A ne adresa lui Dumnezeu

În acest capitol aş dori să spun câte ceva despre momentul în care avem o astfel de dispoziţie, încât rugăciunea devine cu adevărat posibilă şi vie. Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainte şi a presupunerilor care au fost în permanenţă prezente în fundalul discuţiei, rugăciunea este în mod evident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem o relaţie cu Dumnezeul cel Viu. Există un moment în care această relaţie devine ceva viu. Şi, de vreme ce este vorba de relaţie, vreau să încep cu ceva care se referă deopotrivă la rugăciune şi la relaţiile umane.

O relaţie devine ceva personal şi real din momentul în care deosebeşti o persoană din mulţime. Aceasta se întâmplă când persoana devine unică în ea însăşi, când încetează să mai fie anonimă. Cineva a vorbit despre „societatea anonimă”, în care, în loc să avem nume şi prenume, calităţi şi personalitate, suntem definiţi prin termenul general de „contribuabili” etc.

În relaţiile noastre cu ceilalţi există deseori acest element de anonimat: „aceia”. Folosim în vorbirea noastră persoana a treia atunci când simţim că cineva poate fi înlocuit cu uşurinţă de altcineva, pentru că relaţia este funcţională, nu personală, şi aceasta funcţie poate fi asigurată de altcineva, pe când această persoană nu poate fi înlocuită de altcineva, în alte limbi aş fi spus că o relaţie devine reală din momentul în care cineva începe să se gândească la o persoană în termenii lui „tu” în loc de „dumneavoastră”. Aceasta nu solicită o schimbare de limbaj, ci este vorba de o schimbare interioară. Sunt convins că ştii foarte bine că poţi avea cu cineva o relaţie de tipul „eu-tu” sau una de tipul „eu-acela”.

Rugăciunea începe în momentul în care, în loc să ne gândim la un Dumnezeu îndepărtat, la un „El”, la un „Atotputernicul” şi aşa mai departe, te gândeşti la Dumnezeu ca la un „Tu”, ceea ce face ca relaţia ta cu El să nu mai fie una la persoana a treia, ci una la persoanele întâi şi a doua.

Uită-te, de pildă, la Cartea lui Iov, unde are loc un conflict. Sau la oricare altă situaţie din Scriptură şi din viaţă, din vieţile sfinţilor şi ale păcătoşilor, peste tot unde există tensiune şi confruntare violentă, în toate aceste cazuri este vorba de ceva personal. Nu poate fi vorba de rugăciune cât timp există o distanţă precaută, o relaţie distantă şi rece, atât timp cât există convenţionalism între noi şi Dumnezeu, atât timp cât nu-I putem vorbi, ci trebuie să trecem printr-un complicat şir de cuvinte şi de acţiuni. Există însă un moment când, în ciuda tuturor acestor convenţii, răzbatem dincolo de ele şi reuşim să vorbim la persoanele întâi şi a doua. Spunem „eu” şi ne aşteptăm ca El să fie „Tu”. Să nu confundăm acest „Tu” cu politicosul şi regescul „voi”, ci să-l lăsăm să fie singularul şi unicul „Tu”.

Există apoi încă un moment într-o relaţie umană caldă: momentul în care căutăm un nume pentru o persoană. Nu mă refer la un nume generic lipsit de conţinut, ci la acea situaţie în care începem să vedem felul în care această persoană ţine de un anumit nume. Ştii, de pildă, cât de personal poate fi un diminutiv, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Un diminutiv poate fi un mod de a te desfiinţa, de a te anula, de a distruge tot ceea ce poate fi între doi oameni; dar poate fi şi un nume pe care numai doi oameni îl pot folosi, sau un grup foarte restrâns de persoane care sunt atât de adânc şi de intim legate între ele, încât numele le pare plin de înţeles, fiind personal în gradul cel mai înalt, într-un fel, cu cât este mai absurd, cu atât este mai personal, fiindcă nimeni altcineva nu l-ar inventa în afară de tine.

Avem apoi numele de familie. Acesta ne pare deseori cumva străin, un termen general precum „umanitatea”; sunt atât de mulţi oameni cu acelaşi nume de familie. Totuşi, dacă privim cu mai multă atenţie relaţiile umane, putem vedea că el reprezintă marca unei comunităţi. De la o generaţie la alta în cursul istoriei, oameni care sunt de un sânge cu noi, a căror viaţă o purtăm în oasele noastre împreună cu ereditatea, cu mintea noastră au avut acest nume, iar el ne pune în legătură cu generaţii foarte îndepărtate, după cum probabil că ne va lega şi de cei care ne vor succede în viitor, iar prin variatele legături de căsătorie şi familie va constitui o vastă reţea de oameni profund legaţi unul de celălalt.

Dacă, în loc să te gândeşti la nume de familie, te gândeşti la ereditate, la genealogie, nu este asta tocmai ce găsim în legătură cu Domnul în două din Evanghelii? Nu este acesta tocmai lucrul asupra căruia ne atrage atenţia genealogia: o legătură cu fiinţe umane concrete şi reale, care merge de la o generaţie la alta?

Aşadar, un nume de familie este un lucru pe care îl putem trata cu deosebit interes, pentru că adună întregul nostru trecut într-un singur cuvânt, iar, dacă ne gândim şi la alţi oameni în termenii aceştia, numele oamenilor ar putea prinde viaţă, în loc să fie expresia unicităţii cuiva şi a acestei unicităţi care ar apărea în relaţia noastră cu persoana respectivă, aşa cum sunt diminutivele, numele de familie ne-ar pune dintr-o dată în legătură cu aceasta persoană unică şi, prin ea, cu o întreagă lume de fiinţe…

În sfârşit, există prenumele, numele pe care îl primim la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.

Mai avem şi un alt nume, unul pe care nu îl cunoaştem, îţi aminteşti de cartea Apocalipsei, care spune că în împărăţie fiecare va primi o pietricică albă având un nume scris pe ea, un nume care este cunoscut numai de Dumnezeu şi de primitorul numelui. Acesta nu este un diminutiv, nu este nume de familie şi nici nume de botez. Este un nume, un cuvânt, care este aidoma nouă, care coincide cu noi, care este noi. Am putea chiar spune că este un cuvânt pe care Dumnezeu l-a pronunţat când a voit să fim şi care este noi, aşa cum noi suntem el. Acest nume defineşte unicitatea noastră absolută şi de nerepetat în legătură cu Dumnezeu. Nimeni altcineva nu poate cunoaşte acest nume, căci nimeni nu poate, în ultimă instanţă, să cunoască pe cineva aşa cum îl cunoaşte Dumnezeu; şi totuşi, tot ceea ce poate fi cunoscut despre noi izvorăşte din acest nume necunoscut.

Poate că te surprinde că insist atât de mult asupra numelor. Aceasta se explică prin faptul că o parte din rugăciunea noastră ţine direct de Dumnezeu şi este legătura noastră personală cu El, iar o altă parte a rugăciunii este legătura noastră cu întreaga lume exterioară, iar atunci când ne rugăm unul pentru celălalt, când ne rugăm pentru lume, Îi aducem lui Dumnezeu nume şi nimic altceva. Dar aceste nume sunt goale sau pline de sens în funcţie de împrejurări, după cum suntem sau nu în stare să simţim profunzimea lucrurilor pe care le rostim.

Dacă rostim insensibili numele oamenilor înaintea lui Dumnezeu, folosind aceste nume ca pe nişte etichete, golite de substanţă, relaţia noastră este una de slabă calitate; dar dacă pronunţăm un nume având conştiinţa oricărei semnificaţii din cele pe care am încercat să le exprim pe scurt, atunci rugăciunea noastră devine nu doar aducerea unei persoane pe braţele noastre întinse, ci ne leagă de această persoană cu o profunzime nu de compasiune, nu de dragoste, ci de identificare, de împărtăşire, de solidaritate, întemeind o relaţie de o cu totul altă calitate.

Acesta este un lucru care se verifică şi dintr-o altă perspectivă. Dacă nu putem găsi numele adevărat al lui Dumnezeu, nu putem avea un acces liber, real şi fericit la El. Atât timp cât trebuie să-L chemăm pe Dumnezeu cu termeni generali precum „Atotputernicul”, „Domnul Dumnezeu”, cât timp trebuie să folosim articolul hotărât pentru aceşti termeni pentru a-i face anonimi, pentru a-i transforma în nişte termeni generici, nu-i putem folosi ca nume personale.

Sunt însă momente în care sfinţii izbucnesc şi i se adresează lui Dumnezeu cu nişte expresii care au calitatea unor diminutive, adresându-se lui Dumnezeu într-un mod în care nimeni nu ar putea s-o facă, un mod care este la limita dintre posibil şi imposibil şi care este cu putinţă numai pentru că există o relaţie. Aminteşte-ţi de psalmul în care, după câteva exprimări mai rezervate, David izbucneşte deodată: „Tu, bucuria mea!”( Ps. 42, 4). Acesta este momentul în care întregul psalm se însufleţeşte. A spune „O, Tu eşti Domnul nostru”, „O, Atotputernice” însemna a exprima în faţa lui Dumnezeu adevăruri despre El, dar izbucnind şi spunându-i lui Dumnezeu „O, bucuria mea!” era un lucru cu totul diferit. Iar atunci când îi putem spune lui Dumnezeu „O, bucuria mea!” sau când putem spune „O, suferinţa vieţii mele, O, cel ce te-ai pus în viaţa mea ca un chin, ca o problemă, ca o piatră de poticnire!”, când I ne putem adresa cu violenţă, atunci am stabilit o relaţie de rugăciune.

Aşadar este foarte important să cercetăm şi să vedem dacă există nume în experienţa noastră a chemării lui Dumnezeu. În primul rând, întrebuinţarea numelor se poate schimba de la un timp la altul. Sunt momente în care simţim un aspect al relaţiei noastre cu Dumnezeu, iar în alte momente sesizăm alte aspecte, în acelaşi fel în care, în relaţiile noastre de prietenie sau de afecţiune, nu alegem o singură expresie pentru a-i vorbi celuilalt, ci o diversitate de culori şi nuanţe. Avem la dispoziţie nume precum „Atotputernicul”, „Domnul”, „Făcătorul”, „Proniatorul”, „Înţelepciunea”, dar mai avem şi un nume foarte simplu cum este Iisus, care este, ca să zic aşa, un nume de botez ( în limba engleză, „Christian name” înseamnă atât „prenume”, cât şi „nume de botez” şi deci „nume creştin”. Această situaţie îi oferă autorului posibilitatea unui joc de limbaj intraductibil în limba română, n. tr.)

Ar putea suna mai degrabă curios să spunem că Hristos are un nume de botez, şi sper că vei înţelege ce vreau să spun.

Asta îmi aminteşte de o discuţie pe care unul din enoriaşii mei, care este o creştină, a avut-o cu soţul ei, care nu este creştin. Acesta şi-a petrecut patruzeci de ani din viaţă încercând să-i demonstreze că totuşi creştinismul este lipsit de temei, iar într-o zi, ajunsă la disperare, femeia i-a spus: „Cum poţi să zici aşa ceva, când ştii că Dumnezeu a fost mai întâi evreu şi apoi s-a făcut creştin?” Felul în care am spus că Iisus este un nume de botez îţi poate aminti în bună măsură de această abordare mai simplă a femeii, numai că el este într-adevăr un nume omenesc, primul creştin înscris în registrul Bisericii. Iar dacă ne amintim acest lucru, dacă devenim conştienţi de apropierea pe care o aduce între El şi noi, atunci vom înţelege de ce generaţii de creştini s-au legat de acest nume; şi poate că nu atât datorită cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece”( Filip. 2, 10), căci, deşi sunt cu siguranţă corecte, nu ele fac ca un nume să ne fie drag şi apropiat inimii noastre. Asta ar însemna să ne întoarcem la „Atotputernicul” sau la „Domnul”, însă numele lui Iisus este un nume viu, adevărat, personal.

Poţi afla şi multe alte nume. Sunt absolut sigur că atunci când acel „O, Tu, bucuria mea!” sau oricare alt strigăt de felul acesta va ţâşni din tine, atunci va fi momentul în care vei fi descoperit o relaţie între El şi tine care este efectiv a ta, un gen de relaţie pe care nu o împărtăşeşti decât cu foarte puţini oameni.

Nu vreau să spun că nu trebuie să o împărtăşeşti. Dispunem de cuvinte pentru Dumnezeu care ne aparţin tuturor, dar sunt şi cuvinte care îmi aparţin numai mie sau numai ţie, în acelaşi fel în care există, în relaţiile dintre oameni, nume de familie, nume de botez şi diminutive. Este bine dacă poţi avea un diminutiv cu care să I te poţi adresa lui Dumnezeu, un cuvânt care să aibă adâncimea inimii tale, toată căldura de care eşti în stare; care să devină felul tău de a spune: „Acesta este modul în care ceea ce este unic în mine simte unicitatea ta”.

Dacă în procesul de a descoperi unde anume te afli în relaţia ta cu Dumnezeu – cât eşti de străin – ajungi la punctul de a bate la uşă, la o adâncire tot mai mare în tine însuţi, îndreptând rugăciunea spre tine însuţi, silindu-te pe tine până acolo unde există o uşă la care să baţi, la punctul în care poate fi deschisă -atunci va veni un timp când uşa se va deschide, dar pentru asta trebuie să ai un nume pentru Dumnezeu. Trebuie să fii în stare să spui un cuvânt care să arate că tu eşti cel care ai fost în căutarea Lui şi nu un om substituibil în căutarea unui Dumnezeu anonim.

În procesul căutării vei fi îndurat durere, teamă, speranţă, ori vei fi avut diverse aşteptări – toată gama de emoţii omeneşti.

Dumnezeu va fi fost Cel dorit, dar şi Cel ce te-a amăgit.

El va fi fost Cel după care tânjeşti şi Cel pe care-L urăşti pentru că nu Se lasă prins, şi Cel pe care Îl iubeşti mai presus de orice, fără de care nu poţi trăi şi Cel pe care nu-L poţi ierta, de vreme ce nu-ţi răspunde, şi El va fi fost încă multe altele.

Iar din această căutare vor ieşi treptat cuvinte pe care I le poţi spune lui Dumnezeu, cuvinte ieşite din propria ta experienţă în căutarea Graalului, cuvinte care sunt ale tale. Ai putea descoperi că ele coincid cu multe cuvinte folosite deja de alţii. Atunci ele vor înceta să fie cuvinte anonime, ci vor fi cuvinte pe care le ai în comun cu alţi oameni, dar care au devenit cu adevărat ale tale. Nu folosi însă cuvinte care se găsesc în dicţionarul comun, cuvinte care nu-ţi aparţin. Când începi să auzi un lanţ zornăind la uşă, când ai impresia că uşa se va deschide, atunci vino cu acele cuvinte care sunt ale tale şi cheamă-L pe Dumnezeu cu numele pe care El şi L-a ales în împrejurările vieţii tale. În acel moment vă veţi fi întâlnit, în relaţia tot mai profundă şi mai bogată care va urma, vei avea o mulţime de timp pentru a descoperi şi alte cuvinte, şi să te lepezi de cuvintele urii şi ale temerii. Asemenea mucenicilor din Apocalipsă, vei spune şi tu: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale” (Apoc. 15, 3).

Iar aceste cuvinte vor şterge toate cuvintele de amărăciune, toate numele care sună crud; vei păstra însă numele care sunt personale, care sunt ale tale şi care vor exprima o adevărată relaţie şi un adevărat mod de a fi în legătură cu Dumnezeul cel Viu.

Ceea ce am spus despre „a învăţa să ne rugăm” este, cred eu, suficient de practic pentru a putea face o încercare, pentru a-i face proba. Este foarte limpede că sunt încă multe lucruri care ar fi trebuit spuse despre această temă şi încă multe altele care ar fi trebuit spuse în legătură cu alte aspecte; încearcă totuşi să verifici lucrurile pe care ţi le-am sugerat de-a lungul acestor rânduri şi vei vedea că nu este o pierdere de timp. Caută un nume, şi, dacă nu ai vreunul, nu te mira că nimeni nu te aude: nu strigi pe nimeni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s