Omul lucrează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul (cf. 1 Cor. 3, 9). Lucrând înlăuntrul şi în jurul său, creştinul se dăruieşte pe sine cu totul nevoinţei, dar el face acest lucru şi este în stare să îl facă doar prin neîncetata activitate a puterii divine care este harul. Pentru creştini, nici un gând, nici un sentiment, nici o acţiune nu poate răsări în chip evanghelic fără ajutorul harului divin. Omul, în ceea ce-l priveşte, vine cu dorinţa, dar Dumnezeu dăruieşte harul, şi doar din această lucrare reciprocă sau sinergie, se naşte personalitatea creştină. Pe fiecare treaptă a scării desăvârşirii, harul este esenţial creştinului. Omul nu-şi poate impropria nici măcar o singură virtute evanghelică fără ajutorul şi suportul harului lui Dumnezeu.
Totul în creştinism se realizează prin har şi voie liberă fiindcă totul este lucrarea comună a lui Dumnezeu şi a omului. Sfântul Isaac pune accentul mai ales pe această lucrare comună a voii omului şi a harului lui Dumnezeu în întreaga viaţă a creştinului. Harul deschide ochii omului spre a discerne binele de rău. El întăreşte simţirea lui Dumnezeu înlăuntrul său, îi deschide viitorul şi-l umple de lumină mistică . Cu cât mai mult har îi dăruieşte Dumnezeu credinciosului, cu atât mai mult îi descoperă prăpăstiile răului din lume şi din om. În acelaşi timp, El îngăduie ispite din ce în ce mai mari asupra lui, ca el să poată gusta forţa harului dăruită de Dumnezeu şi să înveţe că doar cu ajutorul harului el poate birui ispite şi mai grele şi mai ruşinoase. Fiindcă de îndată ce harul observă că sufletul omului devine mulţumit de sine, mărindu-se în propriii săi ochi, acesta îl părăseşte şi îngăduie ispitelor să-l chinuie până când acesta devine conştient de boala sa şi îşi caută smerit ajutor la Dumnezeu .
Prin împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu şi a propriei sale voinţe, omul creşte în credinţă la o statură desăvârşită . Aceasta se întâmplă în trepte, fiindcă harul intră în suflet “încetul cu încetul” (puţin câte puţin) , fiind dăruit în primul rând celor smeriţi. Cu cât este mai mare smerenia, cu atât mai mare este harul, iar înţelepciunea este cuprinsă înlăuntrul harului. “Cei smeriţi sunt dăruiţi cu înţelepciune prin har” . Înţelepciunea plină de har descoperă treptat tainele celui smerit, una după alta, culminând cu taina suferinţei.
Cei smeriţi ştiu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinţei. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înţelegerea sa în ceea ce priveşte sensul şi scopul suferinţei şi al ispitei. Dacă acesta alungă harul de la el prin trândăvie şi dragoste faţă de păcat, omul alungă de la sine singurele mijloace pe care le are de a afla sensul şi justificarea suferinţelor şi ispitelor sale.

Curăţirea intelectului

Printr-o neîncetată reînnoire a eului cu ajutorul unei nevoinţe pline de har, omul alungă treptat păcatul şi patimile din întreaga sa fiinţă şi din organele sale de înţelegere, în acest mod vindecându-le de aceste boli mortale. Vindecarea organelor înţelegerii de păcat şi de patimi reprezintă în acelaşi timp şi curăţirea lor. O grijă aparte trebuie avută faţă de organul principal al înţelegerii, mintea, fiindcă ea are un rol deosebit de important în cadrul personalităţii umane. La nimic altceva nu este puternica trezvie atât de vitală ca în lucrarea curăţirii minţii. În acest scop, credinciosul trebuie să lupte cu toate puterile sale, în aşa fel încât, cu ajutorul virtuţilor evanghelice pline de har, acesta îşi poate reînnoi şi transforma mintea.
Sfântul Isaac ne oferă bogata sa experienţă în acest domeniu. După spusele sale, necurăţia şi îngreunarea activităţii minţii provin în urma îmbuibării stomacului . Postul este, deci, mijlocul de bază al curăţirii minţii. Mintea este, prin firea sa, fină şi delicată , în timp ce îngreunarea este un adaos nefiresc dobândit prin păcat. Doar prin rugăciune mintea este curăţată şi limpezită . Lucrând cu sine, omul îşi smulge coaja tare a păcatului de pe mintea sa, o curăţă şi-o face capabilă de discernământ . Transformându-se pe sine cu ajutorul efortului ascetic plin de har, omul dobândeşte curăţia minţii şi cu această minte curăţită “el ajunge să vadă tainele lui Dumnezeu” . “Curăţirea trupului produce o stare care respinge pata necurăţiei trupeşti. Curăţirea sufletului îl eliberează de patimile ascunse ce încolţesc în minte. Curăţirea minţii are loc prin descoperirea tainelor” . Doar mintea care a fost curăţită prin har poate oferi o cunoaştere duhovnicească, pură. “Până când mintea nu este eliberată de multiplele sale gânduri şi nu devine cu totul curată, nu poate primi cunoaşterea duhovnicească” . Oamenii acestei lumi nu-şi pot curăţi minţile din pricina marii lor cunoaşteri şi din cauza acceptării răutăţii. Puţini sunt aceia care se pot întoarce la puritatea originară a minţii umane” . Perseverenţa în rugăciune curăţă intelectul, îl luminează şi-l umple cu lumina adevărului . Virtuţile, îndrumate de compătimire, conferă intelectului pace şi lumină . Curăţirea intelectului nu este o activitate teoretică, discursivă, dialectică, ci un act al harului prin experienţă, şi este etică din toate punctele de vedere. Intelectul este curăţit prin post, privegheri, tăcere, rugăciune şi alte nevoinţe . “Ce este curăţia intelectului? Curăţia intelectului este ajungerea la dumnezeiasca iluminare prin străduinţa întru păstrarea virtuţilor” . Ea este roada efortului ascetic întru virtuţi. Practicarea virtuţilor creşte harul în om şi venirea harului curăţă mintea de gânduri necurate . Doar prin asceză mintea unui sfânt devine curată, limpede şi plină de discernământ . “Curăţia sufletului a fost o harismă originară a firii noastre. Până ce nu este curăţit de patimi, sufletul nu se vindecă de boala păcatului şi nu poate ajunge la slava pe care a pierdut-o prin călcarea poruncilor. Dacă un om ajunge demn de curăţire – sau de sănătatea sufletului – mintea sa primeşte atunci cu adevărat în sine bucurie prin conştiinţa duhovnicească, fiindcă el devine fiu al lui Dumnezeu şi frate al lui Hristos” . Dacă unul ca acesta biruie patimile, atunci ajunge la curăţia sufletului . “Întunecarea minţii” provine din lipsa de compătimire şi din trândăvie . Virtuţile sunt “aripile minţii”, cu ajutorul cărora ea se înalţă la ceruri . Hristos a trimis Duhul Sfânt asupra apostolilor Săi, iar Mângâietorul, Duhul Adevărului, a curăţit mintea fiecăruia dintre ei şi i-a desăvârşit, omorând într-înşii pe omul cel vechi al patimilor şi aducând la viaţă pe omul cel nou, duhovnicesc” . Fragmentată de gânduri necurate şi păcătoase, mintea se adună în sine prin rugăciune, tăcere şi celelalte nevoinţe . Atunci când mintea se eliberează prin pocăinţă de legătura sa strânsă cu patimile, la început este ca o pasăre care a avut aripile scurtate. Se străduieşte să se înalţe deasupra celor pământeşti prin rugăciune, dar nu poate, fiind legată de pământ. Puterea de a zbura vine numai după o îndelungată străduinţă întru virtuţi, fiindcă numai atunci se adună pe sine şi învaţă să zboare . Dragostea de Dumnezeu este o forţă care adună mintea în sine . Citirea psalmilor şi a textelor evanghelice, cugetarea la moartea şi nădejdea vieţii ce va să fie sunt toate “lucruri care adună mintea şi-o protejează de împrăştiere” . Mintea este menită să domnească peste patimi , peste simţuri  şi să le stăpânească . Scopul tuturor legilor şi poruncilor lui Dumnezeu este curăţia inimii . Dumnezeu S-a întrupat spre a ne curăţi inimile şi sufletele de rău şi spre a le readuce la starea lor originară . Dar există o anumită diferenţă între curăţia inimii şi cea a intelectului. Sfântul Isaac scrie: “Prin ce diferă curăţia intelectului de cea a inimii? Curăţia intelectului este un lucru, dar cea a inimii este un alt lucru.
Fiindcă intelectul este unul dintre simţurile sufletului, dar inima cuprinde simţurile lăuntrice şi le stăpâneşte. Este rădăcina lor. Iar dacă rădăcina este sfântă, atunci şi mlădiţele sunt sfinte. Dacă, deci, inima este curăţită, e clar că şi toate simţurile sunt curăţite” . Inima dobândeşte curăţia prin intermediul multor încercări, necazuri şi lacrimi şi prin mortificarea faţă de tot ceea ce aparţine lumii . Lacrimile (pocăinţei – n.n.) curăţă inima de necurăţie . La întrebarea care este semnul prin care se poate şti dacă un om a ajuns la curăţia inimii, Sfântul Isaac răspunde: “Atunci când unul ca acesta îi vede pe toţi oamenii că sunt buni şi nimeni nu i se pare a fi necurat sau pângărit” . Curăţia inimii şi a minţii sunt dobândite prin nevoinţă.
“Nevoinţa este mama sfinţeniei” . Practicarea virtuţilor trupeşti curăţă trupul de întinăciune . Oricum, “efortul trupesc încordat fără curăţia minţii este ca un pântece sterp şi ca un piept ofilit. Nu poate apropia omul de cunoaşterea lui Dumnezeu. El oboseşte trupul, dar nu poartă grija dezrădăcinării patimilor din minte. Astfel că nu are nici un folos” . Semnul curăţiei este acesta: să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng; să fii îndurerat cu cei bolnavi şi îndurerat faţă de cei păcătoşi; să te bucuri cu cei ce se căiesc şi să participi la durerea celor ce suferă; să nu critici pe nimeni şi, în curăţia propriei tale minţi, să-i vezi pe toţi buni şi sfinţi . Mintea nu poate fi curăţită, şi nici nu poate împărăţi cu Hristos dacă trupul nu suferă cu şi pentru Hristos; slava trupului este “supunerea liniştită dinaintea lui Dumnezeu, iar slava minţii este adevărata contemplare a lui Dumnezeu” . La frumuseţea liniştirii se ajunge prin post, rugăciune şi lacrimi .
Curăţia inimii şi a minţii, vindecarea intelectului şi a celorlalte organe ale înţelegerii, toate acestea sunt roadă a unei îndelungate lupte sub har, în asceză. În mintea curată a credinciosului răsare acel izvor de lumină care revarsă dulceaţă asupra tainei vieţii şi a lumii .

Taina cunoaşterii

Vindecarea şi curăţirea organelor cunoaşterii umane sunt realizate prin acţiunea comună a lui Dumnezeu şi a omului – prin harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Pe lungul drum al curăţirii şi vindecării, cunoaşterea însăşi devine mai pură şi mai sănătoasă. În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea depinde de structura ontologică şi starea etică a organelor sale.
Curăţite şi vindecate prin străduinţa omului întru virtuţile evanghelice, organele cunoaşterii înseşi dobândesc sfinţenie şi puritate. O inimă curată şi o minte curată dau naştere la cunoaşterea pură. Organele cunoaşterii, atunci când sunt curăţite, vindecate şi îndreptate spre Dumnezeu, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a lui Dumnezeu şi, atunci când sunt îndreptate către creaţie, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a creaţiei. După învăţăturile Sfântului Isaac Sirul, există două feluri de cunoaştere: cea care precede credinţa şi cea care se naşte din credinţă. Cea dintâi este cunoaşterea naturală şi implică discernământul binelui de rău. Cea de-a doua este cunoaşterea duhovnicească şi reprezintă “simţirea tainelor”, “simţirea a ceea ce este tainic”, “contemplarea nevăzutului” . Există, de asemenea, două feluri de credinţă: cea dintâi vine prin auzire şi este confirmată şi dovedită de cea de-a doua, “credinţa contemplaţiei”, “credinţa care este fondată pe ceea ce a fost văzut” . Pentru a dobândi cunoaşterea duhovnicească, omul trebuie mai întâi eliberat de cunoaşterea naturală . Aceasta este lucrarea credinţei. Doar prin credinţă vine la om acea “putere necunoscută”  care îl face capabil de cunoaştere duhovnicească. Dacă omul îşi îngăduie să fie prins în păienjenişul cunoaşterii naturale îi va fi mai greu să se elibereze de ea decât să rupă nişte cătuşe de fier, iar viaţa sa este trăită “pe ascuţişul sabiei” .
Atunci când omul începe să meargă pe calea credinţei, trebuie să dea deoparte o dată pentru totdeauna vechile sale metode de cunoaştere, fiindcă credinţa îşi are propriile sale metode.
În acest fel, cunoaşterea naturală încetează iar cea duhovnicească îi ia locul. Cunoaşterea naturală este opusă credinţei, fiindcă credinţa şi tot ceea ce vine din credinţă reprezintă, “distrugerea legilor cunoaşterii” – nu a celei duhovniceşti, ci a cunoaşterii naturale . Principala trăsătură a cunoaşterii naturale este abordarea ei prin examinare şi experimentare. Aceasta este în sine “un semn de nesiguranţă în ceea ce priveşte adevărul”. Credinţa, dimpotrivă, urmează un mod de gândire curat şi simplu, care este foarte departe de orice fel de examinare metodică şi de orice înşelăciune. Aceste două căi merg în direcţii opuse. Casa credinţei înseamnă “gânduri copilăreşti şi simplitatea inimii”, fiindcă este scris: “Slăviţi-L pe Dumnezeu în simplitatea inimii” (Col. 3, 22) şi “De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3). Cunoaşterea naturală este opusă atât simplităţii inimii, cât şi simplităţii gândirii. Această cunoaştere lucrează doar în cadrul limitelor naturii, “dar credinţa îşi are propria sa cale dincolo de natură”. Cu cât omul se dedică mai mult căilor cunoaşterii naturale, cu atât mai mult este cuprins de teamă şi cu atât mai puţin se poate elibera de ea.
Dar dacă merge pe calea credinţei, el este de îndată eliberat şi, “în calitate de fiu al lui Dumnezeu, el are puterea de a se folosi liber de toate lucrurile”. “Omul care iubeşte această credinţă acţionează ca Dumnezeu, folosind toate lucrurile create”, fiindcă credinţei i se dă puterea “de a fi asemenea lui Dumnezeu în realizarea unei noi creaţii”. Stă scris: “Tu doreşti şi toate lucrurile îţi stau dinainte” (cf. Iov 23, 13 LXX). Credinţa poate adesea “să nască toate lucrurile din nimic”, în vreme ce cunoaşterea nu poate face nimic “fără ajutorul materiei”. Cunoaşterea nu are nici o putere asupra naturii, dar credinţa are o astfel de putere. “Înarmaţi cu credinţă, oamenii au intrat în foc şi au stins flăcările, nefiind atinşi de ele. Alţii au umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt “mai presus de fire”; ele stau împotriva căilor cunoaşterii naturale şi le arată deşertăciunea. Credinţa “se mişcă deasupra naturii”. Căile cunoaşterii naturale au cârmuit lumea timp de mai bine de 5000 de ani, iar omul nu a fost în stare “să-şi înalţe privirea de la pământ şi să înţeleagă puterea Creatorului său” până când “credinţa noastră s-a ivit şi ne-a eliberat de umbrele lucrărilor acestei lumi” şi de o minte fragmentată. Celui ce are credinţă “nu-i va lipsi nimic”, iar atunci când nu are nimic “el posedă toate lucrurile prin credinţă”, aşa cum este scris: “Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21, 22); şi de asemenea: “Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă” (Filip 4, 6) . Legile naturale nu există pentru credinţă. Sfântul Isaac subliniază acest lucru cu foarte mare tărie: “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), fiindcă la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă . Cunoaşterea naturală îi sileşte pe cei ce cred în ea “să nu se apropie de ceea ce este străin naturii”, ci de ceea ce este specific ei . Această cunoaştere naturală la care se referă Sfântul Isaac apare în filosofia modernă sub trei denumiri: realism bazat pe simţuri, criticism epistemiologic şi monism. Toate acestea limitează puterea, realitatea, forţa, valoarea, criteriile şi întinderea cunoaşterii la limitele naturii vizibile – în măsura în care acestea coincid cu limitele simţurilor umane ca organe ale cunoaşterii. A călca dincolo de limitele naturii şi a pătrunde în lumea supranaturalului este considerat un lucru contrar naturii, ca fiind ceva iraţional şi imposibil, interzis discipolilor celor trei căi filosofice aflate în discuţie. Direct sau indirect, omul este limitat la simţurile sale şi nu îndrăzneşte să treacă dincolo de ele.
Oricum, după Sfântul Isaac, această cunoaştere naturală, nu este greşită. Ea nu trebuie respinsă. Credinţa este însă mult superioară acesteia. Această cunoaştere trebuie condamnată doar în măsura în care, prin feluritele mijloace pe care le întrebuinţează, se întoarce împotriva credinţei. Dar când această cunoaştere “se uneşte cu credinţa, devenind una cu ea, îmbrăcându-se în gândurile sale arzătoare”, atunci când ea “dobândeşte aripile nepătimirii”, atunci, folosind alte mijloace decât cele naturale, ea se înalţă de la pământ “în împărăţia Creatorului ei”, în supranatural. Această cunoaştere este atunci realizată prin credinţă şi primeşte puterea de “a se ridica pe înălţimi”, de a-L vedea pe Cel ce se află dincolo de orice putere perceptivă şi “de a vedea strălucirea de neînţeles pentru minte şi de a se bucura de cunoaşterea fiinţelor create”. Cunoaşterea este nivelul de la care un om se suie pe culmile credinţei. Atunci când ajunge pe aceste culmi, nu mai are nevoie de ea, căci este scris: “Pentru că în parte cunoaştem… Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” (1 Cor. 13, 9-10). Credinţa ne descoperă acum adevărul desăvârşirii, ca şi cum s-ar afla dinaintea ochilor noştri. Doar prin credinţă aflăm ceea ce este dincolo de înţelegerea noastră – prin credinţă şi nu prin cercetare sau prin puterea cunoaşterii . Faptele credincioşiei sunt: postul, milostenia, privegherile, curăţia trupească, dragostea de aproapele, smerenia inimii, iertarea păcatelor, meditarea asupra bunătăţilor cereşti, studierea tainelor Sfintei Scripturi, ocuparea minţii cu lucrurile mai înalte – acestea şi toate celelalte virtuţi sunt trepte prin care sufletul se înalţă spre cele mai înalte nivele ale credinţei .
Există trei entităţi duhovniceşti în care cunoaşterea se înalţă şi cade şi prin care ea se mişcă şi se schimbă. Acestea sunt trupul, sufletul şi duhul. Deşi cunoaşterea este un singur tot (întreg) prin natura sa, ea schimbă modul şi forma acţiunii sale în relaţie cu fiecare dintre acestea trei. “Cunoaşterea este un dar al lui Dumnezeu oferit naturii, fiinţelor raţionale, dăruit lor de la început, de la crearea lor. Ea este în chip natural simplă şi nedespărţită ca lumina de soare, dar în relaţia sa cu trupul, sufletul şi duhul se schimbă şi se împart” .
La nivelul său cel mai de jos, cunoaşterea “urmează dorinţele trupului”, şi are ca obiect bogăţia, slava deşartă, îmbrăcămintea, odihna trupului şi înţelepciunea lumească. Această cunoaştere inventează artele şi ştiinţele şi tot ceea ce împodobeşte trupul în această lume văzută. Dar în toate acestea, o astfel de cunoaştere este opusă credinţei. Ea este cunoscută drept “simplă cunoaştere, fiindcă este lipsită de cele dumnezeiaşti şi, prin caracterul ei trupesc, îi aduce minţii o slăbiciune iraţională, fiindcă în ea mintea este stăpânită de trup şi întreaga sa grijă este faţă de lucrurile acestei lumi”. Este plină de ifose şi de mândrie, fiindcă orice lucru bun îl raportează la sine şi nu la Dumnezeu. Ceea ce a spus Apostolul şi anume faptul că “cunoştinţa semeţeşte” (1 Cor. 8, 1) se referă desigur la această cunoaştere care nu este legată de credinţa şi nădejdea în Dumnezeu şi nu este adevărata cunoaştere. Adevărata cunoaştere duhovnicească, legată de smerenie, aduce la desăvârşire sufletele celor care au dobândit-o, aşa cum se observă în cazul lui Moise, David, Isaia, Petru, Pavel şi a tuturor celor care, în cadrul limitelor naturii umane, s-au dovedit vrednici de această desăvârşită cunoaştere. “În cazul lor, cunoaşterea este cufundată în meditarea lucrurilor străine acestei lumi, la revelaţiile dumnezeieşti şi înalta contemplaţie a lucrurilor duhovniceşti şi a tainelor inefabile. În ochii lor, propriile lor suflete nu sunt decât praf şi cenuşă”. Cunoaşterea care vine de la trup este criticată de către creştini, care o văd ca fiind opusă nu numai credinţei, dar şi fiecărui act de virtute .
Nu este greu să vezi că în acest prim şi cel mai de jos grad de cunoaştere, despre care vorbeşte Sfântul Isaac, este cuprinsă, de fapt, întreaga filosofie europeană, de la realismul naiv la idealism – şi întreaga ştiinţă de la atonismul lui Democrates până la teoria relativităţii lui Einstein. De la primul şi cel mai de jos grad de cunoaştere, omul merge mai departe la cel de-al doilea, atunci când începe atât cu trupul, cât şi cu sufletul să practice virtuţile: postul, rugăciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, lupta cu patimile, şi aşa mai departe. Fiecare lucrare bună, fiecare dispoziţie pozitivă a sufletului în acest al doilea stadiu al cunoaşterii este început şi săvârşit de către Duhul Sfânt prin lucrarea acestei cunoaşteri speciale. Inimii îi sunt arătate căile ce conduc la credinţă, chiar dacă cunoaşterea rămâne “trupească şi amestecată” . Cel de-al treilea stadiu al cunoaşterii este cel al desăvârşirii. “Atunci când cunoaşterea se ridică deasupra pământului şi a grijii pentru cele pământeşti şi începe să-şi cerceteze propriile sale gânduri ascunse, din adâncul sufletului, dispreţuind tot ceea ce vine de la patimile cele rele, începând să meargă pe calea credinţei, îngrijindu-se de viaţa ce va să fie… şi cercetând tainele cele ascunse – atunci credinţa îşi asumă această cunoaştere şi o absoarbe, revenind şi dându-i naştere de la început, aşa încât ea însăşi să devină «dintru început» în întregime duh”. Apoi ea se poate “într-aripa şi zbura spre împărăţia duhurilor netrupeşti şi să sondeze adâncurile oceanului de nepătruns, cugetând asupra dumnezeieştilor şi minunatelor lucruri care stăpânesc natura făpturilor fizice şi duhovniceşti, pătrunzând înlăuntrul tainelor duhovniceşti care pot fi înţelese doar de către o minte simplă şi supusă. Atunci simţurile lăuntrice se trezesc la lucrarea duhului întru acele lucruri care aparţin celeilalte lumi, nemuritoare şi nestricăcioase. Această cunoaştere a primit deja, într-un chip ascuns, aici, în această lume, învierea duhovnicească în aşa fel încât să poarte o adevărată mărturie a reînnoirii tuturor lucrurilor” .
Acestea, după Sfântul Isaac, sunt cele trei stadii (trepte) ale cunoaşterii de care este legată întreaga viaţă a omului, în trup, suflet şi duh. Din momentul în care el “începe să discearnă între bine şi rău şi până în clipa plecării sale din această lume”, cunoaşterea sufletului este compusă dintr-una sau din toate aceste trei trepte . Prima treaptă de cunoaştere “răceşte râvna sufletului pentru nevoinţe pe calea lui Dumnezeu”. Cea de-a doua “o reaprinde pentru calea cea scurtă ce conduce către credinţă”. Cea de-a treia este “o odihnă după atâta trudă”, când mintea “se îndulceşte de tainele vieţii ce va să fie”. “Dar, întrucât natura nu poate ca atare să se înalţe cu totul la nivelul nemuririi şi să biruie povara trupului desăvârşindu-se în cunoaşterea duhovnicească, nici măcar această a treia treaptă de cunoaştere nu poate să îndrepte natura umană spre desăvârşirea absolută, în aşa fel încât să trăiască în lumea aceasta muritoare şi totuşi să depăşească cu totul natura trupească”. Atâta vreme cât omul se află în trup, el trece de la o treaptă de cunoaştere la alta.
El are ajutorul harului, dar este împiedicat de către diavoli, “fiindcă el nu este cu totul liber în această lume nedesăvârşită”. Fiecare lucrare a cunoaşterii constă “din efort şi statornică făptuire”, dar lucrarea credinţei “nu constă numai din fapte”, ci şi din gânduri duhovniceşti şi din curăţia sufletului, iar acest lucru este deasupra simţurilor. Fiindcă credinţa este mai subtilă decât cunoaşterea, aşa precum cunoaşterea este mai subtilă decât simţurile. Toţi sfinţii care au ajuns la o astfel de viaţă “se bucură prin credinţă de bucuriile unei vieţi care este deasupra firii”. Această credinţă se naşte în suflet prin lumina harului care “prin mărturia minţii sprijină inima încât aceasta să nu poată fi nesigură în nădejde, într-o nădejde care este foarte îndepărtată de orice îndoială”. Această credinţă are “ochi duhovniceşti” care percep “tainele ascunse în suflet, comori ascunse ce sunt tăinuite de ochii fiilor care cugetă la cele trupeşti”, dar sunt descoperite de către Duhul Sfânt, Care este primit de către ucenicii lui Hristos (cf. Ioan 14, 15-17). Duhul Sfânt este “sfânta putere” care sălăşluieşte în omul lui Hristos, ferindu-i şi apărându-i sufletul şi trupul de rău. Această forţă nevăzută este percepută cu ochii credinţei de cei ale căror minţi sunt luminate şi sfinţite. Ea este cunoscută sfinţilor “din experienţă” .
Pentru a explica totuşi mai limpede taina cunoaşterii, Sfântul Isaac oferă mai departe definiţiile atât a cunoaşterii, cât şi a credinţei. “Cunoaşterea care se preocupă de cele văzute şi de cele senzoriale se numeşte naturală; cunoaşterea care se preocupă de cele duhovniceşti şi netrupeşti se numeşte duhovnicească, fiindcă ea îşi primeşte percepţiile prin duh şi nu prin simţuri. Cunoaşterea care vine prin puterea dumnezeiască se numeşte suprafirească. Ea este incognoscibilă şi este superioară cunoaşterii”. “Sufletul nu primeşte această contemplaţie de la materia care este în afara lui”, aşa cum se întâmplă cu cele două feluri de cunoaştere… ci ea vine pe neaşteptate de la sine ca un dar nematerial, cuprins în sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Nu are nici un rost să-i aştepţi apariţia sub vreo formă exterioară, fiindcă ea nu vine “în chip văzut” (Lc. 17, 20).
Cea dintâi cunoaştere vine “dintr-un permanent studiu şi din dorinţa de a învăţa. Cea de-a doua vine dintr-un mod de viaţă cuviincios şi prin păstrarea credinţei. Cea de-a treia vine doar din credinţă, dar acum cunoaşterea este îndepărtată, activitatea încetează, iar simţurile devin de prisos” . Pentru tainele duhului “care sunt mai presus de cunoaştere şi nu sunt înţelese nici de simţurile trupeşti şi nici de forţele raţionale ale minţii, Dumnezeu ne-a dăruit o credinţă prin care noi ştim doar că aceste taine există”. Mântuitorul numeşte venirea Mângâietorului “darul descoperirii tainelor Duhului”(cf. Ioan 14, 16-26) şi se observă deci că desăvârşirea cunoaşterii duhovniceşti constă “în dobândirea Duhului, aşa cum s-a întâmplat Apostolilor”. “Credinţa este poarta către descoperirea tainelor. Aşa precum ochii trupeşti văd lucrurile materiale, la fel credinţa priveşte cu ochii duhovniceşti asupra a ceea ce este ascuns”. Atunci când un om trece prin poarta credinţei, Dumnezeu îl conduce către “tainele duhovniceşti şi deschide marea înţelegerii sale” . Toate virtuţile au un rol precis în această cunoaştere duhovnicească, fiindcă ea este rodul practicării virtuţilor . Credinţa “naşte teama de Dumnezeu”, iar din această teamă de Dumnezeu se naşte pocăinţa şi practicarea virtuţilor, care ea însăşi dă naştere la cunoaşterea duhovnicească . Această cunoaştere “ce vine dintr-o îndelungată experienţă şi practicare a virtuţilor este plăcută” şi îi conferă omului o mare putere . Principalul fundament al cunoaşterii duhovniceşti este un suflet sănătos, un organ sănătos al cunoaşterii. “Cunoaşterea este rodul unui suflet sănătos”, în vreme ce un suflet sănătos este urmarea unei îndelungate practicări a virtuţilor evanghelice . “Sufletul sănătos” aparţine celor desăvârşiţi şi doar lor li se oferă cunoaşterea . Este foarte greu şi adesea imposibil să exprimi în cuvinte taina şi natura cunoaşterii. În domeniul gândirii umane nu există nici o definiţie care s-o poată explica pe de-a-ntregul. De aceea, Sfântul Isaac oferă numeroase definiţii cunoaşterii. El este permanent preocupat de această problemă, iar aceasta stă dinaintea ochilor acestui sfânt ascet ca un mare şi arzător semn de întrebare. Sfântul ne oferă răspunsuri din bogata şi binecuvântata sa experienţă, dobândită printr-o lungă şi grea asceză.
Dar cel mai adânc şi cel mai complet răspuns este cel oferit de către Sfântul Isaac sub forma unui dialog:
– Ce este cunoaşterea?
– Trăirea vieţii veşnice.
– Şi ce este viaţa veşnică?
– Înţelegerea tuturor lucrurilor în Dumnezeu. Căci dragostea vine prin înţelegere, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este stăpână peste toate dorinţele. Pentru inima care dobândeşte această cunoaştere, orice plăcere care există pe pământ este fără rost, fiindcă nimic nu se poate compara cu bucuria cunoaşterii de Dumnezeu” . Cunoaşterea este, deci, biruinţă asupra morţii, legătura acestei vieţi cu viaţa nemuritoare şi unirea omului cu Dumnezeu. Actul însuşi de cunoaştere abordează nemurirea, fiindcă doar prin cunoaştere omul depăşeşte limitele subiectivului şi intră în zona transsubiectivului. Iar atunci când obiectul transsubiectiv este Dumnezeu, atunci taina cunoaşterii devine taina tainelor şi enigma enigmelor. O astfel de cunoaştere este o ţesătură mistică lucrată pe războiul de ţesut al sufletului de către omul care este unit cu Dumnezeu. Pentru cunoaşterea umană, problema cea mai importantă este cea a adevărului. Cunoaşterea poartă în sine o atracţie irezistibilă spre taina infinită, iar această foame de adevăr care este în firea cunoaşterii umane nu este niciodată satisfăcută până când Adevărul absolut şi veşnic nu va deveni substanţa cunoaşterii umane – până când cunoaşterea, în propria sa percepţie de sine, nu dobândeşte perceperea lui Dumnezeu, şi în propria sa cunoaşterea de sine nu ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dar acest lucru este dăruit omului doar de către Hristos, Dumnezeul-Om, Cel care este singura întrupare şi personificare a adevărului celui veşnic în lumea realităţilor omeneşti. Atunci când un om L-a primit pe Dumnezeul-Om în sine, ca suflet al sufletului său şi ca viaţă a vieţii sale, atunci omul acela este mereu plin de cunoaşterea adevărului veşnic. Ce este adevărul?
Sfântul Isaac răspunde astfel: “Adevărul este percepţia lucrurilor pe care o dăruieşte Dumnezeu” . Cu alte cuvinte, percepţia lui Dumnezeu este adevărul. Dacă această percepţie există într-un om, el nu numai că posedă, dar şi cunoaşte adevărul. Dacă el nu are această percepţie, atunci adevărul nu există pentru el. Un astfel de om se poate afla mereu în căutarea adevărului, dar unul ca acesta nu-l va afla niciodată până când nu ajunge la perceperea lui Dumnezeu, întru care se află atât percepţia, cât şi cunoaşterea adevărului. Doar omul care-şi restabileşte şi îşi transformă organele sale de cunoaştere prin practicarea virtuţilor ajunge la percepţia şi cunoaşterea adevărului. Pentru unul ca acesta, credinţa şi cunoaşterea şi tot ceea ce le însoţeşte reprezintă un tot (întreg) organic şi indivizibil. Ele împlinesc şi sunt împlinite una prin cealaltă, şi fiecare o confirmă şi o susţine pe cealaltă. “Lumina minţii dă naştere credinţei” spune Sfântul Isaac, “iar credinţa dă naştere la mângâierea nădejdii, nădejde care întăreşte inima”.
Credinţa este luminarea înţelegerii. Când înţelegerea este umbrită, atunci credinţa se ascunde şi teama predomină, dând deoparte nădejdea. Credinţa, care scaldă înţelegerea în lumină, eliberează omul de mândrie şi îndoială şi este cunoscută drept “cunoaştere şi manifestare a adevărului” . Sfânta cunoaştere vine dintr-o viaţă sfântă, dar mândria întunecă acea sfântă cunoaştere . Lumina adevărului creşte şi descreşte după modul de viaţă al omului .
Grozave ispite se abat asupra celor ce caută să ducă o viaţă duhovnicească. Credinciosul trebuie să treacă prin mari suferinţe şi necazuri pentru a ajunge la cunoaşterea adevărului . O minte tulbure şi gândurile haotice sunt rod al unei vieţi dezordonate, iar acestea întunecă sufletul . Când patimile sunt alungate din suflet cu ajutorul virtuţilor, când “perdeaua patimilor este retrasă de pe ochii minţii, atunci mintea poate percepe slava celeilalte lumi” .
Sufletul sporeşte cu ajutorul virtuţilor, mintea este întărită în adevăr şi devine de neclintit, “încinsă pentru a înfrunta şi a ucide orice patimă” . Eliberarea de patimi vine o dată cu răstignirea atât a intelectului cât şi a trupului. Acest lucru îl face pe om capabil de a-L contempla pe Dumnezeu.
Mintea este răstignită atunci când gândurile necurate sunt alungate din ea, iar trupul atunci când patimile sunt stârpite . “Un trup dedat plăcerilor nu poate fi sălaşul cunoaşterii lui Dumnezeu” . Adevărata cunoaştere – “descoperirea tainelor” – este atinsă cu ajutorul virtuţilor , şi aceasta este “cunoaşterea care mântuieşte” . Principala trăsătură şi “dovadă” a acestei cunoaşteri este smerenia . Atunci când mintea “se află în sfera cunoaşterii adevărului”, atunci orice îndoială dispare  şi o mare pace şi linişte pogoară asupra sa. Această pace a minţii se numeşte “sănătate desăvârşită” . Atunci când puterea Duhului Sfânt intră în suflet, atunci sufletul “învaţă prin Duh” . În filosofia Sfântului Isaac, problema naturii cunoaşterii devine o problemă etică şi ontologică care, în ultimă instanţă, este socotită a fi problema personalităţii umane. Natura şi caracterul cunoaşterii depind ontologic, moral şi gnoseologic de constituţia persoanei umane şi, mai ales, de constituţia şi starea organelor sale de cunoaştere. În persoana credinciosului, cunoaşterea, din propria sa natură, se transformă în contemplaţie.

Contemplaţia

În filosofia Sfinţilor Părinţi, contemplaţia are o semnificaţie gnoseologică, etică şi ontologică. Ea este o concentrare încărcată de rugăciune a sufletului, prin acţiunea harului asupra mulţimii de taine care ne depăşesc înţelegerea şi sunt prezente nu numai în Sfânta Treime, ci şi în persoana omului însuşi, precum şi în întreaga creaţie a lui Dumnezeu. În contemplaţie, credinciosul trăieşte dincolo de simţuri, deasupra categoriilor de timp şi spaţiu. El are o conştiinţă vie a legăturilor care-l unesc cu lumea de sus şi este hrănit cu revelaţii care cuprind “ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9). Sfântul Isaac se străduieşte să redea în cuvinte marea sa experienţă dobândită prin harul care l-a adus la contemplaţie. Atât cât limbajul omenesc permite înţelegerea şi traducerea adevărurilor experienţei religioase, el caută să explice cât mai clar cu putinţă ceea ce este contemplaţia. După el, contemplaţia este simţul tainelor dumnezeieşti ascunse în lucruri şi întâmplări . Contemplaţia se află în cele mai fine lucrări ale minţii şi în permanenta meditaţie asupra lui Dumnezeu. Sălaşul ei este rugăciunea neîncetată  şi astfel ea luminează latura duhovnicească a sufletului, mintea . “Uneori, contemplaţia izvorăşte (ţâşneşte) din rugăciune, făcând să tacă rugăciunea buzelor. Atunci, omul aflat în rugăciune devine prin contemplaţie un trup fără suflare, în afara sa. Această stare e cunoscută drept contemplaţia rugăciunii”. “În această contemplaţie încărcată de rugăciune există felurite trepte şi o diversitate de daruri”, căci “mintea încă nu a ajuns” în acea sferă unde nu mai există rugăciune (acolo unde “nu mai există rugăciune”), fiindcă în acea sferă există ceva mai mare decât rugăciunea . Cu ajutorul unei vieţuiri în har, credinciosul ajunge la contemplaţie. “De la început el devine încrezător în pronia dumnezeiască faţă de oameni şi este iluminat de dragostea faţă de Creatorul său şi se minunează de grija pe care le-o poartă fiinţelor raţionale create de El. După aceasta răsare într-însul dulceaţa lui Dumnezeu şi o dragoste arzătoare faţă de El în inima sa, o dragoste care arde atât patimile sufleteşti, cât şi pe cele trupeşti. Un astfel de om este atunci “îmbătat de vinul dumnezeieştii iubiri… iar gândurile sale sunt retrase dinapoia lor, iar inima sa e cucerită de Dumnezeu”. “Acestuia i se pare uneori că nu se află în timp sau chiar în această lume. Acesta este începutul contemplaţiei duhovniceşti la om – a contemplaţiei şi în acelaşi timp a oricărei revelaţii a minţii”. Mintea “creşte” cu ajutorul contemplaţiei şi se înalţă la revelaţii “care sunt dincolo de natura umană”. Pe scurt: în contemplaţie “îi sunt dăruite omului toate dumnezeieştile contemplaţii şi revelaţiile duhovniceşti care pot fi cunoscute în această lume” . Virtutea înţelegerii “smereşte sufletul şi-l curăţă de gândurile înceţoşate, ca să nu poată hoinări printre patimi, ci să înainteze spre contemplaţie”. Această contemplaţie apropie mintea de natura sa primară şi este denumită “contemplaţie nematerială”. Este o “virtute duhovnicească”, fiindcă “ea înalţă sufletul sus, deasupra pământului, apropiindu-l de contemplarea Duhului, aducând mintea la Dumnezeu şi la contemplarea slavei Sale celei de negrăit… depărtând mintea de lumea aceasta şi de perceperea ei” . Viaţa Duhului este o activitate la care simţurile nu participă. Sfinţii Părinţi au scris despre acest lucru. “De îndată ce minţile sfinţilor şi-au impropriat acest fel de viaţă, contemplaţia materială şi opacitatea celor trupeşti dispar, şi contemplaţia duhovnicească le ia locul” . “Modalităţile de rugăciune” sunt multiple, spune Sfântul Isaac, “dar toate acestea au un singur scop: rugăciunea curată. În adâncurile acestei rugăciuni curate se află o stare de răpire care nu este rugăciune, fiindcă tot ceea ce poate fi numit rugăciune încetează şi rămâne doar o contemplaţie în care mintea nu poate rosti rugăciuni”. “Rugăciunea este un lucru, dar această contemplaţie în rugăciune este cu totul altceva, deşi aceasta decurge din cealaltă. Rugăciunea este semănatul, iar contemplaţia este strângerea snopilor, atunci când secerătorul rămâne uimit de uimitoarea abundenţă a spicelor bogate ce au crescut din bietele grăunţe pe care le-a semănat”. În această stare de contemplaţie, mintea trece dincolo de propriile sale limite şi intră “în lumea cealaltă” . Transformată de rugăciune şi de alte practici ascetice, mintea se curăţeşte şi învaţă “să-L contemple pe Dumnezeu cu ochi dumnezeieşti şi nu omeneşti” . Cel ce îşi păzeşte inima de patimi Îl contemplă pe Dumnezeu în fiecare clipă. Cel ce păstrează o trezvie permanentă asupra sufletului său… “în fiecare ceas Îl contemplă pe Domnul”. “Cel ce veghează asupra propriului său suflet în fiecare ceas îşi va vedea inima bucurându-se de revelaţii. Cel ce îşi adună mintea în sine va contempla zorile Duhului.
Cel ce-şi adună mintea din rătăcirile ei cele din afară Îl va contempla pe Domnul în tainiţele inimii sale… Iată, cerul este înlăuntrul tău dacă eşti curat, şi îi vei vedea pe îngeri în strălucirea lor şi o dată cu ei pe Domnul Însuşi… Sufletul unui drept străluceşte mai tare decât soarele şi se bucură în fiecare ceas de contemplarea lucrurilor care i s-au descoperit” . Atunci când, după severa nevoinţă evanghelică, omul descoperă înlăuntrul său centrul dumnezeiesc al fiinţei sale – şi află acolo şi centrul dumnezeirii ce transcende lumea aceasta văzută – atunci el se înalţă deasupra timpului şi se vede pe sine ca din veşnicie. El se vede pe sine deasupra timpului şi spaţiului, nemuritor şi veşnic.
La rădăcina sa, adevărata cunoaştere de sine înseamnă şi adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, fiindcă omul poartă în sine calea cea mai scurtă dintre sine şi Dumnezeu: în sufletul său cel după chipul lui Dumnezeu. Aici se află distanţa cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Toate celelalte căi ale omului către Dumnezeu pot foarte bine să ajungă într-o fundătură; numai aceasta duce sigur la Dumnezeu întru Hristos. În filosofia sa, Sfântul Isaac pune mare accent pe cunoaşterea de sine. “Cel ce s-a învrednicit a se vedea pe sine”, spune el, “este mai mare decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri” .
Pentru a dobândi capacitatea de a-şi vedea propriul său suflet, omul trebuie să-şi deschidă mai întâi inima lucrării harului . “În măsura în care sufletele sunt necurate sau întunecate, acestea nu se pot vedea nici pe ele însele şi nici alte suflete”. Revelaţia va veni “dacă omul acela îşi curăţă sufletul şi-l readuce în starea sa dintru început” . “Cel ce doreşte să-L vadă pe Dumnezeu înlăuntrul său trebuie să lupte ca prin neîncetate aduceri aminte de Dumnezeu să-şi curăţească inima; şi astfel, cu lumina din ochii minţii sale, el Îl va vedea pe Dumnezeu în tot ceasul. Aşa cum se întâmplă cu peştele pe uscat, la fel se întâmplă cu intelectul care s-a îndepărtat de aducerea-aminte de Dumnezeu… Pentru omul cu o minte curată, împărăţia duhului se află înlăuntrul său; soarele care străluceşte înlăuntrul său este lumina Sfintei Treimi, iar aerul respirat de locuitorii acestei împărăţii este Duhul Sfânt, Mângâietorul… Viaţa lor, bucuria lor şi fericirea lor este Hristos, strălucirea luminii Tatălui. Un astfel de om se bucură pururea contemplându-şi sufletul şi minunându-se de frumuseţea sa care este cu adevărat mai mare decât o mie de sori. Acesta este Ierusalimul, împărăţia lui Dumnezeu, ascunsă, aşa cum spune Domnul (Luca 17, 21) înlăuntrul nostru. Această împărăţie este norul slavei lui Dumnezeu întru care numai cei curaţi cu inima pot intra spre a vedea chipul Stăpânului lor şi spre a-şi lumina minţile cu strălucirea acestei lumini… Omul nu poate vedea frumuseţea dinlăuntrul său până ce nu respinge şi dispreţuieşte orice frumuseţe dinafara sa… Un om cu suflet sănătos, smerit şi umil, un astfel de om atunci când se roagă vede lumina Duhului Sfânt în sufletul său şi se bucură de strălucirea razelor acestei lumini, desfătându-se de contemplarea slavei sale” . Omul poate înţelege natura sufletului său prin lumina Duhului Sfânt. “Prin fire, sufletul e liber de patimi. Atunci când în Sfânta Scriptură se vorbeşte de patimile sufletului şi ale trupului, acest lucru se referă la cauzele lor, fiindcă sufletul este din fire nepătimaş. Acest lucru nu este acceptat de către susţinătorii filosofiei profane” – sau, aşa cum am spune astăzi, de către susţinătorii filosofiei realiste, materialiste, fenomenologice. Dimpotrivă, Dumnezeu a creat sufletul după chipul Său, adică nepătimaş . Există trei stări ale sufletului: firească, subfirească şi suprafirească. “Starea firească a sufletului este cunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu, atât a celei văzute, cât şi a celei duhovniceşti. Starea suprafirească a sufletului este contemplarea dumnezeirii supraesenţiale. Starea subfirească a sufletului este căderea sa în patimi”, fiindcă patimile nu aparţin firii sale . Patima este o stare nefirească a sufletului, în timp ce virtutea este starea sa firească . Atunci când mintea este hrănită de virtuţi, mai ales de cea a compătimirii, “sufletul este atunci împodobit cu acea sfântă frumuseţe” prin care omul este cu adevărat după asemănarea lui Dumnezeu . “Sfânta frumuseţe” a fiinţei omului este revelată într-o inimă curată şi cu cât mai mult omul întreţine această sfântă frumuseţe înlăuntrul său, cu atât mai mult va vedea unul ca acesta frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu . Aceasta arată faptul că cunoaşterea de sine reprezintă calea cea mai bună de a ajunge la o cunoaştere adevărată a naturii şi a lumii materiale în general. “Cel ce se supune pe sine lui Dumnezeu”, spune Sfântul Isaac, “este aproape de a avea puterea să supună sieşi toate lucrurile. Celui ce se cunoaşte pe sine i se dă să cunoască toate lucrurile, fiindcă cunoaşterea de sine este plinătatea cunoaşterii tuturor lucrurilor” . Dacă un om se smereşte pe sine dinaintea lui Dumnezeu, întreaga creaţie se smereşte pe sine dinaintea sa. “Adevărata smerenie se naşte din cunoaştere, iar adevărata cunoaştere este rodul ispitirii” , cu alte cuvinte, ea vine prin lupta cu ispitele.
Natura umană devine capabilă de adevărată contemplaţie atunci când este curăţită de patimi prin practicarea virtuţilor. Adevărata contemplare a lumii materiale şi a celei nemateriale, precum şi a Înseşi Sfintei Treimi este darul lui Hristos. El a dăruit această contemplaţie oamenilor “atunci când El, în propria sa persoană dumnezeiască, a desăvârşit reînnoirea naturii umane şi, prin poruncile Sale de viaţă dătătoare, ne-a luminat calea spre adevăr. Natura umană devine capabilă de adevărata contemplaţie doar atunci când omul se dezbracă mai întâi de vechiul Adam prin pătimire, prin împlinirea poruncilor şi prin multe necazuri…
Atunci mintea trăieşte naşterea duhovnicească şi este în măsură să contemple lumea spirituală, adevărata sa patrie… Contemplarea lumii celei noi descoperită de Duhul, întru care mintea îşi găseşte desfătarea duhovnicească, are loc sub acţiunea harului… Această contemplare devine o hrană ce hrăneşte mintea, pregătindu-o să primească pe cea care este mai desăvârşită. Căci o contemplaţie duce la o altă contemplaţie, până când mintea este adusă în sfera dragostei desăvârşite. Dragostea însăşi este sălaşul, “locul” omului duhovnicesc; ea sălăşluieşte în curăţia sufletului. Atunci când intelectul ajunge în împărăţia iubirii, harul lucrează în el, iar intelectul primeşte contemplaţia duhovnicească şi devine văzătorul lucrurilor ascunse” . Contemplaţia mistică “este revelaţia intelectului atunci când sufletul s-a adunat în sine” . Cei ce şi-au curăţit sufletele prin practicarea virtuţilor se învrednicesc de contemplaţia duhovnicească” . “Cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu” . “Cei ce s-au curăţit pe ei înşişi de păcat şi neîncetat îşi aduc aminte de Dumnezeu, aceia Îl şi văd” . “Împărăţia lui Dumnezeu se numeşte vedere duhovnicească, fiindcă aşa este ea cu adevărat”, spune Sfântul Isaac. “Nu poate fi aflată prin activitatea gândirii, ci poate fi gustată doar prin har. Până ce omul nu se curăţă pe sine, nu este capabil nici măcar să audă despre Împărăţie, căci nimeni n-o poate dobândi prin învăţături, ci doar prin curăţia inimii .
Dumnezeu dăruieşte gânduri curate celor ce trăiesc o viaţă curată . “Curăţia gândirii izvorăşte prin străduinţa neîncetată întru cele duhovniceşti şi din paza inimii, iar din curăţia gândirii vine luminarea înţelegerii. De aici harul conduce mintea spre împărăţia în care simţurile nu mai au nici o putere” . Fiind cu luare aminte şi adunată în rugăciune, “mintea se într-aripează şi zboară în înălţimi”, “spre desfătările cele dumnezeieşti”. “Ea înoată într-o cunoaştere ce depăşeşte gândirea umană”. “Sufletul care se luptă şi perseverează în această permanentă trezvie primeşte ochi de heruvim cu care el să se poată afla într-o permanentă şi cerească contemplaţie” .
Sufletul omului vede adevărul lui Dumnezeu prin puterea felului său de viaţă, adică prin viaţa de credinţă. “Dacă contemplaţia sa este adevărată, el va afla lumina şi ceea ce unul ca acesta contemplă se află în sfera adevărului” . “Vederea lui Dumnezeu vine din această cunoaştere a lui Dumnezeu şi nu poate precede această cunoaştere” . Scopul creştinului este viaţa întru Sfânta Treime şi contemplarea Ei. După Sfântul Isaac, dragostea este “contemplarea dintâi a Sfintei Treimi”. “Cea dintâi dintre taine se numeşte curăţie şi se ajunge la ea prin împlinirea poruncilor. Dar contemplaţia reprezintă, de fapt, contemplarea duhovnicească a minţii”. Ea vine din “intrarea minţii în stare de răpire duhovnicească şi de înţelegere atât a ceea ce a fost, precum şi a ceea ce va fi. Contemplaţia este vederea minţii. În timpul ei, inima este reînnoită şi curăţită de rău, cunoscând tainele Duhului şi descoperirile cunoaşterii, înălţându-se din contemplaţie în contemplaţie şi din înţelegere în înţelegere, învăţând şi crescând tainic până când este prinsă în dragoste, unită cu nădejdea, până când bucuria îşi face lăcaş în tainiţele ei cele mai adânci, până când este înălţată la Dumnezeu şi încununată cu slava firească a propriei sale făpturi”. Astfel, mintea “este curăţită şi dăruită cu milostivire, fiind de fapt învrednicită de contemplarea Sfintei Treimi” . Fiindcă există trei feluri de contemplaţie naturală în care mintea “este înălţată, devine activă şi angajată”: “două aparţin lumii create – a celor raţionale şi neraţionale, a celor duhovniceşti şi trupeşti; iar cea de-a treia este contemplarea Sfintei Treimi” . Dacă credinciosul, îmbogăţit de comorile de negrăit ale contemplaţiei, se întoarce către creaţie, întreaga sa fiinţă se umple de dragoste şi compasiune. “El îl iubeşte pe păcătos”, spune Sfântul Isaac, “dar îi urăşte păcatele” . El este pătruns de smerenie şi milă, de pocăinţă şi dragoste. Unul ca acesta are inima plină de dragoste pentru orice fiinţă creată. “Ce înseamnă o inimă plină de milă?”. “Este”, răspunde sfântul Isaac, “o inimă ce arde de dragoste faţă de întreaga creaţie: faţă de oameni, păsări, animale, demoni şi faţă de orice fiinţă creată. Ochii i se umplu de lacrimi gândindu-se la ei, ori privindu-i pe aceştia. Din marea şi puternica întristare care-i cuprinde inima şi din marea sa răbdare, inima i se strânge şi unul ca acesta nu poate suporta să audă sau să vadă cea mai mică vătămare ori suferinţă pătimită de creaţie. De aceea, el se roagă cu lacrimi neîncetat pentru fiarele cele neraţionale, pentru potrivnicii adevărului, cât şi pentru cei ce îi fac rău, ca aceştia să fie iertaţi şi miluiţi. El se mai roagă şi pentru şerpi, cu mare întristare, o întristare fără de hotar în inima sa, întristare care-l uneşte cu Dumnezeu” . Atunci când, printr-o asceză evanghelică, cineva se mută de la cele trecătoare la cele veşnice, când unul ca acesta trăieşte în Dumnezeu şi gândeşte în El, atunci când vorbeşte “ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu” (2 Cor. 2, 17), atunci priveşte lumea “cu ochii lui Hristos”, atunci lumea i se arată în frumuseţea ei cea dintâi. Cu privirea unei inimi curăţite, el pătrunde prin coaja păcatului şi vede miezul creaţiei făcut de mâna dumnezeirii. Contemplarea Sfintei Treimi, fundamental tainică şi de nepătruns, e realizată de credincios în această lume a realităţilor finite şi trecătoare prin dragoste şi milă, prin umilinţă şi smerenie, prin rugăciune şi jertfă pentru fiecare şi pentru toţi, prin bucurie cu cei ce se bucură şi plângere cu cei ce plâng, prin suferinţă cu cei ce suferă şi cu căinţă dimpreună cu cei ce se căiesc. Viaţa sa din această lume reflectă viaţa sa din lumea cealaltă, lumea valorilor nevăzute şi tainice. Gândurile şi faptele sale din această lume îşi au rădăcinile în lumea cealaltă şi doar de dincolo îşi trag ele forţa şi tăria lor de viaţă dătătoare şi de minuni făcătoare. Dacă cineva şi-ar urmări gândurile, sentimentele, faptele sau practicile ascetice, ar ajunge la Sfânta Treime, care este izvorul lor fundamental. Toate lucrurile îi vin de la Tatăl prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Avem cel mai frumos exemplu de acest fel în cazul Sfântului Isaac însuşi, acel mare teolog al Sfintei Treimi care, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog, a putut să ne ofere cu ajutorul harului şi al experienţei ascetice, justificarea cea mai convingătoare a adevărului Dumnezeirii Treimice şi a treimii celei asemănătoare lui Dumnezeu a fiinţei personale a omului.

Concluzii

Teoria cunoaşterii a Sfântului Isaac este dominată de convingerea că problema cunoaşterii este în chip fundamental o problemă religioasă şi etică. De la începuturile ei până la nesfârşita sa împlinire în har, cunoaşterea depinde de calitatea şi măsura etică şi religioasă a persoanei, şi, mai presus de orice, de dezvoltarea şi cultura etică şi religioasă a organelor de cunoaştere ale omului. Un lucru este cert: acela că, la toate nivelele, cunoaşterea depinde de starea morală şi religioasă a omului. Cu cât un om este mai desăvârşit din punct de vedere moral şi religios, cu atât mai desăvârşită este cunoaşterea sa. Omul a fost creat într-un asemenea mod încât cunoaşterea şi moralitatea sunt întotdeauna echilibrate înlăuntrul său. Este neîndoios faptul că cunoaşterea sporeşte prin virtuţi şi se împuţinează din pricina patimilor.
Cunoaşterea este ca o ţesătură lucrată de către virtuţi pe fondul sufletului uman. Caravana sufletului se întinde prin toate lumile văzute şi nevăzute. Virtuţile reprezintă nu numai forţe ce creează cunoaştere, ci ele sunt principiile şi izvorul cunoaşterii. Prin transformarea virtuţilor în elemente constitutive ale fiinţei sale, prin străduinţe ascetice, omul avansează din cunoaştere în cunoaştere. S-ar putea spune chiar că virtuţile sunt organele senzoriale ale cunoaşterii. Avansând de la o virtute la alta, omul înaintează de la o formă de înţelegere la alta. De la cea dintâi virtute, credinţa, până la cea din urmă, care este dragostea faţă de toţi, se întinde o cărare neclintită: nevoinţa. Pe această cale lungă, omul se formează, se transformă şi se transfigurează prin harul nevoinţelor sale ascetice. În acest mod, el îşi vindecă fiinţa de boala păcatului şi a necunoaşterii, restabilind integritatea persoanei sale, unificându-şi şi întregindu-şi sufletul. Vindecat şi redevenit întreg prin forţa morală şi religioasă a virtuţilor, omul dă expresie curăţiei şi integrităţii persoanei sale mai ales prin curăţia şi integritatea cunoaşterii sale. După înţelegerea evanghelică, ortodoxă, aflată în scrierile Sfântului Isaac, cunoaşterea este o acţiune, o asceză a întregii persoane umane şi nu doar a unei singure părţi a fiinţei sale – fie că este intelectul, înţelegerea, voinţa, trupul sau simţurile. În fiecare act de cunoaştere, în orice gând, simţământ sau dorinţă, este implicat omul întreg dimpreună cu întreaga sa fiinţă. Vindecate prin harul nevoinţelor ascetice, organele cunoaşterii dau naştere unei cunoaşteri sănătoase şi curate, “învăţătura sănătoasă” a Apostolului (1 Tim. 1, 10; 2 Tim. 4, 3; Tit. 1, 9; 2, 1). În toate treptele creşterii sale, această cunoaştere este “plină de har”, fiindcă este o împreună lucrare a ascezei nesilite a omului cu puterea plină de har a lui Dumnezeu. Întreaga fiinţă umană se află în coparticipare cu întreaga fiinţă a lui Dumnezeu. Din această pricină, Sfântul Isaac vorbeşte mereu de adunarea, “concentrarea” lăuntrică a sufletului, a minţii şi a gândurilor care se realizează prin practicarea virtuţilor evanghelice. Dar aceste virtuţi sunt diferite de cele ale altor tipuri de etică filosofică şi religioasă, nu numai prin conţinutul lor, dar şi în ceea ce priveşte metoda lor. Virtuţile evanghelice au un conţinut specific, legând pe Dumnezeu de om şi având propria lor metodă specifică de lucru. În persoana sa cu totul desăvârşită divino-umană sau “teandrică”, Dumnezeu-omul Iisus Hristos nu numai că ne-a arătat, dar a şi dovedit că această metodă, acest mod de viaţă divino-uman este singurul mod de viaţă şi de cunoaştere normal şi natural. Omul care-şi impropriază acest fel de credinţă află în el şi un mod de cunoaştere.
Ceea ce este valabil pentru credinţă este valabil şi pentru celelalte virtuţi dumnezeieşti: dragostea, nădejdea, rugăciunea, postul, umilinţa, smerenia şi celelalte. Căci fiecare din aceste virtuţi devine, în omul care trăieşte întru Hristos, o forţă de viaţă şi de cunoaştere creatoare, vie.
În acest mod de viaţă şi de cunoaştere teandric, nu există nimic nereal, abstract sau ipotetic. Aici totul este real, bazându-se pe o realitate irezistibilă, fiindcă totul se bazează pe experienţă. În persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul, realitatea divină, transcendentă, este dovedită şi definită într-un mod absolut empiric. Prin întruparea Sa, Hristos i-a oferit omului cea mai subtilă, cea mai transcendentă şi cea mai desăvârşită realitate. Această realitate nu are limite fiindcă persoana lui Hristos este nelimitată. Conchidem că personalitatea umană nu are limite, la fel ca şi cunoaşterea umană, fiindcă s-a spus şi s-a poruncit: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48).
Aceasta înseamnă că singurele limite ale personalităţii şi cunoaşterii umane sunt limitele cele nemăsurate ale lui Dumnezeu. Persoana lui Hristos Dumnezeu-omul prezintă realitatea ideală, desăvârşită a monismului teandric: o trecere firească de la Dumnezeu la om, de la supranatural la natural, de la viaţa nemuritoare la viaţa umană. O astfel de trecere este, de asemenea, firească pentru cunoaştere atunci când, prin puntea credinţei, nădejdii şi a dragostei, ea se întinde de la om la Dumnezeu, de la natural la supranatural, de la muritor la nemuritor şi de la temporal la veşnic, revelând astfel unitatea organică a acestei vieţi şi a vieţii ce va să fie, a acestei lumi şi a celeilalte, a naturalului şi a supranaturalului.
Această cunoaştere este o cunoaştere integrală, fiindcă ea se înalţă pe aripile virtuţilor umane şi divine, şi trece fără piedică peste barierele timpului şi spaţiului, intrând în veşnicie.
Tocmai la această cunoaştere integrală se gândeşte Sfântul Isaac atunci când, definind cunoaşterea, spune că ea este “percepţia vieţii celei veşnice” şi atunci când, definind adevărul, îl numeşte “perceperea lui Dumnezeu”. Ceea ce este adevărat pentru virtuţi este adevărat şi pentru cunoaştere. Aşa cum fiecare virtute zămisleşte alte virtuţi şi zămisleşte cunoaşterea, la fel fiecare tip de cunoaştere zămisleşte un altul. O virtute o naşte pe alta şi o susţine, iar acelaşi lucru este valabil pentru cunoaştere. Cu cât un om practică mai mult virtuţile, cu atât mai mare devine cunoaşterea sa de Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mare îi este nevoinţa. Aceasta este o cale pragmatică şi empirică. “De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu” (Ioan 7, 17). Cu alte cuvinte, doar prin experierea adevărului lui Hristos ajunge omul să-i cunoască veridicitatea şi unicitatea. Aceasta este cu adevărat o cale pragmatică, experimentală şi empirică. Cunoaşterea adevărului nu le este oferită celor curioşi, ci acelora care merg pe calea nevoinţei. Cunoaşterea este o roadă în copacul virtuţilor, care este copacul vieţii. Cunoaşterea vine din nevoinţă. Pentru adevăratul creştin, filosofia ortodoxă este, de fapt, asceza teandrică a minţii şi a întregii persoane. Aici sunt semnificative tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului: “Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8, 18). Privit în lumina teoriei cunoaşterii a Sfântului Isaac, realismul naiv este tragic şi foarte simplist. El nu poate oferi o cunoaştere reală lumii, fiindcă el foloseşte organe ale cunoaşterii bolnave şi corupte. Prin contrast, realismul teandric oferă o adevărată cunoaştere a lumii şi a adevărului ce se află acolo, fiindcă el foloseşte organe ale cunoaşterii care au fost curăţite, vindecate şi reînnoite şi poate privi chiar în tainiţele inimii a tot ceea ce este creat. Raţionalismul consideră că înţelegerea este un organ infailibil al cunoaşterii. De aceea, în legătură cu întreaga persoană umană, el ne apare ca un apostat anarhic. El este ca o ramură care s-a rupt de viţă, care nu poate avea viaţă deplină sau realitate creatoare de sine stătătoare. El nu poate ajunge la cunoaşterea adevărului, fiindcă în izolarea sa egocentrică el este divizat şi împrăştiat.
Adevărul, dimpotrivă, este dăruit unei minţi care a fost curăţită, luminată, transfigurată şi îndumnezeită prin lucrarea virtuţilor. Criticismul filosofic este aproape în totalitate preocupat de studierea organelor cunoaşterii în starea lor fizică şi psihică aşa cum există în sfera pur omenească. La aceasta el adaugă studiul categoriilor şi condiţiilor care sunt premizele cunoaşterii, dar nu acordă nici o atenţie nevoii de vindecare şi curăţire a organelor cunoaşterii.
Prin urmare, criticismul filosofic nu poate să ajungă prin el însuşi la cunoaşterea adevărului, fiindcă nu este altceva decât un raţionalism şi senzualism prudent. Idealismul filosofic se bazează pe realităţi şi criterii transcendente, dar nu are posibilitatea de a le dovedi existenţa.
Deşi fondat pe idei transcedentale, el este totuşi incapabil să ajungă la cunoaşterea adevărului, atât de necesar naturii umane, sau să potolească, măcar în parte, setea de adevăr veşnic şi realităţile omeneşti. Aceste felurite sisteme epistemologice sunt incapabile să ofere omului ceea ce îi oferă filosofia ortodoxă cu teoria sa ascetică a cunoaşterii plină de har. Aici, Însuşi Adevărul veşnic stă dinaintea cunoaşterii umane în plinătatea desăvârşirii Sale infinite, dăruindu-Se pe Sine omului luminat şi plin de har. Fiindcă doar prin persoana lui Hristos Dumnezeu-omul, adevărul transcedental divin ajunge la om. În El, adevărul devine în mod obiectiv imanent şi prezintă o realitate istorică imediată şi veşnic vie. Pentru a şi-o impropria, pentru a face din aceasta o imanenţă subiectivă, este esenţial ca omul, prin practicarea virtuţilor, să-L facă pe Domnul Iisus Hristos sufletul sufletului său, inima inimii sale şi viaţa vieţii sale.

ECUMENISMUL UMANIST

Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omului şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune”.
Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, “Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri…
Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii.
A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia “infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituală la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări “muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo- Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe.
Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea “Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).
Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii “unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. “Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (2 Tes. 2, 13), care este unica “dragoste de adevăr” mântuitoare (1 Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.
Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos “ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie “să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit “împreună cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El “Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.
Să nu ne înşelăm. Există şi “un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu “tatălui minciunii”, diavolul, “căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă “adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca “dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).
Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai “împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi. Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate “după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste, precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: “fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90 c, 1189 A).
Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că ereziile nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor.
Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda. Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale. Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează “cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe “cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. 1 Cor. 1, 9; 10, 16-17; 2 Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.
Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte “taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers. Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la “Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un eretic şi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14). Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit. 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe “eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: “să nu primiţi în casa voastră” (2 Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: “Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).
Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: “Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”.
Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: “Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua Împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mt. 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor.
Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 10, 17)”. (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153). Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: “A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.” (Teodor Studitul P.G. c. 1668c). După spusele sale, pâinea ereticilor nu este “trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, “atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c.).
Să ne încheiem călătoria noastră în rai şi iad cu gândurile evanghelice ale unui episcop ortodox contemporan care este, asemenea Apostolilor, un Hrisostom al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Nicolae al Ohridei († 1956). Cu smerenie şi rugăciune nădăjduim să lămurim problemele despre care vorbim şi să aruncăm lumină asupra lor într-un chip sfânt, patristic, cu ajutorul luminii evanghelice a gândurilor sale de Dumnezeu înţelepţite..
Despre cealaltă faţă a Europei
Vlădica Nicolae Velimirovici
Fiind absorbit de tainele neamului omenesc în chip patristic, episcopul Nicolae afirmă:
“Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: «Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea» (Is. 2, 10-11)”. Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre  şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti . Modul de reacţie al lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor, împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi. Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde «în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale» (Is. 2, 19).
Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război? N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei…”

Episcopul cel purtător de Hristos ne spune următoarele lucruri cu tristeţe şi nădejde:
“Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor: «Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.» (Rom. 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei au respins înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste, şi au adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de mândrie şi viclenie. «Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului.» (Rom. 1, 23-25). Cu alte cuvinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea lor lumească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei respect faţă de creatură, adică faţă de natura vizibilă şi închinare la aceasta şi nu închinare la Creator; dumnezei muritori şi natură zeificată! Aceasta este acum ultimul stadiu al umanităţii occidentale în coborâşul său veşnic şi de necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al egalizării oamenilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe care le slăvesc sub numele  exagerat de «civilizaţie». Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor ruşinoase, pentru a-şi afla satisfacţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi autorităţii prin acapararea de noi zone de influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie, în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoologicului. Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru?
Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă «creştinii» nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos. Iar răutatea şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie.”

Episcopul cel luminat mărturiseşte acest adevăr teandric expus mai sus atunci când spune:
“Suprema fericire a omului este întruparea lui Dumnezeu; iar cea mai mare catastrofă pentru om este, de asemenea, îndepărtarea sa de la acest Dumnezeu şi reîntoarcerea sa în slujba satanei. La popoarele occidentale neortodoxe, această nenorocire îşi are izvorul mai ales din pricina a două motive. Cel dintâi e ura unui cler eretic, cel de-al doilea este ura împotriva evreilor. Ambele uri au încolţit în inimile occidentalilor din aceeaşi sămânţă.
Iar această sămânţă este efortul atâtor clerici creştini, precum şi al evreilor, de a domina cu totul viaţa oamenilor şi a statului în orice domenii. Ura unui astfel de cler s-a transformat în ura faţă de Biserică, ura faţă de evrei, care cuprinde şi ura faţă de Domnul nostru Iisus Hristos Care a fost evreu. Cu adevărat Hristos a fost evreu datorită Maicii Sale şi a poporului în mijlocul căruia S-a născut. Tocmai acest popor a fost cel dintâi care L-a respins şi L-a ucis printr-o moarte cumplită. Şi atunci? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate fi oare şi împotriva lui Hristos? Împotriva Celui cu care evreii au luptat timp de două mii de ani?
Dar nu există nici o logică în toate acestea. Conduşi de ura faţă de evrei şi de cler, occidentalii L-au respins treptat şi pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate domeniile vieţii şi din instituţiile statului şi L-au limitat doar la cadrul bisericesc. De la Cel Care a spus după slăvita Sa înviere din mormânt: «Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ» (Mt. 28, 18), tocmai de la El au luat aceşti orbi întreaga autoritate. Dar n-au făcut numai atât, ci au îndepărtat de pe pământ orice influenţă a Sa: în şcoli, în societate, în politică, în artă, în relaţiile dintre oameni şi naţiuni, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte. Dumnezeu, totuşi, nu poate fi batjocorit de toate acestea. Ori de câte ori oamenii, ca oaspeţi, devin prea independenţi la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină un eveniment din partea Stăpânului casei.
Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui.
Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două”.

Întristarea apostolică a sfântului episcop întreabă apoi:
“Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric.
Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri.
Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma.
După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor?
Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa. Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică. Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul. Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci”.

Şi iată acum cutremurătorul vaiet adresat Europei de către episcopul cel întocmai cu apostolii:
“Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIX-lea este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot.
Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie.
Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele strămoşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi trei oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bolnavi, Cezar, papa şi filosoful… ei da, nu în Roma idolatră, ci în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici ale Kremlinului, când papa Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului, atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se.
Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el L-a comandat pe Hristos la moarte. Secolul al XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei care au respins şi negat creştinismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după cuvântul lui Hristos: «Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare» (Luca 9, 48).
Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infailibilului papă Pius şi a nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus «la locurile sfinte» şi luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunei, eliberatorul Balcanilor? Un câmp de luptă satanic, un cler satanic şi o înţelepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful secolului al XIX-lea. Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul purtătorului crucii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se referă la ei: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor» (Mt. 11, 25). Şi ce le-a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului occidental; a fost precum ziua faţă de noapte.”

Sfântul episcop cel iubitor de Hristos spune următoarele despre civilizaţia Europei închinătoare la idoli şi lepădată de Hristos:
“Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar marile, dar nebotezatele naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiritualitate, ar fi încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor. Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor, cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor «culturi» este ura tuturor naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european. Dar să-i fie ruşine Europei fiindcă acest lucru n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se află în mâna conducătorilor săi spirituali. Nu turma este răspunzătoare pentru această stare de lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei, cu marea sa valoare şi nepreţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi identificat cu creştinismul.
Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de către Dumnezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi.”

Episcopul cel luminat de Hristos Domnul ne spune acest amarnic adevăr cu privire la educaţia europeană:
“Şcolile europene s-au îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. Şi tocmai aici se află moartea umanităţii europene. În cazul civilizaţiilor păgâne, ştiinţa n-a fost niciodată despărţită de religie, chiar dacă religiile lor erau primitive şi false. Acest lucru s-a întâmplat numai în Europa, în acea Europă care a primit cea mai desăvârşită credinţă. Din pricina conflictului cu mai marii bisericii, Europa s-a mâniat şi a respins credinţa cea desăvârşită, dar a păstrat ştiinţa desăvârşită. O, fraţilor, ea a respins cunoaşterea divină şi a acceptat ignoranţa omenească! Ce nebunie şi cât întuneric!”

De Dumnezeu înţelepţitul episcop spune următoarele cu privire la orbirea voită a umanităţii occidentale:
“Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire. În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a îndepărtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa duhovnicească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii fizici cu care vede doar frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi culoarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei se opreşte aici şi nu poate merge mai departe. Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria acestora atunci: «O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit…? Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?» (Gal. 3, 1-3). Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Întreaga sa viaţă se mişcă doar în plan bidimensional în zilele noastre: în lungime şi în lăţime. Nu cunoaşte nimic despre adâncime şi înălţime. Şi din această pricină se luptă pentru pământ, teritorii, pentru spaţiu, cât mai mult spaţiu. Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile culmi. Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cerurilor, războiul ar fi devenit atât de ridicol încât i-ar fi făcut să râdă până la lacrimi. Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor! Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei 12 mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veşnica doxologie: «Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta». Amin.”

Episcopul cel plin de smerenia lui Hristos spune despre poporul cel arogant al Europei:
“Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu-şi recunosc propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi a căinţei.
Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor religios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Liderii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul. Fiecare s-a declarat pe sine infailibil, şi cel care purta crucea şi cel ce purta sabia”.

Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:
“Dacă istoriei ultimelor trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea – ar fi să i se dea un nume corect, atunci nu ar exista vreo denumire mai potrivită decât înregistrarea judecăţii dintre Europa şi Hristos. Şi aceasta întrucât nimic nu a avut loc în Europa ultimilor 300 de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici o religie.
Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: «Cum puteţi trăi voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele de sub jug». La aceasta Europa răspunde: «Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai orangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine». La aceasta Hristos spune: «Voi sunteţi mai încăpăţânaţi decât iudeii de odinioară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat». La acestea Europa strigă batjocoritor: «Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre».
Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: «Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi».
Europa spune atunci: «Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa încât pleacă de la noi».
Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii i-au cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma sa a fost întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos?”

Episcopul, acest mărturisitor care este întocmai cu Apostolii, spune acestea despre “demonizarea cea albă”, adică despre Europa:
“Ce credeţi voi despre Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni «diavolii albi». Şi astfel, ei ar putea denumi Europa «demonizarea albă», «albă» datorită culorii pielii ei.
«Demonizare», din pricina întunecimii sufletului ei, fiindcă Europa L-a respins pe singurul Dumnezeu adevărat şi a ocupat tronul Cezarilor romani. Şi aceasta este întocmai ca în cazul Cezarilor romani. Este întocmai ca în cazul cezarilor de dinainte de distrugerea Romei care au proclamat tuturor popoarelor lumii faptul că oricine se putea închina la zeii lor după cum le era voia, fiindcă Europa avea să tolereze acest lucru.
De altfel, este de datoria lor să venereze, de asemenea, Europa ca pe cea mai măreaţă dintre toate zeităţile, fie în numele Europei înseşi, fie în numele civilizaţiei. Şi iată cum, fraţii mei, acest vampir, Roma cea satanică, a fost reînviată în vremurile noastre, acea Romă care, înaintea lui Constantin cel Mare, i-a persecutat pe creştini, trecându-i prin foc şi prin sabie, şi a încercat să împiedice venirea lui Hristos în Europa. Dar acum, «demonizarea albă» a devenit o boală mai grea decât în Roma antică fiindcă, dacă Roma păgână era chinuită doar de un demon, «demonizarea albă» e chinuită de şapte duhuri necurate, fiecare dintre ele fiind mult mai puternic decât demonul Romei. Şi iată că astfel avem o nouă Romă idolatră şi o nouă mucenicie a creştinismului.
Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile «demonizării albe». Noua Europă păgână nu se făleşte cu vreo zeitate mai mare decât ea însăşi. Ea se făleşte cu înţelepciunea ei, cu bogăţiile ei, cu puterea ei. Fiind ca un balon umflat care este gata să explodeze, ea îi face pe africani şi pe asiatici să râdă de lăudăroşenia ei, care este precum un buboi copt, gata să se spargă şi să umple universul cu duhoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de azi, «demonizarea albă». Europa trăieşte în ciclul ticălos al invenţiilor. Ori de câte ori cineva apare cu o invenţie nouă, toţi îl declară geniu. Şi iarăşi, oricine descrie invenţiile altora, a acestor genii, unul ca acesta este proclamat doctor în ştiinţe. Invenţiile Europei sunt numeroase, aproape nenumărate. Şi totuşi, nici una dintre aceste invenţii nu-l face pe om mai bun, mai cinstit sau mai luminat. Şi nici măcar o singură invenţie morală sau spirituală nu a apărut în Europa ultimilor o mie de ani, ci doar invenţii materiale. Şi toate aceste invenţii ale ei au adus Europa pe marginea prăpăstiei, a întunericului spiritual şi a unei pustiiri teribile fără precedent în istoria creştinătăţii. Nu ştim sigur dacă Europa, cu toate invenţiile sale, şi-a întors faţa de la Hristos cu voia sa proprie sau influenţată fiind de reaua voinţă a altora. Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie egipteană. Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc «demonizarea albă» (demonii cei albi, cu alte cuvinte).
Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: «Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru» (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: «O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?» (1 Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea!”

Notă la ediţia românească: Pentru a arăta strânsa legătură dintre gândirea părintelui Iustin Popovici şi gândirea dascălului său, reproducem un scurt text al episcopului Nicolae Velimirovici: „De ce Ortodoxia nu are un papă al ei?
Sigur că are! Ortodoxia are un papă al ei, cel mai vechi dintre papii şi patriarhii lumii. Îl are de la facerea lumii, îl are de la începutul vremurilor. Acesta este adevăratul papă, recunoscut de către toţi apostolii lui Hristos. Duhul înţelegerii, Duhul luminii, Duhul cunoştinţei, Duhul Mângâietor şi Puterea lui Dumnezeu – El este adevăratul papă al Bisericii lui Hristos din veac şi până în veac, neschimbat şi neclintit, neîndoielnic şi nepărtinitor, neavând înaintaş şi nici urmaş. Iar despre faptul că apostolii Îl recunoşteau pe Duhul Sfânt drept supremul lor cârmuitor şi papă aflăm cu certitudine din documentul scris de mâinile apostoliceşti. La primul sobor de la Ierusalim, apostolii au mărturisit aceste cuvinte vestite: «Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…» (Fapte 15, 28), ca să fie aşa şi aşa. E limpede că apostolii Îl puneau pe Duhul Sfânt înaintea lor. Înainte de asta, şi înainte de orice lucrare de zi cu zi, ei se rugau Lui, Îl chemau pe El, Lui i se supuneau. Oare nu tot astfel lucrează până în zilele noastre Biserica Ortodoxă? În fiecare an se reunesc sinoadele ortodoxe, şi ele mai întâi de toate îl invocă pe infailibilul lor papă, Duhul Sfânt, pe El Îl cheamă cu frică şi cu cutremur la începutul oricărui lucru, şi Lui I se supun negreşit. Şi nu doar mai-marii Bisericii, ci şi conducătorii de stat din ţările pravoslavnice, miniştrii şi fruntaşii poporului dintotdeauna, mai întâi Îl chemau pe Duhul Sfânt atunci când îşi începeau lucrările lor soborniceşti. Aşa făceau şi mai fac dascălii din şcoli. Iar Atotbunul, Atotputernicul şi Preaînţeleptul Duh Sfânt pe toate le cârmuieşte, pe toate le întăreşte, pe toate le însufleţeşte: şi Biserica , şi Statul (pravoslavnic) şi învăţământul. Şi pe toate le stăpâneşte nu prin forţă, ca dictatorii tereştri, ci ca un Părinte al înţelegerii şi al dragostei. El este Părintele nostru, cu botezul Căruia suntem noi botezaţi. Ştiţi doar că în limba greacă papa înseamnă părinte? Prin urmare, în sens moral, istoric şi primar, Duhul Sfânt este Părintele nostru, Papa al nostru. Oare Biserica Ortodoxă mai are nevoie de încă un părinte sau papă? Oare nu pe cei ce-şi tocmesc papi pământeşti îi preîntâmpină Însuşi Domnul Iisus Hristos? Cu 19 secole în urmă, El ne-a lăsat poruncă: «Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri» (Matei 13, 9). Pace vouă şi sănătate de la Dumnezeu.”

Elevi de la seminarul teologic cu dascălii lor: Sfântul Ioan Maximovici şi Iustin Popovici în centru, 1933.

SCRIERI ALESE ALE PĂRINTELUI IUSTIN

I. Din prefaţa la cartea părintelui Iustin, Suflete păcătoase, Belgrad, 1968

• Din clipa în care va fi pusă problema sufletului omenesc, dinaintea noastră se va întinde un ocean imens de taine înfricoşate, dumnezeieşti. Când din nou se va pune problema păcatului, fiecare conştiinţă umană va avea o temere dinaintea inexplicabilei “taine a păcatului” (2 Tesal. 2, 7) şi a puterii sale. Sufletul uman, datorită naturii sale, se revarsă încontinuu dincolo de toate hotarele, dar sufletul şi păcatul par a fi nu din lumea aceasta, ci fiecare dintr-o altă lume. Şi, cu adevărat, chiar aşa se şi întâmplă; sufletul este de la Dumnezeu, păcatul este de la diavolul. Când sufletul se predă lui Dumnezeu şi trăieşte după legile Sale, viaţa sa se transformă treptat în rai. Însă când sufletul se lasă pradă păcatului, care reprezintă “legea” satanei, viaţa sa se transformă treptat în iad.

• Păcatul este singurul lucru nefiresc din natura omului şi a lumii. “Ciudat”, străin, nepoftit, criminal, ucigaş de oameni, ticălos – acesta este păcatul în fiecare dintre noi. Dar din pricina forţei sale distructive, păcatul e mai rău şi mai oribil decât orice altceva. Ce anume? În esenţa sa, în energia sa, el se identifică cu diavolul, întrucât şi el corupe şi distruge. După definiţia Sfântului Ioan Hrisostom, “satana este păcatul”. În această definiţie se află “întreaga taină a păcatului şi a fărădelegii”, precum şi întreaga forţă a păcatului şi întregul iad al fărădelegii. Nu există satana fără de păcat şi nici păcat fără de satana. Chiar şi în cel mai neînsemnat păcat este ascuns diavolul. Satana e nemilos cu omul fiindcă “păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 15) şi “plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23).
Aceasta este grozăvia de pe urmă a păcatului: moartea. Experienţa neamului omenesc certifică faptul că păcatul şi moartea sunt energii distructive identice ale diavolului. Cu acestea, diavolul îl ţine pe om în strânsoarea lui cumplită. Dar câtă vreme? Atâta vreme cât omul rămâne fără de căinţă. Cel ce se căieşte după voia lui Dumnezeu este mântuit.

• În lumea noastră pământească, “taina fărădelegii”, taina păcatului şi taina răului sunt într-o creştere imensă. În timp ce, dimpotrivă, taina binelui care există în adâncul conştiinţei umane este pururea legată de rădăcinile ei de viaţă dătătoare, de temelia, de izvorul oricărei fapte bune, adică de Dumnezeu şi, desigur, de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Viaţa şi nemurirea sunt alimentate şi întreţinute prin El. Hristos, Dumnezeul oricărui bine, a venit în lumea noastră pământească spre a ne dărui doctoria pentru orice păcat, pentru orice rău. În afara păcatului naturii umane nu există nici un rău. Aceasta este căinţa: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 4, 17). Mântuirea, vindecarea, viaţa fără de păcat şi nemuritoare sunt la îndemână. Dacă omul respinge această doctorie universală, ispăşirea păcatelor, pocăinţa, atunci fiinţa umană se îndreaptă în chip inevitabil spre demonizare, spre satanism, spre împărăţia răului, spre iad.

• Prin păcat omul se împotriveşte lui Dumnezeu, el devine un luptător împotriva lui Dumnezeu, un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Păcatul este energia principală a diavolului fiindcă el nu Îl poate suporta nici pe Dumnezeu, nici cele dumnezeieşti. Atunci când el este ferm înrădăcinat în sufletul omului, acesta distruge treptat tot binele din el, mai întâi credinţa, apoi rugăciunea, apoi dragostea, postul, milostenia. Având dorinţa de a păcătui, omul îşi planifică treptat sinuciderea. Nu există nici o altă formă de ucidere umană decât cea care are loc prin păcat; el este cu adevărat ucigaş de oameni. De aceea, principala preocupare a omului cu trezvie duhovnicească este aceea de a ucide păcatul dinlăuntrul său şi, în acest fel, să-l ucidă şi pe diavolul însuşi, care ne omoară prin păcat. Dar cum poate oare omul să ucidă păcatul?
Cum îl poate ucide omul pe satana? Acest lucru poate fi realizat doar prin Dumnezeu-omul Iisus Hristos, care S-a făcut om doar în acest scop. El realizează acest lucru prin credinţa noastră în El, prin dragostea noastră faţă de El, prin căinţa noastră făcută înaintea Sa, prin rugăciunea noastră către El.

• Drumul şi călătoria vieţii omeneşti, chiar aici pe pământ, se desfăşoară de la iad către rai, de la satana către Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află şi nemurirea şi veşnicia omului. Păcatul nepocăit, chiar pe acest pământ, devine pentru om un chin insuportabil, un iad cu toate consecinţele sale: mânie – un chin, mândrie – alt chin; ură – al treilea chin; zgârcenie, viclenie, răutate – iad, iad, iad. Aceasta se întâmplă deoarece înlăuntrul oricărui păcat se află satana, iar înlăuntrul acestuia se află iadul. Mântuirea sufletului din aceste chinuri ale iadului este una singură: prin credinţă şi căinţă faţă de Atotmilostivul şi de viaţă dătătorul Domn Iisus Hristos, Cel care ne inundă sufletul cu veşnica pace cerească şi cu nemuritoarea bucurie. Doar astfel îşi poate omul afla, prin Sfântul Duh, îndreptăţirea sa în Hristos, nemurirea sa, veşnicia sa.

• Doar Evanghelia lui Hristos cunoaşte pe deplin taina şi problema păcatului şi tot ceea ce se ascunde în el. Fiul risipitor din Evanghelii este exemplul desăvârşit al păcătosului pocăit.
Evanghelia ne arată faptul că omul, prin voia sa liberă, îşi poate împărţi viaţa cu pământul şi cu cerul, cu satana şi cu Dumnezeu, cu raiul şi cu iadul. Păcatul îl goleşte treptat pe om de tot ceea ce este dumnezeiesc în el, până când, în cele din urmă, îl aruncă în ghearele satanei. Şi atunci omul ajunge în situaţia de a paşte porcii stăpânului său, diavolul. Porcii sunt patimile care sunt întotdeauna lacome şi hulpave. Trăind o astfel de viaţă, bietul om este ca unul ieşit din minţi. Într-o parabolă şocantă din Sfânta Evanghelie, Domnul spune despre fiul risipitor: “Şi-a venit în sine” (Lc. 15, 17). Cum şi-a venit în sine? El şi-a venit în sine prin căinţă. Prin păcat omul devine nebun, îşi iese din sine. Orice păcat, chiar şi cel mai nesemnificativ, reprezintă întotdeauna o nebunie, o ieşire din sine a sufletului.
Prin pocăinţă, omul îşi vine întru sine, redevine sănătos, integru. Atunci el strigă tare către Dumnezeu, aleargă către El şi strigă la ceruri:. “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (Lc. 15, 21). Şi ce face atunci Tatăl Cel ceresc? Pururea El este infinit de milostiv, văzându-şi copilul în stare de pocăinţă. El simte compătimire faţă de el, aleargă, îl îmbrăţişează şi îl sărută. El le porunceşte cetelor Sale cereşti, sfinţilor îngeri: “Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Lc. 15, 22-24). Iar acest lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi şi de dragul oricărui păcătos care se pocăieşte. Adică veselia şi bucuria se sălăşluiesc în cerul Atotmilostivului Domn şi Dumnezeu şi dimpreună cu El se bucură toţi sfinţii îngeri.

II. Din cartea părintelui Iustin: Filosofia ortodoxă a Adevărului – Dogmatica Bisericiii Ortodoxe, vol. I, Belgrad, 1932, pp. 22-23, 41, 70.

• Sfintele dogme sunt veşnicele şi mântuitoarele Adevăruri dumnezeieşti fiindcă ele se bazează pe forţa de viaţă dătătoare a dumnezeieştii Sfintei Treimi, din care provine întreaga forţă a noii vieţi întru Hristos. Noua viaţă întru Hristos este ţesută în întregime din dogma, din adevărurile dogmatice ale revelării lui Dumnezeu.

• Veşnicele adevăruri dogmatice, dogmele dumnezeieşti sunt subiectul credinţei, iar credinţa este o practică a omului şi, deci, a minţii omeneşti. Toate virtuţile evanghelice, începând cu credinţa, sunt pâinea cerească a vieţii celei veşnice, cu care omul se hrăneşte, se întăreşte, se sfinţeşte, se desăvârşeşte şi este restabilit întru asemănarea sa după Dumnezeu. Viaţa trăită în Biserică, prin har, devine inevitabil izvorul cunoaşterii veşnicilor adevăruri dogmatice. Experiindu-le drept conţinut al vieţii sale, omul se apropie de autoritate, de Adevăr şi de forţa mântuitoare. Aşa precum a spus Domnul: “De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi” (Ioan 7, 17).

• Totul în Dumnezeu-omul Hristos este real, este întrupat. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul Cel întrupat şi într-Însul sunt întrupate toate adevărurile dumnezeieşti. De aceea, întrucât Dumnezeu S-a întrupat, şi împreună cu El toate adevărurile dumnezeieşti, aceasta înseamnă că se pot întrupa în sfera realităţii şi vieţii umane, în limitele timpului şi spaţiului, aşa cum ne dă mărturie întregul Nou Testament şi întreaga istorie a Bisericii lui Hristos şi a sfinţilor Săi.

• Aşa numita dovadă logică în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu este de ordin cosmologic, teologic, psihologic, istoric, de ordinul dovezilor etice şi al multor altora care, odată cu trecerea timpului, au fost formulate în raţionalismul filosofic. Ele nu pot avea, în Dogmatica Bisericii Ortodoxe, valoarea unei dovezi reale, fiindcă ele se bazează pe minţile şi simţurile unei umanităţi păcătoase, limitate şi relative. Pentru Biserică, adevărul despre Dumnezeu este acela pe care El ni l-a relevat şi este prin urmare dovada adevărată, de netăgăduit. Ca realitate dată şi dumnezeiască, acest adevăr nu depinde de dovezile şi argumentele funcţiilor raţionale ale minţii. Mărturia logică Îl exprimă pe Dumnezeu cu mult mai mult decât Îl ascunde.

III. Din prologul cărţii părintelui Iustin, Filosofia ortodoxă a adevărului – Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. I, Belgrad, 1932, pp. 9, 11.

Filosofia Sfântului Duh este înţelepciune şi cunoaştere, înţelepciune prin har şi cunoaştere prin harul naturii fiinţei; iar această înţelepciune posedă cunoaşterea dumnezeiescului şi a umanului, a celor văzute şi nevăzute. Filosofia Sfântului Duh este în acelaşi timp forţa creatoare a divinului şi a umanului, a celor văzute şi nevăzute. Filosofia Sfântului Duh este în acelaşi timp forţa creatoare care, prin “a deveni asemănătoare cu Dumnezeu” pe calea desăvârşirii ascetico-harismatice, înmulţeşte în om înţelepciunea divină despre Dumnezeu, lume şi om. Tocmai acest caracter al filosofiei ortodoxe este scos în evidenţă de către Sfântul Ioan Damaschin atunci când spune: “Filosofia înseamnă a te asemui cu Dumnezeu” şi, deci, este “arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Ca izvor al vieţii, filosofia Sfântului Duh este singura artă care are posibilităţi variate de a plăsmui o personalitate asemănătoare lui Hristos şi lui Dumnezeu şi este singura ştiinţă care-l poate învăţa pe omul cel muritor şi egoist cum să biruie moartea şi să dobândească nemurirea. Prin urmare, filosofia ortodoxă este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Taina Adevărului nu se află în lucruri, idei şi simboluri, ci într-o persoană, iar această persoană este persoana teandrică, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea Domnul a spus: “Eu sunt Adevărul”, un Adevăr atotdesăvârşit, pururea nemicşorat şi neschimbat, întotdeauna unul şi acelaşi în plinătatea sa desăvârşită, întotdeauna unul şi acelaşi “ieri, azi şi în veci” (Evrei 13, 8).

IV. Din prologul cărţii părintelui Iustin Vieţile Sfinţilor Sava şi Simeon, München, 1962, p. 16.

Doar mintea care a fost curăţită de patimi şi de întunericul păcatului şi a fost sfinţită prin harul Sfântului Duh se află în situaţia de a simţi şi de a iubi ceea ce este sfânt şi a trăi din aceasta şi pentru aceasta. Numai cei curaţi îi pot cunoaşte pe cei curaţi. “Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Mai întâi, ei Îl vor vedea pe chipul sfinţilor Săi, fiindcă Dumnezeu “Se odihneşte întru sfinţii Săi”. Acolo ei vor vedea şi tot darul dumnezeiesc care este dăruit oricărei creaturi a lui Dumnezeu.

V. Din cartea părintelui Iustin Dostoievski, Belgrad, 1940.

• Conştiinţa umană este un dar al lui Dumnezeu. Ea este atât de tainică şi enigmatică în realitatea şi nemijlocirea ei încât numai Dumnezeu i-o putea dărui omului. În structura sa cea mai intimă, conştiinţa umană este conştiinţa de Dumnezeu, fiindcă în esenţă conştiinţa i-a fost dăruită omului ca un dar dumnezeiesc. Omul n-ar fi putut avea o conştiinţă de sine dacă aceasta nu i-ar fi fost dăruită de Dumnezeu .

• Adevărata şi reala cunoaştere de Dumnezeu şi de sine este dobândită de către om doar pe calea adevăratei iubiri. Iubindu-L pe Dumnezeu, omul ştie că sufletul său este asemănător lui Hristos şi nemuritor. Experierea iubirii ca metodă de a dobândi cunoaşterea de Dumnezeu se află într-una dintre Evanghelii, pe care Dumnezeu-omul a dăruit-o neamului omenesc. Folosind această metodă, omul Îl află repede pe Dumnezeu şi îşi descoperă şi propriul său eu. Aflându-se pe calea urii, omul Îl pierde uşor pe Dumnezeu, precum şi propriul său eu. După ce a fost introdusă şi folosită de către Dumnezeu-omul Hristos, această metodă a devenit şi a rămas metoda precisă a gnoseologiei ortodoxe .

• În Dumnezeu-omul Hristos, există ceva incomparabil mai mare decât Adevărul, Bunătatea, Frumosul. El Însuşi este toate acestea într-un sens absolut şi, în acelaşi timp, ceva mult mai măreţ decât acestea. Orice bine există pentru sufletul omenesc, Hristos îl atrage spre Sine cu invincibilul Său magnet al iubirii. El îi dăruieşte sufletului omenesc ceea ce nici măcar Adevărul absolut nu îi poate dărui, nici Bunătatea absolută şi nici Frumosul absolut nu îi pot dărui vreodată prin ele însele .

• Doar un singur drum conduce spre cunoaşterea Adevărului: dragostea. Dobândind dragostea, care este Dumnezeu Însuşi, omul se uneşte într-adevăr cu Dumnezeu şi în acest mod se apropie de cunoaşterea reală a Adevărului Veşnic. Dragostea îl umple pe om cu Dumnezeu. În măsura în care omul se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Plin de Dumnezeu, omul este luminat, sfinţit, îndumnezeit, şi în acest fel ajunge la adevărata cunoaştere de Dumnezeu prin acceptarea şi practicarea celei dintâi şi mari porunci (2 Petru 1, 4). Dumnezeiasca energie a dragostei îl îndreaptă pe om pe calea îndumnezeirii: ea îi îndumnezeieşte inima, sufletul, voinţa şi tot ceea ce este omenesc; el trăieşte prin Dumnezeu, simte prin Dumnezeu, gândeşte prin Dumnezeu, nădăjduind prin Dumnezeu. Pe lângă aceasta, taina lui Dumnezeu Îl revelează pe Sfântul Duh omului fiindcă “cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11). Sfântul Duh este “duhul dragostei” şi “duhul înţelepciunii şi al prevederii”, adică Duhul cunoaşterii .

• Dumnezeu-omul a făcut ca dragostea să fie esenţa şi metoda cunoaşterii lui Dumnezeu şi a cunoaşterii omului. Aceasta este principala forţă creatoare din care este format Noul Testament. Taina minunatei Persoane a lui Hristos se află înlăuntrul iubirii. Taina gnoseologiei evanghelice se află în Iubire. Iubirea divino-umană este calea cea nouă către cunoaştere. Porunca sa imperativă este: iubeşte pentru a cunoaşte. Adevărata cunoaştere a oricărui lucru depinde de Iubire, se naşte înlăuntrul Iubirii, creşte prin Iubire şi ajunge la desăvârşire prin Iubire. Iubesc, deci ştiu, cunosc. Cunoaşterea este consecinţa Iubirii. Întreaga filosofie a cunoaşterii este cuprinsă în întreaga filosofie a Iubirii. Numai dacă omul iubeşte cu o Dragoste hristică, devine el cu adevărat filosof şi numai atunci cunoaşte el cu adevărat taina vieţii şi a lumii. Prin Dragoste, Dumnezeu e Dumnezeu, aşa cum prin Dragoste, omul este om .

• Creştinul condus de Hristos către tainele lumii lui Dumnezeu, vede Logosul şi raţiunile universului, precum şi orice creatură ca venind din mintea Creatorului. Când este oglindită în oglinda sufletului unei astfel de personalităţi, creaţia bolnavă şi coruptă se înalţă spre o frumuseţe şi o desăvârşire responsabilă. Înlăuntrul sufletului hristofor este revelată taina ultimă a creaţiei fiindcă este alături de creaţie şi o iubeşte. Cel iubit îşi revelează întotdeauna taina sa celui de care este iubit. Personalitatea hristoforă observă creaţia şi natura nu ca un prădător sălbatic care trebuie cu cruzime să-şi dobândească prada, ci o priveşte ca pe o creatură vulnerabilă faţă de care trebuie să-şi arate mila, compasiunea şi dragostea. Pentru o personalitate hristică, creaţia nu este doar o simplă materie fără suflet faţă de care noi trebuie să ne purtăm cu cruzime şi îndrăzneală, exploatând-o, ci este o taină de nepreţuit a lui Dumnezeu faţă de care trebuie să dovedim milă şi compasiune prin rugăciune şi dragoste. “Iubeşte orice creatură a lui Dumnezeu”, spune Dostoievski, “precum şi toate creaturile laolaltă şi orice firimitură. Iubeşte animalele, iubeşte plantele, iubeşte orice creatură. Dacă iubeşti orice creatură, vei începe să înţelegi orice lucru cândva, şi atunci fără efort vei începe să înţelegi din ce în ce mai mult în fiecare zi” (Dostoievski, Fraţii Karamazov ).

VI. Din cartea Abisul filosofic:

• În întreaga lume, nu este nimic altceva mai înspăimântător decât omul. Filosofia omului este insuportabilă, de neconceput, chiar pentru minţile îngerilor, şi ea provoacă întristare în inimile heruvimilor. Nesfârşirea omului este dureroasă. Cine oare să nu se fi întristat gustând din această cunoaştere amară? Să fim sinceri până la capăt: dacă minunatul Domn şi Mântuitor Iisus Hristos nu ar fi înviat şi cu lumina învierii Sale nu ar fi luminat şi nu ar fi dat sens nemărginirii omului, atunci omul ar fi ajuns o fiinţă de neînţeles, fără sens.
Doar Preadulcele Domn Iisus Hristos, cu dumnezeiasca Sa dragoste, îndulceşte taina amară a fiinţei umane, umplând-o cu eul Său, cu viaţa Sa şi cu nesfârşirea Sa. Unde se află centrul fiinţei umane? În Domnul nostru Iisus Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri care “stă de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3, 1). Odată cu Hristos Dumnezeu-omul, veşnicia a devenit un atribut comun al vieţii omeneşti. Care gând, dorinţă şi sentiment omenesc este acum nemuritor? Numai gândul întru Hristos, dorinţa şi simţământul întru Hristos sunt nemuritoare. Omul este creştin doar dacă el gândeşte prin Hristos, crede, simte şi doreşte prin Hristos (cf. Fil. 2, 5).

• Omul este singura fiinţă din întreaga lume care se întinde de la rai la iad. Gama gândirii umane, a meditaţiilor omeneşti, a simţurilor şi sentimentelor omeneşti vibrează pe o întindere mult mai mare decât cea a îngerilor şi a satanei. Ea este mai mare decât a îngerilor fiindcă omul poate coborî până la satana, dar, în acelaşi timp, este mai mare decât a diavolului fiindcă omul poate fi înălţat până la Dumnezeu. Omul este, deci, o fiinţă veşnică, fie că vrea sau nu.
Când începe nemurirea omului? Ea începe din clipa conceperii sale în pântecele mamei. Şi când începe raiul sau iadul omului? Ea începe din libera unire a omului cu binele dumnezeiesc sau cu răul diabolic, adică unirea omului cu Dumnezeu sau cu satana. Ce este, deci, raiul? După cuvântul Sfinţilor Părinţi, raiul este simţirea lui Dumnezeu. Dacă Îl simţi pe Dumnezeu înlăuntrul tău, atunci ai ajuns deja în rai.
Un sfânt al vremurilor noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt, spune: “Când Dumnezeu este prezent în toate gândurile omului, în toate dorinţele sale şi în toate intenţiile sale, prin vorbele, cuvintele şi faptele sale, împărăţia lui Dumnezeu a pogorât asupra sa. Atunci omul Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni: în Sfânta Sa gândire, în Sfânta Sa acţiune, în Sfânta Sa materie”.

• Inima celor nevăzute este pururea prezentă în inima celor văzute. Ea se află înlăuntrul nucleului acestora. Să fim cinstiţi şi curaţi şi vom vedea că cele trei lumi – universul, pământul şi omul – se constituie ele însele drept forţe sau energii nevăzute aflate înlăuntrul materiei.
Orice creatură din această lume formează un cadru creat în care Dumnezeu Şi-a întipărit gândirea, iar toate creaţiile Sale laolaltă creează mozaicul splendid al “cuvintelor” necreate ale lui Dumnezeu. Mergând de la o creaţie la alta, noi mergem de la o imagine a lui Dumnezeu la alta fiindcă Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul Său”. Orice cunoaştere a noastră îi spune lumii şi omului foarte limpede: această lume văzută există şi se bazează pe lumea cea nevăzută care nu are nici limite şi nici sfârşit.

• Acesta este idealul suprem de maximă importanţă în cadrul Bisericii Dumnezeu-omului Hristos, după învăţăturile credinţei ortodoxe, de a afla persoana lui Dumnezeu înlăuntrul omului.
Atunci când ai descoperit-O în om, I-ai descoperit şi valoarea Sa eternă, unicitatea Sa, nemurirea Sa şi veşnicia Sa. Adesea însă, chipul dumnezeiesc din om este acoperit cu mizeria plăcerii, cu ghimpii patimilor, cu buruienile păcatului şi cu înfăţişarea exterioară a răutăţii.
Dar tu eşti creştin ortodox şi trebuie să înlături toate acestea de pe chipul cel dumnezeiesc pentru a scoate la iveală din nou persoana umană în toată frumuseţea sa dumnezeiască.
Atunci când te comporţi în acest mod, îl iubeşti pe om în ciuda păcatelor sale. Nu vei identifica niciodată păcatul cu păcătosul şi răul cu criminalul. Vei despărţi întotdeauna păcatul de păcătos, vei osândi păcatul şi vei avea milă, compătimire şi înţelegere faţă de păcătos, aşa cum a avut Domnul faţă de femeia cea păcătoasă prinsă în faptul adulterului, după cum ne relatează Evanghelia de la Ioan (8, 3-11). Prea milostivul Domn osândeşte păcatul, dar El nu o osândeşte pe femeia cea păcătoasă. Este ca şi cum ai spune “Eu nu-ţi osândesc sufletul cel după asemănarea lui Dumnezeu şi după chipul lui Dumnezeu. Tu nu eşti totuna cu păcatul, fiindcă tu ai înlăuntrul tău puteri dumnezeieşti care te pot libera de acest păcat”. “Mergi. De-acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11).

• Statornicia şi simţul nemuririi în simţire şi în cunoaşterea raţiunii dumnezeieşti a lumii i-a caracterizat pe îngeri şi pe sfinţi. Absenţa totală a acestui simţ îi caracterizează pe demoni şi pe oamenii împietriţi de rău. Şovăiala în ceea ce priveşte acest simţ şi această cunoaştere îl caracterizează pe omul cu puţină credinţă. Raiul constă din fermul şi nemuritorul simţ şi cunoaştere a raţiunii dumnezeieşti a lumii care a fost creată de Dumnezeu Logosul. Diavolul este diavol tocmai fiindcă el neagă veşnic şi total raţiunea şi raţionalitatea din lume. Pentru el totul este nebunie şi absurditate şi din această pricină el trebuie să elimine şi să distrugă valorile eterne ale acestei lumi.

• Omul se află pe drumul dintre rai şi iad, dintre Dumnezeu şi satana. Fiecare gând şi meditaţie a omului, şi fiecare simţământ al său, aduce sufletul cu o treaptă mai aproape de rai sau cu o treaptă mai aproape de iad. Dacă este după Dumnezeu, gândirea şi meditaţia îl leagă pe om de Dumnezeu, Logosul, Cel de neînţeles şi de nebiruit, iar acest lucru înseamnă deja raiul pentru om.
Dacă, însă, gândirea este împotriva Logosului divin sau Acesta lipseşte din ea, omul este în mod inevitabil legat de iraţional, de prostesc şi de diavol, iar acest lucru înseamnă deja iadul. Tot ceea ce este valabil şi are forţă pentru gândire este valabil şi are forţă şi pentru simţire.
Totul, deci, începe aici, pe pământ: şi raiul şi iadul pentru om. Viaţa omului pe această planetă este o imensă dramă. Aici, lumea temporală şi cea veşnică mereu se ciocnesc, ca şi cele muritoare şi cele nemuritoare, binele şi răul, lucrurile diavolului şi cele ale Domnului.

• Gândirea umană este un blestem atunci când ea nu vrea să se transforme în rugăciune şi nu doreşte să se desăvârşească prin rugăciune. Este de neconceput ca gândirea să existe dinaintea tainei lumilor fără ca ea să se transforme într-o stare şi o dispoziţie plină de rugăciune.
Nimic nu este mai minunat decât gândirea care, dinaintea privirii lumii divine, este cufundată în rugăciuni.

VII. Din părintele Iustin, Omul şi Dumnezeu-omul – Studii despre teologia ortodoxă, Atena, 1974.

• Comuniunea noastră cu Mântuitorul Hristos înseamnă mântuire; comuniunea cu El ca sfinţitor înseamnă sfinţire; comuniunea cu El, ca Dumnezeu, înseamnă îndumnezeire; comuniunea cu El, cel nemuritor, înseamnă nemurire; comuniunea cu El, Cel înviat, înseamnă Înviere; comuniunea cu El, Cel înălţat, înseamnă înălţare şi locul cel de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (cf. 1 Cor. 1, 9).

• “Vă îndemn fraţilor… ca toţi să vorbiţi la fel” (1 Cor. 1, 10). Creştinii pot vorbi toţi la fel atunci când au aceleaşi simţăminte, aceleaşi gânduri, acelaşi fel de viaţă. Ei dobândesc acest lucru atunci când îşi unesc sufletul cu sufletul sobornicesc al Bisericii, inima lor cu inima sobornicească a Bisericii, mintea lor cu mintea sobornicească a Bisericii şi gândirea lor cu gândirea sobornicească a Bisericii (cf. Fapte Ap. 4, 32). Atunci ei gândesc, simt şi “vorbesc” prin sufletul sobornicesc al Bisericii, prin inima şi gândirea ei sobornicească.

• “Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem” (1 Cor. 3, 9). Idealul omului adevărat şi desăvârşit a fost realizat în persoana Dumnezeu-omului Hristos prin împreună lucrarea divino-umană. Această conlucrare divino-umană, având loc prin intermediul trupului divino-uman al Bisericii devine o zestre comună a omului şi un mod comun de viaţă, gândire, acţiune şi de existenţă al lor. În Biserică, oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu-omul Hristos, adică sunt născuţi cu El şi de către El, sunt transformaţi cu El şi de către El, sunt răstigniţi cu El şi de către El, sunt înviaţi cu El şi de către El, participă la înălţarea Sa şi cu El, vieţuiesc veşnic în El şi cu El, simt împreună cu El şi prin El, acţionează cu El şi prin El. În această sobornicească divino-umanizare a omului se află chiar mântuirea şi sfinţirea sa. Neamul omenesc a fost creat în acest scop şi viaţa paradisiacă a strămoşilor noştri a fost creată în această fericită conlucrare cu Dumnezeu.
Căderea a apărut atunci când noi am respins această sinergie şi am început să vieţuim în păcat şi în conlucrare cu diavolul. Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om pentru a  redeschide raiul, a cărui viaţă lăuntrică este conlucrarea cu Dumnezeu.

• Domnul Iisus Hristos este temelia dumnezeiască solidă şi adâncă pentru construcţia Bisericii lui Dumnezeu. El şi numai El, Dumnezeu-omul Hristos este în chip simultan temelia Bisericii personale, familiale, locale şi ecumenice (cf. 1 Cor. 3, 10-11).

• Dragostea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel este dragostea lui Hristos; este dragostea pe care Domnul a numit-o “noua dragoste”, iar porunca privitoare la ea este “noua poruncă”.
Această dragoste diferă de orice altă dragoste a omenirii. Toată noutatea acestei iubiri se bazează pe faptul că ea ne obligă să iubim precum iubeşte Hristos: “Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). “Noua” iubire divino-umană face ca Noul Testament să fie pururea nou. Personificarea unei astfel de iubiri Îl reprezintă pe Însuşi Dumnezeu-omul Hristos. Prin El Însuşi, Hristos a dat mărturie şi ne-a asigurat de mesajul fundamental al Noului Testament: “Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 16). Dar Hristos nu este numai dragoste dumnezeiască; El este şi “Dumnezeul iubirii” (2 Cor. 13, 11). Din această pricină, adevărata dragoste dumnezeiască, eternă, este numai aceea care vine de la El, Dumnezeu-omul Hristos (1 Cor. 13, 1ff.).
• Fără îndoială, noi suntem mântuiţi numai ca membri organici, vii, ai trupului teandric al Mântuitorului, adică ai Bisericii sfinte, apostolice, soborniceşti, fiindcă Biserica nu este altceva decât întreaga viaţă teandrică a lui Hristos, revărsată de-a lungul secolelor şi în vecii vecilor (2 Cor. 13, 4-5).
Nu există nici o evanghelie adevărată pentru om fără şi în afara Dumnezeu-omului Hristos. Întreaga bunavestire, întreaga Evanghelie se leagă doar de Dumnezeu-omul Hristos… Ce este Evanghelia? Evanghelia este tot ceea ce este Hristos Care, coborând din Cer pe pământ, a adus cu El ca Dumnezeu tot ceea ce a făcut El pentru noi ca Dumnezeu-om, precum şi tot ceea ce ne-a dăruit El ca Mântuitor în cadrul trupului Său divino-uman, adică în Biserică. Aceste lucruri alcătuiesc Evanghelia. Cu alte cuvinte, Evanghelia este Dumnezeu în totalitatea Sa, este tot adevărul lui Dumnezeu, toată dreptatea lui Dumnezeu, toată dragostea lui Dumnezeu, toată viaţa lui Dumnezeu, toate desăvârşirile lui Dumnezeu care ne-au fost descoperite şi dăruite nouă de către Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Dumnezeu-omul Hristos, în întreaga plinătate a ipostasului Său divino-uman este singura Evanghelie adevărată, exactă, vestea cea bună, adevărată, unică pentru neamul omenesc (Gal. 1, 7).

• Organismul Bisericii este cel mai complex organism despre care are cunoştinţă spiritul omenesc. De ce? Fiindcă el este unicul organism divino-uman în care toate tainele lui Dumnezeu şi ale omului, toate forţele umane şi divine formează un trup. Numai atotînţeleptul, atotputernicul Dumnezeu-om, Domnul nostru Iisus Hristos a putut să unească şi să îmbine toate aceste lucruri într-un trup, trupul Său, Biserica, al cărei veşnic cap este El Însuşi.
El dirijează întreaga viaţă în acest minunat şi făcător de minuni trup, minunatul şi făcătorul de minuni Dumnezeu şi om. Fiecare membru al ei trăieşte pentru întregul trup, dar şi întregul trup trăieşte înlăuntrul fiecărui membru al său. Toţi trăiesc în fiecare şi pentru fiecare. Dar, de asemenea, fiecare trăieşte în toţi şi pentru toţi. Fiecare membru creşte o dată cu creşterea de obşte a trupului, dar şi întregul trup creşte o dată cu creşterea fiecărui membru. Toate aceste membre numeroase ale trupului, toate aceste organe, organele simţurilor, celulele, se unesc într-un singur trup divino-uman, pururea viu, în Însuşi Dumnezeu-omul Hristos, adaptând energiile fiecărui membru la viaţa sobornicească a trupului…
Lucrarea evanghelică a fiecărui membru al Bisericii, chiar dacă este cu totul specială şi personală, este întotdeauna şi din orice perspectivă sobornicească şi generală. Sarcina fiecărui membru al Bisericii este totdeauna personală şi totuşi colectivă, este personală şi totuşi sobornicească. Chiar dacă se pare că un membru al Bisericii acţionează doar pentru sine (de exemplu, asceza unui pustnic), în realitate el acţionează pentru totalitatea Bisericii. Astfel se prezintă organizarea organismului divino-uman al Bisericii, pe care Iisus Însuşi îl dirijează şi îl conduce (Efes 4, 16).

• Toate universurile, toate lumile existente şi toate fiinţele, opriţi-vă doar o clipă! Jos cu toate inimile, cu toate minţile, cu toate vieţile, cu toate neamurile, cu toate veşniciile, fiindcă toate acestea fără de Hristos sunt iad pentru mine, un iad lângă celălalt iad; toate acestea sunt nenumărate şi nesfârşite iaduri. Viaţa fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos şi universurile fără de El sunt toate nebunii, nimicnicii îngrozitoare, mucenicie insuportabilă, chinurile lui Sisif, iad! Nu vreau nici viaţă şi nici moarte fără Tine, o, Prea Dulcele meu Domn! Nu vreau nici adevăr, dreptate, rai, nici veşnicie. Nu, nu! Te doresc numai pe Tine, numai Tu eşti totul. Tu eşti în toate şi deasupra tuturor!… Adevărul, dacă nu este Hristos, nu-mi este de folos, este doar un iad.
Dreptatea, dragostea, binele şi fericirea sunt toate laolaltă un iad fără Hristos; chiar Dumnezeu Însuşi este un iad dacă nu este Hristos. Nu vreau nici adevăr fără Hristos, nici dreptate fără Hristos, nici dragoste fără Hristos, nici Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau nimic din toate fără Hristos, nici dragoste fără Hristos, nici Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau nimic din toate acestea, în nici un chip anume! Sunt gata să primesc orice fel de moarte, puteţi să mă ucideţi în orice chip doriţi, fiindcă fără de Hristos nu doresc nimic; nimic, nimic, nimic (Filip. 1, 21; 3, 8).

• Domnul nostru Iisus Hristos S-a făcut om, aşa încât “să putem umbla întru El”, să vieţuim în El şi nu să-L privim de departe, să-L admirăm şi să filosofăm la adresa Lui…
“Umblaţi întru El” este porunca poruncilor de a vieţui în El şi cu El, fără să-L adaptăm pe El la felul nostru de a fi, ci adaptându-ne pe noi la El, nu schimbându-L şi prefăcându-L pe El după noi înşine, ci schimbându-ne pe noi după El: nu modelându-L pe El după chipul nostru, ci modelându-ne pe noi după chipul Său. Numai bezmeticii trufaşi, proşti şi de suflet pierzători Îl falsifică şi-L deformează pe Dumnezeu-omul Hristos după dorinţele şi modul lor de a-L percepe, din care cauză sunt atât de mulţi “falşi Hristoşi” în lume şi atât de mulţi falşi creştini. Adevăratul Dumnezeu-om Hristos, în toată plinătatea realităţii sale evanghelice divino-umane este cu totul prezent în trupul său divino-uman, Biserica, la fel ca pe vremea Apostolilor şi azi şi în vecii vecilor.
Viaţa Sa divino-umană se îngemănează cu trupul divino-uman al Bisericii în veacul veacului. Trăind în Biserică, noi vieţuim “într-Însul”, întocmai cum ne porunceşte Apostolul în care Hristos vieţuieşte. Iar acest fapt este experiat într-o măsură desăvârşită şi totală de către sfinţi, fapt care explică sfinţirea lor minunată. Trăind cu trup şi suflet întru Hristos, sfinţii sunt sfinţiţi de către El, devin asemenea Lui, îndumnezeiţi, atotputernici, în acelaşi chip în perioada post-apostolică, ca şi în vremurile apostolice. Şi în acelaşi fel acum, şi ieri, şi mâine, şi pururea, “până la sfârşitul veacurilor”, ei păstrează chipul divino-uman al lui Hristos (Col. 2, 6).

• Tot Vechiul Testament a fost, ca s-o spunem aşa, o umbră a Dumnezeu-Cuvântului. Aşa precum o umbră enormă precede trupul, în acelaşi fel întreaga lume umbla înaintea venirii Lui. Întreaga religie a Vechiului Testament este umbra unei religii în spatele căreia vine trupul: Dumnezeu – Cuvântul întrupat, trupul Său divino-uman, Biserica. Iar realitatea este aceasta: întreaga lume văzută nu este decât o umbră, care arată dinainte şi vesteşte trupul care vine dinapoia sa, întruparea Dumnezeu – Cuvântului. Prin întruparea Sa şi Biserica, trupul Său, descoperă adevărata realitate a lumilor create, conţinutul lor, sensul şi scopul lor. În trupul divino-uman al Bisericii, nu numai cele văzute, dar şi cele nevăzute îşi primesc “trupul” lor, realitatea lor permanentă şi adevărată (Col. 2, 17).

• Biserica este trupul de viaţă dătător al Dumnezeu-omului Hristos, şi prin El şi în El trupul Sfintei Treimi. Sfânta Treime lucrează mântuirea lumii în Biserică prin faptele harului Său care curăţă pe fiecare membru al Bisericii de păcat, de moarte şi de diavolul şi îl umplu cu viaţa cea veşnică, cu adevărul veşnic, dreptatea veşnică şi dragostea cea veşnică. Adevărata Biserică este “în Dumnezeu, Tatăl nostru şi Domnul Iisus Hristos”. Astfel, orice membru al Bisericii este membru adevărat atunci când el se află “în Dumnezeu, Tatăl nostru şi Domnul nostru Iisus Hristos”, atunci când acesta trăieşte în Ei şi este mântuit prin harul Lor şi prin luptă (2 Tesal. 1, 7).

• Ce sunt “tradiţiile” noastre? Ele reprezintă tot ceea ce Dumnezeu-omul Hristos Însuşi prin Sfântul Duh ne-a poruncit să păzim, vieţuind prin ele; tot ceea ce El ne-a lăsat în Biserica Sa, în care El sălăşluieşte permanent cu Sfântul Său Duh (cf. Mt. 28, 19-29).
“Tradiţiile” noastre sunt întreaga noastră viaţă trăită în harul Domnului nostru Iisus Hristos şi întru Sfântul Duh, viaţa noastră, a creştinilor, care a început în Biserica lui Hristos, prin sfinţii Apostoli, după Pogorârea Sfântului Duh. Toată această viaţă a noastră nu este de la noi, ci de la Domnul Iisus, prin harul Sfântului Duh sau, mai exact, întreaga noastră viaţă este de la Tatăl, prin Fiul şi în Sfântul Duh… Astfel, “tradiţiile” noastre sunt viaţa cea nouă a harului în Sfântul Duh, care este sufletul Bisericii, viaţa în Adevărul cel veşnic al lui Dumnezeu, în Dreptatea veşnică a lui Dumnezeu, în Dragostea veşnică a lui Dumnezeu, în viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Aici, omul nu creează nimic, nici nu poate crea el Adevărul veşnic, Dreptatea veşnică, Dragostea veşnică, Viaţa veşnică, ci toate acestea trebuie primite de el, trebuie impropriate de către om. În Hristos şi în Biserica Sa, toate acesta sunt dăruite omului prin harul Sfântului Duh. Omul este obligat să accepte aceste “tradiţii” şi să vieţuiască după ele… Tot ceea ce a fost dăruit Apostolilor de către Mântuitorul Hristos şi Sfântul Duh constituie exact “tradiţia”, Sfânta Tradiţie, adică întreaga învăţătură în viaţa omului. Toate acestea ne-au fost dăruite “fie prin cuvânt, fie prin epistole”. Tradiţia la un loc reprezintă dumnezeiasca Revelaţie, adică Evanghelia lui Hristos, Evanghelia mântuirii, dăruită de Dumnezeu în Biserică spre mântuirea neamului omenesc “de acum şi până în vecii de veci”. Întreaga Evanghelie a fost dăruită Bisericii de către Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh, şi tocmai de aceea Evanghelia este “tradiţia” lui Dumnezeu în toată lărgimea ei.
Evanghelia scrisă se completează cu Evanghelia nescrisă a Bisericii şi, prin aceasta, ea este interpretată cu ajutorul energiilor harului Sfântului Duh care sălăşluiesc în Biserică. În realitate, toate acestea constituie în cadrul Bisericii o totalitate, un trup duhovnicesc viu, adică tradiţia scrisă şi nescrisă. De aceea, aşa cum spune Sfântul Ioan Hristostom: “Tradiţia înseamnă a nu mai căuta nimic altceva” (PG 62, 488), fiindcă în ea este cuprins tot ceea ce este necesar pentru mântuirea oamenilor şi pentru viaţa lor veşnică, acum şi în veacul ce va să fie…
Într-un cuvânt, tradiţia divino-umană înseamnă descoperirea, mărturisirea de-a lungul secolelor şi a generaţiilor, a Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, cu toate dumnezeieştile Sale adevăruri şi porunci, cu tainele şi virtuţile Sale, ca Dumnezeu viu şi Mântuitor în Biserică. Şi “aceasta este exact Biserica vie a lui Hristos ca trup al Său divino-uman şi Sfânta Tradiţie împărtăşită de-a lungul veacurilor, veşnicul viu Dumnezeu-om Hristos şi tot ceea ce are El în Sine, împreună cu tot ceea ce El aduce cu Sine (2 Tesal. 2, 15).

Cuprins

În loc de prefaţă
Un urmaş al Sfântului Maxim Mărturisitorul…

Nihilismul – Parintele Serafim Rose

Eugen  (Pr. Serafim) Rose

Nihilismul
– o filosofie luciferică –

Traducere şi postfaţă:
Tatiana Petrache

© 1994 by the St. Herman of Alaska Brotherhood

Prefaţa editorului american

Într-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie.
În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Cu numai câţiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căzuse în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învăţau, în esenţă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.
„Ateismul”, va scrie Eugene câţiva ani mai târziu, „adevăratul ateism «existenţial», care arde de ură împotriva unui Dumnezeu nedrept şi nemilos, este o stare de spirit; este o încercare autentică de a te război  cu adevăratul Dumnezeu ale Cărui căi sunt atât de inexplicabile chiar şi celor mai credincioşi dintre oameni şi care se sfârşeşte cu o revelaţie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos Însuşi lucrează cu aceste suflete. Antihrist nu trebuie căutat mai întâi printre marii nihilişti, ci printre mărunţii susţinători care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, prin faptul că s-a numit pe sine Antihrist, şi-a dovedit de fapt teribila foame de Dumnezeu …”
În această stare de foame teribilă de Dumnezeu se afla şi Eugene la sfârşitul anilor ’50. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o intui înainte. Către sfârşitul vieţii îşi va reaminti de acest moment:
„Ani de zile am fost mulţumit că în căutările mele mă situam «deasupra tuturor tradiţiilor», rămânând într-o oarecare măsură credincios fiecăreia. (…) Când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o pentru a cunoaşte o altă «tradiţie». În orice caz, atunci când am intrat într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco), ceva s-a întâmplat cu mine, ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau oriental; ceva din inimă îmi spunea că aceasta era «casa mea», că toate căutările mele se încheiaseră. Nu am ştiut să-mi explic toate astea, pentru că nu înţelegeam nimic din slujba care se făcea într-o limbă străină. Am început să merg mai des la slujbele ortodoxe şi am învăţat treptat limba şi ritualul. (…) O dată cu intrarea mea în ortodoxie am devenit conştient de un alt lucru: că Adevărul nu este o simplă idee abstractă, căutată şi cunoscută la nivel raţional, ci este un Adevăr personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos.”
În timp ce lucra la Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu în locuinţa sa de la subsol, Eugene încă se mai războia cu Adevărul pe care Îl descoperise. Găsise Adevărul în chipul nepervertit al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă şi tânjea să pătrundă în ceea ce numea „Sfânta Sfintelor” a Bisericii, adică în dimensiunea ei mistică şi nu în cea plictisitoare a laturii lumeşti şi organizaţionale. Îl vroia pe Dumnezeu şi Îl vroia cu ardoare. Scrierile din acea perioadă au reprezentat pentru el un fel de catharsis: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filosofice în expresie, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri de început s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă vie în sufletul lui. Este firesc faptul că a scris mai mult despre Împărăţia Omului în care a suferit toată viaţa, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care abia o întrezărise. Împărăţia lui Dumnezeu o înţelegea încă din perspectiva Împărăţiei Omului.
Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus  doar al şaptelea a fost redactat integral; restul a rămas în note manuscrise. Acest capitol pe care îl prezentăm aici tratează filosofia nihilismului.
Nihilismul – care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, după cum a afirmat Eugene, filosofia care stă la baza culturii secolului XX: „S-a răspândit atât de mult, încât a devenit universal; a penetrat perfect şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care să fie combătut”. Miezul acestei filosofii, spune el, a fost „exprimat cel mai clar de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul e permis»”.
Din proprie experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate deveni deplin al lui Hristos înainte de a conştientiza cât de departe a căzut de Dumnezeu, el şi societatea sa, adică până când nu va vedea mai întâi nihilismul în sine însuşi. „Nihilismul epocii noastre se află în toate”, scria el, „şi aceia care nu aleg să-l combată în numele deplinătăţii fiinţei Dumnezeului celui viu sunt deja devoraţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului acestui Nimic şi, fie că îi recunoaştem sau nu natura, vom fi înghiţiţi fără speranţă în acest hău prin afinitatea cu nimicul atotprezent în noi – dacă nu rămânem statornici într-o credinţă deplină şi adevărată (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care, într-adevăr, nimic nu suntem.”
Ca scriitor, Eugene a simţit că trebui să-şi cheme contemporanii din acest abis. A scris nu numai din setea de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de ceilalţi oameni care Îl căutau pe Dumnezeu – chiar şi faţă de cei care, ca şi el, L-au respins pe Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva Lui tocmai dintr-o prea mare nevoie de El.
Din suferinţa sa lăuntrică, din întunericul vieţii sale de altădată, Eugene vorbeşte umanităţii contemporane care se găseşte de asemenea în suferinţă şi întuneric. Acum, la trei decenii de la scrierea lucrării, pe măsură ce puterile nihilismului şi anti-creştinismului pătrund tot mai adânc în fiinţa societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Recunoscând şi luptând împotriva nihilismului din el însuşi, poate să ne ajute să ne ferim de a cădea pradă spiritului distrugător al acestuia şi ne poate ajuta să rămânem credincioşi Adevărului veşnic Care S-a făcut trup.
Monahul Damaschin Cristensen

Împărăţia Omului şi
Împărăţia lui Dumnezeu

Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să facă alegerea între Dumnezeu sau sine însuşi. Şi fiecare om a făcut alegerea între cele două căi, pentru că noi suntem ceea ce alegem. Şi prin alegerea noastră arătăm preferinţa noastră pentru o Împărăţie sau pentru alta: pentru Împărăţia lui Dumnezeu sau pentru Împărăţia Sinelui. (Eugene Rose)

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Din motive pe care le vom discuta mai târziu, lucrarea de „filosofie religioasă” a lui Eugene nu a fost din păcate terminată. S-au tipărit câteva secţiuni, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas în formă de note manuscrise şi de ciorne clasificate în funcţie de acest subiect. Notele erau exhaustive; se pare că Eugene nu a lăsat nici o piatră nerăsturnată în cercetarea sa. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toţi   i-a studiat pentru a oferi o bază la această critică a civilizaţiei occidentale. Pe multe din paginile notelor sale a indicat data când au fost scrise, ştiind faptul că filosofia sa se va maturiza pe măsura avansării cu studiul. Ultimul plan al notelor sale arată în felul următor:

Partea a II-a: Împărăţia Omului în epoca modernă

Capitolul III: O interpretare creştin-ortodoxă a epocii moderne
Capitolul IV: Idolii seculari ai epocii moderne
1. Cultura/civilizaţia, judecate din perspectiva spiritualităţii creştin-ortodoxe
2. Ştiinţă/raţionalism, înţelese din perspectiva dumnezeieştii înţelepciuni
3. Istorie/progres, judecate de teologia creştin-ortodoxă a istoriei

Partea a III-a: Vechea Ordine şi „Noua Ordine”

Capitolul V: Vechea Ordine: imperiul creştin-ortodox
Capitolul VI: Venirea „Noii Ordini”: revoluţia epocii moderne
Capitolul VII: Rădăcinile Revoluţiei: nihilismul
Capitolul VIII: Scopul Revoluţiei: mileniul anarhist

Partea a IV-a: Spiritualitatea creştin-ortodoxă şi „noua spiritualitate” (aproape patru capitole)

Partea a V-a: Finalitatea fiecăreia dintre cele două Împărăţii

Capitolul XIII: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist
Capitolul XIV: Împărăţia cerurilor

Dintre cele aproximativ 14 capitole, singurul care a cunoscut forma definitivă a fost cel de-al şaptelea – despre nihilism. Numai acest capitol cuprinde peste 100 de pagini, ceea ce oferă o idee despre dimensiunile cărţii lui Eugene.
Studiind miile de pagini de material adunat de Eugene pentru cartea sa, se observă preponderenţa acordată atitudinii de negare şi refuz şi mai puţin celei de afirmare a credinţei. Această unilateralitate vădeşte starea lui Eugene din acea perioadă, când îi era mai uşor să se exprime pertinent despre sfera maleficului în care a pătimit timp de patru ani şi abia mai târziu despre sfera sfinţeniei căreia abia îi atinsese suprafaţa. Dar această unilateralitate nu afectează veridicitatea gândirii sale din prima perioadă, ci mai degrabă subliniază nevoia de a lucra deplin, mai târziu, „latura cealaltă”, ceea ce s-a şi întâmplat. Caracterul exhaustiv al criticii sale din Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu a fost un semn al încercării sale de a o rupe complet cu apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici a fost în stare mai târziu să apuce calea restaurării moştenirii spirituale abandonate a Occidentului.
În introducerea din partea întâi a cărţii, Eugene scria: „Cele două Împărăţii sunt edificate pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; Împărăţia Omului pe credinţa în lume”. Ultima, afirmă el, se bazează în aparenţă pe „evidenţă” şi „necesitate”, dar, la un nivel mai profund, disimulează pofta omului: „Adevărul este că omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Pentru că «cealaltă lume» deschide existenţei o profunzime şi o complexitate pe care omul «trupesc» (în starea lui căzută) nu doreşte să o înfrunte; «cealaltă lume» perturbă toată «pacea lumească a minţii» şi îi distrage pe oameni de la datoria «evidentă» şi simplă «de a face ca lucrurile să meargă înainte»”.
În prima parte, Eugene a dezvoltat această idee spunând că, deşi creştinul pare să fie un idealist, totuşi el este adevăratul realist, şi nu omul lumesc, pentru că numai el poate înţelege existenţa aşa cum este ea: „Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă, sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le aboli sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu există progres în viaţa duhovnicească. (…) Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos avem o putere care ne înnobilează şi prin care înfruntăm şi biruim lumea”.
Partea a doua, numită „Împărăţia Omului în epoca modernă”, trebuia să includă o interpretare creştin-ortodoxă a mentalităţii moderne. Una dintre „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene a plănuit să o abordeze a fost „simplificarea” care vădeşte naivitatea modernă în privinţa lucrurilor „spirituale”. Prin faptul că investighează, potrivit credinţei „moderne” în evidenţe, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul modern ameninţă să inaugureze ceea ce Eugene numea „epoca magicului”. Această idee apare pentru prima oară În scurtă istorie despre Antihrist a lui Soloviov, în care o tehnologie a viitorului era în chip misterios combinată cu fenomene de tip magic. „Polivalenţa intereselor omului modern”, scria Eugene, „s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care dezvăluie că atât mania sa pentru experimentare, cât şi «toleranţa» sa general recunoscută (care, de fapt, este cât se poate de limitată) nu pot conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca «sfârşitul oricărei experimentări»”.
În dezbaterea despre natura modernismului, Eugene dorea de asemenea să evalueze, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe, cei trei „idoli” ai epocii moderne. Pe primul l-a identificat drept „cultul civilizaţiei”. Schiţând câteva trăsături ale acestui idol, a arătat cum pot fi creştinii înşelaţi de el în numele slujirii „umanităţii”, înţeleasă ca scop în sine; şi a prezentat aceasta în contrast cu trăsăturile autenticei mile creştine. Un creştin răspunde nevoii imediate a omului din dragoste, în numele lui Hristos; dar când începe să gândească „dacă este bine să hrăneşti un om, înseamnă că este mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură dintr-o găleată”, atunci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-l reducă la o ideologie. Amintind cuvintele lui Hristos – pe săraci îi aveţi mereu cu voi, Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei înfometaţi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi sau sătui”.
Ştiinţa este următorul idol al epocii moderne pe care Eugene plănuise să-l pună în discuţie. „Ştiinţa modernă”, scria el, „(…) şi-a conferit sieşi putere absolută. Chiar «curiozitatea», rădăcina ştiinţei moderne, urmăreşte tot puterea, pentru că această cunoaştere obiectivă dobândită tot prin curiozitate consideră că «faptele» îi stau la dispoziţie.” Şi aici compară ştiinţa cu magia, afirmând că „amândouă au acelaşi punct de vedere. Amândouă sunt preocupate de fenomene şi de manipularea lor, cu miracole şi rezultate. Amândouă sunt o încercare de a împlini dorinţa omului, o încercare de a supune realitatea propriei dorinţe. Diferenţa este că ştiinţa (ştiinţa modernă) este o magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, în vreme ce magia lucrează prin asocieri şi impulsuri lăuntrice. (…) Da, oamenii de ştiinţă se pot considera raţionali (în cel mai propriu sens al cuvântului) atât timp cât se limitează la preocupările din laborator, înrobiţi de tehnică. Dar pentru cineva care nu este atât de înrobit de tehnică, cineva capabil să vadă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă – nu vor începe să semene toate aceste rezultate ale ştiinţei cu un peisaj magic?”
Idolul modern al ştiinţei este pus în legătură cu al treilea idol pe care l-a descris Eugene: credinţa în progresul istoric al umanităţii. Desigur, Eugene a privit această credinţă ca pe o răsturnare desăvârşită a adevărului. Potrivit opiniei comune a contemporanilor săi, „progresul” civilizaţiei s-a realizat cumva de la antichitatea clasică la Renaştere, depăşind civilizaţia medievală. Eugene contrazice această viziune, susţinând că Renaşterea a fost de fapt „o tranziţie de la mentalităţile medievale la cele moderne, reprezentând în esenţă o profundă degenerare în comparaţie cu mentalităţile medievale şi un prim stadiu al viziunii haotice care se va instala…” În această tranziţie, apar noi forţe care se unesc cu cele vechi. „În această perioadă”, scrie el, „s-a realizat un compromis între nou şi vechi, între «creştinism» şi «umanism». (…) Noile forţe erau prea puternice pentru a fi satisfăcute cu acest compromis, iar Biserica se va trezi mai devreme sau mai târziu în faţa realităţii că prin acest compromis şi-a vândut sufletul.”
Eugene a văzut secolul XVIII ca pe un punct de cotitură, când „modernismul intransigent s-a eliberat de Biserică (fie ignorând-o, fie atacând-o) şi şi-a pus în practică erorile. (…) Începând cu secolul XVIII trăim într-o «lume nouă», o lume în care continuitatea a fost ruptă; nu mai este o lume a «datului», ci o lume care trebuie construită, o lume a fragmentelor cu care omul – acum împotrivă şi nu împreună cu natura şi Dumnezeu – încearcă să-şi construiască propria casă, propriul oraş, propria Împărăţie – propriul Turn Babel”.
Tot pe parcursul secolului XVIII s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă propusă de Descartes şi Bacon. În ultima parte a acestui secol a pătruns în sfera activităţii umane iraţionalul, aşa cum se observă în Revoluţia Franceză, ca şi în noul sens al iraţionalului şi al irealului din artă. Pentru Eugene, falsitatea ideii moderne de „progres” s-a dovedit în degenerarea inevitabilă a raţionalismului şi umanismului iluminist în iraţionalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură de minciuni şi decepţii, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învaţă că «umanismul» Iluminismului, care neagă adevărata natură a omului ca şi chip a lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; iraţionalismul ne învaţă că «raţionalismul» Iluminismului, care divorţează de Dumnezeu – ultima «raţiune», nu este în fond raţional”.
Partea a treia, o examinare a Vechii şi a „Noii Ordini”, trebuia probabil să fie cea mai importantă secţiune a cărţii lui Eugene. Încă din aceasta parte a cărţii, Eugene nu va ascunde că vede în nihilism rădăcina Revoluţiei în epoca modernă. A găsit o succintă definiţie a nihilismului în scrierile lui Nietzsche, în care vedea izvorul nihilismului filosofic: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nici «lucru în sine». Doar acesta este nihilismul, şi încă într-o formă extremă” . Potrivit lui Nietzsche, secolul XX va fi „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi de universal, a pătruns atât de profund şi de firesc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care ar mai putea fi înfrânt”.
„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este în profunzime o problemă de adevăr: este, într-adevăr, problema adevărului. (…) Nimeni, cu siguranţă – aceasta este accepţiunea comună – nu este atât de naiv, încât să mai creadă în «adevărul absolut»; adevărul, în epoca noastră iluminată este «relativ». Ultima expresie, să observăm – «orice adevăr este relativ» – este traducerea populară a afirmaţiei nietzscheene «nu există adevăr absolut»”. Eugene a remarcat că „«adevărul relativ» este reprezentat în epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, un sistem care operează cu ipotezele fundamentale că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. Aşa cum a arătat, fiecare dintre aceste afirmaţii este o contradicţie în sine: „Prima afirmaţie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută”. Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un prim principiu absolut, metafizic, „dar tocmai prin recunoaşterea unui asemenea principiu, teoria «relativităţii adevărului» se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi o absolută contradicţie în sine”.
Dezvoltarea gândirii moderne, scrie Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere a omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevăr revelat. (…) Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr absolut, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. (…) Oamenii de rând nu mai aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor «revelaţii» pseudo-religioase; cele două – despotismul ştiinţei şi «revelaţiile» pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului”.
Mentalitatea nihilistă are ca unic scop fundamental distrugerea credinţei în Adevărul revelat şi pregătirea noastră pentru o „Nouă Ordine” în care nu va mai fi nici o urmă a „vechii” viziuni asupra lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, afirmă Eugene, „se manifestă în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc”. A observat că aceste fenomene se reduc la aproape patru tipuri sau etape diferite.
Primul stadiu pe care îl descrie este liberalismul, un nihilism mai degrabă pasiv decât deschis, baza neutră de dezvoltare a stadiilor mai evoluate. Sunt păstrate încă anumite crezuri ale Vechii Ordini, dar fără semnificaţia şi puterea pe care le aveau anterior. Dumnezeul pe care Îl mărturisesc liberalii, scria Eugene, „nu este o Fiinţă, ci o idee. (…) Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un «optimism» lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care    l-au inventat”. Viziunea liberală despre guvernare este de asemenea neputincioasă, ivită din încercarea de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea întemeiată de Dumnezeu, în care suveranitatea este învestită într-un monarh, şi guvernarea prin „poporul” suveran. „În secolul XIX”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma «monarhiilor constituţionale», o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt «republicile» şi «democraţiile» Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă. (…) Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului.”
Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, termen prin care Eugene a intenţionat să denumească diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” şi să indice doctrina popularizată chiar prin numele de „nihilism” de către scriitorul rus Turgheniev. Realismul, scrie Eugene, este simplificarea a tot ce există în numele celei mai „evidente” explicaţii, reducerea a „tot ceea ce oamenii au considerat «superior», creaţiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau «primară»: materie, senzaţie, aspect fizic. (…) Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică faţă de aceasta”. Eugene a dat ca exemple de „simplificare” realistă dictaturile socialiste ale secolului XX, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme şi, mai profund, „ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane”.
Încercarea realismului de a eclipsa orice altceva în afara de realitatea materială a trezit o reacţie pe care Eugene a considerat-o al treilea stadiu al nihilismului: vitalismul. Utopia realistă care ameninţa să devină un sistem tehnologic inuman a provocat proteste în numele unor nevoi neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care în definitiv sunt la fel de esenţiale, chiar şi pentru o „fericire” pur lumească, ca şi cele mai evidente nevoi materiale. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme precum simbolismul, ocultismul şi diferite filosofii evolutive şi „mistice”. În această mişcare, „lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii «spirituale» şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste”. În continuare, Eugene a indicat diverse alte manifestări vitaliste din societatea modernă apărute din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un substitut pentru Dumnezeul care murise în inimile lor”. A arătat neliniştea mulţimii manifestată în politică, crime, media şi în arte; varietăţile „noii gândiri” şi ale „gândirii pozitive” care încearcă să exploateze şi să utilizeze o „forţă” vagă, imanentă; formele contrafăcute de „înţelepciune orientală” care pretind să invoce „puteri” şi „prezenţe”, căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „realizării” şi a „iluminării”, precum şi „cultul naturii” cu elementele „primare” ale pământului, trupului şi sexului sunt toate manifestări ale acestei mişcări.
În stadiul vitalist, criteriul adevărului este substituit cu un nou standard: „vivificarea”, „vitalul”. Acest nou standard „dinamic”, spune Eugene, stă la baza criticii contemporane a artei şi a literaturii, ca şi a discuţiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „Nu există astăzi calităţi mai preţuite în aceste domenii decât acelea de a fi «original», «experimental» sau «incitant»; întrebarea despre adevăr, dacă se întâmplă să apară, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: «integritate», «autenticitate», «individualitate»”.
În concluzia la discuţia despre această etapă, Eugene scria că „vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume. (…) Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc”. Astfel, credea Eugene, dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu definitiv prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici găsim”, scria el, „în cele din urmă un nihilism aproape «pur», o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până nu le va reduce la inexistenţă.” Acesta a fost nihilismul neîmpăcatului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul pentru Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski) şi al camaradului său, Mihail Bakunin, care, întrebat ce ar face dacă Noua Ordine la care visa ar lua fiinţă, a răspuns cu francheţe: „Atunci aş începe din nou să distrug tot ce am făcut” . În acelaşi spirit, scrie Eugene, „Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii”, iar Hitler a exclamat odată: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări” .
Eugene a continuat această descriere a diferitelor forme de nihilism cu o cercetare amănunţită a surselor lor spirituale. Iată ce scria: „Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţa reprezentanţilor săi sistematici precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire”. Negăsind nici o explicaţie raţională pentru campania bolşevică sistematică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut-o ca „război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului şi să-l «demaşte». Nihilismul este un eşec atât timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană”.
Oamenii moderni care, potrivit lui Nietzsche, L-au „ucis pe Dumnezeu” în inimile lor, au acum un Dumnezeu mort, un gol imens în centrul credinţei lor. Dar acesta, scrie Eugen, nu este decât „un moment de criză şi tranziţie în istoria spirituală a omului”, la capătul căreia acesta aşteaptă apariţia unui „nou dumnezeu”. Omul modern, fireşte, nu a ajuns de unul singur în acest punct. „O inteligenţă subtilă”, scrie Eugene, „se află în spatele fenomenului nihilismului: este lucrarea satanei”.
După ce a înfăţişat miezul spiritual al nihilismului, Eugene a continuat cu discuţia despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi urmeze scopurile satanice: „Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de Adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. (…) Aici intră în joc violenţa, virtutea specific nihilistă”. După acest stadiu urmează tranziţia de la Revoluţia distrugerii la doritul paradis terestru, un stadiu cunoscut în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această fază, „realiştii”, atât comunişti, cât şi cei din lumea liberă, lucrează pentru întemeierea Noii Ordini „în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri iubire şi consideraţie”. În „funcţionalismul” steril al arhitecturii moderne, Eugene vedea semnele acestei etape de tranziţie, ca şi în mania planificării totale: în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al minţii şi în toate schemele în care „precizia detaliului este unită cu o înfiorătoare insensibilitate”.
Eugene a atras atenţia asupra faptului că distrugerea Vechii Ordini şi organizarea pământului nou nu sunt decât o pregătire pentru o lucrare mult mai însemnată şi mai ameninţătoare: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler şi Mussolini, ca şi al unor filosofi precum Marx şi Engels care au văzut că va avea loc o schimbare magică în natura umană prin violenţa revoluţiei. Mulţi filosofi şi psihologi contemporani au dezbătut schimbările care au avut loc în umanitate în acest secol al violenţei, spunând că omul şi-a pierdut rădăcinile şi că individul a fost „redus” la nivelul cel mai primitiv şi mai elementar.
O imagine a „omului nou” a fost portretizată în pictura şi sculptura contemporană care a apărut în cea mai mare parte după al doilea război mondial. „Noua artă”, scrie Eugene, „celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor, subumanitatea”. Dar dincolo de această imagine a sluţeniei lipsite de speranţă, există un curent de optimism care şi-a produs un om nou „pozitiv”, un om „deopotrivă idealist şi practic, pregătit şi nerăbdător să se confrunte cu problemele dificile ale zilei”. „Cele două imagini, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă”, scrie Eugene, „sunt de fapt una singură care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui «om nou» numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.”
Nihilismul, ajungând la capătul programului său, vădeşte care este scopul care îi stă la bază. Aşa cum spunea Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” – aşa cum apar în realismul lui Marx sau în vitalismul numeroşilor ocultişti sau artişti – nu sunt decât schiţe preliminare ale supraomului pe care Nietzsche îl întrezărea dincolo de nihilism. Pentru că, după cum NIMICUL, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi o aşteptare care caută împlinirea în revelaţia unor „noi dumnezei”, la fel „omul nou” pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără credinţă şi fără orientare, a devenit „deschis” şi „receptiv” la orice nouă descoperire, revelaţie sau comandă care trebuie să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. Şi în acelaşi timp cu crearea acestei noi specii umane, nihilistul luptă să creeze „o ordine cu totul nouă, o ordine pe care cei mai fervenţi apărători ai ei nu ezită să o numească «anarhie»”. În timp ce nihilismul este o problemă a adevărului, „anarhia este o problemă a ordinii – o problemă a tipului de ordine posibilă fără adevăr. (…) Nihilismul îi este sensul, anarhia –finalitatea”.
Eugene scria că potrivit mitului marxist „statul nihilist (…) trebuie să «spulbere» totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim «mileniul»”. Visul revoluţionar al „mileniului anarhist” este un vis „apocaliptic”, o curioasă răsturnare a aşteptării creştine a Împărăţiei. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii consideră că scopul revoluţiei, „dincolo de nihilism”, este domnia „iubirii”, „pacea” şi „frăţietatea”, asta se explică prin faptul că „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei încep efectiv să trăiască în Împărăţia revoluţionară şi să vadă cu ochii lui Satan contrariul a ceea ce se vede prin ochii lui Dumnezeu”.
În partea întâi şi a doua, Eugene plănuise să dezbată ideile moderne care începuseră să îi schimbe pe oameni prin influenţa lor. În partea a treia dorea să descrie organizarea şi sistematizarea acestor idei, ceea ce presupunea o nouă concepţie despre ordinea lumii (anarhismul), întemeiată pe o nouă concepţie despre adevăr (nihilism). În partea a patra trebuia să descrie „noua spiritualitate” care urma să înflorească pe aceste temeiuri, determinându-i pe oameni să le accepte în mod natural şi spontan, aşa cum altădată acceptau adevărul creştin.
În privinţa părţii a patra, deşi nu a depăşit stadiul notelor şi ciornelor, a încorporat 14 ani mai târziu multe idei din această secţiune în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului. La începutul acestei părţi dorea să înfăţişeze originea filosofică a „noii spiritualităţi”, pe care o vedea provenind din epoca lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când raţiunea umană L-a înlocuit pe Dumnezeul înţeles până atunci drept centru al universului. Legat de această viziune „psihocentrică” mai există un corolar al filosofiei lui Kant: subiectivismul, ideea că „ceea ce eu experimentez este tot ce există”, sistematizarea adorării de sine.
Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au condus la ceea ce Eugene numea „cultul experienţei”. Când omul, iar nu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, este văzut ca centrul existenţei, omul se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care îl fac să-şi uite micimea umană. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „substitutul pentru experienţa spirituală autentică în Iisus Hristos, pentru îndumnezeire şi mântuire”. Eugene dorea să clarifice „prăpastia dintre cele două experienţe: dintre experienţa centrată pe sine care poate fi «dobândită» (prin droguri, hipnoză sau alte forme de «spălare» a minţii; sau printr-o corectă viziune estetică sau «cosmică»), o experienţă foarte specială care îi poate oferi omului perspectiva altor realităţi decât cea cotidiană (…), dar rămâne incapabilă să-l schimbe pe om definitiv, iar în contextul modern tinde într-adevăr să facă o persoană să creadă că este cineva foarte «special» pentru că are această experienţă, conducându-l ulterior la pierderea în sine şi în iluzie; dintre această experienţă parţială care nu este «religioasă» în sine şi care poate fi demonică (faptul că omul modern nu are ca temei nici o viziune despre lume îl face complet orb în faţa demonilor) şi experienţa spirituală autentică, care este o reală întâlnire cu Dumnezeu … o experienţă vie care este plină de răbdare, de compătimire, smerită, plină de respect şi de încredere, o experienţă care nu este neapărat «plăcută» sau «satisfăcătoare», ci dimpotrivă, poate provoca multă suferinţă şi neplăceri, o experienţă care nu sfârşeşte în sine, ci în rai…”
„Negarea lui Hristos de către omul modern se manifestă tocmai prin refuzul experienţei spirituale autentice, care este concretă şi plină de suferinţă; de asemenea, prin transformarea lui Dumnezeu într-un «simbol» sau într-o «întrupare» a vreunui principiu abstract, pe care omul şi-L poate introduce în minte, de unde să-L scoată când are chef pentru a «face o experienţă» cu El. (…) Toate acestea conduc la rădăcina aberaţiei moderne: refugierea omului în propria minte, fuga de realitate în puşcăria propriilor iluzii.”
Eugene observă mai departe că ocultismul şi filosofia „psihică”, care anterior reprezenta interesul mişcărilor „periferice”, îşi găsesc acum o cale prin mai multe canale convenţionale. El a văzut similitudinea dintre cultul neo-teosofic al oamenilor cu o înţelepciune mult „dezvoltată” de pe alte planete şi încercările oamenilor de ştiinţă de a trimite şi primi mesaje radio de la asemenea fiinţe. „«Cercetarea psihică» de tip ştiinţific”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea «comunicării spirituale», pentru că acestea sunt fenomene reale; dar oare aceleaşi forţe care le-au produs nu pot produce şi fenomene de comunicare radio? Iar dacă pot, atunci omul modern nu poate decât să «creadă» în ele, pentru că sunt «fapte». Acestea sunt posibilităţile care deschid drumul invaziei demonilor faţă de care fenomenele «iraţionale» nu vor fi decât un joc de copil.”
Vor fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene. Eugene observa cum o nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte: statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc. – toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Apare în evoluţionism, inclusiv în evoluţionismul gânditorului romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbirea fiinţelor „evoluate” într-o minte cosmică. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.
Această religie seculară a lui Antihrist, observa Eugene, va fi o pseudo-tradiţie unificată. Această nouă „unitate” se va suprapune peste ordinea colectivistă a statului comunist. Bursa nu se va mai ocupa doar de nevoile sociale şi economice ale individului pe care comunismul urmărea să le satisfacă, ci şi de nevoile lui personale şi spirituale. Era comunistă, după ce îşi va fi împlinit scopul, se va încheia, iar acest moment va corespunde promisei „spulberări a statului” din doctrina comunistă.
Eugene explică de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo-spirituală. „Pacea” şi securitatea promise odată au fost împlinite, ele nu mai pot inspira nici un soi de idealism şi vor fi de-acum înţelese aşa cum sunt: condiţii şi mijloace iar nu scopuri. Amintind cuvintele Domnului: Nu numai cu pâine trăieşte omul, Eugene pune întrebarea: „Atunci când această problemă a organizării seculare, a guvernării şi a «pâinii» va fi rezolvată – atunci ce mai rămâne de făcut?” Întrebarea, poate, este reală: ce fel de circ va mai oferi noua lume oamenilor care au de-acum destulă pâine? Nu este pur şi simplu o problemă de „amuzament”; va fi o problemă vitală pentru noile guverne, pentru că dacă nu vor oferi circuri relativ inofensive, oamenii şi le vor inventa singuri şi e foarte posibil ca ale lor să nu fie deloc inofensive. Dostoievski vorbea despre asta cu un secol în urmă – oamenii, când li se va fi dat totul pentru a fi „fericiţi”, se vor întoarce asupra lor înşişi şi asupra lumii lor într-o frenezie a insatisfacţiei. Pentru că foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.
Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.
Revăzându-şi observaţiile despre lumea modernă, Eugene scria că „este unică numai din perspectiva acestui satanic caracter iluzoriu şi a proximităţii ei de domnia lui Antihrist, care ni se pregăteşte”. Iar în ce priveşte „creştinii din urmă” care vor vieţui în ea, ei „nu pot decât să mărturisească Adevărul în faţă acestei lumi, chiar până la martiriul pe care lumea îl va cere de la ei, punându-şi nădejdea în Împărăţia care nu este din această lume, acea Împărăţie a cărei desăvârşită slavă nici nu o pot intui oamenii lumeşti, Împărăţia care nu va avea sfârşit”.
Acesta era subiectul – Împărăţia Cerurilor care va dăinui după ce Împărăţia Omului va fi trecut în uitare – cu care Eugene plănuia să-şi încheie cartea.
În cele trei decenii care s-au scurs de când Eugene a scris materialul pentru Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, multe din cele discutate aici au devenit realitate. La zece ani după ce Eugene a scris despre visul nihilist al „lumii noi” – o lume fără „dragoste sau respect”, o lume a „planificării totale” şi a unei „alarmante insensibilităţi” – a fost legalizat avortul în Statele Unite şi, de atunci, aproximativ 30 de milioane de prunci nenăscuţi au fost ucişi pentru motive cât se poate de „practice”. Printr-un ordin executiv al preşedintelui Statelor Unite, corpuşoarele micuţilor avortaţi au putut fi utilizate în cercetarea medicală.
„Dezideratul experimentării” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60 s-a dovedit şocant pe parcursul acelui deceniu, mai ales prin mişcările populare de tineret. În linii generale, aceste mişcări corespundeau cu descrierea pe care Eugene a face stadiilor nihilismului. Optimista mişcare „hippie” din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70 a fost un exemplu de vitalism, ca reacţie la liberalismul mort şi la realismul uscat, în timp ce în anii ’80 şi ’90 şi-au făcut apariţia manifestări ale nihilismului distrugerii într-o cultură juvenilă mult mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi satanice, care se produc mai ales în noua „muzică”, precum „punk”, „death rock”, „trash”, „metal” şi „rap”. Mai târziu, curentele contemporane de tineret, care au promovat drept eroi culturali oameni cum este blasfemiatoarea „Madonna”, demonstrează în mod clar afirmaţia lui Eugene potrivit căreia umanismul fără Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să degenereze în „subumanism”. În imaginea artificială şi orbitoare a omului pe care o propagă mass-media de astăzi şi la care aspiră tinerii putem recunoaşte împlinirea unei afirmaţii a lui Eugene făcută în 1961: „Supraomul subumanist este o figură izbitoare – gol, mediocru, dar «colorat» pentru oamenii care nu cunosc şi nu pot concepe ceva mai bun.”
Cu un an în urmă, în august 1960, Eugene scria: „Omul modern, în dragostea lui de sine, doreşte să exploreze orice posibilitate care i se deschide – şi de aceea trebuie să coboare mereu mai adânc în mocirlă, ca să găsească nişte murdării pe care nimeni altcineva nu le-a mai explorat. Cele mai josnice posibilităţi ale omului trebuie explorate în această epocă, drojdia trebuie dezgropată şi înfulecată …” Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.  Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.
În domeniul „spiritualităţii”, curentele despre care scria Eugene s-au dezvoltat şi au prins avânt. „Mişcarea harismatică” apărută în anii ’60 şi ’70 prezintă toate semnele „noii spiritualităţi” şi ale „noului creştinism” pe care le-a menţionat; şi trebuia să examineze această mişcare în ultima sa carte Ortodoxia şi religia viitorului. Mişcarea „New Age”, un stadiu infantil al „epocii magiei”, a devenit un circ pentru americanii avuţi pentru care „problema pâinii” a fost rezolvată. „Spiritualitatea centrată pe creaţie” care a apărut în cadrul Bisericii Romano-Catolice în ultimul deceniu corespunde afirmaţiei lui Eugene despre „noua spiritualitate” a lui Antihrist prin care omul va crede „într-o lume care este, ca şi persoana umană, în esenţă, «nevinovată», nefiind afectată de nici o «cădere». „Eclectismul fără rădăcini” a luat multe forme de când Eugene a scris pentru prima oară despre el în capitolul său despre vitalism. Cel mai popular reprezentant al acestui curent este Joseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” sună impresionant pentru cei care ei înşişi sunt lipsiţi de rădăcini, dar superficialitatea şi diletantismul acestuia sunt uşor de detectat de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.
În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanităţii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist. Aşa cum scria Eugene, epoca finală nu va mai fi caracterizată de dispute naţionale şi de privarea criminală a omului de nevoile sale elementare, ci de o „unitate” superficială a lumii şi de satisfacerea acestor nevoi prin intermediul substitutelor inteligente.
Cu trei decenii înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele cuvinte, care au menirea să ne dezmeticească prin caracterul lor profetic: „Violenţa şi negarea sunt, în mod cert, o lucrare preliminară; dar această lucrare nu este decât o parte a unui plan mult mai larg al cărui sfârşit promite să fie nu ceva mai bun, ci ceva incomparabil mai rău decât epoca nihilismului. Dacă în vremea noastră sunt semne că epoca violenţei şi a negării e pe sfârşite, asta nu înseamnă că nihilismul a fost «depăşit» sau «înfrânt», ci doar că şi-a încheiat misiunea şi nu mai este util. Revoluţia, probabil, începe să evolueze de la faza ei răuvoitoare la una mai «binevoitoare» – nu pentru că şi-a schimbat intenţia sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută de succesul ei, se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi victoria”.
În timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.
În Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu Eugene scria: „Ultima speranţă pentru omul modern este de fapt o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă «dincolo de nihilism» este ea însăşi o expresie a ultimului obiectiv din programul Revoluţiei. Şi în orice caz, marxismul nu este singura doctrină care promovează acest program. Nu există astăzi nici o putere al cărei guvern să nu fie «revoluţionar»; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în «climatul intelectual» contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni la vulnerabilitate politică. (…) În aparenţă, boala nihilistă este lăsată să se «dezvolte» până la capăt; scopul Revoluţiei, iniţial halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit scopul întregii umanităţi. Oamenii sunt epuizaţi; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi prea grea. Revoluţia a acaparat «spiritul veacului» şi împotrivirea faţă de acest curent puternic este mai mult decât poate face omul modern, pentru că acest efort presupune tocmai cele două lucruri pe care nihilismul a încercat să le anihileze cu desăvârşire: Adevărul şi credinţa.”
Oferind o critică exhaustivă a mentalităţii moderne, Eugene a intenţionat să facă mai mult decât să arate cititorilor săi că aceasta este falsă, iar creştinismul tradiţional adevărat. El credea că, în afară de mărturisirea Adevărului creştin, trebuie să recunoaştem în noi înşine neadevărul, nihilismul care ne sufocă în aceste timpuri pestilenţiale. „«Nihilismul» epocii noastre există în toţi”, scria el, „iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare – dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic”.
Eugene lucra la Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu într-o vreme când mulţi gânditori, inclusiv creştini, printre care şi Thomas Merton, vorbeau despre „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – o consecinţă directă a abandonării Adevărului absolut şi a uitării lui Dumnezeu – nu poate fi înfrântă decât pe câmpul de luptă al sufletului uman. „Interpretările facile ale «crizei» – scria el -, ale «alegerii» care stă înaintea noastră abundă; acceptarea oricăruia dintre chipurile acestor interpretări iluzorii este o osândă. Adevărata criză se află acum, ca dintotdeauna, în noi înşine; este acceptarea sau negarea lui Hristos. Hristos este criza noastră; El ne cere totul sau nimic, iar această «problemă» pe care ne-o pune înainte este singura care cere un răspuns. (…) Îl alegem pe Dumnezeu, singurul care ESTE, sau pe noi înşine, nimicul, abisul, iadul? Epoca noastră se întemeiază pe nimic; dar acest nimic, inexplicabil pentru noi, prezintă în modul cel mai clar şi inconfundabil, pentru cei care mai pot să perceapă acest lucru, criza tuturor oamenilor, din toate timpurile. Epoca noastră ne spune, dacă suntem în stare să ascultăm, să-L alegem pe Dumnezeul cel viu.”

I
Introducere: Problema adevărului

Ce este nihilismul în care noi considerăm că îşi are rădăcinile Revoluţia în epoca modernă? La prima vedere, răspunsul nu pare dificil; câteva exemple evidente ne vin imediat în minte. Teribilul program de exterminare al lui Hitler, revoluţia bolşevică, viziunea dadaistă în artă; nihilismul este fundamentul pe care s-au dezvoltat aceste mişcări şi este reprezentat în mod remarcabil de câteva personalităţi „posedate” de nihilism de la sfârşitul secolului XIX – poeţi precum Rimbaud şi Baudelaire, revoluţionari ca Bakunin şi Neceaev, „profeţi” ca Nietzsche; la un nivel mai modest, contemporanii noştri resimt o stare de confuzie, o nelinişte vagă care îi determină pe unii să se agaţe de magicieni ca Hitler, pe alţii să caute refugiu în droguri sau în false religii sau să comită acele crime „absurde” care devin tot mai caracteristice timpurilor noastre. Dar toate acestea nu reprezintă decât suprafaţa spectaculoasă a problemei nihilismului. A explica toate acestea, odată ce ai depăşit nivelul superficial, nu este în nici un caz o sarcină uşoară; dar sarcina pe care ne-am asumat-o în acest capitol este mai cuprinzătoare: înţelegerea naturii mişcării în întregul ei, pentru care aceste fenomene nu sunt decât extreme.
Pentru a întreprinde acest lucru, va fi necesar să ocolim două mari capcane aşezate de o parte şi de alta a drumului pe care ni l-am ales şi în care au căzut cei mai mulţi comentatori ai spiritului nihilist al epocii noastre: apologia şi diatriba.
Orice persoană conştientă de imperfecţiunile şi de păcatele mult prea evidente ale civilizaţiei noastre, care au reprezentat cauzele imediate ale atitudinii nihiliste – vom vedea că acestea au constituit în acelaşi timp şi fructul unui nihilism incipient – nu poate decât să simtă o anumită simpatie faţă de cei care au participat la această răzvrătire. O asemenea simpatie poate să ia forma milei faţă de aceşti oameni care, dintr-un anumit punct de vedere, pot fi văzuţi ca „victime” inocente ale condiţiilor împotriva cărora s-a îndreptat efortul lor; sau poate fi exprimată în opinia comună că anumite tipuri de fenomene nihiliste au de fapt o semnificaţie „pozitivă” şi un rol de jucat în „noua evoluţie” a istoriei sau a omului. Cea de a doua atitudine este ea însăşi unul din fructele cele mai evidente ale nihilismului pus în discuţie aici, în timp ce prima nu este întru totul lipsită de îndreptăţire. Trebuie însă să fim atenţi şi să nu-i acordăm o importanţă exagerată numai pentru acest motiv. În atmosfera care domină cercurile liberale şi umaniste, se poate trece mult prea uşor de la simpatia faţă de o persoană nefericită la receptivitatea faţă de ideile sale. Cu siguranţă, nihilistul este într-un anumit sens „bolnav” şi boala sa este o mărturie a bolii unei epoci în care cele mai bune elemente – ca şi cele mai negative – se orientează către nihilism; dar o boală nu se vindecă prin „simpatie”, în felul acesta nici măcar nu este diagnosticată corect. Şi, în orice caz, nu există victime cu totul „inocente”. Nihilistul este mult prea scufundat în păcatele şi vinovăţia acestei umanităţi care a produs nenorocirile epocii noastre; răzvrătindu-se – aşa cum fac toţi nihiliştii – nu numai împotriva „abuzurilor” şi „nedreptăţilor” reale sau imaginare din ordinea socială şi religioasă, ci şi împotriva ordinii înseşi şi a Adevărului care stă la baza acestei ordini, nihilistul ia parte activă la lucrarea Satanei (căci asta se întâmplă în fenomenul nihilist), ceea ce în nici un caz nu se poate explica prin mitologia „victimei inocente”. În ultimă instanţă, nimeni nu îi slujeşte lui Satan împotriva voinţei sale.
Dacă „apologia” este departe de intenţia noastră în aceste pagini, scopul nostru nu este nici simpla diatribă. Nu este suficient, spre exemplu, să condamni nazismul sau bolşevismul pentru „barbarismul”, ”gangsterismul” sau „antiintelectualismul” lor şi nici avangarda artistică şi literară pentru „pesimism” sau „exhibiţionism”; de asemenea, nu este suficient să aperi „democraţiile” în numele „civilizaţiei”, „progresului” sau „umanismului” sau pentru că susţin „proprietatea privată” şi „libertăţile civile”. Asemenea argumente, deşi sunt în mod real îndreptăţite, lovesc alături de ţintă; nihilismul ţinteşte mult mai profund; programul acestuia este mult prea radical pentru a putea fi contrazis efectiv de aceste argumente. Ele identifică eronat rădăcinile nihilismului, iar eroarea nu poate fi combătută decât de adevăr. Cea mai mare parte a criticii nihilismului nu este îndreptată împotriva acestor rădăcini, iar motivul acestei atitudini – aşa cum vom vedea – este acela că nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit, aproape universal valabil, a pătruns perfect şi adânc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un „front” pe care să fie combătut; şi cei care cred că îl combat folosesc cel mai adesea argumentele acestuia, care se întorc de fapt împotriva lor …
Unii vor obiecta probabil – o dată ce au văzut care este sfera proiectului nostru – că am întins un năvod mult prea mare, că am exagerat extinderea nihilismului sau, dacă nu, că fenomenul este atât de generalizat încât nu mai serveşte la nimic combaterea lui. Trebuie să recunoaştem că sarcina noastră este una ambiţioasă, cu atât mai mult cu cât multe fenomene nihiliste sunt ambigue; şi, într-adevăr, dacă ar trebui să încercăm o examinare exhaustivă a problemei, lucrarea noastră ar fi fără sfârşit.
Cu toate acestea, cred că este însă posibil să întindem un năvod mare şi să prindem totuşi peştele pe care îl căutăm – pentru că, la urma urmei, nu există decât un peşte, şi încă unul mare. O documentare exhaustivă a fenomenelor nihiliste iese din discuţie; dar o examinare a mentalităţii nihiliste unice care stă la baza lor, a efectelor ei indiscutabile şi a rolului acesteia în istoria contemporană este în mod sigur posibilă.
Vom încerca aici, mai întâi, să descriem această mentalitate – în cele mai importante manifestări ale ei – şi să oferim o schiţă a dezvoltării ei istorice; şi apoi să cercetăm mai adânc semnificaţia şi programul ei istoric. Dar înainte de a putea face asta, trebuie să ştim mai clar despre ce vorbim; trebuie să începem, de aceea, cu o definiţie a nihilismului.
Această sarcină nu trebuie să ne reţină prea mult; nihilismul a fost definit, şi încă foarte succint, de către fondatorul nihilismului filosofic, Nietzsche.
„ … nu există adevăr, o structură absolută a lucrurilor, nu există «lucru în sine». Acestea toate sunt doar nihilism, şi anume cel mai extrem.”
„Nu există adevăr”; am întâlnit de mai multe ori aceste cuvinte în carte şi ele vor reveni frecvent. Deoarece problema nihilismului este, în profunzime, o problemă de adevăr; este problema adevărului.
Dar ce este adevărul? Problema este, înainte de toate, una de logică: înainte de a discuta despre conţinutul adevărului, trebuie să cercetăm posibilitatea şi condiţiile postulării adevărului. Şi prin adevăr înţelegem – aşa cum explicitează negarea lui de către Nietzsche – adevărul absolut, pe care l-am definit deja, ca dimensiune a începutului şi a sfârşitului lucrurilor.
„Adevăr absolut”: sintagma aceasta sună demodat pentru o generaţie crescută în spiritul scepticismului şi care nu a fost obişnuită să ia lucrurile în serios. Nimeni, cu siguranţă – şi aceasta este opinia generală – nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă în „adevărul absolut”; în epoca noastră iluminată orice adevăr este „relativ”. Să remarcăm că această ultimă expresie – „orice adevăr este relativ” – este tălmăcirea populară a sintagmei nietzscheene „nu există adevăr absolut”; această doctrină reprezintă temelia nihilismului, deopotrivă pentru masele largi şi pentru elite.
În epoca noastră, „adevărul relativ” este reprezentat în primul rând în cunoaşterea ştiinţifică, care are ca punct de plecare observaţia, continuă cu logica evenimenţială şi progresează etapă cu etapă de la elemente cunoscute la elemente necunoscute. Este totdeauna discursivă, contingentă, calificată, totdeauna exprimată în „relaţie” cu altceva, niciodată unică, „absolută”, categorică. Omul de ştiinţă mai puţin înclinat spre meditaţie şi abstractizare nu vede necesitatea unui alt mod de cunoaştere; preocupat cu cerinţele specialităţii sale, nu are probabil nici timp, nici dispoziţie pentru întrebări „abstracte” care se referă, spre exemplu, la ipotezele fundamentale ale specialităţii sale. Dacă însă este obligat să răspundă la asemenea întrebări sau dacă mintea i se îndreaptă în mod spontan către asemenea întrebări, se mulţumeşte cu cea mai evidentă explicaţie pentru a-şi satisface curiozitatea: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ.
Oricare dintre aceste afirmaţii se contrazice pe sine. Prima afirmaţie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută. Pentru observatorul critic, problema adevărului absolut se pune în primul rând datorită acestor contradicţii; şi prima concluzie logică la care acesta poate să ajungă este că, dacă există vreun adevăr, acesta nu poate fi întru totul relativ. Principiile ştiinţei moderne ca ale oricărui sistem gnoseologic, sunt ele însele neschimbabile şi absolute; dacă acestea nu ar exista, cunoaşterea nu ar fi posibilă, nici măcar cunoaşterea „abstractă”, pentru că nu ar mai dispune de criterii după care să clasifice adevărul sau cunoaşterea.
Această axiomă are un corolar: absolutul nu poate fi atins cu mijloacele relativului. Cu alte cuvinte, principiile fundamentale ale oricărui sistem de cunoaştere nu pot fi dobândite prin intermediul aceleiaşi cunoaşteri, ci stabilite dinainte; ele nu sunt obiectul demonstraţiei ştiinţifice, ci al credinţei.
Am discutat într-un capitol anterior despre universalitatea credinţei, privită ca fundament al oricărei activităţi şi cunoaşteri umane; şi am văzut că, pentru a nu cădea pradă iluziilor subiective, credinţa trebuie ancorată în adevăr. Aici se pune, prin urmare, o întrebare legitimă şi într-adevăr inevitabilă, dacă principiile prime ale credinţei ştiinţifice – spre exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, trans-subiectivitatea cunoaşterii umane, adecvarea raţiunii la datele observaţiei din care poate extrage concluzii – se întemeiază pe un adevăr absolut; în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, aceste principii fundamentale nu sunt decât probabilităţi neverificabile. Poziţia „pragmatică” adoptată de mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti care nu se sinchisesc să mediteze asupra lucrurilor ultime – şi anume, la faptul că aceste principii nu sunt decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivă le consideră demne de încredere – este în mod sigur nesatisfăcătoare; poate oferi o explicaţie psihologică a credinţei pe care o inspiră aceste principii, dar atât timp cât nu stabileşte fundamentul acestei credinţe în adevăr, întregul edificiu ştiinţific rămâne pe nisipuri mişcătoare şi nu-i asigură nici o protecţie împotriva curentelor iraţionale care îl atacă periodic.
În orice caz – fie că e vorba de o simplă naivitate, fie de o înţelegere mai profundă pe care nu o pot justifica prin argumente – cei mai mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti cred fără îndoială că credinţa lor se raportează la adevărul lucrurilor. Dacă această credinţă este justificată sau nu, reprezintă, desigur, o altă întrebare; este o întrebare metafizică şi în mod sigur nu se justifică prin metafizica mai degrabă primitivă a celor mai mulţi oameni de ştiinţă.
Orice om trăieşte prin credinţă; de asemenea, orice om – lucru mai puţin evident, dar nu mai puţin adevărat – este un metafizician. Ceea ce i se cere oricărei ştiinţe – şi nici un om nu poate nega această cerinţă – este o teorie şi un standard de cunoaştere, o noţiune despre ceea ce este, în ultimă instanţă, cognoscibil şi adevărat. Acest adevăr ultim, fie că este conceput ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca raţionalitatea ultimă a lucrurilor, reprezintă un principiu fundamental al metafizicii, un adevăr absolut. Dar prin recunoaşterea unui asemenea principiu, inevitabilă din punct de vedere logic, teoria „relativităţii adevărului” se prăbuşeşte, dovedindu-se ea însăşi o contradicţie absolută.
Proclamarea „relativităţii adevărului” echivalează, prin urmare, cu o „metafizică negativă” – însă, fără discuţie, o metafizică. Există câteva forme principale de „metafizică negativă” şi, cum contradicţiile din interiorul fiecăreia sunt întrucâtva diferite şi se adresează unor mentalităţi de asemenea diferite, ar fi nimerit să acordăm aici un paragraf examinării fiecăreia. Le putem împărţi în două categorii generale: „realism” şi „agnosticism”, care la rândul lor pot fi împărţite în „naive” şi „critice”.
„Realismul naiv” sau ”naturalismul” nu neagă explicit adevărul absolut, în schimb emite pretenţii proprii de adevăr absolut care nu pot fi argumentate. Respingând orice perspectivă a absolutului „spiritual” sau „ideatic”, proclamă în schimb adevărul absolut al „materialismului” şi „determinismului”. Această filosofie este curentă în anumite cercuri – este doctrina marxistă oficială şi este reprezentată de câţiva gânditori occidentali din domeniul ştiinţific care nu au o viziune prea sofisticată asupra lumii –, dar curentul principal al gândirii contemporane a lăsat în urmă această filosofie, care pare astăzi relicva stranei a unei epoci mai primitive, dar demult apuse, epoca victoriană, când mulţi oameni acordau ştiinţei credinţa şi emoţiile care altădată se adresau religiei. Este formularea imposibilă a unei metafizici „ştiinţifice” – imposibilă, pentru că ştiinţa este, prin natura ei, cunoaştere a particularului, iar metafizica este cunoaşterea a ceea ce stă la baza particularului şi îl presupune. Este o filosofie sinucigaşă prin faptul că „materialismul” şi „determinismul” consideră orice filosofie ca inutilă; atât timp cât această teorie susţine că filosofia, ca orice altceva, este „determinată”, avocaţii ei nu fac decât să afirme implicit că filosofia lor, de vreme ce există, este „inevitabilă”, nu însă şi adevărată. Dacă această filosofie însă ar fi consecventă, ar trebui să elimine definitiv categoria de adevăr; dar aderenţii acesteia, nepreocupaţi de consecvenţa sau profunzimea teoriei lor, par inconştienţi de această contradicţie fatală. Contradicţia ar putea fi sesizată, la un nivel mai puţin abstract, în atitudinea idealistă şi altruistă a nihiliştilor ruşi din secolul XIX, o atitudine în flagrantă contradicţie cu teoria lor pur materialistă şi egoistă; Vladimir Soloviov a subliniat în mod inteligent această discrepanţă, atribuindu-le silogismul: „Omul se trage din maimuţă, prin urmare trebuie să ne iubim unii pe alţii.”
Orice filosofie presupune, într-o anumită măsură, autonomia ideilor; „materialismul” filosofic este, astfel, o formă de „idealism”. Este, se poate spune, profesiunea de credinţă a celor ale căror idei nu se ridică deasupra evidenţei, a căror sete de adevăr este atât de uşor de satisfăcut prin ştiinţă încât o transformă în absolutul lor.
„Realismul critic” sau „pozitivismul” reprezintă negarea făţişă a adevărului metafizic. Pornind de la aceleaşi ipoteze ştiinţifice ca şi naturalismul cel mai naiv, profesează însă o mai mare consecvenţă prin abandonarea definitivă a noţiunii de absolut, mărginindu-se la adevărul „empiric” şi „relativ”. Am semnalat deja care este contradicţia acestei poziţii: negarea adevărului absolut este ea însăşi un „adevăr absolut”; ca şi în cazul naturalismului, însăşi afirmarea principiului fundamental al pozitivismului reprezintă negarea acestuia.
„Agnosticismul”, ca şi „realismul”, poate fi împărţit în „naiv” şi „critic”. „Agnosticismul doctrinar” sau „naiv” afirmă imposibilitatea absolută de a cunoaşte vreun adevăr absolut. Chiar dacă această exigenţă pare chiar mai modestă decât cea a pozitivismului, are de fapt pretenţii foarte mari: dacă poate afirma într-adevăr că absolutul este „incognoscibil”, atunci însăşi această cunoaştere este „absolută”. Prin urmare, agnosticismul nu este de fapt decât o varietate de pozitivism care încearcă, fără prea mare succes, să-i mascheze contradicţiile.
Numai în „agnosticismul pur” sau „critic” vedem renunţarea deplină la absolut; din nefericire însă, o asemenea renunţare atrage după sine renunţarea la orice altceva şi sfârşeşte – dacă este consecventă – în solipsism. Acest tip de agnosticism este o simplă enunţare a faptului că nu ştim dacă există sau nu un adevăr absolut sau care ar putea fi natura lui, în cazul în care ar exista; ni se propune să ne mulţumim cu adevărul empiric şi relativ pe care îl putem cunoaşte – aceasta este concluzia. Dar ce este adevărul? Ce este cunoaşterea? Dacă nu există nici un standard absolut după care acestea să fie măsurate, nu pot fi nici măcar definite. Agnosticul care adoptă agnosticismul critic nu se lasă tulburat de el, ci se plasează pe poziţia „pragmatismului”, „experimentalismului” şi „instrumentalismului”, potrivit cărora nu există nici un adevăr, dar omul poate supravieţui în lume şi fără adevăr. O asemenea poziţie a fost susţinută printre elite – şi nu numai – în secolul nostru anti-intelectualist; dar tot ce se poate spune despre o asemenea poziţie este că, din punct de vedere intelectual, este iresponsabilă. Reprezintă abandonarea definitivă a adevărului sau chiar supunerea lui faţă de putere, indiferent dacă aceasta este întruchipată de naţiune, rasă, clasă, confort sau orice altă cauză capabilă să absoarbă energiile pe care altădată oamenii le închinau adevărului.
„Pragmaticul” şi „agnosticul” pot fi foarte sinceri şi bine intenţionaţi; dar nu fac decât să se înşele pe ei înşişi – şi pe alţii – dacă vor continua să folosească termenul de „adevăr” pentru a descrie ceea ce caută. Evidenţa lor este în realitate o mărturie a faptului că această căutare a adevărului care a însufleţit atâta vreme omul european a ajuns la capăt. Dintr-un anumit punct de vedere, cele patru secole şi mai bine  de gândire modernă au reprezentat o experimentare a posibilităţilor de cunoaştere deschise omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevăr revelat. Concluzia – pe care Hume a afirmat-o deja, dar pe care a abandonat-o pentru confortul „bunului simţ” şi al vieţii convenţionale, concluzie de care oamenii îşi dau seama tocmai pentru că nu mai posedă un asemenea refugiu protector – concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, atunci nu există deloc adevăr; căutarea Adevărului în afara Revelaţiei a ajuns la capăt. Omul de ştiinţă acceptă acest lucru prin faptul că nu iese din limitele specialităţii sale, mulţumit să vadă o anumită coerenţă într-un număr limitat de fapte şi fără a se mai osteni să caute existenţa vreunui adevăr, mare sau mic; că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că oamenii nu aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor „revelaţii” pseudo-religioase; cele două – despotismul ştiinţei şi „revelaţiile” pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului.
Prin urmare, logica demonstrează clar un lucru: negarea adevărului absolut sau punerea lui sub semnul întrebării, în cazul în care este consecventă şi onestă, conduce la abisul solipsismului şi iraţionalului; doar acea poziţie care nu conţine contradicţii logice reprezintă afirmarea unui adevăr absolut care susţine şi protejează toate adevărurile mai mici; iar acest adevăr absolut nu poate fi atins prin instrumentele cunoaşterii umane, care sunt prin definiţie relative. În acest punct logica pierde controlul şi trebuie să intrăm într-un univers cu totul diferit al discursului, dacă vrem să continuăm căutarea. Una este să afirmi că nu există nici o barieră logică în afirmarea adevărului absolut şi cu totul altceva este să-l afirmi efectiv. O asemenea afirmaţie nu se poate baza decât pe o singură sursă; problema adevărului nu se poate pune decât din perspectiva problemei Revelaţiei.
Conştiinţa critică ezită în acest punct. Trebuie să căutăm în exterior ceea ce nu putem atinge prin puterea noastră limitată? Aceasta este o lovitură dată orgoliului – mai ales acelui orgoliu care trece astăzi drept „modestie” ştiinţifică a savantului care „stă în faţa faptelor ca un copil” şi totuşi refuză să accepte orice alt arbitru al faptelor în afara orgolioasei raţiuni umane. Există, în orice caz, doar un tip particular de revelaţie – Revelaţia dumnezeiască, Revelaţia creştină – pe care raţionalismul o respinge; pe celelalte nu le neagă.
Într-adevăr, o persoană care nu acceptă deplin şi consecvent o doctrină coerentă despre adevăr, precum este aceea oferită de Revelaţia creştină, este obligat – dacă are pretenţia că poate cunoaşte ceva – să caute în altă parte o asemenea doctrină; aceasta a fost calea filosofiei moderne care a sfârşit în obscuritate şi confuzie, pentru că niciodată nu va recunoaşte cinstit faptul că nu poate furniza ea însăşi ceea ce nu i se poate da decât din afară. Orbirea şi confuzia filosofiei moderne în privinţa principiilor fundamentale şi a dimensiunii absolutului reprezintă consecinţa directă a ipotezei ei iniţiale, şi anume, inexistenţa Revelaţiei; pentru că, de fapt, această ipoteză îi orbeşte pe oameni chiar la lumina soarelui şi aduce în stare obscuritate tot ce anterior fusese limpede la lumina lui.
Pentru cel care bâjbâie în această beznă nu există decât o cale, dacă nu va fi tămăduit de orbirea sa; şi aceasta este să caute puţină lumină în mijlocul întunericului de aici. Mulţi aleargă la lumina pâlpâietoare a „bunului simţ” şi a vieţii convenţionale şi acceptă – pentru că trebuie să înainteze cumva – opiniile curente ale cercurilor sociale şi intelectuale din care fac parte. Dar mulţi alţii, constatând că această lumină este prea ştearsă, se strâng în jurul lanternelor magice care proiectează imagini multicolore, dar înşelătoare, care cel puţin sunt distractive; ei devin adepţii unuia sau altuia dintre curentele politice, religioase sau artistice pe care le-a aruncat în joc „spiritul veacului”.
În realitate, nimeni nu trăieşte decât în lumina unei revelaţii, fie că e adevărată sau falsă, fie că slujeşte iluminării sau confuziei. Acela care nu trăieşte prin Revelaţia creştină este nevoit să adopte o revelaţie falsă; şi orice revelaţie falsă conduce la abis.
Am pornit această analiză de la întrebarea logică: „ce este adevărul?” Această întrebare poate – şi trebuie – să fie elaborată acum dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus şi el această întrebare, deşi nu a luat-o în serios; şi – ironia ironiilor – a pus-o chiar Adevărului Însuşi. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”  „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”.  Acest Adevăr, Adevărul care dăruieşte viaţă veşnică şi libertate, nu poate fi atins prin mijloace umane; nu poate fi revelat decât de Cel Care are puterea să o facă.
Calea către acest Adevăr este una îngustă şi cei mai mulţi oameni o pierd, pentru că merg pe drumul cel „larg”. Şi totuşi, nu există om care să nu caute acest Adevăr, pentru că Dumnezeu, Care este acest Adevăr, aşa ne-a creat. În următoarele capitole vom examina multe false absoluturi, mulţi zei falşi pe care oamenii i-au inventat şi i-au adorat în era noastră idolatră; şi vom înţelege că, departe de a fi o „nouă revelaţie”, aceşti idoli frapează prin faptul că fiecare dintre ei este o deziluzie, o desfigurare, o pervertire sau o parodie a Adevărului unic, de Care oamenii nu se pot feri, chiar dacă se află pe o cale rătăcită, în blasfemie sau în orgoliu. Noţiunea de Revelaţie dumnezeiască a fost întru totul discreditată de către cei care trebuie să se supună „spiritului veacului”; dar este imposibil să stingi acea sete de adevăr pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru a-l conduce la El şi care nu poate fi satisfăcută decât prin acceptarea Revelaţiei Sale. Până şi cei care se declară satisfăcuţi cu adevăruri „relative” şi se consideră prea „sofisticaţi”, „cinstiţi” sau chiar prea „modeşti” pentru a se ocupa cu absolutul – până şi ei obosesc, în cele din urmă, cu această hrană nesatisfăcătoare la care ei înşişi s-au limitat de bunăvoie şi tânjesc după o hrană mai consistentă.
În orice caz, împărtăşirea Adevărului creştin este posibilă numai prin credinţă; iar obstacolul principal în calea credinţei nu este logica, după cum consideră în mod simplist gândirea modernă, ci o altă credinţă, opusă. Am văzut într-adevăr că logica nu poate nega adevărul absolut fără să se nege pe sine; acea logică potrivnică Revelaţiei creştine este mai degrabă sclava unei alte revelaţii, a unui fals „adevăr absolut”, şi anume, nihilismul.
În paginile următoare vom caracteriza ca „nihilişti” oameni cu vederi foarte diferite: umanişti, sceptici, revoluţionari de toate nuanţele, artişti şi filosofi din şcoli diferite; dar toţi aceştia sunt uniţi într-o misiune comună. Fie că e vorba de „criticismul” pozitivist al adevărurilor şi instituţiilor creştine, de violenţa revoluţionară împotriva Vechii Ordini, de viziunile apocaliptice ale distrugerii universale, de instituirea unui paradis terestru sau de lucrările ştiinţifice obiective în scopul unei „vieţi mai bune” în această lume, ipoteza tocită fiind aceea că nu există o altă lume – finalitatea este aceeaşi: eliminarea Revelaţiei dumnezeieşti şi pregătirea unei noi ordini în care să nu mai existe nici o urmă a „vechii” concepţii despre lucruri şi în care omul să fie singurul dumnezeu.

II
Stadiile dialecticii nihiliste

Mentalitatea nihilistă, în unitatea scopului ei fundamental, este singulară; dar această mentalitate se manifestă ea însăşi în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc. Această cauză nihilistă unică este lansată simultan pe mai multe fronturi, iar inamicii ei sunt contrariaţi şi induşi în eroare de această tactică eficientă. Pentru observatorul atent însă, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, care pot fi puse în relaţie unele cu altele ca etape ale unui proces care poate fi numit dialectica nihilistă. O etapă a nihilismului se opune alteia nu pentru a o combate efectiv, ci pentru a asimila erorile acesteia în propriul program şi pentru a duce umanitatea mai departe pe drumul către abisul care se află la capătul oricărui nihilism. Cu siguranţă, argumentele oricărui stadiu sunt eficiente în evidenţierea anumitor deficienţe flagrante ale unei etape precedente sau ulterioare; dar nici un criticism nu este suficient de radical pentru a indica erorile comune tuturor stadiilor, iar adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism, nu sunt, în cele din urmă, decât tactici de a-i seduce pe oameni pentru marele neadevăr care se află la baza lor.
Etapele pe care le vom descrie în paginile următoare nu trebuie înţelese exclusiv cronologic, chiar dacă în sensul cel mai exact este de fapt o cronică a dezvoltării mentalităţii nihiliste începând cu momentul eşecului experimentului nihilist la Revoluţia Franceză până la apariţia şi căderea ultimelor şi celor mai explicite manifestări nihiliste din cadrul Revoluţiei sovietice şi al naţional-socialismului. Astfel, perioada de apogeu a influenţei liberale se încadrează aproximativ între 1830 şi 1870, iar J.S. Mill poate fi considerat liberalul tipic; epoca realismului ocupă, după toate aparenţele, ultima jumătate a secolului XIX şi este reprezentată pe de o parte de gânditorii socialişti, iar pe de altă parte de filosofii şi popularizatorii (pe care ar trebui să-i numim mai degrabă „exploatatorii”) ştiinţei; vitalismul, sub diferite forme: simbolismul, ocultismul, expresionismul artistic şi diferitele filosofii evoluţioniste şi „mistice”, este cel mai semnificativ curent subteran care se întinde pe o jumătate de secol, începând cu 1875; nihilismul deconstructivist, ale cărui surse sunt înrădăcinate profund în secolul anterior, conduce la o concluzie importantă, atât în ordinea publică, cât şi în multe sfere private, pe parcursul unui secol şi un sfert, cu o focalizare a epocii deconstructiviste în perioada 1914-1945.
Să observăm că aceste perioade se suprapun, pentru că nihilismul se maturizează în măsuri diferite la popoare diferite şi la indivizi diferiţi; suprapunerea este mai evidentă decât poate sugera schema noastră simplificată, astfel încât reprezentanţii fiecărei etape se regăsesc în fiecare perioadă şi toţi ne sunt contemporani. Ceea ce este adevărat pentru perioadele istorice este adevărat şi pentru indivizi; nu există nihilism „pur” în nici un stadiu, orice experiment predominant nihilist fiind o combinaţie de cel puţin două stadii.
Mai departe, dacă epoca deschisă de Revoluţia Franceză este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale este reprezentată în secolele anterioare. Liberalismul, spre exemplu, derivă direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante şi a Iluminismului francez; un tip de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi al Iluminismului şi, ulterior, în romantism; iar nihilismul deconstructivist mai răspândit ca niciodată în secolul trecut, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti pe parcursul întregii epoci moderne.
Cu aceste rezerve, schema noastră poate fi totuşi acceptată ca o aproximare a ceea ce a reprezentat acest proces istoric şi psihologic. Să începem investigarea stadiilor acestui proces, dialectica nihilistă, încercând să le evaluăm în lumina Adevărului creştin-ortodox pe care – dacă avem dreptate – aceste forme de nihilism încearcă să o întunece şi să o nege. În această secţiune nu ne propunem decât să descriem aceste stadii şi să arătăm, referindu-ne la definiţia lui Nietzsche pe care am adoptat-o, în ce măsură pot fi considerate nihiliste.

1.    Liberalismul

Liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare – să ne fie îngăduit să specificăm de la început – nu este un nihilism făţiş; este mai degrabă un nihilism pasiv sau, mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai evoluate de nihilism. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară, referitoare la imposibilitatea de a fi „neutru” din punct de vedere spiritual sau intelectual în această lume, vor înţelege imediat de ce am considerat ca nihilist un punct de vedere care, deşi nu este direct responsabil de răspândirea fenomenelor nihiliste, a constituit o premisă indispensabilă pentru apariţia acestora. Liberalismul a fost reprezentantul incompetent al unei moşteniri în care nu a crezut niciodată deplin, atitudine care a constituit una din cele mai semnificative cauze ale nihilismului făţiş.
Civilizaţia umanistă liberală care, în Europa de Vest, a fost ultima formă a Vechii Ordini, distrusă în cele din urmă în timpul celui de-al doilea război mondial şi al revoluţiilor din al doilea deceniu al secolului XX şi care continuă să existe – deşi într-o formă mai atenuată, „democratică” – în lumea liberă de astăzi, poate fi caracterizată în primul rând prin atitudinea ei faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate explicită şi nici măcar de indiferenţă deliberată, pentru că apologeţii ei sinceri au, fără discuţie, o perspectivă genuină asupra a ceea ce ei consideră adevăr; este mai degrabă o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe, nu mai ocupă centrul atenţiei. Acest adevăr în care pretinde să creadă (exceptând, fireşte, faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capitol singular şi neproductiv rămas dintr-o epocă anterioară. Liberalul încă vorbeşte, cel puţin la ocazii convenţionale, de „adevăruri eterne”, de „credinţă”, de „demnitatea umană”, de „înalta vocaţie” a omului, de „spiritul lui nemuritor” sau chiar de „civilizaţia creştină”, dar este foarte clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă azi ceea ce însemnau altădată. Nici un liberal nu le mai ia întru totul în serios; toate astea sunt de fapt metafore, ornamente de limbaj care îşi propun să trezească mai degrabă un răspuns emoţional decât unul intelectual – un răspuns în mare tocit de uz, păstrând încă memoria unui timp când asemenea cuvinte aveau într-adevăr o semnificaţie pozitivă şi serioasă.
Nimeni dintre cei ce se mândresc astăzi cu „rafinamentul” lor intelectual – adică acei câţiva din instituţiile academice, din guvern, din ştiinţă, din cercurile intelectuale umaniste, nimeni din cei ce pretind sau doresc să fie în pas cu „timpul” lor – nu cred sau nu pot crede deplin în adevărul absolut sau, mai precis, în Adevărul creştin. Cu toate acestea, denumirea de adevăr a fost păstrată, ca şi denumirile celorlalte adevăruri pe care altădată oamenii le considerau absolute, iar unii dintre cei aflaţi într-o oarecare poziţie de autoritate sau influenţă ezită să le folosească, chiar dacă sunt conştienţi că sensurile lor s-au schimbat. Într-un cuvânt, Adevărul a fost „reinterpretat”; vechile forme s-au golit şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist. Acest lucru poate fi cu uşurinţă remarcat la o succintă examinare a principalelor zone în care adevărul a fost reinterpretat.
În ordinea teologică, primul adevăr este, fireşte, Dumnezeu. Creatorul atotputernic şi atotprezent a toate, revelat credinţei în experienţa credinciosului (şi Care nu contrazice raţiunea celor care nu neagă credinţa), Dumnezeu este capătul suprem al întregii creaţii, iar El Însuşi, spre deosebire de creaţia Sa, Îşi găseşte finalitatea în El Însuşi; tot ce este creat se află în relaţie şi în dependenţă faţă de El, Care singur nu depinde de nimic din afara Lui; El a creat lumea ca aceasta să existe împărtăşindu-se din El şi totul în lume este orientat către această finalitate, pe care totuşi oamenii o pot pierde printr-o greşită întrebuinţare a libertăţii.
Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El e deopotrivă prea familiar – prea „personal”, chiar prea „uman” – şi prea absolut, prea intransigent în exigenţele Lui faţă de noi; şi Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt menit să alieneze inteligenţa orgolioasă a omului modern. Omul modern cere de aceea un „nou dumnezeu”, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul unui asemenea om al timpurilor noi, preocupat de ştiinţă şi afaceri; de fapt, una din intenţiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confecţiona un asemenea dumnezeu. Această idee apare cu claritate deja la Descartes, dă roade în deismul iluminist şi se dezvoltă până la ultimele consecinţe în cadrul idealismului german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nu se descoperă credinţei şi smereniei, ci este construit de mintea orgolioasă care însă simte nevoia de explicaţii când îşi pierde dorinţa de mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor care nu au nevoie decât de o „cauză primă” pentru a-şi desăvârşi sistemele, acesta este dumnezeul „gânditorilor pozitivişti” şi al altor sofişti religioşi care     l-au inventat, pentru că „au avut nevoie” de el, ca să-l utilizeze după bunul lor plac. Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni reprezintă aceeaşi construcţie mentală, fabricată de nişte suflete moarte care şi-au pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu.
Argumentele ateiste împotriva unui asemenea dumnezeu sunt pe cât de incontestabile, pe atât de irelevante; pentru că a combate un dumnezeu inexistent este întru totul irelevant. Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un „optimism” lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat. Pe o asemenea temelie – nu e nevoie să o spunem – nu poate fi construit nimic valabil; şi, pe bună dreptate, liberalii, care de regulă mărturisesc o asemenea credinţă în divinitate, îşi construiesc de fapt concepţia despre lume pe temelia mai evidentă, deşi cu greu s-ar putea crede mai stabilă, a Omului. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea ce era deja, dar numai implicit şi într-o formă confuză, în liberalism.
Implicaţiile etice ale credinţei într-un asemenea dumnezeu sunt perfect identice cu cele ale ateismului; această acceptare interioară, în orice caz, este deghizată exterior în spatele unui nor al metaforei. Din perspectivă creştină, orice activitate în această viaţă este văzută şi judecată în lumina vieţii viitoare, a vieţii de dincolo de moarte care nu are sfârşit. Necredinciosul nu-şi poate face o idee despre ceea ce înseamnă această viaţă pentru creştinul credincios; pentru cei mai mulţi oameni de astăzi, viaţa viitoare a devenit, ca şi Dumnezeu, o simplă idee şi de aceea se cere oarecare osteneală şi efort atât pentru a o nega cât şi pentru a o afirma. Pentru creştinul credincios, viaţa viitoare este bucurie de negrăit, bucurie care depăşeşte bucuria pe care o cunoaşte în această viaţă prin comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune, în Liturghie, în Sfintele Taine; pentru că atunci Dumnezeu va fi totul în toate, iar această bucurie nu va fi ştirbită de nimic şi va dura veşnic. Adevăratul credincios are mângâierea unei pregustări a vieţii eterne. Credinciosul dumnezeului modern, care nu a cunoscut o asemenea pregustare şi nici ce înseamnă bucuria creştină, nu poate crede la fel în viaţa viitoare; desigur, dacă ar fi cinstit cu el însuşi, ar trebui să accepte că nu crede deloc în acest dumnezeu.
Există două forme principale ale acestei necredinţe care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Concepţia protestantă liberală despre viaţa viitoare – împărtăşită, din păcate, de un număr tot mai mare de oameni care se consideră catolici sau ortodocşi – este, ca orice concepţie liberal-protestantă asupra vieţii spirituale, o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic. Viaţa viitoare a devenit în concepţia curentă, o lume subterană a umbrelor, un loc în care îţi primeşti „binemeritata odihnă” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee clară despre acest tărâm, pentru că nu corespunde nici unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, un fel de consolare pentru cei care nu s-au confruntat cu implicaţiile necredinţei lor.
Un asemenea „paradis” este rodul unei împletiri a terminologiei creştine cu un secularism ordinar şi nu convinge pe nimeni dintre cei care au înţeles că un compromis în privinţa problemelor ultime ale vieţii este imposibil; nici creştinul autentic, nici nihilistul consecvent nu se pot lăsa seduşi de această perspectivă. Iar compromisul pe care îl propune umanismul e mai puţin convingător decât orice altceva. Aici nu mai există nici măcar pretenţia că ideea corespunde realităţii; totul devine metaforă şi retorică. Umanistul nu mai vorbeşte deloc de paradis sau cel puţin nu o mai face în mod serios; în schimb îşi permite să vorbească despre „etern”, de preferinţă în forma unei figuri retorice răsunătoare: „adevăruri eterne”, „spiritul etern al omenirii”. Pe bună dreptate te întrebi dacă acest cuvânt mai are vreun sens în aceste fraze. În stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi de fragil, încât nu se mai distinge efectiv de nihilismul materialist şi determinist care îşi propune tocmai să elimine această noţiune – şi o face, bineînţeles, cu o anumită justificare.
În fiecare din aceste cazuri – atât în cazul „creştinului” liberal sau, cu atât mai mult, în acela al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei nu cred decât în această lume, nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa într-o altă lume, ci cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic ca să-i scoată pe oameni din moarte.
Dincolo de retorica lor, protestantul şi umanistul savanţi sunt cât se poate de conştienţi că în universul lor nu e loc pentru rai, nici pentru eternitate; întreaga lor sensibilitate liberală, repet, nu caută o sursă transcendentă, ci una imanentă pentru doctrina ei etică, iar inteligenţa lor agilă este chiar capabilă să transforme această faute de mieux într-o apologie pozitivă. Această viziune prezintă deopotrivă „realismul” şi „curajul” de a trăi fără speranţa în bucuria veşnică, fără teama de suferinţa veşnică; pentru o persoană care are o viziune liberală asupra lucrurilor nu este nevoie să crezi în rai sau în iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aşa se prezintă orbirea absolută a mentalităţii liberale în privinţa sensului morţii.
Chiar dacă nu este nemurire, consideră liberalul, se poate duce totuşi o viaţă civilizată; „dacă nu există nemurire” – decretează logica mult mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievski – „atunci totul este permis”. Stoicismul umanist este o experienţă posibilă pentru anumiţi indivizi, dar numai într-un interval limitat de timp, adică până în momentul când implicaţiile negării vieţii veşnice îşi ating până la capăt ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebunilor care, în faţa adevărului lucrurilor, nu poate decât să se prăbuşească. Dacă moartea înseamnă, aşa cum consideră deopotrivă liberalul şi nihilistul, dispariţia individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, sfinţenie – se reduce la nimic, după cum nimic din ce poate face omul nu mai are finalitate ultimă, iar oroarea deplină a vieţii i se ascunde acestuia numai datorită voinţei lui de a se stăpâni pe sine; prin urmare, „totul este permis”, pentru că nici o speranţă sau temere aparţinând altei lumi nu-i opreşte pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche reprezintă adevărul – şi profeţia – despre lumea nouă care rezultă din această perspectivă: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului.”
Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste şi în special al celei bolşevice; pentru că ultima nu este decât o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este suprema ironie a concepţiei liberale, a cărei intenţie ultimă se va fi realizat în această lume atunci când toţi oamenii se vor fi „eliberat” de sclavia standardelor transcendente, când, până şi pretenţia de a crede într-o altă lume va fi dispărut – este ironia faptului că exact atunci viaţa, aşa cum o cunoaşte şi o doreşte liberalul, devine imposibilă, pentru că „omul nou” pe care îl produce această necredinţă nu mai poate vedea în liberalism decât ultima „iluzie” pe care liberalismul dorea să o risipească.
În concepţia creştină până şi politica se întemeia pe adevărul absolut. Am văzut deja în capitolul anterior că principala formă providenţială de guvernare care se întemeiază pe Adevărul creştin a fost Imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea revenea unui monarh, iar autoritatea deriva de la el de sus în jos printr-o structură socială ierarhică. Vom vedea în capitolul următor, pe de altă parte, cum o structură politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „poporul” ca suveran şi să înţeleagă autoritatea ca derivând de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că fiecare structură este inversul perfect al celeilalte; pentru că sunt opuse atât în ceea ce priveşte fundamentul, cât şi scopul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este o formă de guvernare întemeiată de Dumnezeu, a cărei finalitate este îndreptată către lumea cealaltă; formă de guvernământ al cărei scop profund este propovăduirea adevărului creştin şi mântuirea sufletelor; guvernarea nihilistă – pentru care cel mai potrivit nume este, aşa cum vom vedea, anarhia – este întemeiată de oameni şi orientată exclusiv către această lume, guvernare care nu-şi propune altceva decât fericirea pământească.
Concepţia liberală despre guvernare este, aşa cum se poate bănui, o încercare de conciliere între cele două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă.
Este, desigur, imposibil să crezi în amândouă cu egală sinceritate şi fervoare şi, de altfel, nici una din structurile politice menţionate nu s-a raportat cu imparţialitate la autoritatea politică şi Revoluţie. Monarhi constituţionali precum Ludovic Filip au crezut că pot realiza în guvernare acest echilibru între autoritate şi Revoluţie aplicând formula „prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa poporului” – o formulă în care cei doi termeni se anulează unul pe altul, lucru valabil atât pentru „anarhist” , cât şi pentru monarhist.
O formă de guvernare este stabilă în măsura în care Îl are pe Dumnezeu ca temelie şi voinţa Lui drept călăuză; dar aceasta, cu siguranţă, nu este descrierea guvernului liberal. În concepţia liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Însuşi este „monarh constituţional” a Cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului şi a Cărui funcţie este în totalitate convenţională. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi fervoare retorică cu care crede în rai. Forma de guvernare construită pe o asemenea credinţă este, în principiu, puţin diferită de aceea care are la bază o credinţă declarată; şi, în pofida unor rămăşiţe de stabilitate, este clar că se îndreaptă în direcţia anarhiei.
Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului. Şi a opune o revoluţie radicală unei revoluţii individuale, fie ea „conservatoare”, „non-violentă” sau „spirituală” nu înseamnă doar a demonstra ignorarea întregului orizont al Revoluţiei timpului nostru, ci şi recunoaşterea primului principiu al Revoluţiei: şi anume, că adevărul vechi nu mai este adevărat şi trebuie înlocuit de un adevăr nou. În capitolul următor vom dezvolta acest subiect definind mai exact scopul Revoluţiei.
În cadrul concepţiei liberale despre lume, prin urmare – în teologie, etică, politică, ca de altfel şi în alte domenii pe care nu le-am examinat – adevărul a fost minimalizat, bagatelizat, compromis; adevărul care anterior era absolut în toate domeniile a devenit mai puţin sigur, dacă nu în întregime „relativ”. Acum este posibil – şi acest lucru echivalează cu o definiţie a proiectului liberal – să conservi pentru o vreme fructele unui sistem şi ale unui adevăr care nu mai prezintă certitudine; dar nu se poate construi nimic sigur pe o asemenea incertitudine, nici pe tentativa de a da o formă respectabilă din punct de vedere intelectual acestui sistem în diferite doctrine relativiste pe care le-am examinat deja. Nu există şi nu poate exista o apologie filosofică a liberalismului; apologiile liberalismului, când nu sunt pur retorice, sunt emoţionale şi pragmatice. Pentru orice observator nepărtinitor, lucrul cel mai frapant care se remarcă la liberal nu este atât inadecvarea acestuia la propria doctrină, cât faptul că în mod deliberat face abstracţie de această inadecvare.
Acest lucru, care din motive lesne de înţeles devine iritant pentru orice critic de bună credinţă al liberalismului, nu are decât o singură explicaţie plauzibilă. Liberalul nu este perturbat nici măcar de deficienţele şi contradicţiile fundamentale ale propriei filosofii, pentru că interesul lui primordial se află în altă parte. Dacă nu este preocupat să găsească acea ordine politică şi socială care să corespundă Adevărului dumnezeiesc, dacă este indiferent faţă de realitatea raiului şi a iadului, dacă şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o simplă idee de putere impersonală, este pentru că liberalul este interesat mai degrabă de finalităţile lumeşti imediate şi pentru că orice altceva este pentru el vag şi abstract. Liberalul poate fi interesat de cultură, de studiu, de afaceri sau pur şi simplu de confort; dar în fiecare din aceste ţeluri, dimensiunea absolută este cu totul absentă. Liberalul nu este capabil sau nu este dispus să gândească în termeni eshatologici, să mediteze la lucrurile ultime. La el, setea pentru adevărul absolut a dispărut; a fost absorbită de deşertăciunea lumească.
În universul liberal, adevărul – sau mai corect spus, teoria despre adevăr – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar adevărul nu poate fi cuprins în această teorie. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” . Nimeni dintre cei care au căutat aşa cum se cuvine adevărul nu a fost dezamăgit la capătul acestei căutări – fie pentru a-L primi, fie pentru a-L respinge – , pentru că a fost întâmpinat de Domnul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, Adevărul Care stă împotriva acestei lumi şi este un reproş îndreptat împotriva a tot ce este lumesc. Liberalul, care îşi consideră universul protejat de acest Adevăr, este „omul bogat” din parabolă, sufocat de interesele şi ideile lui lumeşti, şi care nu doreşte cu nici un chip să renunţe la ele pentru a dobândi smerenia şi sărăcia, care sunt caracteristicile celui care caută în mod autentic adevărul.
Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului sau mai degrabă un comentariu al definiţiei „nu există adevăr”; şi aceasta este: „nu există răspuns la întrebarea «de ce?»” . Prin urmare, nihilismul postulează că întrebările ultime nu au răspunsuri sau, altfel spus, nu au răspunsuri pozitive; iar nihilismul este cel care acceptă acest „nu” implicit pe care universul se presupune că îl dă ca răspuns la aceste întrebări. Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a devenit explicită şi s-a dezvoltat în programele Revoluţiei şi ale exterminării; este vorba de aşa-numitul nihilism activ, pentru că, potrivit lui Nietzsche – „Nihilismul … nu înseamnă doar credinţa că totul merită să fie nimicit; ci şi a pune efectiv umărul la această lucrare de nimicire.”  Dar există şi o cale moderată, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit de care ne ocupăm aici, nihilismul liberalului, al umanistului, al agnosticului care, acceptând că „nu există adevăr”, nu-şi mai pune problema întrebărilor ultime. Nihilismul activ are la bază acest nihilism al scepticismului şi necredinţei.
Regimurile totalitare nihiliste au experimentat ca o parte esenţială a programului lor „reeducarea” nemiloasă a popoarelor lor. Puţini dintre cei care au fost supuşi acestui proces pentru o perioadă lungă de timp s-au eliberat în întregime de influenţa acesteia; într-un univers în care totul este coşmar, simţul realităţii şi al adevărului este inevitabil pervertit. O „reeducare” subtilă, cât se poate de umană prin mijloacele pe care le foloseşte, dar nu mai puţin nihilistă în consecinţele sale, a fost practicată de ceva vreme în lumea liberă şi nicăieri cu mai multă îndârjire şi mai eficient decât în centrul ei intelectual, adică în lumea academică. Aici constrângerea exterioară a fost înlocuită de  forţă de convingere implicită, interioară; aici domină un scepticism fatal, mascat de relicvele unei „moşteniri creştine” în care puţini cred şi încă mai puţini cu o convingere profundă. Responsabilitatea uriaşă pe care o avea odinioară cărturarul, şi anume aceea de a comunica adevărul, a fost renegată; şi orice presupusă „modestie” care caută să ascundă acest lucru în spatele sofisticatului „bla-bla” despre „limitele cunoaşterii umane” nu este decât o altă mască a nihilismului pe care academicianul cu vederi liberale îl împărtăşeşte împreună cu extremiştii zilelor noastre. Tineretul care, înainte de a fi „reeducat” în mediile academice, încă mai însetează după adevăr, studiază „istoria ideilor” în locul acestuia sau interesul lui este deviat către studii „comparative”, iar relativismul şi scepticismul inculcate în aceste studii ajung să ucidă aproape în toţi setea firească după adevăr.
Lumea academică – şi nu mărturisesc acest lucru cu uşurinţă – a devenit astăzi, în mare parte, o sursă de pervertire. Te perverteşte să asculţi sau să citeşti cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Te perverteşte încă şi mai mult să primeşti în locul adevărului doar învăţătură şi erudiţie care, dacă sunt înfăţişate ca scopuri în sine, nu mai reprezintă decât parodii ale adevărului căruia trebuia să-i slujească aceşti tineri, nu mai reprezintă decât faţada în spatele căreia nu există conţinut. Te perverteşte în mod tragic până şi faptul de a te expune virtuţii fundamentale care i-a mai rămas lumii academice, şi anume, integritatea celor mai buni reprezentanţi ai ei – dacă această integritate nu slujeşte adevărului, ci erudiţiei sceptice şi prin aceasta îi seduce pe oameni din ce în ce mai convingător pentru evanghelia subiectivismului şi a necredinţei care stă în spatele acestei erudiţii. În sfârşit, te perverteşte până şi să trăieşti şi să lucrezi într-o atmosferă dominată de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice primordiale şi în care chiar şi aceia care încă au credinţă în acest Adevăr nu pot decât să-şi facă sporadic auzite vocile deasupra scepticismului promovat de sistemul academic. Răul se află, bineînţeles, în primul rând în sistemul însuşi care este întemeiat pe neadevăr şi abia în al doilea rând poate fi atribuit numeroşilor profesori pe care acest sistem îi încurajează să promoveze neadevărul.
Liberalul, omul de lume, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea acestei credinţe înseamnă începutul sfârşitului acestei ordini care se întemeiază pe credinţă. Aceia care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă cea mai puternică armă tuturor inamicilor lor; o credinţă care este numai metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, iar vălul retoricii nu poate oferi protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează teren punct cu punct, obligat să accepte adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, incapabil să contracareze aceste adevăr negativ şi critic prin nici un adevăr pozitiv care să îi fie propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, descoperă dintr-o dată că vechea Ordine, pe care nimeni nu o apăra şi care părea imposibil de apărat, a fost răsturnată şi un adevăr nou, mai „realist” şi mai brutal,   i-a luat locul.
Liberalismul reprezintă prima treaptă a dialecticii nihiliste, atât pentru că propria lui credinţă este lipsită de conţinut, cât şi pentru că acest vid atrage după sine o reacţie mai pronunţat nihilistă – o reacţie care, în mod ironic, proclamă chiar mai zgomotos decât liberalismul „iubirea de adevăr”, împingând în acelaşi timp omenirea cu un pas mai departe pe calea erorii. Această reacţie este etapa a doua a dialecticii nihiliste: REALISMUL.

2. Realismul

Realismul despre care vorbim – un termen generic în care includem diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina popularizată de Turgheniev chiar sub numele de „nihilism” în Părinţi şi copii. Personajul Bazarov din acest roman reprezintă tipul „omului nou” din Rusia anilor ’60, materialişti şi determinişti naivi care credeau cu seriozitate (ca D. Pisarev) că vor afla mântuirea omenirii în disecţia broaştei  sau că au dovedit inexistenţa sufletului uman numai pentru că nu au reuşit să-l descopere în timpul unei autopsii. Acest nihilist este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o ia drept adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptic. El este cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând tot ceea ce oamenii au considerat „superior”, creaţiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau „primară”: materie, senzaţie, aspect fizic.
Spre deosebire de incertitudinea liberală, concepţia realistă despre lume pare perfect clară şi deschisă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, este un ateism deschis; în locul confuzelor „valori superioare”, materialismul pur şi individualismul. Totul este evidenţă în universul realist – cu excepţia celei mai importante şi mai necesare evidenţe; începutul şi sfârşitul acestui univers. Acolo unde liberalul oferă răspunsuri vagi în legătură cu lucrurile ultime, realistul este mai naiv ca un copil: aceste lucruri ultime pur şi simplu nu există pentru el; nu există nimic altceva decât evidenţele.
Un asemenea realism este, desigur, o contradicţie în sine, dacă ia forma unui „naturalism” care încearcă să instaureze un materialism şi un determinism absolute sau un „pozitivism” care îşi propune să nege cu desăvârşire absolutul sau un „agnosticism” care vorbeşte cu atâta uşurinţă despre „imposibilitatea de a cunoaşte” realitatea ultimă; am discutat deja această problemă în prima secţiune a acestui capitol. Dar orice argument este, desigur, pur academic, pentru că realismul, care se contrazice pe sine din punct de vedere logic, nu poate fi tratat în mod adecvat ca un sistem filosofic. Este gândirea naivă şi dezordonată a omului practic, nemeditativ care, în această epocă în care totul este simplificat, crede că poate impune întregii lumi standardele  şi ideile sale naive; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, limitat la evidenţe de exigenţele domeniului său, atunci când încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de limitele lor fireşti. În ultimă instanţă, este vorba aici, pentru a adopta o distincţie necesară , despre „scientism” în opoziţie cu ştiinţa legitimă; pentru că trebuie să se înţeleagă că remarcile noastre nu sunt îndreptate împotriva ştiinţei înseşi, ci împotriva exploatării neadecvate a standardelor şi metodelor acesteia, aşa cum se întâmplă în zilele noastre.
Este corect să numim nihilism o asemenea filosofie? Mai exact, este acesta nihilism în sensul în care am definit acest termen? Dacă adevărul înseamnă, în sensul cel mai înalt, cunoaşterea începutului şi sfârşitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului; şi dacă nihilismul este doctrina potrivit căreia nu există un asemenea adevăr; atunci este clar că aceia care consideră adevărul ştiinţific drept unicul adevăr şi neagă tot ce este dincolo de acesta sunt nihilişti în sensul cel mai exact al termenului. Divinizarea faptului empiric nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr; ci este, aşa  cum am sugerat deja, parodia acestuia. Este infatuarea fragmentului care are pretenţia de a lua locul întregului; este încercarea orgolioasă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi ale înţelepciunii de jos în sus. Dar adevărul este atins numai atunci când omul se smereşte pe sine şi acceptă că i se dă de sus.  Toată pretinsa „modestie” a erudiţilor şi a oamenilor de ştiinţă realişti, aceşti oameni cu prea puţină credinţă, nu poate ascunde orgoliul cu care lucrează împreună pentru a uzurpa tronul lui Dumnezeu; aceştia, în micimea lor, consideră că „cercetările” lor silitoare au mai multă greutate decât Revelaţia dumnezeiască. Nici pentru aceşti oameni „nu există adevăr”; iar despre aceştia putem spune ceea ce Sfântul Vasile cel Mare spunea despre învăţaţii din Grecia păgână: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, văzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”.
Până în acest punct  însă nu am reuşit să facem o distincţie adecvată între primul şi al doilea stadiu al nihilismului. Cei mai mulţi liberali acceptă o asemenea ştiinţă ca unicul adevăr; prin ce se deosebeşte realismul de viziunea acestora? Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-un anumit sens, realismul este mai degrabă un liberalism deziluzionat şi sistematizat –, cât una care ţine de emfază şi de motivaţie. Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică faţă de aceasta. Consecinţele acestea extreme trebuie să aibă o cauză mai profundă.
Realistul ar spune că această cauză este dragostea faţă de adevărul însuşi, care elimină credinţa într-un fantezist „adevăr superior”. Nietzsche, de altfel, crezând acest lucru, vedea în el o calitate creştină care se întorsese împotriva creştinismului. „Sensul adevărului, dezvoltat în cea mai mare măsură  prin creştinism, se revoltă în cele din urmă împotriva falsităţii şi a ficţiunii tuturor interpretărilor creştine asupra lumii şi istoriei ei.”  Înţelese în contextul adecvat, aceste cuvinte ascund o anume intuiţie, deşi este parţială şi deformată. Nietzsche se răzvrătea mai degrabă împotriva unui creştinism care fusese considerabil diluat de umanismul liberal, un creştinism în care dragostea şi loialitatea fără compromisuri faţă de adevăr erau rare, dacă nu chiar cu totul inexistente, un creştinism care nu mai însemna altceva decât un idealism moral spoit cu un vag sentiment estetic. Nihiliştii ruşi, în mod similar, se răzvrăteau împotriva idealismului romantic al „oamenilor inutili” care sălăşluiau într-un tărâm fabulos al fanteziei şi al evadării, rupt de orice fel de realitate spirituală sau pământească. Adevărul creştin este la fel de departe de o asemenea spiritualitate ca şi realismul nihilist. Atât creştinul cât şi realistul sunt stăpâniţi de dragostea pentru adevăr, de voinţa de a nu fi înfrânţi, de pasiunea de a merge la rădăcina lucrurilor şi de găsirea cauzelor lor ultime; amândoi resping ca nesatisfăcător orice argument care  nu se referă la ceva absolut, neavând nevoie de nici o justificare; amândoi sunt duşmani neîmpăcaţi ai frivolităţii unui liberalism care refuză să ia în serios lucrurile ultime şi nu doreşte să vadă viaţa umană ca pe un angajament solemn. Tocmai această dragoste de adevăr se va opune încercării liberalilor de a menţine idei şi instituţii în care nu cred deplin şi care nu au nici un fundament în adevărul absolut. Ce este adevărul? – pentru cineva pentru care aceasta este o întrebare vitală, arzătoare, compromisul liberalismului şi al umanismului devine imposibil; acela care şi-a pus vreodată această întrebare cu toată fiinţa sa nu va fi niciodată satisfăcut cu ceea ce lumea se mulţumeşte să accepte în locul adevărului.
Dar nu este suficient să pui această întrebare; trebuie găsit şi răspunsul, altfel, starea din urmă a căutătorului va fi mai rea decât cea dintâi. Creştinul a aflat unicul răspuns în Dumnezeu şi în Fiul Său; realistul, aflat în afara vieţii creştine şi a Adevărului care o însufleţeşte, pune întrebarea într-un vid spiritual şi se mulţumeşte să accepte primul răspuns pe care îl găseşte. Confundând creştinismul cu o altă formă de idealism, îl respinge şi devine adeptul fanatic al unicei realităţi care este evidentă orbirii spirituale: această lume. Acum, oricât am putea admira onestitatea materialistului şi ateistului convins, nici măcar cea mai mare bunăvoinţă nu ne-ar putea face să recunoaştem în el iubirea de adevăr care l-a inspirat probabil la început; acesta este mai degrabă victima unei iubiri de adevăr care a intrat pe o traiectorie falsă, devenind o boală şi sfârşind în propria-i negare. Motivaţiile realistului nu sunt, de fapt, autentice: el pretinde că ar cunoaşte ceea ce, potrivit propriei teorii gnoseologice, nu poate fi cunoscut (am văzut că negarea adevărului absolut este ea însăşi un „absolut”); şi dacă procedează aşa este pentru că are o motivaţie ascunsă, şi anume, aceea de a aşeza valorile acestei lumi deasupra adevărului. Nietzsche, realistul intransigent şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, îşi încheie demersul filosofic recurgând la voinţa de neadevăr şi  la voinţa de putere: realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-un regat al minciunilor şi decepţiilor, cum nu se mai pomenise până atunci. Dragostea de adevăr, lipsită de obiectul adecvat, se prostituează în numele unei „cauze” iraţionale şi devine principiu de subversiune şi de distrugere; devine inamicul adevărului pe care nu a reuşit să îl atingă şi al oricărei ordini întemeiate total sau parţial pe acest adevăr şi, în final – această dragoste de adevăr deviată devine inamicul căutării adevărului, al dragostei de adevăr înseşi.
Devine, de fapt, o parodie perfectă a dragostei creştine de adevăr. Acolo unde creştinul se întreabă asupra sensului ultim a tot ceea ce există şi nu este mulţumit până nu vede că acesta se întemeiază în Dumnezeu şi în voinţa Sa, realistul îşi pune şi el întrebări cu privire la orice, dar numai pentru a putea elimina orice sugestie sau aspiraţie către ceva mai înalt şi pentru a putea reduce sau simplifica această aspiraţie în termenii celei mai evidente şi „primare” explicaţie. Acolo unde creştinul Îl vede pe Dumnezeu în toate, realistul nu vede decât „rasă” sau „sex” sau „mijloace de  producţie”.
Prin urmare, dacă realistul împărtăşeşte cu creştinul o singură dispoziţie, şi anume dorinţa de a căuta adevărul pornind de la rădăcinile lucrurilor şi onestitatea, care sunt străine mentalităţii liberale, este cu atât mai bine să se alăture atacului liberal împotriva creştinismului şi să poarte acest atac până la concluziile ultime: abolirea totală a adevărului creştin. Ceea ce a început cu jumătate de măsură în liberalism a căpătat avânt în realism şi se îndreaptă acum către un final catastrofal. Nietzsche prevedea pentru secolul nostru „triumful liberalismului”; Jacob Burkhardt, acel liberal deziluzionat vedea în el apariţia unei epoci a dictatorilor care vor fi „teribilii simplificatori”. Prin Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme, împlinirea acestei previziuni şi-a pus începuturile în domeniul politic. „Simplificarea” nihilistă poate fi văzută mai profund în prestigiul universal acordat astăzi ordinii inferioare a cunoaşterii, celei ştiinţifice, ca şi ideilor  simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane.
Spunem „viaţă”, pentru că este important de văzut că istoria nihilistă a secolului nostru nu este ceva impus din afară sau de sus sau cel puţin nu a fost predominantă; această istorie a presupus şi şi-a extras  sevele dintr-un teren nihilist care a fost multă vreme pregătit în sufletele oamenilor. Toate evenimentele cumplite ale secolului nostru au izvorât dintr-un nihilism al locului comun, dintr-un nihilism cotidian care se descoperă vieţii, în gândirea şi în aspiraţia oamenilor. Concepţia despre lume a lui Hitler este foarte instructivă din acest punct de vedere, pentru că, în ceea ce-l priveşte, nihilismul cel mai monstruos şi mai extrem s-a întemeiat pe un realism absolut, deloc excepţional şi chiar tipic. El a împărtăşit credinţa comună în „ştiinţă”, „progres” şi „cultură” (chiar dacă, fireşte, nu şi în „democraţie”), deopotrivă cu un materialism practic care critica sever orice teologie, metafizică şi orice gândire sau acţiune referitoare la o altă lume decât aceea a lui „aici şi acum”, lăudându-se cu faptul că avea „darul reducerii tuturor problemelor la bazele lor cele mai simple” . Manifesta un cult grosolan al eficienţei şi utilităţii care accepta fără probleme „controlul naşterilor”, lua în derâdere căsătoria ca pe o simplă legalizare a impulsului sexual care ar trebui să fie „liber”, saluta sterilizarea celor „inapţi”,  dispreţuia „elementele neproductive”, precum călugării, nu vedea în incinerarea unui mort altceva decât o „chestiune practică” şi nu ezita să introducă în „circuitul productiv” cenuşa, pielea sau grăsimea umană. Avea o neîncredere cvasi-anarhistă în instituţiile sacre şi venerabile, mai ales în Biserică, în care nu vedea decât o simplă superstiţie cu legile şi ceremoniile ei „demodate”. (Am avut deja ocazia să remarcăm aversiunea lui faţă de instituţia monarhică, factor determinant în refuzul de a-şi asuma titlul imperial.) Avea o încredere naivă în „omul natural”, în „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine – mai ales fecioria – , considerând că aceasta împiedică „funcţionarea naturală” a trupului. Găsea o plăcere stupidă în confortul şi tehnica timpurilor moderne, mai ales în automobil şi în ideea de viteză şi de „libertate” pe care acesta o inculcă.
Cele mai multe elemente ale acestui Weltanschauung   primitiv sunt împărtăşite astăzi de mase, mai ales de tineri, care se simt „iluminaţi” şi „eliberaţi”; cele mai multe elemente au devenit tipice pentru „modernitate”. Şi tocmai pe baza unui asemenea realism, în care nu mai este loc pentru „complicata” concepţie de viaţă creştină şi pentru realităţile supreme ale lumii spirituale, pot înflori superstiţiile cele mai ordinare şi credulitatea cea mai flagrantă. Oameni bine intenţionaţi încearcă să împiedice apariţia unui alt Hitler prin combaterea „iraţionalului” şi susţinând „raţiunea”, „ştiinţa” şi „bunul simţ”; însă scoase din contextul adevărului creştin, aceste valori, care s-au constituit într-un realism propriu, nu fac decât să pregătească apariţia unui alt „teribil simplificator”, nicidecum s-o împiedice. Cei mai eficienţi „simplificatori” contemporani sunt cei care deţin puterea în Uniunea sovietică şi care au făcut o religie din „ştiinţă” şi „bunul simţ”; şi oricine încearcă să găsească în aceşti oameni atât de superstiţioşi o singură valoare care să merite să fie apărată va fi extrem de dezamăgit.
Realismul aparţine fără discuţie „spiritului veacului” şi toţi cei care simt că aparţin acestui „spirit” trebuie să i se acomodeze. Astfel, umanismul care, într-o epocă mai tihnită a căpătat o tentă mai „idealistă” şi mai liberală, a considerat necesar „să se schimbe odată cu timpurile” şi să adopte un ton mai realist. Cei mai naivi au întemeiat o „religie” umanistă, identificată cu cauza „ştiinţei” şi a „progresului” şi au transformat în dogme tocmai aceste contradicţii interioare ale realismului, pe care le-am examinat deja ; oameni ca aceştia sunt capabili să vadă şi în marxism un fel de „umanism”. Dar până  şi la cei mai sofisticaţi umanişti contemporani, la cei mai rafinaţi erudiţi şi oameni de stat, tonul realist este inconfundabil. Îşi face simţită prezenţa, spre exemplu, în invazia metodelor şi atitudinilor ştiinţifice până în ultimele refugii ale „umanismului”; nici un savant contemporan, indiferent de domeniu, nu se simte în siguranţă până când munca sa nu devine „ştiinţifică” în cel mai înalt grad (ceea ce adesea înseamnă, desigur, „ştiinţificistă”). Realismul poate fi descoperit şi în tonul stoic, cu înţelepciune de viaţă şi adesea cinic al celor mai naivi (sau religioşi) umanişti contemporani; închipuita lor „libertate faţă de iluzie” a fost, în mare măsură, o deziluzie; aceştia însă „cunosc mai bine” şi nu mai au nevoie să creadă în „adevărurile superioare” pe care se întemeia viaţa părinţilor lor.
Liberalismul a ajuns, după cum se pare, la un acord cu realismul şi – cel puţin aşa se crede – cu realitatea; în trecerea de la liberalism la realism umanistul nu vede doar un proces de deziluzionare, ci şi unul de „maturizare”. Creştinul ortodox, fireşte, vede ceva cu totul diferit. Dacă scopul liberalismului era acela de a opaciza cu fumul „toleranţei” şi al agnosticismului adevărurile înalte despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, misiunea realismului, pe care l-am analizat aici, a fot aceea de a anihila aceste adevăruri. În al doilea stadiu al evoluţiei dialecticii nihiliste, raiul a fost scos din sfera cunoaşterii umane şi oamenii n-au mai reuşit să-şi ridice ochii de la pământ, limitându-se să trăiască numai în şi pentru această lume. Această decizie de tip nihilist este prezentă în aparent inocentul „pozitivism logic” şi în umanismul ştiinţific, ca şi în fenomenele evident satanice, precum bolşevismul şi naţional-socialismul. Consecinţele acestei decizii sunt ascunse celor care o adoptă, pentru că implică realitatea faţă de care realismul este orb: realitatea de deasupra şi de dedesubtul îngustului univers realist. Vom vedea cum închiderea raiului face să se piardă forţe nebănuite din lumea subterană care transformă într-un coşmar visul nihilist al „noii lumi” şi cum „omul nou” al realismului va semăna mai puţin mitului umanităţii „perfect dezvoltate”, cât unei veritabile „sub-umanităţi”, aşa cum nu s-a mai pomenit niciodată în experienţa umană.
Trebuie să examinăm acum următoarea etapă a evoluţiei nihilismului, care conduce deja către finele ei: VITALISMUL.

3. Vitalismul

De-a lungul unui secol şi mai bine, liberalismul şi realismul i-au condus pe oameni pe o cale falsă al cărei capăt, în cazul în care această cale nu ar fi fost deviată,     s-ar fi asemănat cu acele „utopii răsturnate” despre care am auzit atât de multe, – „a brave new world” mult mai teribilă, poate, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii vor fi rezolvate cu preţul înrobirii sufletelor umane. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste s-au ridicat numeroase proteste în numele nevoilor concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care sunt esenţiale, la urma urmelor – ca şi necesităţile materiale cele mai evidente, chiar şi pentru o „fericire” exclusiv lumească; un protest, dincolo de orice, în numele „vieţii”, care, orice sens s-ar acorda acestui cuvânt, este în mod evident înăbuşită în paradisul realist.
Elanul cu precădere intelectual al mişcării vitaliste a reprezentat o reacţie împotriva eclipsării realităţilor superioare în cadrul „simplificatei” lumi realiste. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că această reacţie a condus în cele din urmă la eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Lipsindu-le temeiul Adevărului creştin sau cel puţin conştiinţa acestui adevăr, cei care s-au consacrat corectării defectelor radicale ale realismului au inventat remedii care nu numai că erau lipsite de eficacitate, ci erau în mod evident nocive, remedii care în realitate reprezintă un stadiu mai avansat al bolii pe care intenţionau să o vindece.
Pentru că aşa cum realismul, reacţionând împotriva incertitudinii liberalismului, s-a condamnat pe sine la sterilitate acceptând obscurizarea liberală a adevărurilor superioare, la fel vitalismul şi-a subminat propriile speranţe acceptând drept ipoteză esenţială critica adevărului absolut  întreprinsă de realismul pe care intenţiona să-l combată. Oricât de mult ar tânji vitalistul după dimensiunea „spirituală” şi „mistică”, nu o va căuta niciodată în Adevărul creştin, pentru că, pentru el, acesta s-a demodat, ca şi pentru cel mai obtuz realist. Atitudinea vitalistă, tipică în această privinţă, apare în autobiografia lui W.B. Yeats în care acesta se lamentează: „Am fost văduvit de Huxley şi Tyndall, pe care îi detest, de religia primitivă a copilăriei mele…” Orice justificare psihologică ar avea o asemenea atitudine nu are nimic de-a face cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele nu sunt decât nocive. Nu există vreo formă de vitalism care să nu fie naturalistă, nici una al cărei întreg program să nu-şi aibă începutul şi sfârşitul în această lume, nici una în care perspectiva unei alte lumi să nu fie mai mult decât o parodie. Evoluţia nihilismului, observăm din nou, a fost „progresivă”; erorile etapei anterioare sunt repetate şi multiplicate în etapa următoare.
În vitalism nu se pune problema întoarcerii la adevăruri – creştine sau de altă natură. Inevitabil, printre vitalişti, există totuşi o oarecare pretenţie că ar face acest lucru. Numeroşi critici au remarcat chiar „caracterul pseudo-religios” al marxismului, chiar dacă epitetul poate fi aplicat doar fervorii greşit direcţionate a celor mai entuziaşti adepţi ai săi şi nu doctrinei înseşi, care în mod mult prea evident are un caracter anti-religios. În vitalism, problema „pseudo-religiei” devine mult mai serioasă. Aici, lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat, care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste. Prin urmare, trebuie să fim precauţi, atunci când examinăm pretenţiile celor care îşi propun să restaureze dimensiunea „spirituală” a vieţii şi mai ales ale celor care se cred aliaţii sau aderenţii „creştinismului”. Erorile „spiritualiste” sunt mult mai periculoase decât orice formă de materialism primitiv; şi vom vedea în partea a treia a acestei lucrări că mare parte din ceea ce trece astăzi drept „spiritualitate” este de fapt o „nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care pătrunde în organismele sănătoase  pentru a le distruge din interior. Această tactică este tocmai opusul curajosului atac realist împotriva adevărului şi a vieţii spirituale; dar nu este mai puţin o tactică nihilistă, şi încă una mai avansată.
Din punct de vedere intelectual, vitalismul se defineşte prin refuzul adevărului creştin şi printr-o oarecare pretenţie pseudo-spirituală. Nu este însă suficient să înţelegem acest lucru; la acest nivel suntem încă nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu devenim conştienţi de starea spirituală a oamenilor care aderă la acestea. În liberalism şi în realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; este încă în principal o chestiune de filosofie şi se limitează la o elită intelectuală. În vitalism – ca de altfel şi în marxism, care este manifestarea extremă a mentalităţii realiste – boala nu numai că se dezvoltă calitativ, dar se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe să prezinte şi el semnele nihilismului, care iniţial se limitau la câţiva oameni.
Acest lucru este, desigur, în acord perfect cu logica interioară a nihilismului care aspiră la universalitate, asemenea creştinismului – pe care însă vitalismul are misiunea de a-l distruge. Pe la mijlocul secolului XIX, gânditorii capabili să discearnă evoluţia fenomenelor îşi exprimau neliniştea în faţa perspectivei „trezirii” maselor, cele care trebuia exploatate de „teribilii simplificatori”; iar în timpul lui Nietzsche – „profetul” nihilist cu impactul cel mai puternic – această nelinişte s-a adâncit şi a devenit o certitudine. Nietzsche a putut vedea că „moartea lui Dumnezeu” a început „să-şi arunce primele umbre asupra Europei”; şi, cu toate că „evenimentul în sine este mult prea mare, prea îndepărtat şi cu mult peste puterea de înţelegere a oamenilor, astfel încât să se poată bănui că fie şi numai zvonul cu privire la el le-ar fi ajuns la urechi”, totuşi apariţia lui este certă şi tocmai oameni ca Nietzsche au fost „primii născuţi, copiii prematuri ai secolului ce se va naşte”  – secol, să ne amintim, al „triumfului nihilismului”.
Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat iar realismul l-a atacat făţiş, nu este un simplu adevăr filosofic, ci este adevărul vieţii şi mântuirii; şi acolo unde convingerea că acest adevăr nu mai este credibil începe să câştige teren – în rândul maselor care se hrăniseră până atunci din acest adevăr – rezultatul nu va fi un simplu scepticism rafinat precum acela cu care se consolează unii liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, al cărei efect se va face simţit în fiecare sferă a vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor semne ale acestei catastrofe şi au fost astfel capabili să descrie în detaliu şi să deducă unele din consecinţele sale; dar până când aceste umbre nu au început să cucerească inimile mulţimilor, aceste consecinţe nu s-au putut manifesta la scară largă. Către sfârşitul secolului XIX, un număr tot mai mare de oameni obişnuiţi au pornit în această căutare neobosită – pe care îi întâlnim la tot pasul în lumea contemporană – în găsirea unui substitut al Dumnezeului Care a murit în inimile lor. Această nelinişte a furnizat vitalismului avântul psihologic de căpetenie; această nelinişte este materia brută, gata să fie modelată de către artizanii inspiraţi de ultimul curent al „spiritului veacului”. Avem, probabil, tendinţa să concepem această nelinişte în special în termenii exploatării ei de către demagogii nihilişti, dar a reprezentat de asemenea şi un important stimulent în arta şi religia vitaliste. Iar prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care aceste fenomene – opunându-se presupusei „sănătăţi sufleteşti” a liberalismului şi realismului – prezintă simptome nu numai de deviaţie intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.
Înainte de a trece la analiza manifestărilor formale ale vitalismului în filosofie şi artă, ar fi necesar să privim mai îndeaproape câteva din manifestările comune ale acestei nelinişti incoerente care stă la baza tuturor. Este aceasta în mod sigur, aşa cum am presupus deja, o trăsătură nihilistă? Mulţi vor obiecta că importanţa acestei stări de nelinişte a fost adesea exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă a ceva care a existat dintotdeauna şi că este o pretenţie ridicolă să învredniceşti un lucru aşa de obişnuit cu exaltatul nume al nihilismului. Există, fireşte, o anumită justificare pentru un asemenea raţionament; cu toate acestea, cu greu s-ar putea nega faptul că fenomenul modern diferă, în câteva aspecte importante, de oricare dintre cele care l-au precedat. Acest fenomen există astăzi, pentru prima dată în istorie, la o scară atât de vastă, încât a devenit aproape universal; remediile „normale”, remediile bunului simţ, par să nu aibă nici un efect asupra lui, ci chiar îl încurajează; evoluţia nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne, aşa că, dacă un fenomen nu reprezintă neapărat cauza celuilalt, cele două sunt cel puţin manifestări paralele ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei puncte sunt atât de strâns legate unul de altul, încât nu le vom putea separa în discuţia următoare, ci le vom analiza împreună.
Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice. Dar este un fapt „straniu” – „straniu” pentru oricine nu înţelege caracterul epocii – că această nelinişte nu a fost potolită prin anihilarea acelor dictatori care au făcut din ea un instrument politic, ci, dimpotrivă, de atunci a crescut în intensitate – ceea ce este cel mai „straniu” – mai ales în ţările cele mai evoluate în ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, spre deosebire de ţările „subdezvoltate” în care acest fenomen este direct proporţional cu progresul către aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot aduce pacea în această nelinişte confuză – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen; aceste remedii nu sunt eficiente, pentru că nu pot atinge profunzimile bolii.
Probabil că manifestarea cea mai frapantă a acestei nelinişti a maselor se observă în crimă şi mai ales în crima juvenilă. În epocile anterioare, crima era un fenomen explicat prin cauze evidente şi lesne de înţeles prin patimile umane: avariţie, poftă trupească, invidie, gelozie şi altele asemenea; niciodată crima nu a fost atât de caracteristică unei epoci şi atât de generalizată; crimă pentru care singurul nume potrivit este cel pe care avangarda de astăzi îl foloseşte cu precădere într-un alt context nihilist: „absurdul”.
Un părinte este ucis de copilul său, un copil este ucis de părintele său; un om absolut necunoscut este bătut sau ucis fără să fie jefuit – de un individ sau de o „bandă”; asemenea bande terorizează cartiere întregi prin jafurile lor sau prin răfuielile fără sens dintre ele: şi în ce scop? Este un timp al „păcii” şi al „prosperităţii”, criminalii se pare că provin atât dintre elementele „cele mai bune”, dar şi dintre „cel mai de jos” ale societăţii, nu există nici un motiv practic pentru purtarea lor şi adesea manifestă un dispreţ total faţă de orice precauţie sau consecinţă. Atunci când sunt întrebaţi, cei care au fost arestaţi pentru asemenea crime explică comportamentul lor în acelaşi fel: a fost un „impuls” sau un „apel” care i-a condus, sau a fost o plăcere sadică în comiterea crimei sau vreun pretext absolut irelevant, precum plictiseala, confuzia sau resentimentul. Într-un cuvânt, nu pot explica sub nici o formă comportamentul, nu există nici un motiv logic pentru acesta şi, în consecinţă – şi aceasta este poate caracteristica cea mai consistentă şi mai frapantă a acestor crime – nu există remuşcare.
Există, desigur, şi alte forme ale acestei nelinişti a maselor: patima vitezei şi a mişcării, exprimată în special într-un adevărat cult al automobilului (am amintit deja de această pasiune a lui Hitler); atracţia universală exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie predominantă este de a prilejui câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor eclectice şi „excitante”, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei în general; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii curente şi a jazz-ului, care este poate expresia cea mai autentică a sufletului contemporan; cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii”, legat de acesta; predominanţa şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală, scuzate cu îngăduinţă de mulţi dintre cei mai vârstnici, care se presupune că ar avea responsabilitate, ca manifestări ale „francheţii” tineretului contemporan sau ale altor forme de atitudine „deschisă”, „experimentală”, atât de mult încurajată de arte şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritate, susţinută de o atitudine a maselor care nu vede valori decât în  ceea ce este „imediat” şi „dinamic” şi îi conduce pe cei mai „idealişti” dintre tineri la demonstraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.
În cadrul unor asemenea fenomene, „activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare din plictiseală, din lipsa de sens şi din cea mai profundă formă de non-sens care ia în stăpânire inima care L-a părăsit pe Dumnezeu, Adevărul revelat, şi moralitatea şi conştiinţa legate de acest Adevăr. În manifestările cele mai complexe ale impulsului vitalist, de care ne vom ocupa acum, funcţionează aceeaşi psihologie. Nu vom face altceva decât să sugerăm abundenţa acestor manifestări, deoarece pe unele dintre ele le vom examina mai amănunţit mai târziu în rolul pe care îl îndeplinesc ca forme ale „noii spiritualităţi”.
În politică, formele de vitalism care au avut cel mai mare succes au fost cultul activismului şi al violenţei la Mussolini şi cultul întunecos al „sângelui şi al pământului natal”; natura acestor fenomene este mult prea familiară generaţiei prezente pentru a fi necesar un comentariu mai detaliat în acest context. Nu este probabil atât de evident astăzi, când barometrul politic înclină atât de clar spre „stânga”, cât de profund a fost apelul acestor mişcări atunci când au apărut, adică cu aproape 40 de ani în urmă. În afară de masele dezrădăcinate şi dezorientate, care au reprezentat obiectul principal al exploatării lor politice, un segment deloc neglijabil al avangărzii intelectuale şi culturale s-a integrat simpatizatorilor entuziaşti ai demagogilor nihilişti, cel puţin pentru o vreme. Dacă unii dintre intelectualii mai sofisticaţi au considerat nazismul sau fascismul ca pe o „nouă religie”, alţii au întâmpinat una sau alta din aceste forme ca pe un antidot salutar împotriva „democraţiei”, „ştiinţei” şi „progresului” (adică, împotriva liberalismului şi realismului), ceea ce părea să prevestească un viitor pe care nici un om conştient nu şi-l putea închipui fără teamă; „dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudo-tradiţionalismul acestor fenomene politice păreau în mod înşelător „reconfortante” pentru cei care respirau sufocanta atmosferă intelectuală a epocii.
Arta modernă a exercitat o atracţie similară, şi reacţia ei similară împotriva „realismului” academic lipsit de viaţă au condus spre zone stranii. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta Africii, Orientului, şi a Mărilor Sudului, a omului preistoric, a copiilor şi a nebunilor, în spiritism şi în ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă de „noi” forme şi tehnici; inspiraţia a fost găsită înainte de toate în ceea ce este „sălbatic”, „primitiv” şi „spontan”. Ca şi futuriştii, în acel manifesto al lor (deşi futurismul însuşi cu greu poate fi luat în consideraţie ca artă), cei mai reprezentativi artişti moderni au exaltat în operele lor „orice fel de originalitate, cutezanţă, violenţă extremă” şi au crezut şi ei că „mâinile noastre sunt libere şi curate să ia totul de la capăt”.
Artistul, potrivit mitului vitalist, este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. În arta sa, realul este transformat de „viziune”; este un semn şi o profeţie a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în domeniul său, exact la fel cum a fost Hitler în politică; şi în amândouă, nu adevărul este cel care domină, ci sentimentele subiective.
În religie – sau, pentru a vorbi mai exact, în pseudo-religie – caracterul de experiment continuu al vitalismului se manifestă în forme mai variate decât în şcolile artei moderne. Există, spre exemplu, secte a căror divinitate este o „forţă” confuză, imanentă; acestea sunt varietăţi de „gândire nouă” şi de „gândire pozitivă”, al căror interes este acela de a exploata şi utiliza această forţă, ca şi cum ar fi un soi de electricitate. Strâns legate de aceste alternative religioase sunt ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme contrafăcute de „înţelepciune orientală”, care abandonează orice pretenţie a preocupării cu „Dumnezeu”, invocând explicit „puteri” şi „prezenţe” mai imediate.
Vitalismul religios apare de asemenea şi în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realizării”. Într-o formă destul de restrânsă, această religiozitate se manifestă şi la adepţii artei moderne şi ai „actului creativ” şi ai „viziunii” care inspiră această artă. Căutarea la întâmplare a „iluminării”, aşa cum se întâmplă în cazul celor aflaţi sub influenţa budismului zen, este una dintre formele extreme ale acestui cult; iar aşa-zisa „experienţă religioasă”, stimulată de diferite droguri, este, probabil, o reductio ad absurdum a acesteia.
Este încercarea de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi, în special, al elementelor ei celor mai „primare” şi „elementare”: pământul, trupul, sexul. „Zarathustra” lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult şi reprezintă tema centrală a lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi din acest secol.
Este şi o încercare, prezentă în cele mai multe forme de „existenţialism” şi „personalism”, de a transforma religia într-o „întâlnire” personală cu ceilalţi oameni şi – uneori – cu un „Dumnezeu” conceput într-un mod vag; sau, în „existenţialismul” patologic, ateist, de a crea o religie a „răzvrătirii” şi a adorării demente a propriului ego.
Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” împărtăşesc o ostilitate comună faţă de orice doctrină sau instituţie stabilă şi imuabilă, precum şi un interes şi o căutare extremă a valorilor imediate: „viaţa”, „vitalitatea”, „experienţa”, „trezirea” sau „extazul”.
Am conturat trăsăturile cele mai frapante ale vitalismului şi am dat o sugestie despre extinderea acestuia; dar acum trebuie să definim termenul însuşi şi să prezentăm caracterul nihilist al acestuia. Liberalismul, aşa cum am văzut, a relativizat adevărul prin indiferenţă faţă de el, păstrând totuşi prestigiul acestei etichete; realismul a atacat adevărul în numele unui adevăr inferior, parţial. Vitalismul, în opoziţie atât cu liberalismul, cât şi cu realismul, nu are nici o legătură cu adevărul, ci se dedică pur şi simplu unei căutări de cu totul altă natură.
„Falsitatea unei opinii”, spunea Nietzsche, „nu ni se explică prin orice obiecţie adusă ei … Întrebarea este în ce măsură o opinie este stimulent al vieţii şi purtătoare de viaţă…” . Atunci când începe să manifeste un asemenea pragmatism, nihilismul trece la stadiul vitalist, care poate fi definit prin eliminarea adevărului în calitate de criteriu al acţiunii umane şi prin introducerea unui nou standard de viaţă: ceea ce este „dătător de viaţă”, „vital”; şi acesta este divorţul final dintre viaţă şi adevăr.
Vitalismul este o formă mai avansată de realism; împărtăşind concepţia despre realitate a ultimului şi interesul acestuia de a reduce tot ceea ce este superior la termenii cei mai elementari cu putinţă, vitalismul duce intenţia realistă un pas mai departe. Acolo unde realismul încearcă să restabilească un adevăr absolut de jos în sus, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţa conştiinţei mai „realiste” că nu există absolut pe acest pământ, că singurul principiu imuabil în această lume este schimbarea înseşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţa şi senzaţia subiectivă. Lumea care părea atât de solidă, adevărul care părea atât de sigur pentru omul realismului, se dizolvă în viziunea vitalistă a lucrurilor; mintea nu-şi mai află loc de odihnă, totul este devorat de mişcare şi acţiune.
Logica necredinţei conduce implacabil către abis; cel care nu se va întoarce către adevăr va trebui să urmeze eroarea până la capăt. Aşa se întâmplă cu umanismul, care, după ca a contactat infecţia realistă, este ucis acum de microbul vitalist. În legătură cu acest fapt, nu există vreun indiciu mai bun decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai  semnificativ în critica formală a artei şi literaturii, şi chiar în discuţiile despre religie, filosofie şi ştiinţă. Nu există calităţi mai preţuite astăzi în oricare din aceste domenii decât acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă ajunge să fie pusă, este din ce în ce mai marginalizată şi înlocuită de criterii subiective: „integritate”, „autenticitate”, „individualitate”.
O asemenea interpretare este o invitaţie directă la obscurantism, ca să nu  mai pomenim de şarlatanie; şi dacă şarlatania poate fi alungată ca o tentaţie care nu a devenit regulă, nu este în nici un caz posibil să ignorăm obscurantismul tot mai ostentativ pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. În climatul intelectual contemporan, devine tot mai dificil  să te angajezi într-o discuţie raţională cu apologeţii raţionalişti. Spre exemplu, dacă cineva se interesează de semnificaţia unei lucrări de artă contemporană, i se va spune că nu are nici o „semnificaţie”, că este „artă pură” şi că nu poate fi decât „simţită”, iar dacă criticul nu o „simte” în mod corespunzător, nu are nici un drept să o comenteze. Încercarea de a introduce vreun standard critic, fie şi pe cel mai elementar şi mai tehnic, se loveşte de pretenţia că standardele vechi nu pot fi aplicate noii arte, că acestea sunt „statice”, „dogmatice” sau pur şi simplu „depăşite” şi că astăzi arta nu poate fi judecată decât în funcţie de realizarea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele lucrării de artă, apologeţii noii arte vor răspunde că aceasta este reflectarea fidelă a „spiritului epocii”, subînţelegându-se că omul respectiv este un naiv dacă crede că arta poate mai mult decât atât. Ultimul argument este, desigur, favoritul oricărei avangărzi de astăzi, fie ea literară, filosofică sau „religioasă”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există” şi că este ”nou” şi „captivant”.
Acestea sunt, probabil, reacţii de la sine înţelese pentru interpretarea mult prea literală şi utilitară a liberalismului şi realismului în domenii precum arta şi religia care folosesc un limbaj cu totul diferit  de limbajul prozaic al ştiinţei şi afacerilor; pentru a critica liberalismul şi realismul în mod eficient, trebuie, bineînţeles, să înţelegem limbajul acestora şi să ştim ce încearcă să spună. Dar este de asemenea clar că încearcă să spună ceva: tot ceea ce face omul are o semnificaţie şi orice artist şi gânditor serios încearcă să comunice ceva prin opera sa. Dacă se proclamă că nu există nici o semnificaţie sau că este vorba doar de dorinţa de a exprima „spiritul epocii” sau că nu există nici o dorinţă de a comunica – ei bine, toate acestea reprezintă şi ele semnificaţii, şi încă dintre cele mai rău prevestitoare, pe care criticul competent le va observa cu siguranţă. Din nefericire, dar în mod foarte semnificativ, sarcina criticii a fost identificată astăzi cu aceea a apologeticii; rolul criticului este considerat în general mai degrabă de a explica mulţimilor neinstruite „inspiraţia” ultimă a „geniului creator” . Această „receptivitate” pasivă ia locul inteligenţei active, iar „succesul” – succesul „geniului” în exprimarea intenţiei sale, indiferent de natura acestei intenţii – ia locul virtuozităţii artistice. Pentru aceste standarde, Hitler a fost şi el un om „de succes”, până când „spiritul veacului” a demonstrat că „nu avea dreptate”; iar avangarda şi „simpatizanţii” ei nu au astăzi nici un argument împotriva bolşevismului, cu excepţia aceluia că, spre deosebire de naţional-socialism, care a fost „expresionist” şi „captivant”, acesta este absolut prozaic şi realist.
Dar poate ceea ce evidenţiază mai profund contaminarea umanismului de către vitalism este strania axiomă, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” este fără sfârşit, pentru că nu poate fi niciodată împlinită, că toată viaţa este o continuă căutare a ceva pentru care nu există speranţa că poate fi găsit, o mişcare continuă care niciodată nu poate – şi nu trebuie – să cunoască oprire. Sofisticatul erudit umanist poate fi foarte elocvent în descrierea acestui principiu novator al erudiţiei şi cercetării ştiinţifice, ca o recunoaştere a naturii provizorii a întregii cunoaşteri, ca o reflectare a minţii omeneşti care nu poate fi niciodată satisfăcută şi care manifestă o curiozitate permanentă, sau ca o parte a unui misterios proces de „evoluţie” sau „progres”; dar semnificaţia acestei atitudini este clară. Este ultima încercare a omului care nu mai crede în Adevărul revelat de a ascunde faptul că a abandonat adevărul în spatele unei nobile retorici şi, încă mai categoric, este în acelaşi timp exaltarea unei curiozităţi meschine în locul pe care altădată îl ocupa iubirea genuină de adevăr. Din acest punct de vedere, este cât se poate de adevărat să afirmăm că această curiozitate, întocmai precum corespondentul ei, concupiscenţa, nu se sfârşeşte niciodată şi nu este niciodată satisfăcută; dar omul a fost creat pentru ceva mai înalt decât asta. A fost creat pentru a se ridica, dincolo de curiozitate şi plăcere, la iubire şi pentru ca prin iubire să atingă adevărul. Acesta este un adevăr elementar al naturii umane şi necesită, probabil, o anumită simplitate pentru a-l sesiza. Superficialitatea intelectuală a umanismului contemporan este la fel de departe de simplitate pe cât e de departe de adevăr.
Atracţia exercitată de vitalism este, aşa cum am sugerat deja, cât se poate de explicabilă din punct de vedere psihologic. Credinţa moartă a liberalismului şi realismului nu-i poate satisface decât pe oamenii cei mai obtuzi şi mai puţin receptivi. Mai întâi elementele extreme – artiştii, revoluţionarii, mulţimile dezrădăcinate – şi apoi, unul câte unul, gardienii umanişti ai „civilizaţiei” şi, în cele din urmă, elementele cel mai respectabile şi conservatoare ale societăţii, încep să manifeste o nelinişte interioară care îi conduce în căutarea a ceva „nou” şi „captivant”, dar nimeni nu ştie exact a ce anume. Profeţii nihilişti, care la început au fost receptaţi cu un dispreţ general, ajung la modă pe măsură ce oamenii le împărtăşesc neliniştea şi prevestirile sumbre; sunt integraţi treptat în panteonul umanist şi sunt căutaţi pentru intuiţiile şi revelaţiile care îi vor scoate pe oameni din deşertul sterp în care i-a condus realismul. Dincolo de senzaţionalismul şi eclectismul trivial care caracterizează tendinţa contemporană către „misticism” şi „valori spirituale”, există o foame profundă după ceva mai substanţial decât au oferit sau pot oferi liberalismul şi realismul, o foame pe care varietăţile de vitalism nu o pot decât excita, dar niciodată satisface. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu Care, permanent, doreşte să Se sălăşluiască în oameni şi să le aducă mântuirea; cum însă acest vid lăsat în inimile lor de refuzul lui Dumnezeu este de nesuportat, aceştia aleargă la nebuni şi la magicieni, la falşi profeţi şi la sofişti religioşi, pentru un cuvânt al vieţii. Dar acest cuvânt, dat în grabă, devine praf şi pulbere în gurile lor când încearcă să-l repete.
Realismul, în această pasiune pentru adevăr, distruge adevărul; la fel, vitalismul, în această căutare disperată a vieţii, miroase a moarte. Vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume, iar profeţii acestuia au constituit o manifestare mult mai clară a sfârşitului Europei creştine decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului defuncte pe care le-au atacat. Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc. Nu este nevoie să fii partizanul liberalismului sau realismului faţă de care a reacţionat vitalismul pentru a vedea că acest curent a „supra-reacţionat”, că antidotul lui la o boală incontestabilă nu a reprezentat decât o injectare mai puternică a aceluiaşi microb nihilist care a provocat această boală. După vitalism nu mai poate urma decât un stadiu ultim, definitiv, un stadiu în care nihilismul însuşi va dispărea: nihilismul distrugerii.

4. Nihilismul distrugerii

Aici găsim în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va calma până nu le va reduce la inexistenţă. Nihilismul distrugerii, ca nici o altă formă de nihilism, este unic pentru epoca modernă. A existat şi înainte tendinţa distrugerii pe cale largă, au existat şi înainte oameni care s-au glorificat în distrugere; dar niciodată nu au existat un plan şi o doctrină a distrugerii ca în vremurile noastre, niciodată înainte mintea umană nu s-a contorsionat pe sine pentru a găsi o apologie lucrării celei mai evidente a lui Satan şi pentru a stabili un program de realizare a acesteia.
Chiar şi la nihiliştii mai moderaţi au existat aluzii la evanghelia distrugerii. Realistul Bazarov putea afirma că „nu există  nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă” . „Cine vrea să fie creativ”, spune Nietzsche, „trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare valorile acceptate.” Manifestul futuriştilor – care erau probabil la fel de aproape de nihilismul pur ca şi vitalismul – glorifica războiul şi „arma distrugătoare a anarhistului”. Distrugerea Vechii Ordini şi abolirea adevărului absolut au reprezentat ţelurile acceptate de cei mai mulţi realişti şi vitalişti.
La nihiliştii puri, totuşi, ceea ce pentru alţii nu era decât un prolog a devenit un scop în sine. Nietzsche proclama principiul fundamental al oricărui tip de nihilism şi apologia specială a nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis” ; dar consecinţele extreme ale acestei axiome au fost deja împlinite înainte de el. Max Stirner (la care ne vom mai referi în capitolul următor)  a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra „mormântului umanităţii” – pentru moment, doar în teorie. Serghei Neceaev a transpus atât de desăvârşit în practică această teorie, încât până astăzi pare creaţia unui mit, dacă nu a unui demon din adâncurile iadului, ducând o viaţă de o cruzime şi de o amoralitate cu totul lipsită de principii sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. El a constituit sursa de inspiraţie a personajului Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski, un roman atât de strălucit în descrierea mentalităţii nihiliste extreme (cartea este, de altfel, plină cu asemenea reprezentanţi ai mentalităţii nihiliste), încât devine absolut neverosimil pentru oricine nu a cunoscut personal, ca Dostoievski însuşi, fascinaţia nihilismului.
Mihail Bakunin, care a căzut o vreme sub vraja lui Neceaev, numai pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului era total diferită de expunerea lui teoretică, a scris sub influenţa acestuia un „Catehism revoluţionar” care se constituie într-o apologie deprimantă  a neceaismului, proclamând că „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală”. Acest sentiment este prea tipic lui Bakunin pentru a fi explicat doar prin această fascinaţie de moment. El şi-a încheiat „Reaction in Germany”, scrisă înainte de naşterea lui Neceaev, cu faimosul îndemn: „Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplul fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” Aici vitalismul se uneşte cu dorinţa de a distruge: dar distrugerea este cea care triumfă în final. Întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor sale ar deveni realitate, a răspuns sincer: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem.”
În spiritul lui Neceaev şi al „Catehismului Revoluţionar”, asasinii nihilişti (numiţi la vremea respectivă „anarhişti”, însă noi am adoptat în această carte semnificaţia mai obiectivă a cuvântului), cu a lor „propagandă a acţiunii”, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai pe ele – din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al secolului XIX. În acelaşi spirit, Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici cu totul lipsite de principii. Pasiunea pentru violenţă, despărţită de Revoluţia care o explica în mod raţional, a împins Europa în primul din războaiele ei nihiliste, cel din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu, anunţat de arta dadaistă: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic”. I-a rămas totuşi lui Hitler să arate cât se poate de explicit natura şi finalităţile unei pure „Revoluţii a nihilismului”, o revoluţie înfăptuită în virtutea aceloraşi alternative nihiliste ale Weltmacht oder Niedergang: cucerirea lumii sau ruină totală; o revoluţie al cărei führer a putut să jubileze (încă înainte de a ajunge la putere), aşa cum ar fi jubilat Stirner, că „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări” .
Asemenea fenomene sunt, desigur, extreme, dar trebuie văzute dintr-o perspectivă adecvată. Doar foarte puţini au fost capabili de un asemenea nihilism pur şi s-ar putea argumenta cu uşurinţă că aceştia nu aparţin curentului principal al istoriei moderne, ci unuia lateral; iar nihiliştii mai puţin extremişti îi condamnă. Cu toate acestea, exemplul lor a fost dintre cele mai grăitoare şi ar fi o greşeală să respingem acest exemplu ca pe o simplă exagerare sau parodie. Vom vedea că distrugerea este un element indispensabil în programul nihilist şi, mai mult decât atât, este expresia cea mai puţin echivocă a adorării Nimicului care stă în centrul „teologiei” nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, ci este mai degrabă realizarea celui mai profund scop al nihilismului. Este nihilismul care şi-a asumat forma cea mai teribilă, dar şi cea mai autentică; în aceasta, faţa Nimicului îşi dă jos măştile şi stă descoperit în toată goliciunea sa.
Părintele Ioan de Kronstadt, acest om sfânt al lui Dumnezeu, a asemănat sufletul omului cu un ochi, care, îmbolnăvit de păcat, este incapabil să vadă soarele spiritual.  Aceeaşi asemănare poate servi pentru a trasa evoluţia bolii nihiliste, care nu este altceva decât o elaborată mască a păcatului. Ochiul spiritual al naturii umane căzute nu mai are precizie, aşa cum ştie orice creştin ortodox; în această viaţă nu putem vedea decât nedesluşit şi avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu pentru a se înfăptui tămăduirea prin care vom deveni capabili, în viaţa viitoare, să vedem cu claritate. Primul stadiu al nihilismului a apărut din eroarea de a considera ochiul nostru bolnav drept unul sănătos şi de a confunda perspectiva deteriorată a acestuia cu vederea lumii reale, renunţând la doctorul sufletului, Biserica, de ale cărei servicii omul „sănătos” nu are nevoie. În a doua etapă, realismul, boala începe să evolueze, nemaifiind tratată de medicul potrivit; perspectiva se îngustează; obiectele aflate la distanţă, deja destul de obscure în starea „naturală” a perspectivei deteriorate, devin invizibile; numai obiectele cele mai apropiate sunt văzute în mod clar, iar pacientul devine convins că nu există altele. În al treilea stadiu, vitalismul, infecţia conduce la inflamare; chiar şi obiectele cele mai apropiate devin vagi şi deformate şi apar halucinaţii. În al patrulea stadiu, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul trupului, provocând agonie, convulsii şi moarte.

III
Teologia şi spiritul nihilismului

1. Răzvrătirea:                                                          războiul împotriva lui Dumnezeu

Cercetarea noastră s-a concentrat până acum asupra definiţiei şi descrierii; dacă şi-a îndeplinit scopul, a identificat mentalitatea nihilistă şi a oferit o oarecare idee despre originile şi extinderea acesteia. Toate acestea nu au reprezentat totuşi decât fundamentul necesar pentru misiunea pe care mi-am propus-o şi de care mă voi ocupa în continuare: analiza semnificaţiei mai adânci a nihilismului. Analiza de până acum a fost istorică, psihologică, filosofică; dar Revoluţia, aşa cum am văzut în ultimul capitol , are o bază teologică şi spirituală, chiar dacă „teologia” ei este una răsturnată, iar „spiritualitatea” ei este satanică. Creştinul ortodox are în Revoluţie un inamic teribil şi încă unul împotriva căruia trebuie să lupte cinstit şi categoric cu cele mai bune arme pe care le are la dispoziţie. A sosit vremea să atacăm doctrina nihilistă de la rădăcină; să analizăm sursele ei teologice, rădăcinile ei spirituale, programul ei fundamental şi rolul pe care îl joacă în teologia şi istoria creştină.
Doctrina nihilistă nu este explicită la cei mai mulţi nihilişti; şi dacă până în acest punct analiza noastră a fost de a scoate în evidenţă implicaţiile care nu erau totdeauna evidente şi uneori nici nu fuseseră avute în vedere de nihiliştii înşişi, încercăm aici să deducem o doctrină coerentă din literatura şi fenomenele nihilismului, ceea ce va părea multora un demers care generează concluzii şi mai nesatisfăcătoare. În misiunea noastră ne-au fost de un enorm ajutor nihilişti sistematici precum Nietzsche, care exprimă fără echivoc ceea ce alţii doar sugerează sau încearcă să mascheze şi de către observatori pătrunzători ai mentalităţii nihiliste, precum Dostoievski, ale cărui intuiţii lovesc chiar în inima nihilismului şi îi dau la o parte măştile.
Nimeni nu a exprimat mai clar „revelaţia” nihilistă decât Nietzsche. Am luat cunoştinţă deja cu această „revelaţie” în forma ei filosofică prin afirmaţia „nu există adevăr”. Alternativa acesteia, o expresie mai explicit teologică a lui Nietzsche, este în mod semnificativ tema constantă a „profetului” inspirat, Zarathustra; însă prima formă a acestei „revelaţii” o constituie declaraţia „ecstatică” a unui nebun: „Dumnezeu a murit” . Aceste cuvinte exprimă un anumit adevăr: de bună seamă, nu unul care să ţină de natura lucrurilor, ci un adevăr referitor la starea omului modern; este o încercare fictivă de a descrie un fapt pe care în mod sigur nici un creştin nu îl va nega.
Dumnezeu este mort în inima omului modern: asta înseamnă „moartea lui Dumnezeu” şi este adevărat pentru ateii şi sataniştii care jubilează din această pricină, aşa cum se întâmplă cu mulţimile fără pretenţii de erudiţie la care simţul realităţii spirituale a dispărut pur şi simplu. Omul a pierdut credinţa în Dumnezeu şi în Adevărul Dumnezeiesc care altădată îl susţinea; la Nietzsche, lepădarea lumii de Dumnezeu, care caracterizează lumea modernă încă de la începuturile ei, devine conştientă de sine şi găseşte cuvinte să se exprime. „Dumnezeu a murit”, cu alte cuvinte, „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”; „nu există adevăr”, cu alte cuvinte „am început să ne îndoim de tot ce este divin şi absolut”.
Dar mai adânc decât faptul subiectiv pe care îl exprimă „revelaţia” nihilistă se află totuşi o voinţă şi un plan care merg mult mai departe decât simpla acceptare a „faptului” în sine. Zarathustra este un „profet”; cuvintele sale sunt îndreptate în mod clar împotriva Revelaţiei creştine. Şi într-adevăr, pentru cei care acceptă noua „revelaţie” – spre exemplu, pentru cei care o simt ca pe propria mărturisire de credinţă sau trăiesc în spiritul ei – se deschide un univers spiritual absolut nou, în care Dumnezeu nu mai există, în care încă şi mai semnificativ, oamenii nu doresc ca Dumnezeu să existe. „Nebunul” lui Nietzsche ştie că oamenii L-au „ucis” pe Dumnezeu, că au ucis propria lor credinţă.
De aceea este categoric greşit să-l consideri pe nihilistul modern, sub orice înfăţişare ar apărea, drept „agnostic”. „Moartea lui Dumnezeu” nu s-a petrecut ca un soi de catastrofă cosmică, ci mai degrabă a fost dorită în mod activ de acesta – nu în mod direct, bineînţeles, ci prin simplul fapt că a preferat altceva decât pe Dumnezeul cel adevărat. Nici nihilistul nu este în mod real ateu. Este îndoielnic că un fenomen ca „ateismul” există într-adevăr, pentru că nimeni nu-L neagă pe Dumnezeul cel adevărat decât pentru a se dedica slujirii unui fals dumnezeu; ateismul poate fi asumat de către filosof (deşi aceasta este, fireşte, o filosofie proastă), dar nu poate fi asumat de un om integru. Anarhistul Proudhon (a cărui doctrină o vom analiza în capitolul următor)  înţelege suficient de clar acest lucru şi se declară nu ateist, şi „antiteist” ; „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al cuvântului. (…) Nu neagă absolutul, ci îl elimină (…)” . „Prima datorie a omului, pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe Dumnezeu din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există, este în mod esenţial ostil naturii noastre. (…) Orice pas pe care îl facem înainte este o victorie prin care nimicim divinitatea” . Umanitatea trebuie determinată să vadă că „Dumnezeu, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei” . Albert Camus propovăduieşte acelaşi lucru atunci când ridică „răzvrătirea” (şi nu „necredinţa”) la rangul de prim principiu. Bakunin, de asemenea, nu s-a mulţumit să „combată” existenţa lui Dumnezeu; „Dacă Dumnezeu există cu adevărat”, credea el, „ar fi necesar să-L desfiinţăm” . Încă şi mai eficient, „ateismul” bolşevic al secolului nostru a fost în mod evident un război dus pentru uciderea lui Dumnezeu şi pentru nimicirea tuturor lucrărilor Sale.
Nihilismul revoluţionar se manifestă în mod definitiv şi explicit împotriva lui Dumnezeu; iar nihilismul filosofic şi existenţialist – un fenomen nu totdeauna clar – este în aceeaşi măsură „antiteist” prin afirmaţia că de acum înainte viaţa modernă trebuie să continue fără Dumnezeu. Armata duşmanilor lui Dumnezeu este recrutată atât dintre cei care îşi acceptă pasiv poziţia de ariergardă, cât şi dintre cei câţiva entuziaşti care ocupă rândurile din faţă. Mai important este să observăm faptul că rândurile antiteismului nu sunt întărite doar de „ateii” activi sau pasivi, ci şi de mulţi dintre cei care se consideră „religioşi” şi adoră un oarecare „dumnezeu”. Robespierre a întemeiat un cult al „Fiinţei Supreme”, Hitler a recunoscut existenţa „unei forţe supreme”, a unui „dumnezeu din lăuntrul oamenilor” şi toate formele de vitalism nihilist prezintă un dumnezeu asemănător celui al lui Hitler. Războiul împotriva lui Dumnezeu recurge la o varietate de stratageme, inclusiv la folosirea numelui lui Dumnezeu şi chiar a lui Hristos. Dar fie că este în mod explicit „ateu” sau „agnostic”, fie că ia forma adorării unui anume „dumnezeu nou”, nihilismul se întemeiază pe declaraţia de război împotriva lui Dumnezeu.
Ateismul formal este filosofia unui nebun (dacă ne putem permite să-l parafrazăm pe psalmist) ; dar antiteismul este o boală mai profundă. Din punct de vedere formal, literatura antiteismului este, în mod cert, la fel de plină de inconsecvenţe şi contradicţii ca şi literatura atee; dar acolo unde ultima greşeşte din pricina unei naivităţi copilăreşti (şi până şi savantul cel mai sofisticat în domeniul său poate să rămână la nivelul unui copil în teologie şi în viaţa spirituală) şi din pricina unei evidente lipse de sensibilitate faţă de realităţile spirituale, prima îşi datorează denaturările unei patimi mai adânc înrădăcinate care, recunoscând aceste realităţi, vrea să le distrugă. Argumentele meschine ale lui Bertrand Russel (cu toate că ateismul său este, la urma urmei, o formă de antiteism) sunt facil explicate şi combătute şi nu prezintă nici un pericol pentru „securitatea” credinţei; dar atacul profund şi hotărât este de cu totul altă natură, pentru că nu s-a născut dintr-o sofistică anemică, ci dintr-o fervoare incandescentă.
Aici trebuie să înfruntăm făţiş un fapt la care am mai făcut aluzie, dar pe care nu l-am analizat în totalitate până acum: nihilismul este însufleţit de o credinţă la fel de puternică pe această cale, şi la fel de spirituală la origine, ca şi credinţa creştină pe care încearcă să o distrugă şi să o înlocuiască; succesul, ca şi exagerările acesteia, nu sunt explicabile în alt mod.
După cum am văzut, credinţa creştină reprezintă contextul spiritual în care întrebările referitoare la Dumnezeu, Adevăr şi autoritate capătă sens şi inspiră consimţământ. Credinţa nihilistă este în mod similar un context, un duh diferit care susţine şi conferă sens şi putere doctrinei nihiliste. Succesul nihilismului în vremea noastră a depins de răspândirea acestui duh şi a fost măsurat prin aceasta; argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte.
Care este, prin urmare, natura credinţei nihiliste? Este opusul perfect al credinţei creştine şi de aceea nu este adecvat să o numim „credinţă”. Acolo unde credinţa creştină este plină de bucurie, sigură, senină, iubitoare, smerită, răbdătoare, supunându-se în toate voinţei lui Dumnezeu, corespondentul ei nihilist este plin de îndoială, de suspiciune, dezgust, invidie, gelozie, orgoliu, nerăbdare, răzvrătire, blasfemie – una sau mai multe dintre aceste calităţi predomină în orice personalitate. Este o atitudine de nemulţumire faţă de sine însuşi, faţă de lume, de societate şi de Dumnezeu; această atitudine nu cunoaşte decât un lucru: că nu va accepta lucrurile aşa cum sunt, ci îşi dedică toate energiile, fie pentru a le schimba, fie pentru a fugi de ele. Atitudinea nihilistă a fost descrisă de Bakunin drept „sentimentul răzvrătirii, orgoliul satanic, care refuză cu dispreţ supunerea faţă de orice fel de autoritate, fie ea de origine divină sau umană” .
Răzvrătirea nihilistă, ca şi credinţa creştină, este o atitudine spirituală ultimă şi ireductibilă, aflându-şi sursa şi puterea în sine însăşi – şi, desigur, în autorul supranatural al răzvrătirii. Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţă reprezentanţilor săi sistematici, precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire. Cei mai mulţi nihilişti înţeleg, fireşte, această voinţă ca pe ceva pozitiv, sursa „independenţei” şi a „libertăţii”; dar limbajul prin care oameni ca Bakunin socotesc necesar să se exprime trădează, pentru oricine este pregătit să le ia în serios, originea mai profundă a acestor cuvinte.
Refuzul nihilist al credinţei şi al instituţiilor creştine este, prin urmare, rezultatul nu atât al pierderii credinţei în ele şi în originea lor divină (deşi, neexistând un nihilism pur, acest scepticism este de asemenea prezent), cât mai degrabă o răzvrătire împotriva autorităţii pe care acestea o reprezintă şi a supunerii pe care o poruncesc. Literatura umanismului, socialismului şi anarhismului secolului al XIX are drept temă constantă non serviam: Dumnezeu Tatăl, împreună cu toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur destinul. Această literatură, mediocră din punct de vedere intelectual, îşi datorează puterea şi influenţa continuă indignării „justificate” împotriva „nedreptăţilor” şi „tiraniei” Tatălui şi reprezentanţilor Săi; adică patimii şi nu adevărului.
Această răzvrătire, această mesianică fervoare care îi însufleţeşte pe cei mai mari revoluţionari, fiind o credinţă răsturnată, este mai puţin preocupată să demoleze fundamentul filosofic şi teologic al Vechii Ordini (această sarcină poate fi lăsată în grija sufletelor mai puţin zeloase), cât să distrugă credinţa rivală care dă viaţă acestei ordini. Doctrinele şi instituţiile pot fi „reinterpretate”, golite de conţinutul lor creştin şi umplute cu un nou conţinut, nihilist; dar credinţa creştină, sufletul acestor doctrine şi instituţii şi singura capabilă să discerne această „reinterpretare” şi să i se opună efectiv, trebuie complet distrusă înainte de a putea fi ea însăşi „reinterpretată”. Aceasta este o necesitate practică în vederea triumfului nihilismului; mai mult încă, este o necesitate psihologică şi chiar spirituală, pentru că răzvrătirea nihilistă înţelege în mod vag că adevărul se află în credinţa creştină, iar gelozia nihilistă şi conştiinţa încărcată a acesteia nu-şi va găsi liniştea până când abolirea totală a credinţei nu-şi va fi justificat poziţia şi nu-şi va fi „dovedit” adevărul. La o scară mai mică, aceasta este psihologia apostatului creştin; la scară mare, este psihologia bolşevismului.
Campania sistematică a bolşevismului de a dezrădăcina credinţa creştină, chiar dacă în mod evident aceasta a încetat de a mai reprezenta un pericol pentru stabilitatea statului ateu, nu are nici o explicaţie raţională; face parte mai degrabă dintr-un război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului şi să-l „demaşte”. Nihilismul este un eşec atâta timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană; pentru că acea persoană va fi un exemplu viu al Adevărului Care va arăta deşertăciunea tuturor realizărilor impresionante din această lume, de care este capabil nihilismul, şi va combate prin persoana sa  toate argumentele împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Cerurilor. Mintea umană este flexibilă şi poate fi făcută să creadă orice lucru către care înclină voinţa sa. Într-o atmosferă pătrunsă de fervoarea nihilistă, aşa cum există în Uniunea Sovietică, nici cel mai sănătos argument nu poate face nimic pentru a trezi credinţa în Dumnezeu, în nemurire, în Adevăr; dar un om cu credinţă, chiar în această atmosferă, poate vorbi inimii omului şi poate arăta, prin exemplul său, că ceea ce este imposibil lumii şi celor mai bune intenţii umane este posibil lui Dumnezeu şi credinţei.
Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar puţini nihilişti sunt deplin conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat doar câtorva suflete; pentru cei mai mulţi, răzvrătirea nihilistă ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Mulţi dintre cei care manifestă atitudini ambigue faţă de Dumnezeu şi de Adevăr îşi trădează în mod evident nihilismul în atitudinea lor faţă de – după cum spunea Bakunin – „principiul blestemat şi fatal al autorităţii” .
„Revelaţia” nihilistă declară astfel, înainte de toate, anihilarea autorităţii. Unii apologeţi ţin foarte mult să menţioneze „corupţia”, „abuzurile” şi „nedreptăţile” din Vechea Ordine ca justificare pentru răzvrătirea împotriva acesteia; dar asemenea lucruri – a căror existenţă nimeni nu o poate nega – au reprezentat adesea pretextul izbucnirilor nihiliste, dar niciodată cauza lor. Nihilistul atacă autoritatea înseşi. În ordinea politică şi socială, nihilismul se manifestă ca o revoluţie care nu urmăreşte doar o simplă schimbare de guvern sau o reformă mai mult sau mai puţin extinsă a ordinii existente, ci şi stabilirea unei concepţii cu totul noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În plan religios, nihilismul nu caută doar o simplă reformă a Bisericii sau întemeierea unei noi „biserici” sau „religii”, ci o remodelare completă a ideii de religie şi de experienţă spirituală. În artă şi în literatură, nihilistul nu se preocupă cu modificarea vechilor canoane estetice referitoare la subiect sau la stil, nici cu dezvoltarea de noi genuri şi tradiţii, ci de o nouă concepţie asupra „creaţiei” artistice şi de o nouă definiţie asupra „artei”.
Nihilismul atacă principiile fundamentale ale acestor discipline şi nu numai aplicaţiile izolate sau defectuoase ale acestora. Dezordinea atât de evidentă din politica, religia, arta, precum şi din celelalte domenii ale vieţii contemporane, este rezultatul unei anihilări deliberate şi sistematice ale fundamentelor lor de autoritate. Politica şi moralitatea lipsite de principii, expresia artistică dezordonată, „experienţa religioasă” fără discernământ – toate acestea reprezintă consecinţa directă a aplicării atitudinii de răzvrătire la ştiinţele şi disciplinele altădată stabile.
Răzvrătirea nihilistă a pătruns atât de profund în fibra epocii noastre încât rezistenţa împotriva acesteia a devenit debilă şi ineficientă; filosofia populară şi „gândirea mai serioasă” îşi dedică energiile apologiei nihilismului. Camus vede în răzvrătire singurul adevăr evident care le-a mai rămas oamenilor, ultima credinţă care le-a mai rămas oamenilor care nu mai cred în Dumnezeu. Filosofia răzvrătirii la Camus este o articulare abilă a „spiritului veacului”, însă cu greu ar putea fi considerată mai mult decât atât. Gânditorii Renaşterii şi ai Iluminismului erau la fel de doritori ca şi Camus să se elibereze de teologie şi să-şi întemeieze întreaga lor cunoaştere pe „natură”. Dar dacă răzvrătirea este tot ceea ce poate cunoaşte „omul natural” astăzi, cum se face că „omul natural” al Renaşterii şi Iluminismului părea să ştie mult mai mult decât atât şi se considera pe sine o fiinţă mult mai nobilă. „Au luat prea multe lucruri drept sigure”, este răspunsul obişnuit, „şi au trăit pe seama capitalului creştin fără să o ştie; astăzi suntem în faliment şi o ştim.” Într-un cuvânt, omul contemporan este „deziluzionat”. Dar, strict vorbind, trebuie să fii „dez-iluzionat” de o iluzie: dacă oamenii au căzut nu de la iluzie, ci de la adevăr – şi într-adevăr, acesta este cazul – atunci se cere o argumentare mai profundă pentru a explica „starea” lor actuală. Dacă pentru Camus „rebelul” este „omul natural”, dacă el poate considera totul „absurd” cu excepţia „răzvrătirii”, asta înseamnă un singur lucru: că a fost bine antrenat la şcoala nihilismului, că a învăţat să accepte lupta împotriva lui Dumnezeu ca pe starea „naturală” a omului.
La o asemenea stare i-a adus nihilismul pe oameni. Epocii moderne, viaţa omului era în mare măsură condiţionată de virtuţile ascultării, supunerii şi respectului: faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de autorităţile lumeşti legale. Pentru omul modern care a fost „iluminat” de nihilism, această Ordine Veche nu este altceva decât o amintire oribilă a unui trecut întunecat din care omul a fost „eliberat”; istoria modernă este cronica prăbuşirii oricărei autorităţi. Vechea Ordine a fost detronată şi dacă este menţinută o oarecare stabilitate precară într-o perioadă care este indiscutabil de „tranziţie”, este însă clar că se pregăteşte o „nouă ordine”; epoca „rebelului” este aproape.
Regimurile nihiliste ale acestui secol ne-au oferit o pregustare a acestei epoci a „rebelului”, iar revolta generalizată a zilelor noastre este încă un semn rău prevestitor; acolo unde nu există adevăr va domina răzvrătirea. Dar „voinţa autonomă”, spune Dostoievski, cu puterea sa de a analiza mentalitatea nihilistă, „este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi sunt şi cei mai nihilişti” . Cel care a abandonat adevărul şi orice autoritate întemeiată pe acest adevăr nu mai găseşte între sine şi abis decât voinţa oarbă; şi această voinţă, indiferent de realizările ei spectaculoase din scurtul moment de putere (precum cele ale lui Hitler sau ale bolşevismului, care au fost dintre cele mai spectaculoase), este atrasă în mod irezistibil către acel Abis ca de un imens magnet care a căutat în propriile adâncuri o replică pe măsură. Cu acest abis, cu această nimicnicie a omului care trăieşte fără adevăr, am ajuns la miezul nihilismului.

2. Cultul nimicului

„Nimicul”, în sensul în care îl înţelege nihilismul modern, este un concept unic pentru tradiţia creştină. Noţiunea de „nefiinţă” care apare în diferite tradiţii răsăritene, este o concepţie pozitivă, cu totul diferită; pe măsură ce se apropie de ideea de nihil, această noţiune obscură capătă în primul rând sensul de „haos”.  Dumnezeu le vorbeşte altor popoare doar indirect şi obscur; doar poporului Său ales i-a revelat plinătatea adevărului referitor la fiinţa şi finalitatea lucrurilor.
Într-adevăr, pentru alte popoare şi pentru raţiunea lipsită de ajutorul dumnezeiesc, una dintre învăţăturile cel mai greu de înţeles este cea referitoare la creaţia ex nihilo: Dumnezeu creează lumea nu din Sine, nici dintr-o materie preexistentă, ci din nimic; în nici o altă concepţie religioasă, atotputernicia lui Dumnezeu nu este atât de limpede afirmată. Miracolul totdeauna uimitor al creaţiei dumnezeieşti îşi are temeiul tocmai în faptul că lumea a fost adusă la fiinţă dintr-o absolută nefiinţă.
Dar ce legătură are nihilismul cu o asemenea învăţătură? Este o relaţie de negare. „Ce înseamnă nihilismul?” – se întreabă Nietzsche într-o declaraţie a cărei ultimă sentinţă am citat-o deja într-un context diferit: „Nihilismul înseamnă că valorile cele mai mari îşi pierd valoarea. Nu mai există nici un scop. Nu mai există nici un răspuns la întrebarea «de ce?»” . Într-un cuvânt, nihilismul îşi datorează întreaga existenţă negării Adevărului creştin; nihilismul găseşte lumea „absurdă”, dar nu în urmă unei „cercetări” despătimite în această problemă, ci dintr-o incapacitate sau lipsă de voinţă de a crede în sensul ei creştin. Doar oamenii care au crezut vreodată că ştiu răspunsul la întrebarea „de ce?” pot fi deziluzionaţi să „descopere” că de fapt nu există nici un răspuns.
Cu toate acestea, dacă creştinismul ar fi doar o religie sau o filosofie printre altele, negarea acestuia nu ar fi o chestiune de o importanţă atât de mare. Joseph de Maistre – care a criticat cu foarte multă pertinenţă Revoluţia Franceză, chiar dacă ideile sale mai degrabă pozitiviste nu pot fi creditate – a înţeles foarte clar acest lucru într-o vreme în care efectele nihilismului erau mult mai puţin evidente ca astăzi.
„Totdeauna au existat religii pe pământ şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă […] dar nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice; […] niciodată în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o înconjoară. […] Dar, deşi au existat totdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea – şi în inima creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu.”35
Nici o altă religie nu s-a afirmat atât de mult şi de puternic ca creştinismul, pentru că vocea acestuia este Vocea lui Dumnezeu şi Adevărul lui este absolut; şi nici o altă religie nu a avut un inamic atât de radical şi de intransigent ca nihilismul, pentru că nimeni nu se poate împotrivi creştinismului fără să se bată cu Dumnezeu Însuşi.
A lupta împotriva lui Dumnezeu Însuşi, Care l-a creat pe om din nimic, presupune o anumită orbire, precum şi iluzia puterii; însă nici un nihilist nu este atât de orb, încât să nu simtă, oricât de confuz, consecinţele ultime ale acţiunii sale. „Angoasa” indefinibilă  a atâtor contemporani certifică participarea lor pasivă la programul anti-teismului – discursul tot mai articulat al unui „abis” care s-a deschis în inima omului. Această „angoasă” şi acest „abis” reprezintă tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat pe om la existenţă şi în care omul se prăbuşeşte atunci când Îl neagă pe Dumnezeu şi, în consecinţă, neagă propria-i creare şi propria-i fiinţă.
Această spaimă a „căderii din fiinţă” este cea mai răspândită formă de nihilism. Este tema constantă a artelor şi nota dominantă a filosofiei „absurde”. Dar există şi un nihilism mai conştient, nihilismul anti-teistului explicit, care este în mod mult mai direct responsabil de calamităţile secolului nostru. Pentru omul bolnav de un asemenea nihilism, conştiinţa căderii în abis, departe de a sfârşi într-o angoasă pasivă şi în disperare, este transformată într-o frenezie a energiei satanice care îl împinge să distrugă întreaga creaţie şi să o târască după sine, dacă ar putea, în abis. Totuşi, în cele din urmă, un Proudhon, un Bakunin, un Lenin, un Hitler, oricât de mare ar fi influenţa şi succesul lor temporar, trebuie să se prăbuşească; ei vor trebui chiar să dea mărturie, împotriva propriei voinţe, despre Adevărul pe care vroiau să-l distrugă. Pentru că efortul lor de a nihiliza creaţia şi de a anula astfel actul de creaţie a lui Dumnezeu prin întoarcerea lumii la nimicul din care a luat fiinţă, nu este decât o parodie răsturnată a creaţiei lui Dumnezeu ; nihiliştii, asemenea părintelui lor, diavolul, nu sunt decât nişte imitatori debili ai lui Dumnezeu care, în încercarea lor, „dovedesc” existenţa Dumnezeului pe care Îl neagă şi, prin căderea lor, Îi revelează puterea şi slava.
Nici un om, am repetat-o îndeajuns, nu trăieşte fără un dumnezeu;  cine – sau ce – este dumnezeul nihilistului? Este nihil, nimicul însuşi – nu este nimicul absenţei sau al nefiinţei, ci este apostazie şi negare; este „cadavrul” unui „Dumnezeu mort”, care îl obsedează atât de mult pe nihilist. Dumnezeul atât de real şi de prezent pentru creştini nu poate fi lichidat peste noapte; un asemenea monarh absolut nu poate avea un succesor imediat. Aşa se face că, în momentul actual al istoriei spirituale a omului – în mod evident, un moment de criză şi de tranziţie – , un Dumnezeu mort, un gol imens, se află în miezul credinţei omului. Nihilistul vrea ca lumea creată, care altădată era considerată gravitând în jurul lui Dumnezeu, să graviteze acum în jurul  nimicului.
Este posibil acest lucru? – o ordine întemeiată pe nimic? Fireşte că nu este posibil; este o contradicţie în sine, este un act sinucigaş. Dar să nu ne aşteptăm la coerenţă de la gânditorii moderni; acesta este de fapt punctul la care a ajuns gândirea modernă şi Revoluţia acesteia în epoca noastră. Chiar dacă este un punct care poate fi menţinut doar pentru un moment, chiar dacă a fost atins numai pentru  a fi repede înlăturat, prezintă o realitate care nu poate fi negată. Există multe semne, pe care le vom analiza la momentul potrivit, că lumea a început să iasă din „epoca nihilismului” încă de la sfârşitul ultimului război mondial şi să se îndrepte către un fel de „nouă epocă”; dar această „nouă epocă”, dacă va veni, nu va cunoaşte în nici un caz abolirea nihilismului, ci o perfecţionare a acestuia. Revoluţia îşi arată adevărata faţă în nihilism; fără pocăinţă – şi nu a existat nici una – ceea ce urmează „epocii nihiliste” nu poate fi decât aceeaşi mască ascunzând acelaşi chip. Fie în mod deschis, în anti-teismul bolşevismului, fascismului, nazismului, fie pasiv în cultul indiferenţei şi al deznădejdii, al „absurdului” şi al „existenţialismului”, omul modern şi-a dezvăluit hotărârea de a trăi de acum înainte fără Dumnezeu – adică de a trăi în vid, în nimic. Înaintea secolului nostru, oamenii bine intenţionaţi se puteau încă amăgi că „liberalismul” şi „umanismul”, „ştiinţa” şi „progresul”, revoluţia înseşi şi întregul demers al gândirii moderne reprezentau ceva „pozitiv” şi chiar, într-un sens vag, că Îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. Acum este cât se poate de clar că Revoluţia şi Dumnezeu nu pot avea nimic în comun. Întreaga gândire modernă ulterioară, indiferent de masca pe care şi-o poate asuma, trebuie să pornească de la această ipoteză, trebuie să se întemeieze pe vidul lăsat de „moartea lui Dumnezeu”. Revoluţia, de fapt, nu poate fi încheiată până când ultimul vestigiu al credinţei în adevăratul Dumnezeu nu va fi dezrădăcinat din inimile oamenilor şi cu toţii vor învăţa să trăiască în acest gol.
Coerenţa decurge din credinţă. Lumea credinţei, care altădată era o lume normală, este o lume extrem de coerentă, pentru că în interiorul ei totul este orientat spre Dumnezeu ca spre începutul şi finalitatea ei şi îşi dobândeşte sensul în această orientare. Răzvrătirea nihilistă, distrugând această lume, a inspirat o altă lume: lumea „absurdului”. Acest cuvânt, foarte la modă în zilele noastre pentru a descrie starea omului contemporan, are de fapt, dacă este înţeles corect, un sens profund. Pentru că, dacă nimicul este centrul lumii, atunci lumea, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, devine incoerentă, se dezintegrează, este percepută ca absurdă. Nimeni nu a descris mai clar şi mai succint această lume ca Nietzsche, „profetul” ei, şi chiar în paragraful în care proclamă mai întâi principiul primordial al nihilismului, „moartea lui Dumnezeu”.
„Noi L-am ucis pe Dumnezeu, tu şi cu mine! Suntem cu toţii nişte ucigaşi! Dar cum am făcut asta? Cum am fost în stare să sorbim marea? Cine ne-a dat buretele ca să ştergem întregul orizont? Ce am făcut când am dezlegat acest pământ de soarele său? Încotro se mişcă acum? Încotro ne mişcăm? Departe de orice soare? Nu gonim fără încetare? În spate, în lături, înainte, în toate direcţiile? Mai există un deasupra şi un dedesubt? Nu rătăcim noi oare prin nimicul infinit? Nu ne molipseşte acest spaţiu vid? Nu a devenit mai rece? Nu se lasă neîncetat noaptea, mai întunecată şi mai întunecată?”
Astfel este universul nihilist, în care nu există nici sus, nici jos, nici corect sau greşit, nici adevărat sau fals, pentru că nu mai există nici un punct de orientare. Acolo unde altădată era Dumnezeu, nu mai există acum nimic; acolo unde altădată era autoritate, ordine, certitudine, credinţă, este acum anarhie, confuzie şi acţiune arbitrară şi lipsită de principii, îndoială şi disperare. Acesta este universul nihilist, atât de viu descris de catolicul suedez Max Picard, ca fiind o lume a „discontinuităţii” şi a „dezbinării” .
Nimic, incoerenţă, anti-teism, ură faţă de adevăr: ceea ce am discutat în aceste pagini este mai mult decât simplă filosofie, mai mult chiar decât o răzvrătire a omului împotriva unui Dumnezeu Căruia nu Îi mai slujeşte. O inteligenţă subtilă se află în spatele acestor fenomene şi stă la baza unui plan complicat, pe care filosoful şi revoluţionarul nu fac decât să îl slujească şi nu să îl comande; avem de-a face cu lucrarea Satanei.
Mulţi nihilişti, departe de a combate acest lucru, îşi fac din el o glorie. Bakunin se consideră pe sine de partea lui „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al lumilor” . Nietzsche s-a proclamat pe sine „Antihrist”. Poeţii, decadenţii şi avangarda în general, începând cu epoca romantică, au fost extrem de fascinaţi de satanism, iar unii au încercat chiar să-şi facă din el o religie. Proudhon îl invocă pe Satana în atâtea rânduri:
„Vino la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi nu-ţi voi cere nimic în schimb.”
Ce trebuie să înţeleagă creştinul ortodox din aceste cuvinte? Apologeţii şi erudiţii gândirii nihiliste, dacă consideră asemenea pasaje ca demne de vreun comentariu, de regulă le resping drept exagerări ţinând de domeniul fanteziei sau ca metafore îndrăzneţe care exprimă o „răzvrătire” poate copilărească. Cu siguranţă trebuie să acceptăm că expresia celui mai modern „satanism” prezintă trăsături juvenile; cei care îl invocă cu uşurinţă de Satana şi se proclamă antihrişti pot fi foarte puţin conştienţi de semnificaţia deplină a cuvintelor lor şi puţini sunt cei care doresc într-adevăr să fie luaţi în serios. Această bravură naivă dezvăluie totuşi un adevăr mai profund. Revoluţia nihilistă se împotriveşte autorităţii şi ordinii, Adevărului şi lui Dumnezeu; şi a face acest lucru înseamnă în mod clar a te împotrivi lui Dumnezeu. Nihilistul, care de regulă nu crede nici în Dumnezeu, nici în Satana, poate considera un simplu act de inteligenţă a-l apăra, în lupta împotriva lui Dumnezeu, pe vrăjmaşul vechi de zile al Acestuia. Dar câtă vreme el crede că nu face altceva decât să se joace cu vorbele, nihilistul mărturiseşte de fapt adevărul.
De Maistre şi apoi Donoso Cortes, scriind într-o vreme în care Biserica Romei era mai conştientă de semnificaţia Revoluţiei decât este acum şi era încă în stare să ia o poziţie fermă împotriva acesteia, a caracterizat Revoluţia drept o manifestare satanică; iar istoricii le-au râs în nas. Sunt mai puţini poate cei care zâmbesc astăzi atunci când aceeaşi frază este aplicată – deşi, chiar şi astăzi, rareori cu deplină seriozitate – naţional-socialismului sau bolşevismului; iar unii chiar vor începe să suspecteze că există forţe şi cauze care au scăpat cumva atenţiei privirii lor iluminate.

IV
Programul nihilist

Război împotriva lui Dumnezeu, care se încheie cu proclamarea împărăţiei nimicului, care înseamnă triumful incoerenţei şi al absurdului – un plan prezidat în întregime de Satana: aceasta este, pe scurt, teologia şi semnificaţia nihilismului. Dar nu se poate trăi într-o asemenea negare ostentativă; spre deosebire de Satana, omul nu poate dori negarea de dragul negării, ci numai confundând-o cu ceva pozitiv şi bun. Şi de fapt nici un nihilist – cu excepţia câtorva momente de frenezie şi entuziasm sau poate de deznădejde – nu a văzut vreodată negarea sa drept altceva decât un mijloc către un scop mai înalt: nihilismul îşi promovează scopurile satanice prin intermediul unui program pozitiv. Cei mai violenţi revoluţionari – un Neceaev sau Bakunin, un Lenin sau un Hitler, şi chiar practicanţii demenţi ai „propagandei faptei”  – visau la „noua ordine” pe care ar fi făcut-o posibilă distrugerea violentă a Vechii Ordini; Dada şi „anti-literatura” nu caută distrugerea totală a artei, ci drumul către o „nouă” artă; nihilistul pasiv, în apatia şi disperarea sa „existenţiale”, îşi întreţine viaţa numai prin speranţa confuză că va putea găsi totuşi o anumită satisfacţie ultimă într-o lume pe care pare să o tăgăduiască.
Prin urmare, conţinutul visului nihilist, este unul „pozitiv”. Dar adevărul necesită să fie văzut dintr-o perspectivă adecvată: nu prin ochelarii „în roz” ai nihilismului însuşi, ci într-o manieră realistă pe care o permite familiarizarea secolului nostru cu nihilismul. Înarmaţi cu cunoaşterea pe care ne-o oferă această familiarizare şi cu adevărul creştin care ne dă posibilitatea să o interpretăm corect, vom încerca să privim dincolo de frazele nihiliste pentru a vedea realităţile pe care acestea le ascund. Privite din această perspectivă, tocmai frazele pe care nihilistul le consideră întru totul pozitive apar într-o altă lumină pentru creştinul ortodox, ca obiective într-un program cu totul diferit de programul apologeţilor nihilişti.

1. Distrugerea Vechii Ordini

Primul şi cel mai evident scop al programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini. Vechea Ordine a fost pământul, hrănit de Adevărul creştin, în care oamenii îşi aveau rădăcinile. Legile şi instituţiile acestei ordini, şi chiar obiceiurile ei, se întemeiau pe acest Adevăr şi aveau menirea de a-l propovădui; edificiile acestei Vechi Ordini erau înălţate spre slava lui Dumnezeu şi erau un semn vizibil al Ordinii Sale pe pământ; chiar şi condiţiile în general primitive (dar naturale) de viaţă slujeau (neintenţionat, desigur) pentru a-i aminti omului de locul smerit pe care îl are pe pământ, de dependenţa lui faţă de Dumnezeu chiar şi pentru cele câteva binecuvântări de care se bucură şi de adevărata lui locuinţă care se află, dincolo de această „vale a plângerii”, în Împărăţia lui Dumnezeu. Un război împotriva lui Dumnezeu şi a Adevărului Său cere distrugerea oricărui element al acestei Vechi Ordini; şi aici intră în scenă virtutea specific nihilistă, şi anume violenţa.
Violenţa nu este doar un aspect incidental al Revoluţiei nihiliste, ci face parte din natura acesteia. Potrivit „dogmei” marxiste, „forţa este moaşa oricărei societăţi vechi care o poartă în pântece pe cea viitoare” ; apelurile la violenţă şi chiar un anumit soi de extaz în faţa perspectivei folosirii acesteia abundă în literatura revoluţionară. Bakunin a invocat „pasiunile demonice” şi a chemat la dezlănţuirea „anarhiei populare”  pentru cauza „distrugerii universale”, iar „Catehismul revoluţionar” al său este expresia violenţei primare şi nemiloase; Marx era înflăcărat în apărarea „terorii revoluţionare” ca mijloc de accelerare a instaurării comunismului ; Lenin definea‚ dictatura proletariatului” (stadiul în care Uniunea Sovietică încă se află) drept „dominaţia care nu este înfrânată de nici o lege şi se bazează pe violenţă” . Incitarea demagogică a maselor şi cultivarea celor mai ordinare patimi în scopuri revoluţionare au reprezentat mult timp o practică nihilistă obişnuită.
În secolul nostru, spiritul violenţei a fost întruchipat cel mai evident de către regimurile nihiliste ale bolşevismului şi naţional-socialismului; acestora li s-au desemnat rolurile principale în misiunea  nihilistă de distrugere a Vechii Ordini. Cele două regimuri, indiferent de deosebirile psihologice dintre ele şi de „accidentele” istorice care le-au plasat în tabere inamice, au fost partenere în îndeplinirea frenetică a acestei misiuni. Bolşevismul a jucat cu siguranţă rolul „pozitiv”, pentru că a fost capabil să-şi justifice crimele printr-un apel la un mesianism pseudo-creştin şi mesianic pe care Hitler îl dispreţuia; rolul lui Hitler în programul nihilist a fost mai specializat şi mai provincial, dar totuşi esenţial.
Chiar şi în eşecul său – de fapt, tocmai în eşecul presupuselor sale obiective – nazismul a slujit cauzei acestui program. Dincolo de beneficiile politice şi ideologice pe care intermezzo-ul nazist în istoria europeană l-a oferit puterilor comuniste (în general, se crede astăzi în mod eronat despre comunism că este rău în sine, dar nu la fel de rău ca nazismul), nazismul a mai avut o funcţie, mai evidentă şi mai directă. Goebbels a explicat această funcţie la emisiunile sale de radio din ultimele zile ale războiului.
„Teroarea bombelor nu cruţă nici locuinţele celor săraci, nici pe ale celor bogaţi; la birourile de muncă ale războiului total a trebuit ca ultimele diferenţe de clasă să cadă … Deopotrivă cu monumentele culturii se prăbuşesc de asemenea ultimele obstacole în calea realizării misiunii noastre revoluţionare. Acum că totul este în ruine, suntem obligaţi să reconstruim Europa. În trecut, proprietăţile private ne obligau la o sobrietate burgheză. Acum bombele, departe de a-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii care îi ţineau captivi… În încercarea de a distruge viitorul Europei, inamicul n-a făcut decât să îi nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce era vechi şi uzat.”
Nazismul şi războiul său au creat astfel în Europa Centrală (mai puţin în Europa Occidentală) situaţia pe care a creat-o bolşevismul prin Revoluţie în Rusia: a distrus Vechea Ordine şi astfel a netezit drumul pentru eradicarea uneia „noi”. Nazismul a dispărut; în câţiva ani întreaga Europă Centrală a trecut sub „dictatura proletariatului” – adică, tirania bolşevică – pentru care nazismul a pregătit într-adevăr calea.
Nihilismul lui Hitler era prea pur, prea dezechilibrat pentru a avea de jucat mai mult decât un preliminar rol negativ în întregul program nihilist. Rolul său, ca şi rolul exclusiv negativ al primei faze a bolşevismului, s-a încheiat, iar stadiul următor aparţine unui puteri care deţine o viziune mai largă asupra întregii Revoluţii, puterea sovietică pentru care Hitler a lăsat ca moştenire cuvintele: „viitorul aparţine în întregime naţiunii răsăritene mai puternice.”

2. Crearea „noului pământ”

Dar nu avem încă de-a face cu viitorul ultim, cu sfârşitul Revoluţiei; între Revoluţia Distrugerii şi paradisul terestru există un stadiu de tranziţie, cunoscut în doctrina marxistă sub numele de „dictatura proletariatului”. În acest stadiu putem vedea o a doua funcţie, „constructivă”, a violenţei. Puterea sovietică nihilistă a fost cea mai brutală şi mai sistematică în dezvoltarea acestui stadiu, dar tocmai acelaşi obiectiv este îndeplinit de către realiştii lumii libere, care au avut succes în transformarea şi „simplificarea” tradiţiei creştine într-un sistem de promovare a „progresului” lumesc. Idealul realiştilor sovietici este identic cu idealul realiştilor occidentali, urmărit de primii cu o înflăcărare nedisimulată, iar de cei din urmă mai spontan şi mai sporadic şi nu totdeauna în mod direct de către guvernele lor, dar cu încurajarea acestora, bazându-se mai mult pe iniţiativa şi ambiţia individuale. Realiştii din întreaga lumea preconizează o „ordine cu totul nouă”, întemeiată în întregime pe oameni „eliberaţi” de jugul lui Dumnezeu şi pe ruinele Vechii Ordini a cărei temelie era divină. Revoluţia nihilismului, dorită sau nu, este acceptată; şi prin lucrarea ostenitorilor nihilişti din toate domeniile vieţii sociale, de ambele părţi ale „Cortinei de Fier” se ridică o Împărăţie nouă, exclusiv umană, un pământ exploatat, controlat şi organizat în întregime de dragul omului şi împotriva adevăratului Dumnezeu.
Nici un loc nu este sigur în faţa imperiului iraţional al nihilismului; peste tot oamenii urmăresc cu febrilitate înfăptuirea „progresului” – pentru ce motiv, nici ei nu ştiu sau cel mult intuiesc în mod confuz. În lumea liberă s-a creat un horror vacui care îi împinge pe oameni în cea mai mare parte într-o activitate febrilă care le promite uitarea golului spiritual  către care se îndreaptă tot ce este lumesc; în lumea comunistă un rol important este încă jucat de ura împotriva duşmanilor reali sau imaginari, dar în primul rând împotriva lui Dumnezeu, pe Care L-a detronat Revoluţia lor, o ură care îi inspiră să re-creeze lumea împotriva lui Dumnezeu. În fiecare variantă, lumea modelată de oamenii fără Dumnezeu este rece şi inumană, o lume în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri dragoste sau preţuire a aproapelui. „Puritatea” şi „funcţionalismul” steril al arhitecturii contemporane sunt expresia tipică pentru o asemenea lume; acelaşi duh este prezent şi în mania planificării totale, spre exemplu în „controlul naşterilor”, în experimentele care privesc controlul eredităţii şi al minţii, în sistemele gratuite de asigurări sociale. Unele dintre apologiile planificărilor totale se aseamănă în mod primejdios cu o stranie demenţă lucidă, în care precizia detaliului şi a tehnicii se împletesc cu o înspăimântătoare insensibilitate faţă de finalitatea inumană căreia îi slujesc aceste scheme.
„Organizarea” nihilistă – transformarea totală a pământului şi a societăţii prin maşini, arhitectura şi design-ul moderne şi filosofia inumană a „ingineriei umane” care le însoţeşte – este o consecinţă a acceptării incompetente a industrialismului şi tehnicii care, aşa cum am văzut în capitolul anterior, sunt promotoarele secularizării care, necontrolată, sfârşeşte implacabil în tiranie. Putem vedea în această secularizare transpunerea practică a  dezvoltării filosofice  de care ne-am ocupat în prima secţiune: transformarea adevărului în putere. Ceea ce poate părea „inofensiv” în pragmatismul şi scepticismul filosofic devine cu totul altceva la „planificatorii” zilelor noastre. Pentru că dacă nu există adevăr, puterea nu cunoaşte limite, cu excepţia celor impuse de mediul în care funcţionează sau de către o putere mai mare care i se împotriveşte. Puterea „planificatorilor” contemporani îşi va găsi limitele fireşti, chiar dacă nu i se opune nimic, doar într-un regim al organizării totale.
Acesta a fost, într-adevăr, visul lui Lenin; deoarece, înainte ca „dictatura proletariatului” să-şi fi găsit sfârşitul, „întreaga societate va trebui să devină un singur birou şi o singură fabrică, în care să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie” . În „noua lume” nihilistă, toate energiile umane trebuie închinate preocupărilor lumeşti; întregul mediu de viaţă al omului şi fiecare obiect din el trebuie să servească nobilei cauze a „producţiei” şi să le reamintească oamenilor că nu-şi pot găsi fericirea decât în această lume; se instaurează astfel despotismul absolut al deşertăciunii lumeşti. Lumea artificială ridicată de oamenii care vor să îndepărteze şi ultimul vestigiu al influenţei divine în lume şi ultima rămăşiţă de credinţă în oameni promite să fie atât de atotcuprinzătoare şi de atotprezentă încât să devină pentru oameni imposibil să vadă, să-şi imagineze sau chiar să spere la altceva dincolo de ea. Această lume, din punct de vedere nihilist, va fi una a „realismului” perfect şi a „eliberării” totale; va fi de fapt cea mai extinsă şi cea mai eficientă închisoare pe care oamenii au cunoscut-o vreodată, pentru că – potrivit cuvintelor lui Lenin – „nu va mai exista nici o cale de a ieşi din ea, omul nu va mai avea încotro să scape” .
Puterea lumii, în care se încred nihiliştii aşa cum creştinii se încred în Dumnezeul lor, nu poate elibera pe nimeni, niciodată, nu poate decât să înrobească; numai în Hristos Care „a biruit lumea”  este posibilă eliberarea de această putere, chiar şi atunci când ea va fi devenit absolută.

3. Modelarea „omului nou”

Distrugerea Vechii Ordini şi organizarea „noii lumi” nu sunt singurele obiective ale programului istoric al nihilismului; poate nu reprezintă nici măcar obiectivele cele mai importante ale acestuia. Distrugerea Vechii Ordini şi organizarea „noii lumi” nu fac decât să pregătească realizarea unui obiectiv mai însemnat şi mai evident: „transformarea omului”.
Acesta a fost visul pseudo-nitzscheenilor Hitler şi Mussolini de a născoci o „umanitate mai înaltă” printr-o violenţă „creativă”; „aceasta este misiunea secolului nostru”, a afirmat Rosenberg, propagandistul lui Hitler: „dintr-un mit al noii vieţi să creăm un nou tip uman” . Cunoaştem din practica nazistă ce a însemnat acest „tip uman”, iar lumea pare să-l fi respins ca brutal şi inuman. „Schimbarea în masă a naturii umane” pe care o urmăreşte marxismul este o finalitate nu foarte diferită de cea nazistă. Marx şi Engels se exprimă fără echivoc cu privire la acest subiect:
„Transformarea oamenilor la scară de masă este necesară atât pentru crearea acestei conştiinţe comuniste la scară de masă, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, o transformare care nu poate avea loc decât într-o mişcare practică, o revoluţie: această revoluţie este necesară nu numai pentru că clasa conducătoare nu poate fi altfel detronată, ci şi pentru că acea clasă care o va detrona nu va reuşi decât printr-o revoluţie să se elibereze de toată murdăria secolelor anterioare şi să devină în stare de o nouă întemeiere a societăţii.”
Lăsând la o parte pentru moment întrebarea referitoare la ce fel de oameni trebuie să fie produşi prin acest proces, să observăm cu atenţie mijloacele folosite: este vorba din nou de violenţă, necesară atât pentru formarea „omului nou”, cât şi pentru eradicarea „lumii noi”. Cele două, într-adevăr, sunt strâns legate în cadrul filosofiei deterministe a lui Marx, potrivit căreia „în activitatea revoluţionară, schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor” . Schimbarea circumstanţe-lor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin violenţa revoluţionară, îi transformă pe revoluţionarii înşişi. Prin aceasta, Marx şi Engels, asemenea contemporanului lor Nietzsche şi, mai târziu, asemenea lui Lenin şi Hitler, subscriu la mistica violenţei, crezând că se poate înfăptui o schimbare magică în natura umană prin indulgenţa faţă de patimi ca mânia, ura, resentimentul şi voinţa de a domina. În această privinţă trebuie să observăm de asemenea că cele două războaie mondiale, a căror violenţă a ajutat la distrugerea definitivă a Vechii Ordini şi a vechii umanităţi, îşi are rădăcinile într-o societate stabilă şi tradiţională şi a avut un rol important în crearea unei noi umanităţi dezrădăcinate pe care o idealizează marxismul. Cei 30 de ani de război şi revoluţie nihiliste, între 1914 şi 1945, au reprezentat terenul ideal pentru „noul tip uman”.
Nu este nici un secret, desigur, faptul că pentru filosofii şi psihologii contemporani omul însuşi este în schimbare în secolul nostru violent, nu numai sub influenţa războiului şi a revoluţiei, ci, practic, sub influenţa a tot ceea ce pretinde că este „modern” şi „progresist”. Am menţionat deja formele cele mai izbitoare de vitalism nihilist, al căror efect cumulativ a fost acela de a dezrădăcina, de a dezintegra şi de a „mobiliza” individul, ca să substituie stabilitatea sa normală şi înrădăcinarea sa cu o goană lipsită de sens după putere şi perpetuă transformare şi ca să înlocuiască sentimentul uman normal cu o excitabilitate nervoasă. Opera realismului nihilist, în practică şi în teorie, a fost paralelă şi complementară celei vitaliste: a condus la standardizare, specializare, simplificare, mecanizare, dezumanizare; efectul realismului a fost de a „reduce” individul la nivelul cel mai „primitiv” şi elementar, de a face din el un sclav al mediului în care trăieşte, muncitorul perfect din „fabrica” universală a lui Lenin.
Aceste observaţii reprezintă astăzi un loc comun;    s-au scris o mulţime de volume pe această temă. Mulţi gânditori sunt capabili să observe clar relaţia dintre filosofia nihilistă care reduce realitatea şi natura umană în termenii cei mai simplişti posibil şi practica nihilistă care în mod similar operează reducţionist asupra omului concret; dar numai câţiva sunt în stare să conştientizeze seriozitatea şi radicalismul acestei „reducţii”, până la a vedea în ea, aşa cum face Erich Kahler, o schimbare calitativă în natura umană.
„Tendinţa dominantă de subminare şi mutilare a individului (…) prezentă în mod evident în cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic – se dovedeşte atât de copleşitoare, încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a naturii umane.”
Dar puţini dintre cei care înţeleg acest lucru sunt în mod real conştienţi de semnificaţia profundă a acestei transformări, de implicaţiile acesteia (pentru că acestea sunt teologice şi cu totul în afara scopului oricărei analize empirice) sau de posibilitatea vreunui remediu (pentru că acesta trebuie să fie de ordin duhovnicesc). Autorul citat, spre exemplu, îşi pune speranţa într-o „formă supra-individuală de existenţă”, ceea ce demonstrează că înţelepciunea acestuia nu depăşeşte „spiritul veacului”, care într-adevăr, după cum vom vedea, a înălţat idealul unui „supra-om” social.
Dar ce înseamnă, mai concret, această „mutaţie”, „omul nou”? Este omul lipsit de rădăcini, fără continuitate, cu un trecut pe care nihilismul  i l-a distrus, materialul brut al visului oricărui demagog; „liberul cugetător” şi scepticul, închişi numai faţă de adevăr, dar „deschişi” faţă de orice nouă modă intelectuală, pentru că nu au nici o bază intelectuală; „căutătorul” unui fel de „nouă revelaţie” gata să creadă în orice este nou, pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el; planificatorul şi experimentatorul, care adoră „faptul”, pentru că a abandonat adevărul, şi care vede lumea ca pe un vast laborator în care el este liber să determine ceea ce este „posibil”; prefăcându-se că este smerit numai pentru a-şi cere „drepturile”, şi totuşi plin de mândria de a aştepta să i se dea totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fără conştiinţă şi fără valori, aflat astfel în voia „stimulilor” mai puternici; „rebelul” care urăşte orice constrângere  şi orice autoritate, pentru că el însuşi îşi este singurul dumnezeu; „omul maselor”, acest barbar de tip nou, „redus” şi „simplificat” la extrem şi capabil doar de cele mai elementare idei, şi în acelaşi timp dispreţuitor faţă de oricine îşi permite să dezvăluie gânduri superioare sau complexitatea reală a vieţii.
Toţi aceşti oameni se revendică de la un unic şablon al „omului nou”, a cărui modelare a reprezentat scopul însuşi al nihilismului. Dar simpla descriere nu înseamnă şi recunoaşterea acestui tip uman; trebuie mai întâi să-i vezi chipul. Şi, de altfel, un asemenea chip a fost portretizat destul de recent; este chipul care apare în sculptura şi în pictura contemporană, care a apărut, în cea mai mare parte, începând cu sfârşitul celui de al doilea război mondial pentru a revela realitatea produsă de  cea mai concentrată epocă nihilistă din istoria umanităţii.
Chipul uman, s-ar părea, a fost redescoperit în această artă; din haosul abstractizării totale ies la iveală forme identificabile. Rezultatul, se presupune, este un „nou umanism”, o „întoarcere la om” care, în mod semnificativ şi spre deosebire de şcolile artistice ale secolului XX, nu este o invenţie artificială a cărei substanţă se ascunde în spatele unui nor al jargonului iraţional, ci o dezvoltare spontană care pare să aibă rădăcini adânci în sufletul omului contemporan. Spre exemplu, în lucrările unor Alberto Giacometti, Jean Dubuffet, Francis Bacon, Leon Golub, Jose Luis Cuevas – pentru a lua un eşantion internaţional  – pare să existe o artă „contemporană” veritabilă care, fără să abandoneze dezordinea şi „libertatea” abstracţiei, îşi îndreaptă atenţia de la tendinţa de evadare către un „angajament uman” mai serios.
Dar către cel fel de „om” s-a „întors” această artă? În mod sigur nu este omul creştin, omul după chipul lui Dumnezeu, pentru că nici un om „modern” nu mai crede în El; nu este vorba nici de omul „simplificat” al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii „evoluaţi” îl consideră compromis şi demodat. Nici măcar de „omul” desfigurat şi denaturat al artei „cubiste” şi „expresioniste” de la începutul acestui secol; chipul uman pe care îl revelează această nouă artă începe acolo unde arta se termină şi încearcă să intre pe un nou tărâm pentru a descrie un „om nou”.
Observatorului creştin, preocupat nu atât de ceea ce avangarda socoteşte la modă şi sofisticat, ci de adevăr, nu-i trebuie multă reflecţie pentru a înţelege secretul acestei arte: de fapt, aici nici nu se pune problema „omului”; este o artă deopotrivă subumană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură inferioară care a apărut („a sosit”, după cum se exprimă Giacometti) din adâncuri neştiute.
Trupurile pe care şi le însuşeşte această creatură (şi în toate metamorfozele se manifestă aceeaşi creatură) nu trebuie să fie obligatoriu în mod violent deformate; aşa cum sunt ele, contorsionate şi deformate, aceste trupuri sunt mai „realiste” decât chipurile umane din arta modernă timpurie. Această creatură, în mod evident, nu este victima unui atac violent; ci, mai degrabă, s-a născut deformată, este o „mutaţie” autentică. Se poate observa asemănarea dintre aceste chipuri şi fotografiile unor copii născuţi diformi de mii de femei cărora li s-a administrat medicamentul Thalidomid în timpul sarcinii; şi în mod sigur nu am văzut încă ultimele „coincidenţe” monstruoase de acest fel.
Dar mai grăitoare decât trupurile acestor creaturi sunt chipurile lor. Ar fi prea mult să spunem că aceste chipuri exprimă lipsa de speranţă; asta ar însemna să le atribuim o anumită rămăşiţă de umanitate de care sunt în mod evident lipsite. Sunt mai degrabă chipuri „reglate” după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienantă, nu inumană, ci „a-umană” . Suferinţa interioară, furia şi disperarea primilor expresionişti apar încremenite în această artă şi delimitate de o lume faţă de care primii moderni au avut cel puţin o relaţie de negare; această nouă artă îşi creează o nouă lume. Omul se reduce la o caricatură a sa; el nu mai este înfăţişat în convulsiile morţii spirituale, devastat de nihilismul hidos al secolului nostru care nu a atentat numai la trupul şi sufletul omului, ci chiar la ideea de om şi la natura umană. Acum toate acestea au fost depăşite; criza s-a încheiat; omul este mort. Noua artă celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor inferioare, subumanitatea.
Ne-am ocupat cu această artă pe o întindere probabil disproporţionată faţă de valoarea ei intrinsecă, dar am făcut acest lucru pentru că această artă este – pentru cei care au ochi să vadă – o mărturie concretă şi inconfundabilă despre o realitate care, exprimată în mod abstract, pare incredibilă. E uşor să respingi drept fantezie „noua umanitate” anticipată de un Hitler sau de un Lenin; şi chiar planurile nihiliştilor respectabili din mijlocul nostru care discută astăzi cu calm despre înmulţirea ştiinţifică a „supra-omului biologic” sau proiectează o utopie a „omului nou” care s-ar putea constitui prin cea mai sumară „educaţie modernă” şi printr-un strict control al minţii, par îndepărtate şi foarte puţin evidente.
Dar confruntându-te cu imaginea actuală a „omului nou”, o imagine brutală şi dezgustătoare dincolo de orice imaginaţie şi în acelaşi timp atât de nepremeditată, consecventă şi răspândită în arta contemporană, eşti prins imediat în capcană şi întreaga oroare a stării contemporane a omului te izbeşte cu o forţă pe care nu o poţi învinge prea uşor.

V
Dincolo de nihilism

Imaginea „omului nou”, aşa cum este prezentată în aceste pagini, este exclusiv una negativă. Mulţi dintre cei ce studiază starea actuală a omului vor accepta probabil ca adevărate unele din observaţiile noastre, însă le vor condamna ca fiind „unilaterale”. Este îndreptăţit prin urmare să examinăm şi cealaltă latură, „pozitivă”, a nihilismului.
Şi, într-adevăr, nu poate fi negat faptul că, alături de curentul disperării, al dezamăgirii şi al „a-umanităţii” pe care l-am descris ca avându-şi sursa în epoca nihilistă, s-a dezvoltat un curent paralel al optimismului şi idealismului care şi-au produs proprii săi „oameni noi”. Aceştia sunt tinerii, deopotrivă idealişti şi practici, pregătiţi şi nerăbdători să înfrunte problemele dificile ale zilei, să răspândească idealul american sau sovietic (sau idealul mai general care le este superior) în ţările „înapoiate”; oameni de ştiinţă entuziaşti, care împing tot mai departe „limitele” cunoaşterii printr-o cercetare şi experimentare fără îndoială „captivante”, către care sunt îndrumaţi astăzi; pacifişti şi idealişti non-violenţi care poartă cruciade pentru cauza păcii, a frăţietăţii, a unităţii lumii şi pentru depăşirea ostilităţilor ancestrale; tineri scriitori, „furioşi” pentru cauza dreptăţii şi a egalităţii, promovând – atât cât este posibil în această lume jalnică – un nou mesaj al bucuriei şi creativităţii; chiar şi artiştii a căror imagine despre om am atacat-o nemilos în paginile anterioare, pentru că în mod sigur intenţia lor a fost aceea de a condamna lumea care a produs acest om şi de a indica drumul pentru depăşirea acestei stări; şi mulţimile de tineri obişnuiţi care sunt entuziaşti că trăiesc în această epocă „captivantă”, sinceri, bine intenţionaţi, privind cu încredere şi optimism spre viitor, spre o lume care ar putea cel puţin să cunoască fericirea în locul suferinţei. Generaţia mai vârstnică, prea speriată de epoca nihilismului prin care a trecut pentru a putea împărtăşi pe deplin entuziasmul tinerilor, şi-a pus mari speranţe în aceştia; nu ar fi totuşi posibil, în cazul în care „spiritul veacului” ar fi favorabil, ca visele lor să se realizeze?
Fără a răspunde încă acestei întrebări, trebuie să punem o alta, mai importantă: care este natura credinţei şi speranţei pe care le inspiră aceste vise? Răspunsul este evident: este vorba de o credinţă şi o speranţă cu totul lumeşti. Noutăţile artistice şi ştiinţifice, prosperitatea şi confortul, noile lumi de explorat, „pacea”, „frăţietatea” şi „bucuria”, aşa cum le înţelege mintea omului de rând: acestea sunt bunurile unei lumi trecătoare şi dacă sunt urmărite cu devotamentul naiv  pe care li-l dedică „omul nou” al zilelor noastre, devin primejdioase din punct de vedere spiritual. Locuinţa adevărată şi eternă a omului nu este în această lume; pacea adevărată, dragostea şi bucuria lui Hristos, pe care credincioşii le cunosc încă din această viaţă, ţin de o cu totul altă dimensiune decât parodiile lumeşti ale acestora, care îl îndoapă pe „omul nou” cu speranţe deşarte.
Existenţa acestui „om nou”, a cărui speranţă şi credinţă sunt îndreptate exclusiv către această lume, nu reprezintă decât o altă dovadă a succesului programului nihilist. „Omul nou”, în forma sa „pozitivă”, e luat din aceeaşi fotografie al cărei negativ este subumanitatea pe care am descris-o pe negativ este văzut ca fiind învins şi denaturat de o lume inumană; pesimismul şi disperarea din această imagine – şi aceasta este singura ei semnificaţie pozitivă – este un ultim protest vlăguit împotriva lucrării nihilismului, fiind în acelaşi timp o mărturie a succesului acesteia. Pe pozitiv, „omul nou” s-a apucat să schimbe lumea şi, în acelaşi timp, să-şi schimbe atitudinea într-una de acceptare a lumii moderne, care, deşi imperfectă, este singura pe care o cunoaşte; în această imagine nu mai există conflict, pentru că omul este pe cale de a fi în întregime remodelat şi reorientat şi, în acest fel, perfect „adaptat” la noua lume. Cele două imagini sunt de fapt una singură, care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui „om nou” numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.
Un stadiu intermediar între negativul şi pozitivul „omului nou” este omul contemporan, omul în care deşertăciunea lumească a triumfat asupra credinţei. În acelaşi timp, aceste două imagini extreme reprezintă un semn de tranziţie, prevestirea unei schimbări majore în „spiritul epocii”. În imaginea negativă, apostazia de la adevărul creştin, apostazie care defineşte în primul rând epoca modernă, pare să-şi fi atins limita; Dumnezeu fiind „mort”, omul creat după chipul său şi-a pierdut fiinţa şi a căzut în sub-umanitate. În imaginea pozitivă, pe de altă parte, pare să fi început o nouă mişcare; omul şi-a descoperit o nouă natură, aceea de creatură a acestei lumi. Epoca negării şi a nihilismului, care a evoluat cât de departe a putut, s-a încheiat; „omul nou” nu se mai interesează atât de adevărul creştin pentru a se osteni să-l nege; toată atenţia sa este îndreptată către această lume.
Noua eră, numită „post-creştină”, este în acelaşi timp o epocă de „dincolo de nihilism” – această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă. Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci” mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou”: odată eliminată definitiv influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să se destrame şi să facă loc unei alte mişcări, mai „constructive”, capabilă să activeze din motive autonome şi pozitive. Această mişcare pe care o vom analiza în capitolul următor sub numele de anarhism, preia Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la concluzia logică a acestuia.
Speranţa conţinută în expresia „dincolo de nihilism” este una naivă, şi anume aceea că ea are atât o referinţă spirituală, cât şi una filosofică şi că noua epocă înseamnă depăşirea nihilismului şi nu numai ieşirea lui din uz. Zeul nihilismului, nimicul, este un gol, un vid care aşteaptă să fie umplut; cei care trăiesc în acest vid şi recunosc nimicul drept zeul lor nu pot face altceva decât să caute un nou zeu şi speră că acesta îi va scoate din epoca şi de sub puterea nihilismului. Este vorba de oameni care, nerăbdători să acorde o anume semnificaţie pozitivă situaţiei lor şi nedorind să creadă că nihilismul prin care a trecut epoca noastră poate fi în întregime steril, au construit o apologie în care nihilismul, oricât ar fi de malefic şi nefericit în sine, este văzut ca un mijloc necesar către o finalitate dincolo de sine, ca distrugerea dinaintea reconstrucţiei, ca întunericul zorilor. Dacă întunericul, nesiguranţa şi suferinţele de acum sunt neplăcute – potrivit acestei apologii – ele sunt deopotrivă benefice şi purificatoare; deposedat de toate iluziile, în miezul unei „nopţi întunecate” a îndoielii şi a disperării, omul nu poate face altceva decât să sufere aceste încercări cu răbdare şi să rămână „deschis” şi „receptiv” faţă de ceea ce îi aduce viitorul atotputernic. Nihilismul, se pare, este semnul apocaliptic al venirii unei lumi noi, mai bune.
Această apologie este universală şi poate fi adaptată la numeroase puncte de vedere contemporane. Perspectiva lui Goebbel despre sensul „pozitiv” al naţional-socialismului, pe care am citat-o în secţiunea precedentă, este probabil una din adaptările cele mai extremiste. Alte versiuni mai „spirituale” au devenit comune odată cu marea criză de gândire provocată de Revoluţia Franceză. Poeţi, pretinşi „profeţi” şi ocultişti, ca şi cei mai banali oameni pe care i-au influenţat aceşti vizionari, agonizând din pricina dezordinilor epocii lor, şi-au regăsit confortul la gândul că ei au însemnat o binecuvântare tăinuită. W.B. Yeats poate fi din nou citat pentru atitudinea sa tipică în acest sens.
„Iubite păsări de pradă, pregătiţi-vă de război … Iubiţi războiul pentru oroarea lui, această credinţă poate fi schimbată, civilizaţia reînnoită … Credinţa vine în urma unui şoc … Credinţa este mereu înnoită în chinurile morţii.”
Precis, aceeaşi atitudine stă la baza speranţelor contemporane cu privire la Uniunea Sovietică. Fiind „realişti”, cei mai mulţi oameni acceptă transformările sociale, politice şi economice impuse de marxism, dar în acelaşi timp critică aspru mijloacele violente şi ideologia extremistă ale acestuia; în acelaşi timp, fiind optimişti şi deschişi faţă de o întorsătură mai bună a lucrurilor, oamenii au întâmpinat cu bucurie „dezgheţul” petrecut odată cu moartea lui Stalin, sperând să vadă în aceasta primele semne ale unei transformări de mari proporţii ale idealului marxist. De la „coexistenţă”, poate, se poate ajunge la cooperare şi în cele din urmă la armonie.
Asemenea idei sunt rezultatul unei concepţii fundamental greşite despre natura Revoluţiei moderne; nihilismul nu este decât un aspect al acestei Revoluţii. Violenţa şi negarea reprezintă, în mod sigur, o etapă preliminară; dar această etapă nu este decât o parte dintr-un plan mai vast al cărui sfârşit promite să fie nu mai bun, ci incomparabil mai rău decât epoca nihilistă. Dacă în epoca noastră există semne că epoca violenţei şi a negării este pe sfârşite, asta nu se întâmplă pentru că nihilismul a fost „învins” sau „depăşit”, ci pentru că această etapă s-a încheiat şi a devenit inutilă. Probabil că revoluţia începe să iasă din faza ei malefică pentru a intra într-una mai „fastă” – nu pentru că şi-a schimbat voinţa sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută că şi-a atins scopurile, Revoluţia se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi succesul.
Ultima speranţă a omului modern nu este, de fapt, decât o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă „dincolo de nihilism” este expresia ultimului element din programul Revoluţiei. Şi nu este doar marxismul care promovează acest program. Nu există putere politică importantă al cărei guvern să nu fie „revoluţionar”; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în „climatul intelectual” contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni de unul singur la lipsa autorităţii politice. Nu există o dovadă mai clară decât aceasta despre spiritul anti-creştin al epocii noastre – cel mai profund anti-creştinism fiind, desigur, pseudo-creştinismul care reprezintă scopul Revoluţiei.
Nihilismul însuşi, apropiindu-se de capătul programului său, indică spre acest scop care se află dincolo de el; aceasta este adevărată semnificaţie a apologiei nihiliste pe care o fac Yeats şi alţii. Şi iarăşi, la Nietzsche, acest supraomenesc „profet”, care ştia totul despre nihilism în afară de sensul lui ultim, această idee capătă expresia ei cea mai izbitoare.
„În anumite condiţii, apariţia celei mai extreme forme de pesimism şi de nihilism real pot fi semnul unui proces de dezvoltare incisivă şi esenţială şi de tranziţie a omenirii către condiţii cu totul noi de existenţă. Asta este ceea ce am înţeles eu.”
Dincolo de nihilism nu poate fi decât o „transcendere a tuturor valorilor”:
„Prin această formulă îşi găseşte expresia o mişcare contrară, care ţine atât de un principiu cât şi de o misiune; o mişcare care într-un viitor îndepărtat va înlocui acest nihilism perfect; însă cu toate acestea, nihilismul este o treaptă necesară, atât din punct de vedere logic, cât şi psihologic, către apariţia acestei mişcări, care nu poate lua naştere decât de pe culmile nihilismului şi din el.”
Destul de straniu, aceeaşi idee este exprimată în contextul cu totul diferit al gândirii lui Lenin, care, după exaltarea ideii nihiliste a „fabricii” universale, continuă:
„Dar această disciplină de «fabrică», pe care proletariatul o va extinde la –întregul societăţii după înfrângerea capitaliştilor şi după alungarea exploatatorilor, nu reprezintă în nici un caz idealul  nostru sau scopul nostru final. Nu este decât un avanpost necesar în purificarea radicală a societăţii de hidoasa şi murdara exploatare capitalistă, pentru a putea avansa ulterior.”
Acest punct „ulterior” pe care Nietzsche şi Lenin îl descriu la unison ca presupunând „condiţii cu totul noi de existenţă”, est ultimul scop al Revoluţiei. Acest scop, pentru că într-un anumit sens se află „dincolo de nihilism”, dar şi pentru că prezintă o temă vastă de discuţie, necesită un capitol separat. Pentru a încheia în mod adecvat acest capitol şi discuţia noastră despre nihilism, ar fi suficient să sugerăm care este natura nihilismului şi să stabilim structura generală a expunerii noastre în capitolul următor; această intenţie poate fi privită ca un corolar în trei părţi al gândirii nihiliste.
În primul rând, corolarul anihilării nihiliste a Vechii Ordini reprezintă conceperea unei „noi epoci” – „nouă” într-un sens absolut, nu relativ. Epoca pe cale să înceapă nu este doar ultima sau cea mai măreaţă dintr-o serie de epoci, ci reprezintă inaugurarea unui timp cu totul nou; care se stabileşte împotriva a tot ce a fost anterior. „Este posibil”, a spus Nietzsche într-o scrisoare din 1884, „ca eu să fiu primul care face lumină asupra unei idei care va diviza în două istoria umanităţii” ; ca o consecinţă a acestei idei, „toţi cei care se vor naşte după noi aparţin unei istorii superioare oricărei istorii anterioare” . Nietzsche este, desigur, orbit de orgoliul său; el nu a făcut o „descoperire” originală, ci a găsit doar cuvintele pentru a exprima ceea ce era deja „în aer” în vremea respectivă. Exact aceeaşi idee a fost de fapt exprimată cu 12 ani mai devreme de Dostoievski prin personajul său Kirilov, cel mai radical dintre „posedaţi”:
„… totul va fi nou … Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la […] transformarea fizică a Pământului şi a omului”
Aici s-a sugerat deja al doilea corolar al gândirii nihiliste. Răzvrătirea nihilistă şi antiteismul responsabile pentru „moartea lui Dumnezeu” generează ideea că trebuie inaugurată o „nouă epocă” în care omul să se transforme el însuşi în dumnezeu. „Morţi sunt toţi zeii”, spune Zarathustra nietzschean: „şi acum dorim ca supraomul să trăiască” . „Uciderea” lui Dumnezeu este o faptă prea însemnată pentru a-i lăsa pe oameni neschimbaţi: „…”  La Kirilov, supraomul este „Omul-dumnezeu”, pentru că în logica lui „dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu.”
Această idee despre „supraom” este cea care fundamentează şi inspiră concepţia despre „transformarea omului”, ca în realismul lui Marx şi în vitalismul numeroşilor ocultişti şi artişti. Diferitele concepţii despre „omul nou” nu reprezintă decât o serie de sketch-uri ale supraomului. Căci aşa cum nimicul, zeul nihilismului, nu este decât un vid şi aşteptarea unei împliniri  prin revelarea unui „nou zeu”, la fel „omul nou”, pe care nihilismul l-a deformat, l-a sărăcit şi l-a lăsat fără caracter, fără credinţă, fără orientare – acest „om nou” indiferent dacă este apreciat ca „pozitiv” sau „negativ”, a devenit „mobil” şi „flexibil”, „deschis” şi „receptiv”, el este un material pasiv care aşteaptă o nouă descoperire sau o revelaţie sau o comandă care să-l toarne în cele din urmă într-o formă definitivă.
În sfârşit, corolarul anihilării nihiliste a autorităţii şi a ordinii este concepţia – prevestită în linii mari de toate miturile „noii ordini” – despre o categorie cu totul nouă a ordinii, o ordine pe care cei mai înflăcăraţi apărători ai ei nu ezită să o numească „anarhie”. Statul nihilist, potrivit mitului marxist, trebuie să „spulbere” totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va