Vederea pacatului meu

Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima.
Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul.
Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.

Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti.

Chemand in ajutor mila si puterea lui     Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai     calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din     nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.
Vad ca, „faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. Inmultitu-s-au mai mult decat parul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei a emenea stari de pacatosenie? „Ajunsu-m-au aradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima ea m-a parasit” (Psalmul 39, 13).
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti.
Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu.
Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde intr-o adanca tristete: „Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelisti, „parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a umplut de poticneli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; „inmultitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele”, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; „nu este vindecare in trupul meu , adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, „lovita si molipsita de pacat” (Psalmul 37,11).
Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune.

El se apropie de mine ca un hot; fata lui este     acoperita; „cuvintele lui sunt mai alunecoase ca     untdelemnul” (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune faradelegi, otrava este in     gura lui; limba lui este un ac purtator de moarte.
„Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor.     Pentru ce iti este oprita placerea? Indulceste-te,     ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant.
N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un     ucigas. Dar nu tiu ce neputinta neinteleasa, o     neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la     vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca gustarea din acest rod     este totodata si gustarea mortii.
Daca fructul oprit nu se afla inaintea ochilor     mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata. Simtirile inimii sunt     atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfranate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste intr-insul; este impodobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea ei purtatoare de moarte este acoperita cu grija. Cand din pricina absentei obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste jertfe sa fie aduse de inima.

Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacactos prin simtirea inimii si prin simtirea tru ului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin inchipuire.

La ce incheiere ma aduce o asemenea privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea, traieste o vatamare patatoasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, – urmasului lor – neincetat aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor.
Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnicelor chinuri din iad.
Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc cu propunerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se pregateste  uciderea.
Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.

Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.

Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de trea de minte a raului! In inchipuirea mea sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste gramezi risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede.

Cateodata sunt amagit de cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lucruri pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar vrea sa si le atraga spre sine!
Patimile se cearta intre ele spunand una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intunecime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire.
Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce este facut pentru ve,snicie ,si este capabil de dorinte ,si mi,scari dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat neputinta lui, introduse intr-insul prin cadere.
Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul – sunt ciopartite, dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in intelegere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de inviere!

Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca
N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: „vederea pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul     cuibarit in sanul sau!

Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfanta     Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.
Fericit este sufletul care neincetat se invata     in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire.

Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti ,     sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine.

Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde Dumneyeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu „Vorbeste, Doamne, ca robul Tau Te asculta”.

Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o simplitate si credinta de copil. Dar noi ne-am facut atat de complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns.     Noi vrem sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim le adarea de sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de sine spre o credinta     larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa prapastie a pierzarii.
Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care 1-a chemat si nu s-a socotit vrednic de vorbirea cu Domnul, ci a stat inaintea batranului sau indrumator, cerand de la el indrumari pentru purtarea sa. A auzit Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si din nou a stat inaintea indrumatorului sau.
Povatuitorul a inteles ca glasul care il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci i-a poruncit tanarului, cand va auzi o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii vorbeste: „Graieste, Doamne, caci robul Tau Te asculta.”
Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit, iubitor de placeri si misel, care nu este chemat de nimeni, care este imbatat de o parere de slava desarta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri prin care isi linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala pe sine si pe urmasii sai usuratici.
Fiule al Bisericii Ortodoxe’ de Rasarit, care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas, de oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inselare, s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73).
Pazeste-ti mintea de vedenii, alunga toate inchipuirile si parerile ce se apropie de ea, prin care caderea in inselarea diavoleasca ia locul adevarului.
Infasurat cu pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va veni, te va povatui spre „toata dreptatea” (Ioan 16, 3).

Simtamantul plansului si al pocaintei pentru     pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a apropiat de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la E1 iertarea pacatelor sale.     Aceasta este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine! Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte, mincinoase, silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de sine.
„Daca unii Parinti, spune prea cuviosul Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce este sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le     cautam inainte de vreme si cu asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au dobandit mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletulm (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55)
„Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie.” (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 36).
Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au urmat; altora li se aratau demonii in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea lor, lucru prin care ii ducea la inaltarea mintii; unii isi atatau imaginatia, isi infierbantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o desavarsita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile lepadate.


Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine insuti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine
. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie.
„Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul,     meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4),     vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari: „Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji     pentru pacatul meu.” (Psalmul 37, 18)     Sfantul Prooroc David se ocupa cu(osandirea de sine, se ocupa cu demascarea pacatului sau,     atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, 1-a marturisit in auzul lumii intregi.
Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit si     indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor, ea era urmarea vederii pacatului lor.
Un oarecare mare Parinte a fost intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar singuratic? Si el i-a raspuns: „Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care trebuie sa-ti fie lucrarea?!” (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 )
Plansul este lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savarsirea nevointei!
Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre s arsit pe pamant. Prin vederea pacatului, se trezes e pocainta; prin pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte din pricina intunecarii sale el nu le zarea deloc.
Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.
Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie spalate de apele lacrimilor.
Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu.
Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti.   
AMIN!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s