A păşi înlăuntru

Am spus că una din problemele pe care trebuie să le înfruntăm cu toţii este aceasta: încotro ar trebui să-mi îndrept rugăciunea?

Răspunsul pe care-l sugerasem era că ar trebui să o aţintim către noi înşine. Dacă rugăciunea pe care doreşti s-o aduci lui Dumnezeu nu este importantă şi semnificativă pentru tine în primul rând, nu o vei putea prezenta Domnului.

Dacă eşti neatent faţă de cuvintele pe care le pronunţi, dacă inima ta nu le resimte sau dacă viaţa nu îţi este îndreptată în aceeaşi direcţie cu rugăciunea ta, aceasta nu va putea ajunge până la Dumnezeu.

De aceea, primul lucru pe care trebuie să-l faci este, după cum am spus, să găseşti o rugăciune pe care să o poţi spune cu toată mintea ta, cu toată inima şi cu toată voinţa ta – o rugăciune care nu trebuie să fie neapărat un mare exemplu de subtilitate liturgică, ci una care să fie adevărată, una care să nu eşueze în ceea ce doreşte să exprime. Trebuie să înţelegi această rugăciune, cu toată bogăţia şi precizia pe care le cuprinde.

În ce priveşte cuvintele, sunt trei lucruri pe care le putem face. Putem folosi rugăciunea spontană, adică acel gen de rugăciune care ţâşneşte dintr-o dată din sufletele noastre; putem folosi scurte rugăciuni exprimate cu voce tare, care sunt foarte scurte, deosebit de intense în conţinutul lor şi atât de largi, încât pot cuprinde cât mai multe înţelesuri cu putinţă; şi mai putem folosi ceea ce este numit, uneori cu neplăcere, rugăciuni gata făcute, care variază de la cele mai mediocre compoziţii ale unor oameni care încearcă să născocească rugăciuni pentru toate ocaziile posibile până la expresiile celor mai profunde experienţe ale sfinţilor, exprimate în rugăciuni pe care nu ei le-au inventat, ci pe care Duhul Sfant le-a turnat în vieţile şi inimile lor. Aş vrea să spun câte ceva despre fiecare din aceste categorii.

Rugăciunea spontană este posibilă în două situaţii: fie în momentele în care, având o puternică conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu, se trezeşte în noi un răspuns de rugăciune, de bucurie şi toate acele forme de răspuns de care suntem în stare atunci când suntem cu adevărat noi înşine şi stăm înaintea Dumnezeului Cel viu, fie atunci când devenim brusc conştienţi de pericolul de moarte în care ne aflăm când venim la Dumnezeu, momente în care strigăm dintr-o dată din adâncul disperării şi al părăsirii, simţind că pentru noi nu este altă nădejde de salvare decât la Dumnezeu.

Aceste două situaţii sunt cei doi poli – a ne vedea în situaţia disperată în care ne aflăm, lipsiţi de Dumnezeu, singuri, dorind o vindecare, dar neputincioşi în a birui această stare; sau minunea de a ne descoperi în mod neaşteptat faţă către faţă cu Dumnezeu atunci când ne putem ruga spontan, fără să conteze ce cuvinte vom folosi.

Am putea spune doar atât, întruna: „Bucuria mea, bucuria mea”. Putem rosti cuvinte pentru că, propriu-zis, acestea nu contează, cuvintele sunt doar un mod de a susţine o stare, de a vorbi nesocotit, nebuneşte, despre iubirea noastră ori despre deznădejdea noastră. Vă amintiţi despre pasajul din Evanghelie legat de Schimbarea la Faţă, în care Petru Îi spune lui Hristos: „Bine este să fim noi aici; să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Lc. 9, 33). Evanghelia ne spune că Petru vorbea nechibzuit, pentru că era înspăimântat. A fost confruntat cu ceva atât de copleşitor, încât a zis primul lucru care i-a venit în minte, a rostit ceva care-i exprima sentimentele.

Acum, dacă ne închipuim că am putea păstra rugăciunea spontană de-a lungul întregii vieţi, ne aflăm într-o amăgire copilărească. Acest fel de rugăciune trebuie să ţâşnească din sufletele noastre, nu avem cum să răsucim un robinet pentru ca ea să curgă de la sine. Nu stă neîncetat la dispoziţia noastră, ca să ne putem folosi de ea oricând.

Rugăciunea aceasta vine din adâncurile sufletului, fie dintr-o fericită uimire, fie dintr-o mare întristare, niciodată dintr-o stare neutră, intermediară, în care nu suntem copleşiţi nici de prezenţa divină, nici de înţelegerea a ceea ce suntem şi a stării noastre.

Aşa că a încerca în alt fel de momente să ne rugăm în mod spontan nu poate fi decât o strădanie vană. Sunt perioade mari de timp în care nu te afli nici pe fundul mării, nici pe vârful muntelui, dar în care trebuie să te rogi cumva, iar aceasta este perioada în care nu te poţi ruga cu spontaneitate, ci din convingere. Acesta este un lucru foarte important, fiindcă mulţi oameni care încep o perioadă de rugăciune consideră că numai în măsura în care sunt puternic pătrunşi de cuvintele şi expresiile pe care le folosesc sunt sinceri în rugăciune. Aceasta este o greşeală. Uneori poţi fi absolut sincer prin luciditatea minţii şi hotărârea voinţei, deşi într-un anume moment aceste cuvinte sau gesturi pot să nu exprime exact ceea ce simţi.

Mă gândesc la următorul exemplu. Atunci când trăieşti în familia ta şi depui o muncă fizică mai grea, se întâmplă să ajungi acasă epuizat. Dacă în momentul acela mama ta, sora, tatăl tău sau oricine altcineva te întreabă „mă iubeşti?” tu zici „da”. Iar dacă persoana respectivă continuă să te întrebe: „Mă iubeşti cu adevărat în momentul acesta?”, ai putea răspunde cu îndreptăţire, zicând: „Nu, nu simt nimic altceva decât că mă doare spatele şi tot corpul”. Dar ai perfectă dreptate să zici „te iubesc”, fiindcă ştii că dincolo de toată oboseala există o putere iubitoare vie.

Iar când Hristos spune „cei care Mă iubesc păzesc poruncile Mele”( In. 14, 15; 14, 21; 15, 10), El nu spune că „dacă Mă iubeşti, vei trece dintr-un sentiment într-altul, dintr-o stare de extaz în alta, dintr-o viziune teologică în alta”; Hristos nu spune decât „dacă într-adevăr crezi cuvintelor Mele, fii vrednic de ele”, acest „a fi vrednic” însemnând să trăieşti oarecum peste posibilităţile tale – să faci mai mult decât ai fi putut face în mod spontan.

Aşa că avem nevoie de un gen de rugăciune care nu este spontană, ci cu adevărat înrădăcinată în convingere. Pentru a o găsi, o poţi lua dintr-un mare număr de rugăciuni existente. Avem deja o bogată panoplie de rugăciuni, făurite de către Duhul Sfânt în chinurile naşterii credinţei.

De pildă, avem psalmii şi mai putem lua şi din tezaurul liturgic al tuturor bisericilor, în care se găsesc atât de multe alte rugăciuni scurte şi lungi. Este important deci să învăţăm şi să cunoaştem destul de multe asemenea rugăciuni, pentru ca în momentul respectiv să poţi rosti rugăciunea potrivită.

Se pune aşadar problema învăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni, fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor. Fiecare dintre noi este sensibil la anumite pasaje, însemnează acele pasaje care îţi pătrund adânc în inimă, care te mişcă profund, care îţi spun ceva în mod deosebit, care exprimă ceva care ţine deja de experienţa ta, fie că aceasta este o experienţă a păcatului sau una a fericirii dumnezeieşti, ori una a luptei tale împotriva celei dintâi pentru a o dobândi pe cea din urmă, întipăreşte-ţi aceste pasaje în memorie, fiindcă într-o zi în care te vei găsi prăbuşit, atât de deznădăjduit încât orice zvâcnet spontan al sufletului tău este cu neputinţă, când nici măcar o silabă nu va mai ţâşni din inima ta, atunci vei descoperi că tocmai cuvintele rugăciunilor deprinse îţi vor veni în ajutor şi ţi se vor oferi ca un dar dumnezeiesc, ca un dar al Bisericii, ca un dar al sfinţeniei, ajutând neputinţei noastre. Ceea ce înseamnă că ai cu adevărat nevoie de rugăciunile pe care le-ai învăţat şi pe care le-ai făcut parte din tine însuţi.

În Biserica ortodoxă avem rugăciuni de dimineaţă şi de seară, care sunt, de regulă, mai lungi decât cele folosite în mod obişnuit în Occident. Citirea lor ţine cam o jumătate de oră dimineaţa şi cam tot atâta seara. Credinciosul va încerca să le înveţe pe de rost, astfel încât să se poată folosi de ele şi cu alte prilejuri. Totuşi nu este suficient să le învăţăm pe dinafară.

O rugăciune spune ceva doar în măsura în care este trăită. Altfel, dacă nu sunt trăite, dacă viaţa şi rugăciunea nu sunt cu totul întreţesute, rugăciunile devin un soi de moment artistic ceremonios pe care i-l oferi lui Dumnezeu în momentele în care îţi faci timp şi de El.

Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit o expresie care are sens pentru tine — în paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile Liturghiei – să o aplici fără şovăire, pe cât de mult poţi.

Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit de greu. Dacă ai putea păzi o singură propoziţie a unei rugăciuni timp de o oră fără a încălca regula, eşti mare, dar fă-o!

Spune: „Am citit această rugăciune, inima mea este pregătită, pentru o jumătate de ceas mă voi strădui ca inima mea să fie deschisă către Dumnezeu şi gata să asculte de voia Lui”. O jumătate de ceas, nu mai mult, apoi îngăduie-ţi un răgaz şi întoarce-te la altceva, fiindcă, dacă încerci să rămâi concentrat asupra unei propoziţii care este totală şi dificilă, în cele din urmă îţi vei spune că „îmi este peste puteri” şi vei sfârşi prin a nu fi realizat nimic. Dar dacă îţi zici că „am trei, sau patru, sau cinci propoziţii ca devize pentru această zi, şi voi încerca să o aplic pe aceasta din momentul în care am citit-o până la ora 10 dimineaţa, iar apoi pe următoarea şi apoi pe cealaltă”, atunci toate gândurile şi simţirile pe care sfinţii le-au exprimat în rugăciunile lor se însufleţesc în tine, încep să sfredelească adânc în voinţa ta şi să-ţi modeleze voinţa şi trupul, căci trupul tău este cel asupra căruia trebuie să aplici poruncile.

Cu toate acestea, ai putea spune că „nu simt ceva deosebit în legătură cu aceste cuvinte”. Dacă aceste cuvinte exprimă o convingere esenţială, dar tu nu simţi nimic în legătură cu ele, îndreaptă-te spre Dumnezeu cu pocăinţă şi spune-I: „Aceasta este credinţa mea creştină fundamentală şi, iată, nu simt nimic pentru ea”, şi din momentul acela ai putea descoperi că ai izbucnit dintr-o dată în rugăciunea spontană, Îi poţi vorbi lui Dumnezeu de apăsarea ta, de ticăloşia ta, de sila pe care o simţi pentru tine, ajungând la voinţa hotărâtă de a-I spune lui Dumnezeu care este adevărul în legătură cu tine şi că voinţa ta este unită cu voinţa Lui.

Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de utilizarea, mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciunii rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau ca un baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre. Mă gândesc aici la ceva care este întrebuinţat mai ales de ortodocşi. Este ceea ce noi numim „Rugăciunea lui Iisus”, o rugăciune centrată pe numele lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Această rugăciune este folosită de călugări şi de maici, dar şi de laici. Este rugăciunea statorniciei, fiindcă nu este discursivă – nu trecem de la un gând la altul -, ci o rugăciune care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeu printr-o mărturisire de credinţă care-L priveşte pe El şi defineşte o situaţie care ne priveşte pe noi.

Este mărturisirea de credinţă care, potrivit judecăţii majorităţii nevoitorilor şi misticilor ortodocşi, este un rezumat al Evangheliilor în ansamblul lor. Mărturisim Stăpânirea lui Hristos, dreptul Lui suveran asupra noastră, faptul că El este Domnul şi Dumnezeul nostru, iar aceasta presupune că toată viaţa noastră ţine de voinţa Lui şi că ne încredinţăm voii Lui şi nu altcuiva.

Aceasta înseamnă pentru noi numele „Iisus”, prin care mărturisim realitatea întrupării şi tot ceea ce reprezintă ea. În Hristos vedem Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu în legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, pe Unsul lui Yahwe. Urmează desăvârşita mărturisire de credinţă, a ceea ce este El: Fiul lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar o mărturisire de credinţă în Iisus Hristos, ci şi una în Treime, fiindcă El este Fiul Tatălui şi nimeni nu poate recunoaşte în profetul din Galileea pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu dacă nu-l învaţă Duhul Sfânt să vadă, să înţeleagă şi să se încredinţeze acestei descoperiri.

Aşa că aici avem o a patra mărturisire care ne îngăduie să stăm faţă către faţă cu Dumnezeu întru adevăr şi să mărturisim în duh (In. 4, 23). Şi la urmă vine „miluieşte-ne pe noi”. „Miluieşte-ne” este termenul românesc pentru „eleison”. Când spunem, la unele slujbe, „kyrie eleison” spunem de fapt tocmai asta: „Doamne miruieşte”.

Motivul pentru care doresc să insist asupra acestor cuvinte pe care le folosim în rugăciune se datorează faptului că, spre deosebire de limbile vechi, în toate limbile moderne cuvintele au căpătat semnificaţii specializate şi limitate. Adeseori folosim în rugăciune cuvinte care sunt deosebit de bogate, dar nu remarcăm adâncimea a ceea ce spunem, pentru că ne raportăm la sensul obişnuit al acestor cuvinte, deşi ele ar fi putut avea ecouri adânci în inimile noastre dacă le-am fi legat de alte lucruri pe care le ştim.

Aş dori să vă dau un exemplu care i-ar putea şoca pe cunoscătorii limbilor clasice, pentru că filologia presupusă de acest exemplu este de o calitate îndoielnică, dar pentru că acest exemplu este construit pe un calambur exprimat cu secole în urmă de Părinţii greci care-şi cunoşteau limba şi nu se jenau să facă un joc de cuvinte, voi profita şi eu de asta.

Cei mai mulţi dintre noi întrebuinţăm cuvintele „Kyrie eleison”, sau „Doamne miluieşte” în anumite momente ale vieţii. Suntem cel puţin conştienţi că ele există şi ştim cu aproximaţie ce înseamnă, în general, este vorba de un apel la Dumnezeu pentru milă, compasiune, pentru bunătatea inimii. Acum, motivul pentru care cunoscătorul de limbi clasice îmi poate găsi cusur şi mie, şi Părinţilor greci este că unii dintre ei au derivat „eleison” din aceeaşi rădăcină a termenilor greceşti pentru „măslin”, „măslină”, „ulei de măsline”. Să lăsăm însă disputa pe seama specialiştilor, iar noi să cercetăm ce ne-ar putea spune cuvântul din perspectiva  Scripturilor.

Când spunem „Kyrie eleison” ne-am putea mulţumi cu gândul că este vorba de o cerere generală adresată lui Dumnezeu pentru milă. Dacă ar fi doar atât, formula nu ne va satisface, fiindcă nu ne putem preda viaţa în toate aspectele ei acestui „Doamne miluieşte”, plus că în vorbirea obişnuită cuvintele acestea nu mai înseamnă mare lucru.

Dar dacă ne gândim la măslin, la cel din Vechiul şi din Noul Testament, veţi înţelege următorul lucrul: prima dată când măslinul şi ramura de măslin sunt menţionate este la sfârşitul Potopului, când rămurica este adusă lui Noe de un porumbel. (Să fie acelaşi porumbel care se rotea deasupra lui Hristos în ziua botezului său?)

Această ramură înseamnă că mânia lui Dumnezeu s-a sfârşit, că iertarea este oferită în dar şi că ne aşteaptă înainte un timp şi nişte situaţii noi. Aceasta a fost prima menţionare a măslinului. Numai că nu putem interpreta întotdeauna în felul acesta, pentru că nu este destul să avem un timp şi nişte posibilităţi noi la dispoziţie, dacă suntem împietriţi cu inima, dacă voinţa ne este paralizată sau dacă suntem neputincioşi cu mintea sau cu trupul atât în a discerne, cât şi în a urma această cale. Avem nevoie de vindecare, aşa că aminteşte-ţi acum de untdelemnul pe care Bunul samaritean l-a turnat peste rănile celui căzut între tâlhari. Puterea vindecătoare a lui Dumnezeu va face cu putinţă pentru noi să ne folosim de încetarea mâniei Lui, de darul iertării ce ne este oferit şi cu adevărat de darul timpului şi spaţiului şi al veşniciei.

O altă imagine este cea a ungerii preoţilor şi regilor, a celor dintre israeliţi care erau chemaţi să stea pe pragul dintre lumea divină şi cea omenească, între unitatea şi armonia voinţei lui Dumnezeu şi diversitatea şi complexităţile – ca să nu mai pomenim tensiunile şi opoziţiile – lumii oamenilor.

Pentru a fi în stare să stea în acel loc, omului îi trebuie ceva mai mult decât înzestrările proprii: îi trebuie un dar divin. Aceasta era semnificaţia ungerii preoţilor şi regilor.

Dar în Noul Testament toţi suntem preoţi şi regi, iar vocaţia noastră de fiinţe umane şi de creştini întrece tot ceea ce ar putea omul să împlinească.

Suntem chemaţi să devenim şi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos, temple construite pe un loc sfânt şi vrednic de Duhul Sfânt, şi părtaşi ai firii dumnezeieşti(2 Petru, 1, 4). Acestea sunt lucruri care întrec puterile omeneşti, şi totuşi trebuie să fim pe de-a-ntregul umani, în modul profund în care creştinul se gândeşte la umanitate raportându-se la Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Iar pentru a face aceasta avem nevoie de harul şi de ajutorul lui Dumnezeu. Toate acestea ne-au fost arătate prin actul întrupării.

Acum, dacă ne-am gândi cu aceeaşi simplitate – nu e nevoie decât de un dicţionar, o Biblie şi puţină reflecţie – şi dacă ne-am apleca la fel de simplu şi de direct şi asupra altor cuvinte pe care le folosim în rugăciune, atunci ele s-ar umple de sens. În felul acesta am putea deveni mai atenţi la ceea ce spunem, iar rugăciunea noastră nu va fi doar o înşiruire de vorbe goale sau de vorbe care nu mai sunt decât un simbol al unor înţelesuri pierdute, în chipul acesta, ne vom fi gândit la situaţia în care ne aflăm înainte de a rosti „Kyrie eleison”, adică „Doamne miluieşte, Doamne îndură-te de mine, Doamne toarnă dragostea Ta şi milostivirea Ta în mine”.

Am căzut în cea mai adâncă prăpastie? Ne întâlnim cu posibilităţi nesfârşite, dar fără a putea urma nici una din ele fiindcă suntem răniţi atât de grav? Suntem vindecaţi, dar totodată confruntaţi cu o vocaţie atât de mare, încât nu îndrăznim să ne gândim la ea fiindcă suntem atât de mici?

Însă orice vocaţie poate fi împlinită, în măsura în care Dumnezeu ne dă puterea să o urmăm. Iar aceasta presupune o atentă chivernisire a cuvintelor, precum şi o astfel de întrebuinţare a lor, încât ele să devină icoane ale simţămintelor noastre; pentru a izbuti, trebuie să aducem şi să adunăm în jurul cuvintelor întreaga intensitate şi adâncime a vieţii noastre personale.

Dar dacă cuvintele pe care le folosim nu sunt făcute adevărate prin felul în care trăim, vor rămâne lipsite de noimă şi nu vor duce nicăieri, fiindcă vor fi precum un arc care nu poate trage fiindcă îi lipseşte coarda.

Este cu totul lipsit de rost să-i cerem lui  Dumnezeu ceva pentru care suntem nepregătiţi.

Dacă spunem „Oh, Doamne, scapă-mă din ispita cutare sau cutare” în timp ce căutăm prin orice mijloc posibil să săvârşim păcatul respectiv, sperând că Dumnezeu a căpătat controlul situaţiei prin rugăciunea noastră şi astfel ne va scoate din ispită, nu vom avea prea mari şanse de succes.

Dumnezeu ne dă putere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, în rugăciunile noastre, Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru că noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facem noi cu puterea Lui.

Vieţile sfinţilor sunt lămuritoare în această privinţă, şi în viaţa Sfanţului Filip Neri (Preot şi duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat  promovării sfinţeniei vieţii preoţilor catolici şi a importanţei predicii în cultul creştin) este descrisă tocmai o astfel de situaţie.

Sfântul Filip era un om mânios, care se certa din nimic şi care avea puternice izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea, desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confraţilor săi. Într-o zi a simţit că nu mai putea continua astfel. Din relatarea vieţii lui nu aflăm dacă aceasta  s-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea  suporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o dată spre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoi ieşi afară, plin de nădejde. Prima persoană pe care o întâlni fu unul dintre fraţi care nu-l supărase niciodată cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duşmănos şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânia lui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf, pentru a-l întâlni pe un alt confrate, care întotdeauna fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă. Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. Atunci Filip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înaintea statuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nu ţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta?” Iar Domnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai de aceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să dobândeşti pacea”.

Cred că este foarte important să înţelegem că Dumnezeu va lucra în felul acesta. Nu va sta pe cruce pentru tine la nesfârşit. Există un moment în care trebuie să-ţi iei propria ta cruce. Fiecare dintre noi trebuie să ne luăm crucea, iar atunci când cerem ceva în rugăciunile noastre presupunem prin implicaţie că o vom face cu toată însufleţirea pe care-o putem da acţiunilor noastre şi cu tot curajul şi energia pe care le avem. Şi mai ales, cu toată puterea pe care ne-o va dărui Dumnezeu. Dacă nu vom proceda astfel, rugăciunea noastră nu va fi decât o pierdere de timp.

Aceasta înseamnă că şi „Kyrie eleison” şi oricare alte cuvinte de felul acesta pe care le-am rosti trebuie să fie îndreptate către noi înşine. Mintea noastră trebuie să fie formată, plămădită potrivit cuvintelor noastre, plină de ele şi în armonie cu acestea.

Inima noastră trebuie să le accepte cu deplină convingere şi să le exprime cu toată puterea de care suntem capabili, iar voinţa noastră trebuie să le cuprindă şi să le prefacă în lucrare. De aceea, rugăciune şi lucrare trebuie să devină două expresii ale aceleiaşi situaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Dacă acestea lipsesc, ne pierdem timpul.

Care este rostul de a-I vorbi lui Dumnezeu despre problemele noastre, dacă atunci când ne dă puterea să le combatem noi aşteptăm cu mâinile în sân până când El le va rezolva în locul nostru?

Ce sens poate fi în repetarea unor cuvinte care au ajuns într-atât de tocite, atât de subţiate, de nesemnificative încât nu ne mai pot folosi decât la păstrarea unei relaţii cu Dumnezeu, care a ajuns atât de fragilă precum o pânză de păianjen?

Prin urmare, alege cuvintele potrivite, alege-le şi adună-ţi întreaga atenţie în ele, fiindcă acestea sunt cuvinte ale adevărului şi cuvintele pe care Dumnezeu le va auzi pentru că sunt adevărate. Pune-ţi toată inima în ele. Fiindcă sunt adevărate, fă ca aceste cuvinte să fie vii în mintea ta, şi fă-le să străpungă până în străfundurile inimii tale.

Cuvintele de rugăciune sunt întotdeauna cuvinte ale dedicării. Nu poţi să rosteşti o rugăciune fără a socoti că „dacă spun acest lucru, atunci asta este ceea ce am de făcut în situaţia respectivă”. Atunci când Îi spui lui Dumnezeu: „Orice-ar fi, cu orice preţ, mântuieşte-mă, Doamne”, trebuie să-ţi aminteşti că este necesară şi voinţa în cererea ta, fiindcă într-o zi Dumnezeu va spune: „Acesta este preţul”.

Scriitorii din vechime spuneau: „Dă-ţi sângele şi Dumnezeu ţi-L va da pe Duhul”.

Acesta este preţul. Lasă-le pe toate, şi vei primi Împărăţia. Părăseşte robia, şi vei primi libertatea. După cum voinţa ta este deja angajată nu doar în actul de rugăciune, ci şi în toate urmările acelei rugăciuni, tot astfel trebuie să fie şi trupul tău, fiindcă o fiinţă omenească nu este numai un suflet care are de vieţuit pentru o vreme într-un trup. El este o fiinţă care este trup şi suflet, o unică fiinţă, pe care o numim Om.

În rugăciune avem de făcut deci şi un efort fizic care ţine de atenţia fizică şi de modul fizic în care te rogi. Postirea, atunci când mâncarea te-a îngreunat pentru rugăciune, este de asemenea necesară. Dacă vei face toate acestea, te vei afla bătând la uşă.

Acum, dacă vrem să adâncim aceste cuvinte, să pătrundem înăuntrul lor, aşa cum cineva ar sfredeli pământul pentru a ajunge la bogăţiile din adânc, atunci trebuie să ne asumăm un risc, iar acest risc este cel care însoţeşte de fiecare dată efortul de a pătrunde în adâncuri. Pare simplu.

Cu toţii suntem de părere că suntem profunzi şi deci, cu cât ajungem mai în profunzimea noastră, cu atât peisajul va fi mai încântător. Nu este chiar atât de simplu. Este adevărat că atunci când am atins un anumit nivel de profunzime, lucrurile sunt în regulă, însă călătoria într-acolo seamănă destul de mult cu povestirile despre dobândirea Graalului. Sunt tot felul de monştri pe care-i întâlnim pe drum, monştri care nu sunt demoni, care nu sunt oamenii din jurul nostru, ci chiar noi înşine. Lucrul acesta face călătoria mult mai respingătoare şi mai dificil de întreprins.

În mod obişnuit, ceea ce ne face să vieţuim în afara noastră sunt lăcomia, teama şi curiozitatea.

Un savant francez, Alexis Carrell, a spus într-o carte numită „Omul, un necunoscut” că dacă te vei întreba unde sfârşeşte personalitatea ta vei vedea că limba unui individ lacom este proiectată ca nişte tentacule către toate bunurile lumii; ochii unui individ curios sunt precum nişte tentacule proiectate şi lipite de toate cele din jur; urechile celor atenţi la orice zvon şi orice şoaptă se măresc şi ar vrea să se suprapună peste lume.

Dacă te-ai putea desena aşa cum arăţi în felul acesta, vei constata că prea puţin a mai rămas din tine, de vreme ce îţi eşti aproape cu totul exterior. De aceea, primul lucru pe care îl ai de făcut este să-ţi retragi tentaculele. Nu poţi păşi înlăuntrul tău când îţi eşti cu totul exterior.

Fă o probă şi te vei putea convinge, vei descoperi un număr de alte lucruri folositoare de-a lungul drumului, încercă să-ţi faci timp să stai singur cu tine însuţi: închide uşa şi zăboveşte în camera ta într-un moment în care nu ai altceva de făcut. Spune: „Acum sunt cu mine însumi”, şi nu fa nimic altceva. După un timp uimitor de scurt te vei simţi aproape cu siguranţă plictisit. Aceasta ne învaţă un lucru de mare folos. Ne atrage atenţia asupra faptului că, dacă după zece minute de stat singuri cu noi înşine ne simţim în felul acesta, nu este nici o mirare că şi alţii se vor simţi la fel de plictisiţi în compania noastră! De ce? Pentru că avem atât de puţin de oferit nouă înşine ca hrană pentru mintea, pentru sensibilitatea şi pentru viaţa noastră.

Dacă-ţi vei privi viaţa cu minuţiozitate vei descoperi curând că trăim atât de rar din ceea ce avem în noi înşine; în schimb, răspundem la tot felul de aţâţări şi excitaţii. Cu alte cuvinte, trăim prin oglindire, prin reacţie la stimuli.

Ceva se întâmplă şi noi ripostăm, cineva vorbeşte, iar noi răspundem. Dar atunci când suntem lipsiţi de orice ne-ar putea stimula să gândim, să vorbim ori să acţionăm, ne dăm seama că, de fapt, în noi nu ar mai fi rămas ceva care să ne îndemne să acţionăm în vreun fel anume. Iar aceasta este pe drept cuvânt o descoperire dramatică.

Suntem cu totul deşerţi, nu mai acţionăm dinspre noi înşine, ci acceptăm ca viaţă a noastră o viaţă care în realitate se hrăneşte cu ceea ce ne este străin şi exterior; ne-am obişnuit ca lucrurile să se petreacă într-un anumit fel, care ne constrânge să facem alte lucruri. Cât de rar putem trăi însă numai datorită adâncimii şi bogăţiei despre care presupunem că se află în noi înşine!

În romanul lui Dickens “Pickwick Papers” există un fragment care este o foarte bună descriere a vieţii mele şi probabil şi a vieţii tale.

Pickwick se duce la club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţime de întrebări. Printre altele, el întreabă: „Spune-mi, cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să poată trage aşa o trăsură de mare şi de grea?” Birjarul îi răspunde: „Nu este o chestiune de cal, Sir, ci una de roţi”, la care dl Pickwick întreabă iarăşi: „Ce vrei să spui?”

Atunci birjarul îi explică: „Ştiţi, trăsura are nişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, încât este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât să se mişte roţile, pentru ca apoi bietul animal să trebuiască să gonească pentru a-şi salva viaţa”.

Cam aşa este şi cu felul în care trăim cea mai mare parte din timp. Noi nu suntem calul care trage, ci mârţoaga care fuge de trăsura care ameninţă să vină peste el şi să-l strivească.

Neştiind încă în ce fel să acţionăm cât timp suntem lipsiţi de o determinare exterioară, descoperim că nu ştim ce să facem cu noi înşine şi atunci devenim tot mai plictisiţi. De aceea, mai întâi de toate trebuie să înveţi să stai împreună cu tine însuţi şi să înfrunţi plictiseala, extrăgând din această experienţă orice semnificaţie posibilă.

După o vreme treaba asta se dovedeşte a fi încă şi mai groaznică decât plictiseala, pentru că noi nu suntem pur şi simplu plictisiţi într-un fel care ne permite să spunem „Sunt o persoană activă şi de folos pentru aproapele meu. Fac întotdeauna binele, iar pentru mine a fi într-o stare de inactivitate în care să nu fac nimic pentru nimeni este o încercare serioasă”, începem să aflăm şi altceva în plus.

Suntem plictisiţi atunci când încercăm să ieşim din plictiseală, căutând în interiorul nostru pentru a vedea dacă există ceva salvator în noi. Destul de curând descoperim că nu există nimic, fiindcă toate lucrurile la care ne-am putea gândi le-am gândit deja de zeci de ori. Toată gama de emoţii pe care o avem în noi a ajuns ca un pian pe care l-am închis, fiindcă nu mai avem nimic de-a face cu cântarul. Avem nevoie de altcineva care să vină să cânte la clapele lui. Nu avem niciodată chef de nimic, aşa că avem o stare de nelinişte care ne poate duce la una de chin. Dacă-i citeşti pe Părinţii Pustiei, care aveau o bună experienţă a acestor lucruri, sau pe călugării care şi-au petrecut întreaga viaţă în mănăstire, vei vedea că există momente în care aceştia fugeau pur şi simplu din chilie strigând după ajutor, încercând să întâlnească ceva sau pe cineva, indiferent de lucrul sau de persoana respectivă. Până şi diavolul însuşi ar fi fost de preferat deşertăciunii contemplării de sine.

Unul din scriitorii duhovniceşti, Teofan Zăvorâtul, spune că „cei mai mulţi oameni sunt ca nişte aşchii de lemn răsucite în jurul propriului gol”. Dacă suntem cu adevărat cinstiţi, trebuie să admitem că aceasta este o descriere foarte potrivită a stării în care practic ne găsim cu toţii.

Trebuie deci să fim în stare să ne luptăm cu acest chin şi să spunem: „Nu mă voi lăsa biruit, ci voi stărui până când voi ajunge în punctul în care această stare mă va determina să fac ceea ce voinţa bună este neputincioasă”, într-adevăr, vine o clipă, un moment de deznădejde şi groază, care ne face să ne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şi să strigăm: „Doamne îndură-Te! Pier, Doamne, scapă-mă!” Descoperim atunci că nu este nimic în noi înşine care să ne poată da viaţă, sau mai curând, care să fie viaţă; că tot ceea ce numeam viaţă şi ne imaginam că era viaţa era în afara noastră şi că înlăuntrul nostru nu era nimic.

Apoi privim în abisul de nimic şi simţim că pe măsură ce mergem mai în adânc, tot mai puţin rămâne din noi. Acesta este un moment periculos, momentul în care trebuie să ezităm.

În acest punct am atins primul nivel al adâncimii, de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci la nivelul la care nu făceam altceva decât să ne desprindem de aproapele nostru pentru a rămâne singuri până când ajungeam să ne plictisim de noi înşine -lucru care ne ofensa – şi la care ne pierdeam astâmpărul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţin apăsaţi, nu aveam încă nici un motiv să strigăm după ajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreaga minte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacă Dumnezeu nu Se grăbeşte, eu pier, nu mai am altă nădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din această adâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de viaţă oglindită, dar nu la viaţa adevărată.

Acesta este momentul în care putem începe să batem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo de care se află nădejdea, acea nădejde pe care Bartimeu, orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o în ceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristos trecea prin dreptul lui (Marcu 10, 46-52; Luca 18, 35-43).

Ştim din Evanghelii că Bartimeu se găsea pe marginea drumului, orb fără vreo nădejde de vindecare, lipsit de credinţă şi de speranţa în ajutorul omului, limitat la a cerşi pentru a-şi duce viaţa, fără să se aştepte propriu-zis la milostenie din dragoste, ci la acel fel de milă care constă în a azvârli monede cuiva fără a-i privi vreodată faţa.

Şi, într-o zi, acest om, care de-acum lepădase orice nădejde, care zăcea în ţărână cu orbirea lui cu tot, a auzit de omul, de noul proroc care săvârşea minuni prin toată Ţara Sfântă. Să fi avut ochi sănătoşi, L-ar fi căutat poate, colindând întreaga ţară în căutarea Lui, dar în stare lui nu avea cum să dea de urma acestui vindecător itinerant.

Aşa că rămase acolo unde se găsea, iar gândul că se afla undeva în apropiere cineva care să-l vindece, îi făcea deznădejdea şi mai mare, şi mai ascuţită.

Iar într-o zi a auzit trecând o mulţime pe-acolo, o mulţime care răsuna ca nici o alta. Se poate, aşa cum se întâmplă în cazul orbilor, ca el să fi căpătat un simţ al auzului şi o sensibilitate mai mari decât ale noastre, fiindcă a strigat: „Cine trece pe-aici?” şi i s-a răspuns: „Iisus din Nazaret”.

În momentul acela, orbul ajunse în punctul de cea mai puternică deznădejde şi cea mai puternică speranţă. Cea mai puternică speranţă, pentru că Hristos trecea prin apropiere, dar această speranţă era umbrită de o teribilă deznădejde, fiindcă mai erau doar câţiva paşi până ce El ar fi ajuns în dreptul lui Bartimeu, iar apoi urmau alţi câţiva paşi şi Acela ar fi trecut, fiind puţin probabil că mai avea să treacă vreodată pe-acolo. Şi cu această nădejde fără de nădejde, începem să plângem şi să strigăm: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Era o desăvârşită mărturisire de credinţă. Iar în acel moment, tocmai datorită unei deznădejdi atât de mari a putut să strângă o speranţă atât de cutezătoare pentru a fi vindecat, salvat, făcut întreg. Şi Hristos l-a auzit.

Există un nivel al deznădejdii care este în legătură cu speranţa deplină şi desăvârşită. Este punctul în care, ajungând înlăuntrul nostru, suntem în stare să ne rugăm; în acest punct, „Doamne miluieşte” este îndeajuns. Nu avem trebuinţă să exprimăm nici unul din acele cuvântări înflorite pe care le găsim în manualele de rugăciuni. Este destul să strigăm deznădăjduiţi: „Ajutor!”, şi vom fi auziţi.

De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, Îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.

Ne adresăm celor mari ai lumii acesteia şi fiilor oamenilor, spunând: „Doamne, dă-le lor puterea de a face acestea pentru mine.” Cât de rar se întâmplă să ne depărtăm de la stăpânii acestei lumi şi de la fii oamenilor şi să zicem: „Nu voi cere ajutorul nimănui, ci vreau ca Tu să mă ajuţi”. Când deznădejdea noastră vine din adâncimea potrivită, dacă lucrul pe care îl cerem şi după care strigăm este atât de important, încât reprezintă toate nevoile vieţii noastre, de-abia atunci vom găsi cuvinte de rugăciune şi vom putea atinge esenţa rugăciunii, întâlnirea cu Dumnezeu.

Iar acum, încă ceva despre nelinişte. Legătura o face şi în acest caz Bartimeu. El a strigat, dar ce ne spune Evanghelia despre toţi ceilalţi din preajmă? Că au încercat să-l facă să tacă, şi aproape că-i putem vedea pe toţi oamenii evlavioşi, cu ochii sănătoşi, tari pe picioarele lor, plesnind de sănătate, înconjurându-L pe Hristos şi dorind să discute lucruri savante legate de Împărăţia ce va veni, despre taine ale Scripturii etc., ei bine, toţi aceştia se întorc spre Bartimeu spunându-i: „Ce tot pofteşti, nu poţi să taci o dată? Ce tot îi dai cu «ochii tăi, ochii tăi», de parcă asta ar putea conta atunci când vorbeşti despre Dumnezeu?”

Bartimeu era ca cineva care apare din senin pentru a-I cere lui Dumnezeu un lucru de care are o disperată nevoie chiar în toiul unei ceremonii, întrerupând astfel buna ei desfăşurare. Desigur, unul ca acesta ar fi dat afară numaidecât. Ar fi redus la tăcere. Numai că Evanghelia ne mai spune şi că, în ciuda tuturor celor care voiau să-i închidă gura, orbul continua să strige tocmai pentru că era vorba de un lucru atât de preţios pentru el. Cu cât aceia încercau mai mult să-l facă să tacă, cu atât striga el mai tare.

Iată ce vreau să spun. În Grecia este cinstit un sfânt pe nume Maxim, un tânăr care, intrând într-o zi în biserică, a auzit citindu-se din locul acela din Evanghelie în care se spune că trebuie să ne rugăm neîncetat (1 Tes. 5, 17). Cuvintele acelea îl impresionară în mod deosebit, iar el se frământa, gândindu.-se că îi va fi cu neputinţă să împlinească această poruncă.

Ieşind din biserică, se duse în munţii învecinaţi şi începu să se roage fără încetare. Nefiind decât un simplu ţăran grec, nu ştia mai mult decât Rugăciunea Domnească şi alte câteva rugăciuni. Aşa că, după cum ne povesteşte chiar el, a început să le spună pe acestea, iarăşi şi iarăşi, fără oprire. Apoi se simţi foarte bine. Se ruga, era cu Dumnezeu, se simţea deosebit de fericit, totul îi părea atât de minunat, afară de faptul că soarele începu să apună şi se făcea tot mai rece şi mai întuneric, şi, pe măsură ce se lăsa noaptea, începu să audă tot felul de zgomote îngrijorătoare – ramuri ce pocneau sub apăsarea fiarelor sălbatice ce umblau pe-acolo, scăpărări de ochi, ţipetele animalelor mai mici ucise de cele mai mari, şi tot aşa. Atunci simţi că era doar el, singur, o făptură slabă şi fără apărare într-o lume a primejdiei, a morţii, a uciderii, o lume în care nu putea avea nici o scăpare şi nici un ajutor dacă Dumnezeu nu i l-ar fi dăruit.

A încetat deci să mai spună Tatăl Nostru şi Crezul; în schimb, a făcut precum Bartimeu, a început să strige: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Strigă în felul acesta toată noaptea, deoarece fiarele şi ochii scăpărători din întuneric nu-i dădură nici un răgaz pentru somn. Apoi se făcu dimineaţă şi, de vreme ce toate fiarele se duseră să se culce, se gândi: „Acum mă pot ruga aşa cum începusem”. Numai că i se făcu foame. Aşa că voi să se ducă să culeagă nişte boabe oarecare, însă pe când se îndrepta spre nişte tufişuri îşi dădu seama că fiarele şi ochii aceia scăpărători trebuie să se fi ascuns tocmai prin acele tufişuri. Deci începu să calce cu mare grijă, şi la fiecare pas zicea:  „Doamne Iisuse Hristoase, scapă-mă, ajută-mă, păzeşte-mă, izbăveşte-mă! O, Dumnezeule, ajută-mă, scapă-mă”, şi de bună seamă că pentru fiecare bobiţă pe care o strângea se ruga astfel de câteva ori.

Timpul trecu şi, după mulţi ani, întâlni un foarte nevoitor bătrân şi încercat, care-l întrebă cum învăţase să se roage neîncetat. Maxim i-a răspuns:; „Cred că diavolul e cel care m-a învăţat să mă rog aşa”. Celălalt i-a zis: „Cred că ştiu ce vrei să spui, dar aş vrea să fiu sigur că te-am înţeles bine”. Nicolae îi explică felul în care se obişnuise treptat cu toate acele zgomote şi primejdii din timpul zilei şi din timpul nopţii. După acestea îi veniră ispite, ispite ale trupului, ale minţii, ale inimii, iar apoi atacuri şi mai puternice din partea diavolului. De atunci nu mai trecu nici o clipă din zi ori din noapte în care să nu strige către Dumnezeu: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă, scapă-mă, ajută, ajută, ajută”.

Iar într-o zi, după ce paisprezece ani trecură în felul acesta, i se arătă Domnul, şi din clipa aceea liniştea, pacea şi netulburarea veniră peste el. Nu mai rămăsese nici o umbră de teamă – nici de întuneric, nici de demoni -, Domnul împăraţi peste el şi o risipi pe toată. „Atunci, zise Maxim, am înţeles că fără Domnul sunt cu totul neputincios. De aceea, chiar şi când mă aflam netulburat, împăcat şi fericit, continuam să spun «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»”. Astfel, Maxim se încredinţase că numai în milostivirea lui Dumnezeu se pot găsi orice pace a inimii şi a minţii, orice linişte a trupului şi orice dreptate a voinţei.

Aşadar, Nicolae învăţă să se roage nu în ciuda tulburărilor, ci datorită lor şi pentru că tulburarea era pricinuită de un pericol real. Dacă ne-am da seama că noi ne aflăm în nişte primejdii şi mai mari, că diavolul ne dă târcoale încercând să ne înhaţe şi să ne nimicească şi că fiecare întâlnire este o judecată, o criză, o situaţie în care suntem chemaţi fie să-L primim pe Hristos, fie să fim vestitorul lui Hristos pentru persoana cu care ne întâlnim, dacă am înţelege că întreaga noastră viaţă are o asemenea concentrare de înţelesuri, atunci am putea să strigăm şi să ne rugăm fără încetare, iar tulburările nu ar fi o piedică, ci tocmai condiţia şi mijlocul prin care am deprinde rugăciunea atunci când suntem încă prea neştiutori pentru a ne putea ruga din străfundul nostru fără nici un alt imbold, fără a fi provocaţi să ne rugăm.

Şi totuşi, atunci când nu ştim nimic despre rugăciune, când nu ne-am rugat deloc sau prea puţin în viaţa noastră, cum am putea să învăţăm să ne rugăm în condiţiile vieţii în care trăim? Am verificat aceasta într-o varietate de situaţii, în anii de practică medicală, vreme de cinci ani în timpul războiului, ca preot, şi am văzut că este posibil. Este posibil, în măsura în care eşti destul de simplu şi de deschis pentru asta. Şi iată cum.

Trezeşte-te de dimineaţă, iar primul lucru pe care-l faci să fie cel de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ea, chiar dacă nu te simţi în mod deosebit fericit pentru ziua care urmează. „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, să ne bucurăm şi să fim mulţumitori întru ea.”( Ps. 117, 24)

Sfârşind aceasta, acordă-ţi răgazul de a pătrunde adevărul spuselor tale şi ceea ce ele înseamnă de fapt – un înţeles care se găseşte probabil la nivelul convingerii adânci şi nu la unul euforic. Apoi scoală-te, spală-te, îmbracă-te, fă tot ceea ce mai ai de făcut şi întoarce-te din nou la Dumnezeu, întoarce-te la El cu aceste două convingeri.

Prima afirmă că eşti al lui Dumnezeu, iar a doua că şi ziua aceasta este a lui Dumnezeu, o zi pe deplin nouă, cu totul proaspătă. Această zi nu a mai existat până acum. Pentru a vorbi în termeni ruseşti, este precum o întindere nemărginită acoperită de o zăpadă imaculată. Nimeni nu a umblat încă prin ea. Stă neatinsă şi pură înaintea ta. Deci ce urmează acum? Ce urmează acum este să-I ceri lui Dumnezeu să binecuvânteze această zi, ca tot ce se va întâmpla în ea să fie binecuvântat şi orânduit de El. Iar apoi va trebui să iei lucrurile în serios, fiindcă nu de puţine ori spunem „binecuvântează-mă, Doamne”, şi, primind binecuvântarea, ne purtăm asemenea Fiului rătăcitor – ne strângem toate bunurile şi o apucăm într-aiurea, pentru a duce o viaţă destrăbălată.

Această zi este binecuvântată de Dumnezeu, este a Lui, iar acum să intrăm şi noi în ea. Păşeşti în ziua aceasta ca vestitor personal al lui Dumnezeu; pe oricine ai întâlni, întâlneşti mergând pe drumul pe care Dumnezeu ţi l-a pregătit. Te afli acolo pentru a fi prezenţa Domnului Dumnezeu, prezenţa lui Hristos, prezenţa Duhului, prezenţa Evangheliei – acesta este rostul tău în această zi anume.

Dumnezeu nu a spus niciodată că atunci când, lucrând în Numele Lui, vei intra într-o situaţie grea, El va fi cel răstignit, iar tu cel înviat. Trebuie să fii pregătit ca, în Numele Lui, să intri în tot felul de situaţii, una după alta, să umbli aşa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu: printre umilinţe cu smerenie, totdeauna în adevăr şi gata să fii prigonit, şi tot aşa.

De obicei, atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu ne aşteptăm să vedem imediat un efect minunat, lucruri despre care citim uneori în vieţile sfinţilor. De pildă, atunci când, loviţi peste un obraz, îl întoarcem şi pe celălalt, cu toate că nu ne aşteptăm deloc să fim loviţi iarăşi, ci ne aşteptăm să-l auzim pe agresor spunând „oh, câtă smerenie!” – crezi că ţi-ai luat atunci răsplata, iar celălalt şi-a dobândit mântuirea. Numai că lucrurile nu se petrec în felul acesta. Trebuie să plăteşti preţul, şi adeseori eşti lovit cu putere.

Ceea ce contează este să fii pregătit pentru asta. În ce priveşte ziua de care vorbim, dacă primeşti că această zi a fost binecuvântată de Dumnezeu, aleasă de El cu mâna Lui, atunci orice ţi se întâmplă în ea este un dar al Său, fie că este amar sau dulce, că-ţi place sau nu. Este darul personal al lui Dumnezeu, şi dacă îl primeşti în felul acesta atunci vei putea înfrunta orice situaţie, însă în cazul acesta, trebuie să o întâmpini consimţind că orice se poate întâmpla, indiferent că-ţi place sau nu, iar dacă umbli astfel în Numele lui Dumnezeu de-a lungul unei zile care a ieşit nouă şi proaspătă din propriile Lui mâini şi care a fost binecuvântată pentru ca tu să o poţi trăi, atunci pe drept cuvânt îţi vei putea face rugăciunea şi viaţa precum două feţe ale aceleiaşi monede. Vei acţiona şi te vei ruga într-o singură respiraţie, fiindcă toate situaţiile care vor urma una celeilalte au nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cu ani în urmă am vorbit despre lucrurile acestea la Taize şi am rămas în corespondenţă cu aproape treizeci de băieţi şi fete de acolo. Unul din aceşti tineri mi-a scris: „Am încercat să vă urmez sfatul. M-am străduit din răsputeri. Nici măcar un minut nu trecea fără să mă rog şi să fac ceva, rugăciune şi făptuire şi tot aşa întruna, iar acum nu mai pot auzi cuvântul lui Dumnezeu, nu mai pot suporta acest fel de rugăciune”. I-am răspuns acestei fete: „Ai făcut indigestie. Trebuia să fii realistă în rugăciune, tot aşa cum avem simţul realităţii în viaţa obişnuită. Nu se poate ca, fără să te fi rugat vreodată până atunci, să începi un dialog cu Dumnezeu şi un program de rugăciune de 18 ore pe zi fără încetare, în timp ce te ocupi şi de alte lucruri. Dar poţi să pui cu uşurinţă deoparte un moment sau două în care să-ţi angajezi întreaga putere. Întoarce-ţi numai ochii spre Dumnezeu, zâmbeşte-I – începe în felul acesta.

Există momente în care-I poţi spune lui Dumnezeu «trebuie să mă odihnesc, nu am putere să fiu cu Tine neîncetat», ceea ce este perfect adevărat, încă nu eşti în stare să înduri compania lui Dumnezeu în permanenţă. Nu-i nimic, spune-I lucrul acesta. Dumnezeu o ştie oricum foarte bine, indiferent cum vei proceda. Du-te deoparte, spune pentru o clipă «vreau doar un moment de odihnă. Pentru un timp, accept să nu fiu chiar atât de sfânt».”

În felul acesta ne putem odihni şi privi la lucruri care sunt de asemenea lucruri ale lui Dumnezeu -copaci, clădiri -, iar apoi să ne întoarcem din nou la El. Dacă încercăm să ne rugăm neîncetat, vom fi biruiţi în scurt timp; dar dacă ne alegem în mod chibzuit momentele de rugăciune, vom putea ajunge la o astfel de rugăciune.

Dacă vei proceda aşa, te vei putea ruga. Poţi să încerci şi mai mult, dar nu uita să fii întotdeauna cu luare-aminte, fiindcă există un păcat, pe care Părinţii duhovniceşti îl numesc „lăcomia duhovnicească”, care constă în a dori tot mai mult din Dumnezeu într-un moment în care ar trebui să ţii regim şi să guşti numai câte puţin şi atât cât îţi este potrivit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s