A ne chivernisi timpul

În încordata viaţă modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc şi să te conving că dispui de foarte mult timp şi că te poţi ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ţi vorbesc despre administrarea timpului în tensiunile şi în goana vieţii.

Te voi scuti de orice descriere a felului în care îţi poţi face timp; voi spune doar că, dacă vom încerca să risipim mai puţin din el, vom avea mai mult. Dacă am folosi farâmituri din timpul risipit încercând să construim scurte momente pentru reculegere şi reflecţie am putea descoperi că există de fapt destul de mult timp.

Dacă te gândeşti la numărul de minute goale dintr-o zi, în care facem ceva numai pentru că ne este teamă de vidul lor şi de faptul de a rămâne singuri cu noi înşine, vei înţelege că sunt o mulţime de perioade scurte care ne-ar putea aparţine în acelaşi timp nouă şi lui Dumnezeu. Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îl consider chiar mai important.

Este vorba despre felul în care putem controla şi opri timpul. Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiaţi într-o stare de statornicie şi pace lăuntrică, în care stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge şi că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.

Mai întâi aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui lucru pe care îl cunoaştem şi îl discutăm cu toţii. Anume, că nu este deloc necesar să fugim după timp ca să-l prindem. Timpul nu fuge de noi, ci fuge înspre noi. Fie că eşti atent la următorul minut ce vine spre tine, fie că nu ai nici o idee despre asta, el va veni peste tine. Viitorul, orice ai şti despre el, va deveni prezent, aşa că nu este nevoie să încerci să sari din prezent în viitor. Putem să aşteptăm firesc ca lucrul acesta să se întâmple, iar din punctul acesta de vedere putem fi perfect statornici şi totuşi să ne mişcăm în timp, fiindcă timpul este cel care se mişcă.

Trăieşti această situaţie atunci când eşti într-o maşină sau în tren şi stai în scaun şi, dacă nu conduci, te uiţi pe geam; sau poţi citi, te poţi gândi, te poţi odihni, şi totuşi trenul aleargă, iar la un moment dat ceea ce era viitor, fie că este vorba de staţia următoare sau staţia ta de destinaţie, va fi prezent. Cred că acesta este un lucru deosebit de important.

Greşeala pe care o comitem deseori faţă de viaţa noastră interioară este să ne închipuim că dacă ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru – oarecum asemenea celui care se zoreşte să ajungă din ultimul vagon al trenului în primul, sperând că distanţa dintre Londra şi Edinburgh va fi redusă în felul acesta. Când avem de-a face cu un exemplu de acest gen, vedem numaidecât cât este de absurd, dar, arunci când ne străduim să trăim cu un milimetru în avans faţă de noi înşine, nu simţim absurditatea întreprinderii noastre.

Tot ce facem este să ne grăbim, dar fără a ne mişca mai repede din pricina aceasta. Cu siguranţă că ai văzut nu o dată lucrul acesta: cineva cu două geamantane grele se grăbeşte, încercând să prindă un autobuz; se străduieşte pe cât poate, aleargă pe cât de tare îi permit bagajele, concentrându-se cu totul asupra locului în care nu se află, dar urmează să ajungă.

Ştii însă ce se întâmplă când porneşti la drumeţie într-o zi de vacanţă. Putem merge sprinten, vesel şi grăbit sau, dacă avem o stare şi o vârstă corespunzătoare, putem chiar alerga, fără a simţi totuşi că ne grăbim, fiindcă ceea ce contează în asemenea momente este mersul, nu sosirea.

Acesta este genul de lucruri pe care trebuie să-l învăţăm şi în legătură cu rugăciunea, să ne înrădăcinăm în prezent. De obicei ne gândim sau ne purtăm de parcă prezentul ar fi fost o linie imaginară, extrem de subţire, între trecut şi viitor şi că ne rostogolim dinspre trecut spre viitor, călcând întruna peste această linie, aşa cum ai rostogoli un ou într-un ştergar. Dacă vei face aşa, se va rostogoli neîncetat, nu va fi nicăieri în nici un moment, nu există nici un prezent, pentru că prezentul va fi întotdeauna în viitor.

Nu toată lumea este destul de norocoasă să aibă experienţe decisive, „situaţii iluminatoare”, care să ne înveţe despre lucruri, dar aş dori să-ţi împărtăşesc în câteva cuvinte o experienţă extrem de folositoare pe care am avut-o.

În timpul ocupaţiei germane din Franţa mă aflam în mişcarea de Rezistenţă şi, coborând la metrou, am fost prins de poliţie. Aceasta este una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am avut. Lăsând deoparte toate ornamentele romantice legate de ce şi cum s-a întâmplat, voi reda întâmplarea într-un mod mai filozofic, raportînd-o la timp.

Iată ce s-a întâmplat: am avut un trecut, am avut un viitor, iar acum mă deplasam dintr-unul în celălalt, coborând vioi treptele. La un moment dat cineva mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a zis: „Stai, arată-mi actele”, în momentul acela s-au petrecut mai multe lucruri. Mai întâi, am început să mă gândesc foarte repede, să simt foarte intens şi să fiu conştient de întreaga situaţie cu o relaxare şi cu o intensitate a amănuntelor pe care nu le mai avusesem niciodată pe ultimele trepte de la Metro Etoile. Apoi am înţeles dintr-o dată că nu aveam nici un trecut, pentru că trecutul real pe care-l aveam era lucrul pentru care ar fi trebuit să fiu împuşcat. Deci acel trecut dispăruse. Falsul trecut despre care eram gata să vorbesc nu existase nicicând, aşa că mă aflam stând acolo precum şopârla a cărei coadă fusese tăiată şi fugise lăsându-şi coada undeva în urmă, aşa că şoparla se termina acolo unde-i fusese mai înainte coada.

Apoi am descoperit un alt lucru care era deosebit de interesant (chiar dacă în momentul respectiv nu am meditat prea mult la o filozofie a timpului), dar ceea ce am simţit pe loc şi am priceput treptat a fost că ai un viitor numai în măsura în care poţi prevedea cu un minut înainte de a se întâmpla, sau în măsura în care poţi atinge cu un milimetru mai înainte ceea ce va urma – cu alte cuvinte nimic nu urmează de vreme ce nu ai nici o idee despre ceea ce ar putea urma, eşti ca cineva care se află în întuneric într-o cameră necunoscută. Stai acolo şi tot ceea ce există este un întuneric care-ţi apasă ochii. S-ar putea ca înaintea ta să nu fie nimic ori să ţi se deschidă nemărginitul, totuna-i. Tu sfârşeşti acolo unde întunericul începe. Astfel am descoperit că nu aveam nici trecut. Atunci am realizat că nici trăirea în trecut, pe de o parte, şi nici trăirea în viitor, pe de alta, nu erau practic posibile. Şopârla nu avea coadă, iar întunericul îmi astupa faţa. Am descoperit că eram presat în momentul prezent, şi că tot trecutul meu, adică toate lucrurile care puteau fi erau concentrate în momentul prezent cu o asemenea intensitate, cu o coloratură care era extrem de euforică şi care ulterior mi-a permis să scap!

Acum, în ce priveşte timpul, există unele momente, fără a intra în prea multe detalii, când cineva poate simţi că momentul prezent este acolo, că trecutul este dus în mod ireversibil – el este lipsit de orice valoare în afară de cazul în care este încă actual în prezent – şi că viitorul este, de asemenea,-irelevant, fiindcă se poate petrece sau nu.

Aşa se întâmplă, de pildă, atunci când trăieşti un accident, când te afli într-un moment de pericol care solicită o acţiune extrem de promptă, în asemenea cazuri nu ai timp să te rostogoleşti confortabil din trecut spre viitor. Ceea ce trebuie să faci este să fii atât de total în prezent, încât toate energiile tale şi întreaga ta fiinţă să fie concentrate în cuvântul „acum”. Descoperi cu mare interes că tu eşti într-un „acum”. Cunoşti planul geometric foarte, foarte subţire, despre care geometria ne învaţă că nu are nici o grosime. Acest plan geometric, lipsit în mod absolut de grosime, care este „acum”, se mişcă de-a lungul liniilor timpului sau mai degrabă este străbătut de timp ca de un curent subteran, aducându-ţi „acum” tot ceea ce vei avea nevoie în viitor. Aceasta este situaţia pe care trebuie să o înţelegem, şi trebuie s-o înţelegem într-un mod mai paşnic decât a trebuit s-o înţeleg eu. Cred că trebuie să facem exerciţii de oprire a timpului şi de stăruire în prezent, în acest „acum” care este prezentul meu şi care este totodată intersecţia veşniciei cu timpul.

Ce putem face? Iată primul exerciţiu. El poate fi practicat în momentele în care nu ai absolut nimic de făcut, când nimic nu te îndeamnă nici înapoi, nici înainte şi când poţi folosi cinci minute, trei minute sau o jumătate de oră pentru odihnă şi pentru a nu face nimic. Ia loc şi spune „şed, nu fac nimic, nu voi face nimic pentru următoarele cinci minute”, şi apoi relaxează-te şi în tot acest timp (un minut sau două vei putea îndura pentru început) gândeşte-te că „mă aflu aici în prezenţa lui Dumnezeu, în propria mea prezenţă şi în prezenţa acestui mobilier care este în jurul meu, nemişcat, fără să mă duc undeva”.

Există, desigur, încă un lucru pe care trebuie să-l faci: trebuie să te hotărăşti că în aceste două, cinci minute pe care le-ai dedicat învăţării faptului că prezentul există, nu te vei lăsa smuls de soneria telefonului, de un ciocănit în uşă, ori de vreun elan brusc de a face numaidecât vreo treabă pe care ai lăsat-o neterminată pentru ultimii zece ani. Deci te linişteşti şi spui „sunt aici”, şi rămâi acolo.

Dacă înveţi să faci aceasta în momentele irosite ale vieţii tale, când ai învăţat să nu te mai faţâi pe dinăuntru, ci să fii absolut calm şi fericit, statornic şi netulburat, prelungeşte apoi cele câteva minute la un timp mai îndelungat, iar apoi la unul puţin chiar mai lung. Va veni desigur un timp în care vei avea nevoie de anumite scuturi de apărare, căci poţi sta liniştit pentru două minute chiar dacă sună telefonul sau bate cineva la uşă, pe când cincisprezece minute poate fi prea mult atât pentru cel care sună la telefon ori pentru cel care bate la uşă. În acest caz gândeşte-te că dacă n-ai fi fost acasă nu ai fi deschis uşa şi nici nu ai fi răspuns la telefon. Ori dacă mai mai mult curaj, sau dacă eşti mai convins în legătură cu ceea ce faci, poţi face ce-a făcut tatăl meu.

Punea un bileţel pe uşă, pe care scria: „Nu te obosii cu bătutul. Sunt acasă, dar nu voi deschide uşa”. Acesta este un mod mult mai tranşant, pentru că lumea îl înţelege pe loc, pe când dacă scrii „fiţi bun şi aşteptaţi cinci minute”, „bunătatea” celuilalt se duce cam în două minute!

Iar după ce ai deprins această statornicie, această netulburare, va trebui să înveţi să opreşti timpul nu doar în momentele când de-abia se scurge sau când s-a oprit singur, ci şi în momentele în care fuge când te presează cu solicitări. Iată cum trebuie să procedezi.

Faci vreun lucru pe care îl consideri folositor; simţi că, dacă treaba ta nu este dusă la bun sfârşit, lumea se va clătina, însă, dacă la un moment dat vei spune „mă opresc”, vei descoperi multe lucruri. Mai întâi, vei descoperi că lumea nu se clatină şi că întreaga lume – dacă ţi-o poţi imagina – poate aştepta cinci minute în care să nu te ocupi de ea.

Este important să înţelegem asta, pentru că de obicei ne înşelăm pe noi înşine, spunând „da, trebuie s-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, este vorba de o datorie, nu pot s-o las nefăcută”. Sigur că poţi, pentru că în momentele de pură lene o laşi nefacută pentru un timp mult mai lung decât cele cinci minute pe care le-ai ales. Aşa că primul lucru pe care îl spui este: „Orice s-ar întâmpla, mă opresc în acest punct”. Cel mai uşor mod de a reuşi aceasta este să te foloseşti de un ceas deşteptător. Potriveşte-l şi spune-ţi: „Acum lucrez fără a mă uita la ceas până când va suna”. Acesta este iarăşi un aspect important; unul din lucrurile de care trebuie să te dezveţi este uitatul la ceas. Dacă te duci undeva şi ştii că eşti în întârziere, te tot uiţi la ceas. Numai că nu poţi merge la fel de iute consultându-ţi ceasul din când în când ca atunci când nu te uiţi deloc la ceas, ci priveşti doar înainte. Şi, fie că ştii sau nu că ai întârziat cu şapte, cu cinci sau cu trei minute, de fapt cu tot atâtea minute de întârziere vei ajunge. Aşa că fixează-ţi un timp de plecare şi vei fi punctual, iar dacă eşti în întârziere, mergi cât poţi de vioi şi de iute. Ajuns la uşă, gândeşte-te la cât de spăşit va trebui să arăţi când se va deschide uşa. După aceasta, când ceasul începe să sune, ştii că pentru următoarele cinci minute lumea ia sfârşit şi că nu te vei mişca din loc. Acesta este timpul personal al lui Dumnezeu, iar tu te odihneşti în acest timp al Său în linişte, tăcere şi pace. La început vei vedea cât este de greu şi vei simţi că este extrem de urgent să isprăveşti, să zicem, de scris o scrisoare sau de citit un paragraf anume, în realitate, vei descoperi destul de curând că le poţi amâna pentru trei, cinci sau chiar zece minute şi nimic nu se va întâmpla. Şi, dacă trebuie să faci ceva care presupune concentra re, vei descoperi apoi că o poţi face mult mai bine şi mai repede decât înainte.

Îţi voi da un alt exemplu. La început, când eram medic, simţeam că era nedrept faţă de pacienţii care aşteptau în sala de aşteptare dacă mă lungeam prea mult cu persoana pe care o consultam în cabinet. Astfel, în prima zi am încercat să fiu cât mai expeditiv cu cei pe care-i consultam. Am descoperit însă la sfârşitul ceasurilor în care operasem că nu mai aveam nici o fărâmă de amintire a celor pe care-i văzusem, pentru că în timpul în care mă aflam cu un pacient priveam dincolo de el, cu nişte ochi vizionari care erau aţintiţi asupra sălii de alături, numărându-i pe cei care nu erau cu mine şi care urmau la rând. Efectul a fost că a trebuit să repet toate întrebările pe care urma să le pun, iar examinările pe care le-am făcut a trebuit să le fac de două sau chiar de trei ori. Când am terminat nu-mi mai puteam aminti nici măcar dacă făcusem cu adevărat lucrurile acelea. Bineînţeles că nu toată lumea este ca mine şi că poţi să-ţi aminteşti mai bine decât mine lucrurile pe care le faci, dar am vrut să dau un exemplu despre ceea ce ţi se poate întâmpla chiar şi ţie.

Apoi am simţit că acesta era un lucru de-a dreptul necinstit, încât am hotărât că mă voi purta cu persoana care era cu mine ca şi cum era singura care exista. În clipa în care începeam să simt împunsătura lui „trebuie să mă grăbesc”, mă aşezam şi mă implicam într-o scurtă conversaţie de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc.

După două zile am descoperit că nu este nevoie de o astfel de stratagemă. Este destul să fii cu totul preocupat de persoana sau de sarcina care-ţi stă înainte, iar când ai terminat vei descoperi că ai petrecut jumătate de timp cu ea faţă de timpul de care ai fi avut nevoie în mod obişnuit; dar, deşi ai petrecut mai puţin timp, ai văzut totul şi ai auzit totul.

De atunci am oferit deseori acest sfat unui mare număr de oameni, din diferite medii sociale, şi a dat roade. Aşa că dacă vei face şi tu aceste exerciţii, începând cu oprirea unui timp static şi terminând cu unul care încearcă să fugă cu repeziciune, şi dacă te opreşti şi spui „nu”, vei descoperi că, în clipa în care ai biruit frământarea interioară, agitaţia sufletească, fâţâiala şi neliniştea, timpul trece aşa cum trebuie, îţi poţi imagina că numai un minut trece cu fiecare minut?

Tocmai despre asta e vorba. Pare nefiresc, dar este adevărat, chiar dacă ne comportăm de parcă cinci minute ar putea goni în treizeci de secunde. Nu este aşa, ci fiecare minut măsoară exact cât minutul următor, fiecare oră cât ora următoare. Nu se întâmplă de fapt nici o tragedie. Ai putea întreba: „Voi avea timp să le fac pe toate?” Îţi voi răspunde într-un mod foarte rusesc: „Dacă nu vei muri înainte, vei avea timp să le isprăveşti. Dacă mori înainte să-ţi termini treaba, ce nevoie mai e s-o faci?” Mai este o vorbă asemănătoare pe care o poţi păstra pentru o referinţă viitoare: „Nu te îngrijora pentru moarte. Când moartea este, tu nu mai eşti, iar cât eşti tu, moartea nu este încă”. Este vorba despre acelaşi principiu. De ce să mă îngrijorez pentru o situaţie care oricum se va rezolva de la sine?

O dată ce ai învăţat să te sustragi neastâmpărului, poţi face orice, cu orice viteză, cu orice măsură de atenţie şi vioiciune, fără a avea sentimentul că timpul îţi scapă sau că te ajunge din urmă. Este precum sentimentul despre care ziceam că-l ai când te afli la începutul vacanţei, când toate zilele îţi stau înainte, îţi poţi îngădui să fii iute sau încet, fără a avea noţiunea timpului, pentru că nu ai nimic de făcut în afară de ceea ce ţi-ai propus şi pentru că nu există nici o ţintă anume în afara drumului însuşi. Şi apoi vei vedea că te poţi ruga în orice situaţie te-ai afla, că nu există nici o situaţie care să te împiedice de la rugăciune. Ceea ce poate să te împiedice să te rogi este că tu singur te expui furtunii sau, mai bine zis, că tu îi dai voie furtunii să bântuie înlăuntrul tău, în loc să vuiască în jurul tău.

Probabil că îţi aminteşti de relatarea, din Evanghelie despre furtuna de pe Marea Galileii (Mc. 4, 35-41 :Lc. 8, 22-25). Hristos dormind în barca şi furtuna dezlănţuită peste tot în jur. La început, apostolii s-au ostenit din greu şi cu multă nădejde pentru scăparea vieţilor lor. Dar, după un timp anume, s-au descurajat, iar furtuna care era în afară intră înlăuntrul lor – furtuna le cuprinse nu doar corabia, ci şi inimile. Frica, moartea nu le mai dădeau doar târcoale, ci intraseră înlăuntrul lor. Atunci ei s-au îndreptat spre Hristos şi au procedat aşa cum şi noi facem adesea: ne ridicăm ochii spre El în vremuri de greutăţi şi necazuri şi suntem revoltaţi că El este atât de liniştit.

Povestea din Evanghelie subliniază acest lucru, spunând că Hristos se odihnea cu capul pe o pernă – ofensa maximă! Apostolii stau să moară, iar El stă bine mersi. Aceasta este tocmai ceea ce simţim de cele mai multe ori despre Dumnezeu. Cum de îndrăzneşte să fie atât de fericit, cum de-şi permite să stea atât de liniştit când eu sunt cuprins de greutăţi?

Iar ucenicii au făcut ceea ce şi noi facem atât de des. În loc să vină la Dumnezeu şi să-i spună: „Tu eşti pacea, Tu eşti Domnul, spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea, spune numai un cuvânt şi totul va fi bine”, ei Îl scutură în timp ce doarme şi Îi spun: „Nu-Ţi pasă că pierim?” Cu alte cuvinte: „Dacă tot nu poţi face nimic, măcar nu dormi. Dacă nu poţi ajuta cu nimic, măcar să mori în teamă împreună cu noi”. Hristos reacţionează, se scoală şi spune „puţin credincioşilor!” şi, neluându-i în seamă, se întoarce către furtună, îi spune: „Taci! Linişteşte-te!” şi toate se liniştesc la loc.

Asta putem face şi noi, şi trebuie să putem să o facem. Dar avem nevoie de exersare chibzuită şi sistematică, exact în acelaşi fel în care ne pregătim în vederea altor lucruri, învaţă să stăpâneşti timpul şi vei putea – orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasă, fie că este vorba de o furtună, fie de o tragedie sau doar de confuzia în care trăim neîncetat – să stai liniştit, nemişcat în prezent, faţă către faţă cu Dumnezeu, tăcând sau vorbindu-I.

Dacă foloseşti cuvinte, atunci Îi poţi aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este în jurul tău, toată furtuna. Dacă taci, te poţi odihni în „ochiul” tornadei, în calmul de-acolo, însă lăsând furtuna din jur să urle, în timp ce tu te afli acolo unde se află şi Dumnezeu, în singurul punct de statornicie deplină, însă acest punct nu este unul în care nu se întâmplă nimic. Este punctul în care toate tensiunile opuse se întâlnesc şi sunt echilibrate una de cealaltă şi sunt ţinute de mâna puternică a lui Dumnezeu.

Adevărata linişte este ceva extrem de intens, are densitate şi este cu adevărat vie. Îmi amintesc un pasaj din Vieţile Sfinţilor din pustie,- în care unul din ei a fost rugat de fraţii lui să spună nişte cuvinte de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a răspuns: „Nu voi vorbi, căci dacă tăcerea mea nu-i foloseşte, cuvintele nu-i vor folosi nici atât”. Acesta este genul de linişte despre care ar fi bine să încercăm să învăţăm sau să învăţăm să o dobândim.

Cum să procedăm?

Ceea ce pot face este să vă trimit la o parabolă sau la o imagine, cea a practicii observării păsărilor în mediul lor de viaţă.

Dacă vrem să surprindem păsările ţâşnind prin păduri sau câmpii, trebuie să ne trezim înaintea lor. Trebuie să ne pregătim să fim vigilenţi, vii, perfect treji înainte ca prima pasăre sa se trezească, înainte deci ca păsările să simtă că s-a făcut dimineaţă. Trebuie să ne ducem în câmpie sau în pădure şi să stăm acolo absolut nemişcaţi, cu totul tăcuţi, pe deplin relaxaţi, astfel încât să nu le deranjăm şi să nu le speriem pe aceste fiinţe din jurul nostru care au un somn atât de uşor, fiindcă altfel vor zbura când noi nu vom putea încă să le auzim ori să le vedem.

Observarea păsărilor presupune, pe de o parte, această nemişcare, linişte şi calm şi în acelaşi timp o vigilenţă extremă, căci dacă stai în câmp cu gândul la visele pierdute ale scurtei tale nopţi, toate păsările vor fi zburat înainte ca tu să remarci că soarele îţi încălzeşte spatele.

Este fundamental să fii atent şi viu şi în acelaşi timp liniştit şi relaxat, iar aceasta este pregătirea contemplativă pentru liniştea contemplativă, acest echilibru foarte delicat între tipul de vigilenţă care-ţi va permite ca, având o minte complet deschisă, complet liberă de prejudecăţi şi de false aşteptări, să primeşti impactul oricărui lucru care-ţi va ieşi în cale şi, în acelaşi timp, lipsa de agitaţie care-ţi va permite să primeşti impactul acesta fără a-ţi închipui imaginea propriei tale prezenţe, lucru care-ţi va risipi starea de linişte.

Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, la scurt  timp după hirotonirea mea, am fost trimis înainte de Crăciun la casa unei bătrâne doamne, care a murit ceva mai târziu, la vârsta de 102 ani. Această femeie a venit să mă vadă după prima mea slujbă ca preot şi mi-a zis: „Părinte, aş dori să mă sfătuiţi în legătură cu rugăciunea”. Iar eu i-am spus: „Desigur, întreabă pe cutare şi pe cutare”. Ea mi-a zis: „în toţi aceşti ani i-am tot întrebat pe oameni care sunt faimoşi pentru priceperea pe care o au despre rugăciune, iar ei nu mi-au dat nici un răspuns concret, aşa că m-am gândit că, de vreme ce probabil că nu ştiţi mare lucru despre asta, s-ar putea să daţi întâmplător peste răspunsul corect”.

Iată o situaţie foarte încurajatoare! Am spus deci: „Care este necazul dumneavoastră?” Bătrâna mi-a zis: „în ultimii paisprezece ani am spus rugăciunea lui Iisus aproape în permanenţă, şi niciodată nu am simţit prezenţa lui Dumnezeu în vreun fel”. Atunci mi-a scăpat exact ceea ce gândeam: „Dacă vorbiţi întruna, Îl lipsiţi pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune şi El ceva”. Ea mi-a spus: „Ce să fac atunci?” Iar eu i-am răspuns: „Duceţi-vă în camera dumneavoastră după micul dejun, aranjaţi-o adecvat, plasaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică care va lăsa în spatele dumneavoastră toate colţurile întunecate ce există întotdeauna în camera unei bătrâne, în care lucrurile sunt împinse astfel încât să nu fie văzute. Aprindeţi-vă candela înaintea icoanei pe care o aveţi, şi mai întâi de toate cercetaţi cu atenţie camera în care vă aflaţi. Apoi luaţi-vă andrelele şi pentru cincisprezece minute împletiţi înaintea feţei lui Dumnezeu, dar vă interzic să rostiţi vreun cuvânt de rugăciune. Vede-ţi-vă de împletit şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea din camera dumneavoastră”.

Nu era sigură că i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totuşi. După un timp a venit să mă vadă şi mi-a spus: „Ştiţi, are efect”. Am întrebat-o: „Ce anume are efect, ce s-a întâmplat?”, pentru că eram foarte curios să ştiu cât de bun a fost sfatul meu. Iar ea mi-a zis: „Am procedat exact aşa cum m-aţi sfătuit. M-am trezit, m-am spălat, mi-am pus camera în ordine, mi-am luat micul dejun, m-am întors, m-am asigurat că în cameră nu era nici o neorânduială care m-ar putea deranja, după care m-am aşezat în fotoliu şi m-am gândit: «Oh, ce bine, am la dispoziţie cincisprezece minute în care pot să nu fac nimic fără să mă simt vinovată din cauza asta!» şi am privit în jur şi pentru prima dată în ani de zile m-am gândit: «Dumnezeule, în ce cameră frumoasă trăiesc eu – o fereastră care dă spre o grădină, o cameră într-o formă frumoasă, cu destul spaţiu la dispoziţie, şi cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile».”

Apoi adăugă: „M-am simţit atât de tăcută, întrucât camera era atât de liniştitoare. Era acolo un ceas care ticăia, dar nu strica liniştea, ticăitul lui doar sublinia faptul că totul era nemişcat, iar după un timp mi-am amintit că trebuia să împletesc înaintea feţei lui Dumnezeu, aşa că m-am apucat de împletit. Şi am devenit tot mai conştientă de linişte. Andrelele atingeau braţele fotoliului, ceasul ticăia liniştitor, nu era nimic pentru care să fii preocupat, nu aveam nici o nevoie să-mi încordez atenţia, iar apoi am simţit că această linişte nu era doar în mod simplu o absenţă a zgomotului, ci una care avea un conţinut. Nu era absenţa a ceva, ci prezenţa a ceva. Liniştea avea o densitate, o bogăţie, şi începu să mă cuprindă. Liniştea din jur începea să vină şi să întâlnească liniştea din mine”. Iar la urmă spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am întâlnit mai târziu la scriitorul francez Georges Bernanos: „Dintr-o dată am simţit că această linişte era o prezenţă, în străfundul acestei linişti era Cel care este întreaga netulburare, toată pacea şi toată seninătatea”.

După aceasta a mai trăit vreo zece ani, zicând că oricând putea afla liniştea dacă tăcea şi se liniştea ea însăşi. Aceasta nu înseamnă că a încetat să se mai roage, ci că îşi putea susţine această linişte contemplativă pentru un timp, apoi mintea începea să-i tremure; atunci se întorcea la rugăciunea rostită, până când mintea îi devenea iarăşi liniştită şi statornică, apoi abandona iarăşi cuvintele, alunecând în linişte, ca mai înainte. Asta este ceea ce ni se poate întâmpla adesea – dacă, în loc să fim atât de încrâncenaţi în a face tot timpul câte ceva, am putea spune simplu: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, ce bucurie, hai să stăm liniştiţi!”

În viaţa unui preot catolic din Franţa, abatele d’Ars, Jean Marie Vianney, există o păţanie cu un ţăran bătrân, care petrecea ceasuri în şir stând nemişcat în capelă, fără să facă ceva. Preotul i-a zis: „Ce faci în tot timpul acesta?” Bătrânul i-a răspuns: „Eu mă uit la El, El se uită la mine şi amândoi suntem fericiţi”.

Putem ajunge la aşa ceva numai dacă învăţăm să ne deprindem într-o oarecare măsură cu tăcerea, începe cu tăcerea buzelor, cu tăcerea emoţiilor, cu tăcerea minţii, cu tăcerea trupului.

Ar fi însă o greşeală să ne închipuim că am putea să începem cu ţinta cea mai înaltă, adică cu liniştea inimii şi a minţii. Trebuie să începem prin liniştirea buzelor noastre, prin liniştirea trupului nostru, în sensul de a-l deprinde să stea calm, să lepădăm încordarea, să evităm visarea şi trândăvia şi, pentru a folosi o expresie a unuia dintre sfinţii noştri ruşi, să fim precum o strună de vioară întinsă astfel încât să poată da notele potrivite, fără să fie întinsă atât de tare încât să se rupă, şi nici atât de slab încât să scoată doar un bâzâit în locul unor note. Iar din momentul acela trebuie să învăţăm să ascultăm în linişte, să fim cu totul tăcuţi, şi astfel am putea, mai des decât ne putem imagina, să descoperim că vorbele din Apocalipsă se adeveresc: „Eu stau la uşă şi bat” (Apoc. 3, 20).

În capitolul următor vom avea în vedere condiţiile de bază pentru a întemeia rugăciunea în relaţie cu adresarea către Dumnezeu şi cu putinţa de a-I vorbi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s