Interviu


cu Arhiepiscopul Antonie

de Timothy Wilson

Timothy Wilson: V-aţi născut în Rusia?

Arhiepiscopul Antonie: De fapt, m-am născut în Elveţia, deoarece tatăl meu era diplomat şi s-a întâmplat ca ai mei să fie acolo când m-am născut. Dar ne-am întors în Rusia chiar înainte de Primul Război Mondial.

Ce s-a întâmplat după aceea?

Tatăl meu s-a dus în misiune în Orient, în Persia; acolo mi-am petrecut a doua parte a copilăriei mele.

Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră după Revoluţia rusă?

Am străbătut nordul Persiei pe cai şi în căruţe, am trecut munţii Kurdistanului, apoi am traversat Tigrul şi Eufratul îmbarcaţi pe un şlep. Până la urmă ne-am trezit într-un vaporaş englezesc care mergea spre India, iar de-acolo ne-am urcat într-un vapor care se îndrepta spre Southampton. Spun că mergea „spre” şi nu „la”, fiindcă nu am mai ajuns acolo de fapt. Chiar în momentul plecării, ni s-a spus că vaporul era prea vechi pentru a putea rezista vreunei furtuni, lucru care m-a făcut să fiu plin de speranţe – de pildă, că aş putea sfârşi asemenea lui Robinson Crusoe, izolat pe o insulă pustie.

Nu puteam pricepe nici în ruptul capului cum putea mama să fie atât de lipsită de romantism, încât să-şi dorească vreme prielnică; cumva însă Dumnezeu s-a întâmplat să ţină partea adulţilor, aşa că în cele din urmă am sosit cu bine la Gibraltar. Numai că de-aici vaporul nu putea merge mai departe. În felul acesta, o parte din bagajele noastre au ajuns la Southampton – le-am recuperat paisprezece ani mai târziu, trebuind să plătim o liră pentru vamă. Între timp am călătorit prin Spania, Franţa, Austria şi Iugoslavia, în cele din urmă ne-am întors în Austria, unde am mers la şcoală pentru un timp, după care am ajuns iarăşi în Franţa. În 1923, unde ne-am şi stabilit pentru următorii aproximativ douăzeci şi şapte de ani.

Se pare că aţi avut o copilărie romantică, plină de aventuri. Dar ce s-a petrecut cu tatăl dumneavoastră? Ce ocupaţie a avut?

Evident, a trebuit să abandoneze cariera diplomatică, hotărându-se să o încheie definitiv cu trecutul. Aşa că s-a decis să-şi asume responsabilitatea pentru toate grozăviile care se petrecuseră în Rusia, alegând să lucreze ca muncitor necalificat. A lucrat la căile ferate, în fabrici, şi a făcut lucruri de genul acesta până când i-a cedat sănătatea. Atunci s-a dedicat muncii de birou. Dar nu a mai încercat să ajungă la nivelul pe care-l avusese înainte ca diplomat, fiindcă era încredinţat că trecutul era trecut şi că cineva trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplase în Rusia.

Tatăl dumneavoastră pare să fi fost un om extraordinar. Sunt multe lucruri pe care vi le puteţi aminti în legătură cu el?

Îmi amintesc câteva din afirmaţiile lui. Propriu-zis, sunt două lucruri care m-au impresionat, şi pe care le-am păstrat pentru tot restul vieţii. Unul din acestea este despre viaţă. Îmi amintesc că mi-a spus după o sărbătoare: „Sunt îngrijorat pentru tine”, iar eu i-am răspuns: „Crezi că aş putea avea un accident?” Atunci el mi-a zis: „Asta n-ar fi nimic, chiar dacă ai fi omorât. Mă gândeam că ţi-ai pierdut integritatea”. Iar altă dată mi-a zis: „Să nu uiţi niciodată că a fi viu sau a fi mort nu înseamnă mare lucru. Ceea ce contează este lucrul pentru care trăieşti şi lucrul pentru care eşti gata să mori”. Aceste lucruri au fost temelia educaţiei mele şi arată un sens al vieţii pe care mi l-a transmis.

Cum a fost afectată educaţia dumneavoastră de-a lungul acestei perioade?

După un timp în care am frecventat şcoala ca toţi ceilalţi copii, de la vârsta de doisprezece ani am început să lucrez, dând meditaţii copiilor mai mici decât mine, pentru a-mi putea plăti cărţile de care aveam nevoie la şcoală.

La ce materii dădeaţi meditaţii?

Aritmetică şi orice altă materie pe care eu o ştiam, iar ei nu. Ceva mai târziu am meditat la latină, pe care o ştiam foarte bine, şi în felul acesta am reuşit să-mi plătesc universitatea. Meditam la fizică, chimie şi latină câte trei-patru ore în fiecare seara, iar asta m-a susţinut financiar pe durata studiilor.

Trebuie să fi fost o viaţă foarte grea.

Aşa este; căci nu mai puteam învăţa pentru mine în cursul săptămânii, ci trebuia să fac totul la sfârşitul săptămânii, ceea ce însemna că de cele mai multe ori trebuia să învăţ şi noaptea. Mă culcam la 8 dimineaţa, dormeam până la amiază, şi apoi începeam din nou să lucrez. Ritmul acesta aproape că m-a terminat, dar cel puţin mi-a permis să-mi continui studiile.

În acea vreme studiaţi medicina?

După ce mi-am terminat liceul, unde mă pregătisem în limbi clasice, m-am dus la Şcoala de Ştiinţe a Universităţii Sorbona, unde am studiat fizica, chimia şi biologia. După absolvire, am mers la Facultatea de Medicină pe care am terminat-o în 1939, tocmai când a izbucnit războiul.

Aşadar, în 1939 eraţi medic?

Da. Numai că în septembrie 1939 am fost recrutat, aşa că am fost implicat în război în două moduri – la începutul şi sfârşitul lui, ca medic chirurg în armata franceză, iar în partea de mijloc a războiului în Rezistenţa franceză.

Aţi lucrat într-un spital francez în timpul ocupaţiei germane?

Pentru un timp am lucrat în spital, dar la un moment dat a devenit riscant, pentru că mă înrolasem în Rezistenţă şi trebuia să mă ocup de misiunile încredinţate. Aşa că am părăsit spitalul şi am predat o vreme într-o şcoală.

N-aţi fost prins niciodată.

Nu, mă tem că n-am reuşit să fiu erou nici măcar în felul acesta.

Care era naţionalitatea dumneavoastră?

Am fost apatrid până în 1937, când am solicitat – naţionalitatea franceză, pe care am păstrat-o până acum. Aşa că, tehnic vorbind, sunt francez, însă aparţin acelei generaţii care este rusească în inima ei. Prin educaţie, cultură şi aşa mai departe, nu simt că aparţin pe deplin unei părţi sau alteia. În Rusia mă simt rus datorită limbii şi ţării, care sunt ale mele, deşi nu le aparţin fiindcă sunt un emigrant. Iar în afara Rusiei sunt mult prea rus pentru a mă putea amesteca complet în mediul din jurul meu.

Când aţi devenit creştin? A existat vreun moment decisiv?

Convertirea mea s-a produs în câteva etape. Până pe la 15 ani, am fost un necredincios şi un înverşunat vrăjmaş al Bisericii. Nu ştiam de nici un Dumnezeu, nu aveam nici un interes faţă de El şi uram tot ceea ce avea legătură cu ideea de Dumnezeu.

În ciuda tatălui dumneavoastră?

Da, pentru că până la vârsta de 15 ani viaţa fusese foarte grea, nu aveam un acoperiş sub care să locuim cu toţii, iar eu locuiam la internatul şcolii, unde viaţa era aspră şi violentă. Toţi membrii familiei mele locuiau în diferite colţuri ale Parisului. De-abia pe la 14 ani am reuşit să locuim toţi împreună, ceea ce a fost o adevărată fericire şi binecuvântare – este ciudat să crezi că cineva ar putea descoperi fericirea perfectă într-o casă de la periferia Parisului, dar aşa s-a întâmplat.

Era prima dată de la Revoluţie când aveam şi noi o casă. Dar înainte de asta trebuie să spun că s-a petrecut ceva care mi-a dat mult de gândit. Pe la 11 ani am fost trimis într-o tabără de băieţi, unde am întâlnit un preot care avea în jur de 30 de ani. M-a impresionat ceva la el – avea dragoste de dăruit pentru toţi, iar această iubire nu era condiţionată de cuminţenia noastră, după cum nu era afectată nici de obrăzniciile noastre. Era o necondiţionată putere de iubire. Nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci. Eram iubit acasă, desigur, dar mi se părea ceva firesc. Aveam şi prieteni, dar şi acesta era un lucru firesc; însă o asemenea iubire nu mai întâlnisem vreodată.

La vremea aceea, nu am pus-o în legătură cu ceva anume, găseam doar că acest om era extrem de derutant şi de vrednic de iubit. Numai după un timp, când descoperisem deja Evanghelia, am înţeles că omul acela iubea cu o iubire care era de dincolo de el. Preotul acela ne împărtăşea iubirea dumnezeiască sau, dacă preferaţi, iubirea lui omenească avea o asemenea profunzime, cuprindere şi intensitate, încât ne putea cuprinde pe toţi în ea, fie cu bucurie, fie cu durere, dar oricum, într-o singură iubire. Cred că această experienţă a fost prima mea experienţă spirituală profundă.

Ce s-a întâmplat după aceasta?
Nimic. M-am întors la internat şi totul a urmat ca şi înainte, până când toată familia a ajuns sub acelaşi acoperiş. Când m-am trezit cuprins de fericirea deplină, un lucru neobişnuit s-a întâmplat. Am descoperit dintr-o dată că, dacă fericirea este lipsită de scop, este de nesuportat. Nu puteam accepta o fericire lipsită de rost. Greutăţile şi suferinţa trebuie să fie biruite, întotdeauna este ceva dincolo de ele. Dar pentru că nu avea nici un sens ulterior şi întrucât nu credeam în ceva, fericirea mi se părea alterată. Aşa că am hotărât să cercetez timp de un an dacă viaţa avea vreun sens. Dacă, în timpul acelui an, nu puteam găsi nici un sens, mă hotărâsem să nu mai trăiesc, ci să mă sinucid.

Cum aţi ieşit din această fericire fără sens?

Am început să caut în viaţă un sens diferit de cel pe care l-aş fi putut găsi printr-o dedicare faţă de un ţel oarecare. Studiul şi faptul de a mă face util în viaţă nu m-au convins câtuşi de puţin. Întreaga mea viaţă de până atunci fusese concentrată asupra scopurilor imediate, şi dintr-o dată acestea deveniseră goale. Am simţit ceva extrem de dramatic petrecându-se în sufletul meu, în timp ce totul în jur îmi părea neînsemnat şi lipsit de sens.

Au trecut în felul acesta câteva luni, şi nimic nu apărea la orizont. Într-o zi – era în timpul Postului mare, iar eu eram pe atunci membru al unei organizaţii ruseşti de tineret din Paris – unul dintre şefii organizaţiei a venit la mine şi mi-a zis: „Am invitat un preot să ne vorbească, vino”. Am răspuns cu o indignare violentă că nu voi merge. Nu suportam Biserica. Nu credeam în Dumnezeu. I-am zis că nu mă voi duce ca să-mi pierd timpul, oricât de puţin ar ţine prelegerea.

Şeful nostru era însă un om subtil mi-a explicat că toţi cei din grupul meu au avut aceeaşi reacţie, şi dacă nimeni nu va veni va fi neplăcut pentru toată lumea, de vreme ce preotul, care sosise deja, va trebui să vorbească într-o sală goală. „N-ai decât să nu asculţi, mi-a spus liderul nostru, nu-mi pasă, dar măcar vino, stai jos şi fii prezent fizic”.

Măcar atât devotament puteam să arăt şi eu organizaţiei mele de tineret, aşa că am asistat la întreaga conferinţă. Nu aveam intenţia să ascult. Dar mi s-au ciulit urechile. Deveneam tot mai indignat. Vedeam un tablou al lui Hristos şi al creştinismului care-mi era de neacceptat. Când conferinţa a luat sfârşit, am gonit spre casă, pentru a verifica adevărul celor spuse. Am întrebat-o pe mama mea dacă avea Evanghelia, fiindcă voiam să ştiu dacă Scripturile susţin imaginea monstruoasă cu care rămăsesem în urma cuvântării preotului. Nu aşteptam nimic bun de la lectura care urma, aşa că am numărat capitolele celor patru evanghelii, ca să mă asigur că-l voi citi pe cel mai scurt, pentru a nu-mi pierde timpul în mod nejustificat. Am început să citesc Evanghelia după Marcu.

În timp ce citeam începutul acestei evanghelii, înainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit dintr-o dată conştient de faptul că de cealaltă parte a biroului meu se afla o prezenţă.

Iar certitudinea că acolo era Hristos, stând lângă mine, a fost atât de puternică, încât nu m-a părăsit niciodată de atunci. Acesta a fost adevăratul moment decisiv. Pentru că Hristos era viu şi întrucât eu fusesem în prezenţa Lui, puteam spune cu certitudine că ceea ce Evanghelia afirmă despre răstignirea profetului din Galileea era adevărat şi că centurionul a avut dreptate când a spus: „Cu adevărat Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Numai în lumina Învierii am putut citi cu încredinţare povestea Evangheliei, ştiind că totul era adevărat în ea tocmai pentru că evenimentul imposibil al Învierii era pentru mine mai sigur decât oricare eveniment al istoriei. În istorie trebuie să cred, Învierea este ceea ce ştiu cu siguranţă. După cum vedeţi, nu am descoperit Evanghelia pornind de la mesajul Buneivestiri şi nici nu mi s-a dezvăluit ca o poveste în care se poate crede sau nu. Pentru mine a început ca un eveniment care lăsa toate problemele necredinţei în urmă, fiindcă era o experienţă directă şi personală.

Iar această convingere a rămas cu dumneavoastră pentru tot restul vieţii? Nu aţi avut şi momente de îndoială?

Am devenit absolut sigur în mine însumi de faptul că Hristos este viu şi că anumite lucruri există. Nu aveam toate răspunsurile, dar, fiind atins de acea experienţă, eram sigur că mă aşteptau în viitor răspunsuri, viziuni, posibilităţi. Aceasta este ceea ce înţeleg prin credinţă – nu o îndoială în sensul de a fi în confuzie şi perplexitate, ci a te îndoi pentru a descoperi realitatea vieţii, acel fel de îndoială care te determină să doreşti să cercetezi şi să descoperi mai mult, o îndoială care îţi cere să explorezi.

Când aţi fost hirotonit?

Am fost hirotonit în 1948, dar înainte de asta am depus voturile monahale. Acest lucru a fost făcut în secret, fiindcă statutul de monah era incompatibil cu practica medicală.

Aşa că am trăit un fel de viaţă monahală sub paravanul activităţii medicale, încercând să fiu credincios în mod lăuntric statorniciei, sărăciei, castităţii şi ascultării, însă exprimând toate aceste lucruri în condiţiile serviciului medical în care mă aflam – fie că era vorba de vremurile de război sau de cele de pace care au urmat, când am devenit medic generalist. Iar când am devenit preot, faptul că depusesem voturile a ieşit la iveală. Există însă aşa o mare lipsă de preoţi, că nici unul dintre cei din generaţia mea care s-au făcut monahi cu gândul de a duce o viaţă retrasă nu a avut şansa de a-şi împlini dorinţa. Am fost cu toţii chemaţi de episcopii noştri şi trimişi la lucrarea pastorală.

Dar sunteţi totuşi un monah…

Da.

Însă trăiţi, cum s-ar zice, în piaţa cetăţii.

Nu cred că trăirea în pieţe este diferită cu ceva de trăirea în pustie. A fi sărac material este, într-un fel, mult mai uşor decât a fi sărac în mod lăuntric, în sensul de a nu fi legat de nimic. Acesta este un lucru foarte greu de învăţat şi care se petrece treptat, de la un an la altul, înveţi cu adevărat să apreciezi lucrurile, să-i priveşti pe oameni şi să constaţi frumuseţea lor strălucitoare – fără a dori să te înstăpâneşti peste aceşti oameni.

A smulge o floare înseamnă a intra în stăpânirea ei, înseamnă şi a o ucide. Votul sărăciei mă face să apreciez lucrurile mult mai mult. Dar în primul rând trebuie să învăţăm să fim liberi în noi înşine. Sunt momente în care trebuie să te retragi în mod fizic pentru a învăţa ce înseamnă pentru ceva sau cineva să existe în felul lui propriu şi nu doar ca o oglindă a emoţiilor tale.

Se întâmplă atât de des ca, atunci-când spunem „eu te iubesc”, să o spunem cu un rnare „eu” şi cu un „tu” mititel. Folosim iubirea ca pe o conjuncţie, în loc să ne raportăm la ea ca la un verb care implică acţiunea.

Nu este de ajuns să stăm cu privirea aţintită spre orizont, sperând că astfel Îl vom vedea pe Domnul; mai curând ar trebui să ne uităm cu atenţie la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă a fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit.

Orice persoană pe care o întâlnim are dreptul de a exista pentru că are o valoare în sine, iar noi nu suntem obişnuiţi cu lucrul acesta. Acceptarea deosebirii dintre mine şi celălalt este un pericol pentru noi, ceva ce ne ameninţă. A recunoaşte dreptul celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaşterca dreptului său de a mă ucide. Dar dacă stabilim o limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta devine nedrept.

Iubirea este dificilă. Hristos a fost răstignit pentru că ne învăţa un fel de iubire care îi îngrozeşte pe oameni, o iubire care cere abandonare totală – este aducătoare de moarte.

Ce vreţi să spuneţi prin asta?

Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întâlnim faţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătim preţul. Dacă nu suntem gata să plătim acest preţ, trebuie să mergem prin viaţă ca nişte cerşetori, sperând că altcineva va plăti în locul nostru. Dar dacă ne întoarcem la Dumnezeu vom descoperi că viaţa este adâncă, vastă şi extrem de vrednică de trăit.

Ne-am putea întoarce la timpul în care eraţi în secret un monah şi totodată medic? Ce-aţi învăţat din această experienţă?

Am să vă dau un exemplu concret. În spitalul în care lucram în calitate de chirurg militar, a venit odată un neamţ cu un deget sfârtecat de un glonţ. Chirurgul-şef a venit, s-a uitat la rană şi a zis: „Tăiaţi-l”. Acesta era un lucru rapid şi uşor de făcut – toată treaba n-ar fi luat decât vreo cinci minute. Atunci soldatul a spus: „Este cineva aici care ştie germană?” Am vorbit cu el şi am aflat că este ceasornicar şi deci, dacă i s-ar fi amputat degetul, probabil că nu ar mai fi putut lucra niciodată. Aşa că ne-am ocupat cinci săptămâni de el tratându-i degetul rănit, iar soldatul a putut părăsi spitalul cu cinci degete în loc de patru. Din aceasta am aflat că a fi ceasornicar este tot atât de important ca şi orice altceva. Aş zice că am învăţat să preţuiesc grijile omeneşti mai întâi. După care poţi începe să te rogi – o rugăciune statornică, stăruind înaintea lui Dumnezeu, stând înaintea Lui faţă către faţă, simplu spus, să fii împreună cu El.

Iar după ce aţi fost hirotonit aţi ajuns în Marea Britanic?

Am ajuns în Marea Britanic la sfârşitul lui ianuarie 1949, pentru a fi preotul Frăţiei anglo-ortodoxe a Sfinţilor Alban şi Serghie, lucru care pare destul de temerar dacă e să ţinem cont de faptul că nu ştiam nici un cuvânt în engleză la vremea aceea.

Nu cred că v-a luat prea mult timp să învăţaţi limba engleză.

Să învăţ acea engleză de bază care mi-a permis să comunic – şi să produc astfel un mare amuzament pentru ceilalţi – asta nu mi-a luat mult.

Acum mai întâmpinaţi greutăţi în a comunica? În definitiv, credinţa creştină nu este ceva pe care oamenii ar înţelege-o cu uşurinţă sau cu dragă inimă.

Nu văd nici o problemă în asta. Scopul meu este de a trăi într-o situaţie în care să fiu în acelaşi timp profund implicat şi deplin liber. Lucrul esenţial este că nu mă întreb niciodată care va fi rezultatul acţiunii mele – asta este grija lui Dumnezeu.

Singura întrebare pe care mi-o pun în viaţă este: ce trebuie să fac în acest moment? Ce ar trebui să spun? Tot ceea ce poţi face este să te străduieşti din toată fiinţa ta să fii în fiecare clipă atât de cinstit pe cât îţi stă în putinţă – iar în rest lasă-L pe Dumnezeu să se folosească de tine, chiar împotriva ta.

De fiecare dată când vorbesc, o fac cu toată convingerea şi credinţa care sunt în mine. Îmi pun viaţa în ceea ce spun. Nu cuvintele în sine sunt importante, ci faptul de a ajunge până la nivelul convingerilor oamenilor. Acesta este temeiul comunicării, acesta este locul în care ne întâlnim cu adevărat unii cu alţii. Dacă unii vor să mă ia peste picior, nu mă deranjează; dar dacă ceea ce spun produce o scânteie în ei şi ajungem să vorbim, aceasta înseamnă că vorbim cu adevărat despre ceva care ne preocupă cu adevărat.

Sunteţi de părere că transmiterea Evangheliei poate fi împiedicată de cultura de suprafaţă a stilului englezesc modern de viaţă?

Da, fiindcă Evanghelia trebuie să atingă nu doar intelectul, ci întreaga fiinţă. Englezii spun adeseori: „Este interesant, hai să discutăm despre asta, să o studiem ca idee”, dar în realitate ei nu fac nimic. A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a intra în „bârlogul tigrului” – Dumnezeu nu este o pisicuţă, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns să cauţi informaţii despre ea – trebuie să pătrunzi înăuntru.

Când aţi sosit în Anglia, v-a surprins ceva anume?

Când am ajuns aici am fost îngrozit de atitudinea britanică faţă de moarte. A muri, pentru ei, părea aproape ceva lipsit de decenţă – dacă. ţi s-a întâmplat să decazi într-atât încât să mori, există nişte specialişti de la pompele funebre care te aranjează şi te dichisesc pentru înmormântare. Iar cam la vreo două săptămâni după asta, se ţine o frumuşică slujbă de pomenire, în care-ţi transferi sentimentele într-un soi de domeniu spiritual.

Îmi amintesc că m-am dus să predic despre moarte la Biserica Universităţii Cambridge, iar un preot de-acolo mi-a spus că nu văzuse niciodată un mort. De ce există această atitudine morbidă faţă de moarte? În mod normal nu te descotoroseşti de cineva dându-l afară pe uşa din dos! Dacă moartea nu este altceva decât înfrângere, sfârşitul vieţii, bineînţeles că este neplăcut pentru familie să aibă de-a face cu ea, gândindu-se că şi lor li se va întâmpla curând acelaşi lucru. Evident, cu cât ai o atitudine mai greşită faţă de moarte, cu atât îţi va apărea mai oribilă şi mai înfricoşătoare.

Îmi amintesc de o altă întâmplare. O doamnă în vârstă a murit, iar familia ei m-a sunat rugându-mă să vin, fiindcă le eram prieten. Ajungând acolo, am observat că nu era nici un copil prin preajmă. Am întrebat care era motivul, căci în Biserica ortodoxă copiii merg întotdeauna la cel mort, iar coşciugul este lăsat deschis. Mama lor a răspuns: „Vor fi înspăimântaţi, ei ştiu ce este moartea”. Am aflat că nu cu mult timp în urmă copiii văzuseră un iepure mort strivit de o maşină; de aceea, părinţii s-au gândit că se vor teme dacă o vor vedea pe bunică. Am întrebat dacă n-ar putea fi lăsaţi să intre, căci altfel, le-am spus părinţilor, s-ar putea ca ei să rămână întotdeauna cu această atitudine temătoare faţă de moarte. Până la urmă părinţii au fost de acord să-i lase pe copii să intre în casă aşa că am intrat împreună în camera în care odihnea bunica. O vreme, am stat tăcuţi lângă pat, apoi unul din copii a zis: „Ce frumoasă e bunica!” Moartea încetase să mai fie ceva înfricoşător, ceva de care să te temi.

Nu aţi spus nimic despre mama dumneavoastră, dar cred că vă era foarte apropiată.

Era o femeie minunată, foarte simplă şi directă. Propria mea experienţă a morţii am avut-o prin mama, căci a avut cancer. Viaţa a căpătat o semnificaţie uriaşă – tot ceea ce spuneam sau făceam putea fi un ultim gest, totul trebuia să cuprindă patruzeci de ani de iubire.

Trebuie să vă fi marcat într-un fel statutul de emigrant şi sentimentul de a nu aparţine pe deplin unui loc. Privind în urmă, în viaţa dumneavoastră, aţi putea spune că această experienţă v-a influenţat credinţa?

Cred că aveţi dreptate. În timpul Revoluţiei L-am pierdut pe Hristosul splendorii liturgice şi L-am aflat pe acel Hristos care este vulnerabil aşa cum eram şi noi, pe Hristosul respins şi alungat la fe(l cum eram şi noi – L-am aflat pe Hristosul care în ceasul Patimilor nu mai avea nimic, nici măcar prieteni, într-o situaţie care semăna cu experienţa noastră.

Dumnezeu te ajută arunci când nimeni altcineva nu te ajută. Dumnezeu se află în punctul de maximă tensiune, în locul critic, în mijlocul furtunii. Într-un fel, deznădejdea se află în mijlocul tuturor lucrurilor – numai să ştim cum să trecem prin ea.

Trebuie să fim pregătiţi pentru o vreme în care Dumnezeu nu va fi lângă noi şi trebuie să ştim să ne ferim să punem în locul Lui un fals Dumnezeu. Într-o zi, după cum o spun în carte, o fată a venit în sala mea de operaţii pentru a condamna Evangheliile, dar fără să le fi citit. În luna ei de miere, s-a dus la cinematograf cu soţul ei şi a orbit din senin. Ulterior au descoperit că suferea de o boală incurabilă. Aflându-se în ultimul stadiu al bolii, fata aceea mi-a scris: „Inima mea este neputincioasă, nu se mai poate mişca către Dumnezeu” şi a avut curajul de a accepta adevărata absenţă fără a o înlocui cu o prezenţă mincinoasă, cu un fals Dumnezeu compătimitor. Curajul excepţional al acestei persoane m-a impresionat foarte mult; acestea sunt lucruri pe care nu le pot uita.

Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace – acesta este începutul rugăciunii. Nu atunci când avem multe de spus, ci atunci când îi spunem: „Nu pot trăi fără Tine, de ce eşti atât de crud, atât de tăcut?” Faptul de a şti că ori Îl găsim, ori murim – asta ne face să ne căutăm scăparea la locul în care ne aflăm în Prezenţă. Dacă ascultăm de ceea ce inimile noastre ştiu despre iubire şi dor şi dacă nu ne temem de deznădejde, vom afla că biruinţa este întotdeauna de cealaltă parte a deznădejdii.

Şi mai este timpul acela în care avem un dor al inimii după Dumnezeu Însuşi, nu după darurile Lui, ci numai după El. Este multă tristeţe în ochii care încep să vadă şi care cercetează infinitul, adeseori în mijlocul împlinirii şi al fericirii. Este vorba de un dor de casă, după un cămin care nu poate fi localizat geografic, acel cămin în care se găsesc iubirea, plinătatea şi viaţa.

Îmi amintesc că spuneaţi: „Este drept că sunt nebun, dar este o nebunie stranie, fiindcă şi alţii vor să se molipsească de ea”. Ce doreaţi să spuneţi prin asta?

Fiind creştini, ne aflăm întotdeauna în tensiune – în nelinişte, dar în acelaşi timp în fericire. Acesta este un lucru nebunesc, ridicol. Numai că este adevărat – la fel de adevărat ca atunci când acceptăm întunericul nopţii deopotrivă cu strălucirea zilei.

Trebuie să împlinim un act de capitulare – dacă sunt în Hristos, atunci există momente în care trebuie să împărtăşesc strigătul Domnului pe Cruce şi întristarea Lui din Ghetsimani. Există un mod de a fi înfrânt, chiar în credinţa noastră – atunci când împărtăşeşti tulburarea Domnului. Nu cred că ar trebui să spunem: „Aceasta nu ţi se va întâmpla ţie niciodată”. Dacă suntem creştini ar trebui să trecem prin această viaţă acceptând viaţa şi lumea fără a încerca să creăm o lume falsificată.

Dar, pe de altă parte, creştinul este asemenea celui care trăieşte în trei dimensiuni într-o lume în care majoritatea oamenilor trăiesc doar în două. Oamenii care trăiesc în libertate şi în interiorul unei dimensiuni a veşniciei vor simţi întotdeauna că ceva este greşit, vor descoperi că ei sunt cei care vor rămâne întotdeauna pe dinafară.

Cu aceasta problemă s-au confruntat primii creştini atunci când au afirmat că singurul lor rege era Dumnezeu. Ceilalţi s-au strâns roată în jurul lor şi le-au spus: „Dacă spuneţi asta înseamnă că nu vă mai supuneţi regelui nostru”, aşa că deseori îi persecutau. Numai că singurul mod adevărat de a rămâne devotat lumii bidimensionale este a fi devotat lumii tridimensionale, pentru că în realitate lumea are trei dimensiuni. Dacă trăieşti cu adevărat în trei dimensiuni fără a vieţui simplu în două, imaginându-ţi-o doar pe-a treia, atunci viaţa va fi deplină şi semnificativă. Primii creştini puteau trăi aşa, iar creştinii de astăzi pot şi ei.

Aş dori să discutăm o ultimă chestiune – în legătură cu Rusia. Vă duceţi acolo destul de des. Despre ce este vorba?

Mă duc în Rusia o dată pe an, pentru a-l informa pe patriarh în legătură cu viaţa bisericească din Vest, pentru a vorbi în facultăţile de teologie şi pentru a păstra legătura cu Biserica rusă. Slujesc acolo, predic în biserici şi vorbesc cu oameni obişnuiţi.

Vă implicaţi şi politic?

Am încercat să realizăm o tensiune creatoare între faptul de a aparţine fără rezerve Bisericii ruse şi faptul de a fi emigranţi politici. In această tensiune  în care ne aflăm, între calitatea de membru al Bisericii şi calitatea de cetăţean, prima este mult mai liberă decât dacă am fi avut o relaţie mai armonioasă între Biserică şi Stat.

În ce măsură se poate vorbi despre creştini practicanţi astăzi în Rusia?

Cred că este un procent semnificativ. Statistic vorbind, am putea considera că avem aproape 30 de milioane de închinători în Rusia, ceea ce reprezintă un număr mare după cincizeci de ani de suprimare sistematică a credinţei, săvârşită în perioada stalinistă printr-o violenţă extremă şi o propagandă metodică. În realitate însă, tineretul rus a devenit tot mai interesat de probleme care ţin de viaţa spirituală şi există un număr în creştere de tineri care vin la biserică, fie să cerceteze, fie pentru a rămâne membri ai ei. Este un cerc foarte mare de tineri pentru care Dumnezeu, problemele spirituale sunt de mare importanţă.

Există impresia, atunci când vorbiţi, nu neapărat când vă referiţi la Rusia, ci în general, că cereţi foarte mult de la oameni? De pildă, aţi vorbit mai devreme despre „a plăti preţul” şi mai consideraţi şi că moartea nu este ceva foarte grav.

Aveţi dreptate, aşa este. Poate că aş putea ilustra aceasta printr-o poveste care ţine de istoria mai recentă a Bisericii ruse. Cred că povestea arată ceea ce vreau să spun în legătură cu faptul de a fi creştin.

În anii Războiului Civil, când armatele rivale luptau pentru putere, cucerind şi pierzând teren timp de trei ani, un mic orăşel care până atunci fusese ţinut de rămăşiţele trupelor imperiale, căzu în mâinile Armatei Roşii. O femeie care avea doi copii mici, în vârstă de patru şi cinci ani, descoperi că se aflau în pericol de moarte, fiindcă soţul ei făcea parte din tabăra opusă. Femeia se ascunse într-o casă părăsită, sperând că va găsi un prilej pentru a putea scăpa. Într-o seară, o femeie tânără, Natalia, cam de aceeaşi vârstă cu ea – în jur de douăzeci de ani —, îi bătu la uşă şi întrebă dacă ea era cutare. Auzind că mama încuviinţă, Natalia o preveni că fusese descoperită şi că urma să fie prinsă chiar în noaptea aceea pentru a fi împuşcată. Şi adăugă: „Trebuie să fugiţi chiar acum”. Mama se uită la copii şi spuse: „Cum aş putea fugi?” Tânăra, care până atunci nu fusese decât un aproape cu trupul, deveni în acel moment aproapele din Evanghelie, îi spuse: „Poţi, pentru că eu voi rămâne aici şi voi răspunde în numele tău când vor veni după tine”. „Dar atunci te vor împuşca pe tine”, zise mama. „Da, numai că eu nu am copii.” Şi a rămas precum a zis.

Ne putem închipui urmarea. Putem vedea noaptea venind, învăluind căsuţa în întuneric, în întristare, în frig şi-n umezeală. Putem vedea acolo o femeie care-şi aştepta moartea şi ne putem aminti de grădina din Ghetsimani. Ne-o putem imagina pe Natalia cerând ca acest pahar să treacă de la ea, cerere întâmpinată, precum cea a lui Hristos, de tăcerea divină. Putem s-o vedem cum îşi îndreaptă gândul către toţi aceia care ar putea-o ajuta, dar care acum nu erau lângă ea. Ucenicii lui Hristos au dormit; iar ea nu se putea duce la nimeni fără a trăda. Ne putem imagina că s-a rugat nu o dată ca jertfa ei să nu fie zadarnică.

Probabil că Natalia s-a întrebat nu o dată ce se va întâmpla cu mama aceea şi cu copiii ei după ce ea va muri, fără să primească alt răspuns decât cuvântul lui Hristos: „Nimeni nu are mai multă dragoste decât cel ce-şi pune viaţa pentru prietenul lui”. Poate că nu o dată s-a gândit că într-un minut s-ar fi putut pune în siguranţă! Era destul să deschidă uşa, pentru ca, din clipa în care s-ar fi aflat în stradă, să înceteze să mai fie acea femeie – ar fi devenit ea însăşi, din nou. Nu trebuia decât să-şi nege falsa identitate, identitatea pe care o împărţea cu altcineva. Numai că a murit, împuşcată. Mama şi copiii ei au scăpat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s