Capitolul VI.

VI. O VIAŢA DE SINGURĂTATE ŞI DE LINIŞTE
TREBUIE SĂ FIE PRECEDATĂ DE O VIAŢĂ
DE OBŞTE PLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU

Pentru începătorii vieţii monahale sunt mai potrivite mănăstirile de obşte, pentru că ele oferă ample posibilităţi de împlinire a poruncilor Evangheliei. Şi chiar dacă ai intra într-o mănăstire de sine, nu-ţi pierde curajul şi nu o părăsi fără motive serioase. Acolo, de asemenea, străduieşte-te din toate puterile să te formezi după poruncile Evangheliei. Este un principiu general ca un călugăr pentru început trebuie să înveţe împlinirea poruncilor şi să trăiască în sânul unei obşti, în care activitatea sufletească este legată de cea trupească; de abia după ce a progresat suficient se va putea consacra exclusiv lucrării sufleteşti, trăind în isihie, adică în linişte şi în singurătate, dacă cel puţin s-a arătat în stare de aceasta, într-adevăr, puţini sunt aceia care sunt în stare să trăiască în linişte şi în singurătate. Un începător nu poate suporta o activitate exclusiv spirituală. Prin activitatea spirituală noi intrăm în lumea spiritelor; de aceea călugării experimentaţi se retrag în singurătate. In lumea duhurilor, mai întâi spiritele căzute vin în întâmpinarea creştinului, căci prin sufletul lui, în virtutea căderii, le aparţine acestora. Trebuie urmărită buna orientare a voii libere refuzând orice târguiala cu spiritele căzute şi acceptând comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care ni s-a acordat gratuit prin Mântuitorul.

Spiritele căzute îl strivesc fără dificultate pe cel ce intră în luptă cu ele fără a avea o experienţă şi o pregătire necesară, împlinirea poruncilor în sânul unei comunităţi îi aduc celui ce le practică o cunoştinţă experimentală, clară şi detaliată, a naturii umane în condiţia sa căzută şi a îngerilor căzuţi, Căci, ca urmare a căderii, omenirea a intrat în legătură cu îngerii căzuţi şi a fost situată dimpreună cu ei în categoria creaturilor condamnate, vrăjmaşe lui Dumnezeu, şi hărăzite a fi înghiţite în temniţele iadului.

Sfinţii părinţi afirmă: „cine vrea cu adevărat să fie mântuit trebuie să trăiască mai întâi în obşte, îndurând jigniri, lipsuri şi umilinţe, eliberându-se de stăpânirea simţurilor sale. Numai atunci se poate retrage într-o totală isihie, cum ne-a arătat în viaţa Sa Domnul nostru lisus Hristos; căci El după ce le-a îndurat pe toate acestea S-a suit pe Cruce, act ce semnifică mortificarea cărnii şi a patimilor şi punctează intrarea într-o pace sfântă şi deplină” (Varsanufie şi Ioan de Gaza).

Poţi fi sigur că vei progresa oriunde, fie într-o mănăstire de obşte, fie într-o mănăstire de sine, cu condiţia să te consacri studiului şi împlinirii poruncilor Evangheliei. Altfel, oriunde ai fi, vei rămâne fără progres şi exclus de la cunoaşterea duhovnicească; peste tot vei ajunge la o stare de orbire şi de dezordine morală, dacă vei neglija studierea şi împlinirea poruncilor.

Până la sfârşitul vieţii tale, nu înceta niciodată studierea Evangheliei. Nu-ţi închipui că o cunoşti suficient, dacă n-o ştii pe dinafară. Porunca Domnului este „fără de sfârşit” (Ps. 118, 96), chiar dacă se exprimă prin cuvinte puţine: ea este fără de sfârşit ca şi Domnul care a pronunţat-o. împlinirea poruncilor şi urcuşul pe această cale sunt fără sfârşit; creştinii cei mai sporiţi, călăuziţi de harul duhovnicesc la o măsură de desăvârşire, rămân nedesăvârşiţi în comparaţie cu poruncile Evangheliei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s