Capitolul XI.

XI. VIAŢA PUSTNICEASCĂ

Fraţii mei preaiubiţi, noi trebuie să ştim că cele mai înalte forme ale monahismului, atât pustnicia într-un loc pustiu sau însingurarea izolării, cât şi o viaţă de ascultare absolută de un bătrân, n-au fost instituite la voia întâmplării, prin voinţa sau înţelepciunea omenească, ci prin deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu, prin porunca Sa, prin chemarea şi descoperirea Sa.

Antonie cel Mare, părintele monahismului şi întemeietorul vieţii pustniceşti, nu s-a îndepărtat în pustie decât după ce s-a îmbrăcat cu putere de sus şi a fost chemat de Dumnezeu. Este drept că lucrul acesta nu-l spune explicit în biografia sa, dar desfăşurarea evenimentelor o demonstrează cu precizie. Astfel, viaţa sa relatează că el a fost călăuzit de către vocea lui Dumnezeu care i-a poruncit să meargă într-o pustie foarte adâncă pentru a trăi în linişte totală.

Un heruvim i s-a arătat Sfântului Macarie cel Mare, contemporanul Sfântului Antonie, puţin mai tânăr decât el, şi i-a arătat un câmp gol şi sălbatic, acela ce va deveni mai târziu vestitul pustiu Scetic; heruvimul i-a poruncit să meargă să trăiască aici, promiţându-i că această câmpie goală se va umple de o mulţime de pustnici.

Incă pe când trăia în palatele împărăteşti, Arsenie cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea mântuirii, şi a auzit o voce: „Arsenie, fugi de oameni, şi te vei mântui”. Arsenie s-a dus în pustia scetică şi acolo, din nou, l-a implorat pe Dumnezeu să-l ducă la mănăstire, şi din nou a auzit o voce: „Arsenie, fugi de oameni, păzeşte liniştea, trăieşte în tăcere: iată rădăcina unei vieţi fără de păcat.”

Sfânta Maria Egipteanca a fost chemată la viaţa pustnicească în pustia de dincolo de Iordan printr-o poruncă a lui Dumnezeu. Dumnezeu care-i cheamă la liniştea singurătăţii şi la viaţa pustnicească pe aleşii Săi (pe cei cărora le cunoaşte dinainte această vocaţie) le dăruieşte, pentru a putea duce o astfel de viaţă, resursele şi capacităţile pe care un om lăsat doar la latitudinea posibilităţilor sale nu le are. Chiar în această perioadă în care monahismul era în floare şi avea numeroşi povăţuitori purtători de duh, rari erau cei recunoscuţi ca apţi pentru viaţa isihastă, şi în special pentru viaţa pustnicească. „Cu adevărat rari, spune Sfântul Ioan Scărarul, sunt cei ce se îndeletnicesc cu liniştirea, cu dreapta judecată. Sunt numai aceia care au dobândit mângâierea dumnezeiască a uşurării de osteneli şi a ajutorului lui Dumnezeu în nevoinţele lor” (Scara IV, 121). Viaţa isihastă îi pierde pe cei fără de experienţă. Cei izolaţi, pustnicii, au suferit adesea adevărate dezastre spirituale; li s-a întâmplat aceasta, celor ce au ales însingurarea din proprie iniţiativă, fără a fi chemaţi la aceasta de către Dumnezeu.

In „Proloage” citim următoarea întâmplare. Era în Palestina o mănăstire aşezată la piciorul unui ţărm înalt şi abrupt; în acest ţărm, deasupra mănăstirii era o peşteră. Călugării povesteau cum, cu câtva timp înainte, unul dintre fraţii lor a fost cuprins de dorinţa de a trăi în acea peşteră şi în acest sens a cerut binecuvântarea stareţului. Stareţul acesta era un văzător cu duhul. El i-a zis fratelui: „fiul meu, cum vei putea trăi tu singur într-o peşteră, din moment ce tu încă n-ai biruit în tine însuţi gândurile pătimaşe ale trupului şi sufletului?

Cel ce voieşte să trăiască în linişte trebuie să se afle sub îndrumarea unui povăţuitor, şi nu trebuie să-şi fie singur învăţător. Tu care eşti departe de măsura maturităţii spirituale îmi ceri mie smeritului să-ţi dau voie să trăieşti singur într-o peşteră, dar cred că nu-ţi dai seama cât de multe sunt cursele diavolului. Este mai bine pentru tine să slujeşti părinţilor, să primeşti ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile lor, să-L preamăreşti şi să-L lauzi pe Stăpânul dimpreună cu ei la ceasurile hotărâte, mai degrabă decât a te lupta de unul singur împotriva gândurilor necurate şi amăgitoare. N-ai auzit tu ce spune Sfântul Ioan autorul inspirat al Scării: „Vai omului care trăieşte singur! Dacă el cade în tristeţe sau lene, n-are cine-l ridica. Dar acolo unde doi sau trei s-au adunat în numele Meu, sunt şi eu în mijlocul lor, a zis Domnul”…

Aşa a vorbit stareţul, dar n-a reuşit să-l întoarcă pe călugăr de la gândurile sale fatale. Văzând dorinţa de neînduplecat şi insistenţa stăruinţei fratelui, stareţul i-a îngăduit să meargă şi să trăiască în peşteră. Insoţit de rugăciunea stareţului călugărul a purces la drum şi s-a urcat în peşteră. La orele mesei un frate din mănăstire îi aducea hrană deasupra peşterii şi i-o lăsa cu un paner legat de sfoară.

A petrecut un oarecare timp în această peşteră până când diavolul, care se luptă întotdeauna cu cei ce vor să trăiască o viaţă plăcută lui Dumnezeu, a început să-l îmbete ziua şi noaptea cu gânduri viclene. La sfârşitul unei zile, luând chip de înger luminat, i s-a arătat şi i-a zis: „Să ştii că datorită curăţiei şi vieţii tale nevoitoare, Domnul m-a trimis să-ţi slujesc”. Călugărul a replicat: „Ce bine am făcut pentru ca un înger să vină să-mi slujească?” „Tot ce ai făcut tu este mare şi sublim”, a răspuns diavolul. „Tu ai părăsit ispitele lumeşti şi ai devenit călugăr. Tu ai împlinit o muncă aspră în post, în rugăciune şi în priveghere. Iar acum ai părăsit mănăstirea şi te-ai stabilit să trăieşti aici. Cum să nu trebuiască îngerii să slujească sfinţeniei tale?”

Prin astfel de discursuri şarpele vânător de suflete l-a făcut să cadă în mândrie, în orgoliu, şi a început să i se arate continuu. Intr-o zi un om pe care l-au prădat hoţii a venit să-l caute pe călugăr. Necuratul, care pentru a-l înşela, i se arăta sub formă de înger, i-a zis: „acest om a fost prădat de hoţi. Lucrurile lui sunt ascunse în cutare loc. Spune-i să se ducă să-şi ia lucrurile”.

Sosind la peşteră, omul a făcut o plecăciune respectuoasă, şi călugărul i-a zis de sus: „Bine ai făcut frate că ai venit: Eu ştiu… Ţi s-a întâmplat o mare nenorocire, hoţii au intrat în casa ta şi ţi-au furat cutare şi cutare lucru. Nu te mâhni. Ele sunt ascunse în cutare loc, du-te, le vei găsi pe toate şi te roagă pentru mine”.

Omul a rămas uimit. A ascultat şi şi-a găsit toate lucrurile furate. Apoi l-a lăudat pe călugăr în tot ţinutul, spunând că omul ce trăieşte în peşteră este un prooroc. Mulţimile se mirau îngrămădindu-se în jurul călugărului; erau uimite de învăţătura care li se da sub inspiraţia diavolului. Prezicea viitorul, şi prezicerile sale se adevereau. Nenorocitul de el a rămas destul de mult timp în această stare aberantă.

A doua zi, dintr-a doua săptămână de după Inălţarea Domnului nostru lisus Hristos, diavolul necurat i s-a arătat călugărului şi i-a zis: „Părinte, pentru că tu ai fost în stare să duci o viaţă ireproşabilă şi îngerească, alţi îngeri vor veni şi te vor duce cu trupul la cer, şi acolo cu îngerii, te vei bucura de vederea nespusei frumuseţi a Domnului”.

Spunând aceste cuvinte, diavolul s-a făcut nevăzut. Dar Dumnezeu cel milostiv şi de oameni iubitor, care nu le vrea pieirea, ci îndreptarea, a strecurat în inima călugărului ideea de a-l pune la curent pe stareţul său cu ceea ce o să i se întâmple. Când fratele care-i aducea de obicei mâncarea a sosit, pustnicul şi-a scos capul din peşteră şi a zis: „Frate, spune-i stareţului să vină aici”. Fratele i-a transmis mesajul stareţului. Acela s-a grăbit să vină şi urcându-se cu o scară în peşteră i-a zis pustnicului: „Pentru ce mi-ai cerut să vin aici, fiul meu?” El a răspuns: „Ce ţi-aş putea da, sfinte Părinte, pentru tot ce ai făcut pentru mine păcătosul?”. „Ce bine ţi-am făcut?” a întrebat stareţul. Călugărul a răspuns: „Cu adevărat Părinte datorită mijlocirii tale eu am fost socotit vrednic de a primi numeroase şi mari binefaceri. Prin tine am îmbrăcat îngerescul chip. Datorită ţie eu am văzut îngeri şi am stat de vorbă cu ei. Cu ajutorul tău am primit darul vederii cu duhul şi al proorociei.”

Auzind aceste cuvinte stareţul a rămas uimit şi i-a zis: „Nenorocitule! Tu ai văzut îngerii? Tu ai primit darul vederii cu duhul? Vai de tine nenorocitule! Nu ţi-am spus să nu mergi în peşteră ca să nu te înşele diavolii?” După ce a spus acestea bătrânul, fratele a replicat: „Nu grăi aşa Prea Cuvioase Părinte. Datorită sfintelor tale rugăciuni am văzut eu îngerii şi mâine ei mă vor ridica la cer cu trup cu tot. Să ştii că eu îi voi cere Domnului să poruncească îngerilor Săi să te ia şi pe tine, ca în fericirea cerească să fii împreună cu mine”.

Auzind aceste cuvinte stareţul i-a zis cu mânie: „Nenorocitule! Tu ai fost înşelat de diavol. Ori de câte ori eu am venit aici, căci am venit să văd ce se întâmplă cu tine, nu i-am văzut pe aceşti diavoli spurcaţi pe care tu-i numeşti îngeri. Dar tu când îi vei vedea venind să-mi spui”. După aceste cuvinte, stareţul a poruncit să fie luată scara şi a rămas în peşteră dimpreună cu omul căzut în iluzii drăceşti. Postea şi se ruga fără încetare.

La ora la care „văzătorul cu duhul” se aştepta să se ridice la cer, i-a văzut pe draci apropiindu-se şi a zis: „Au sosit, părinte”. Atunci stareţul l-a strâns în braţe şi a strigat: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino în ajutorul robului tău căzut în părere de sine şi nu le îngădui necuraţilor diavoli să pună stăpânire asupra lui”. Când stareţul a spus acestea, dracii s-au agăţat de călugăr şi încercau să-l tragă, dar stareţul îl ţinea. Atunci i-au smuls camilafca şi au dispărut. Se putea vedea camilafca fâlfâind în aer, până când a dispărut vederii. După oarecare timp ea a apărut din nou, şi s-a prăbuşit pe pământ. Bătrânul i-a zis atunci călugărului căzut în părerea de sine: „Bietul de tine! Vezi ce au făcut diavolii cu camilafca ta? Lucrul acesta doreau să-l facă cu tine. Aveau de gând să te ridice în aer, ca pe Simon Magul, şi apoi să-ţi dea drumul ca trupul să ţi se zdrobească pe pământ, iar necuraţii să-ţi ia sufletul”.

Stareţul i-a chemat pe călugări, le-a cerut să aducă scara, şi l-a readus pe fratele din peşteră în mănăstire; i-a dat ascultare la bucătărie şi în alte locuri, pentru ca gândurile sale să regăsească umilinţa. Şi aşa s-a izbăvit.

Compatrioţii noştri, Sfântul Isaac şi Sfântul Nichita din mănăstirea peşterilor din Kiev au suferit grozave ispite de a se însingura mai înainte de vreme. Ştim din biografia Sfântului Isaac, care era contemporan cu sfinţii Antonie şi Teodosie, că s-a zăvorât din propria lui voie. Impunându-şi o asceză corporală aspră, avea de gând să facă şi mai mult, şi i-a venit ideea să se închidă într-o peşteră foarte strâmtă a mănăstirii. Mânca o prescură şi bea numai apă: şi această mică raţie de hrană doar la două zile. Când te angajezi la o asemenea nevoinţă trupească şi nu cunoşti încă din experienţă legile luptei duhovniceşti, este imposibil să nu-ţi atribui ţie însuţi o oarecare vrednicie de ascet.

Ispita pe care i-o aduc dracii unui ascet se încopciază de obicei pe dispoziţiile sale interioare. „Dacă omul, zice sfântul Macarie Egipteanul, nu-i pune la dispoziţie Satanei ocazia de a cădea sub influenţa sa, acesta nu-l poate domina prin forţă”.

Aşa dracii i s-au arătat lui Isaac sub chip de îngeri luminaţi. Unul strălucea mai tare decât ceilalţi, dracii îl numeau Hristos. El i-a cerut nevoitorului să-l adore. Oferind diavolului adorarea care i se cuvine numai lui Dumnezeu, ascetul a fost supus de diavoli care l-au fascinat şi l-au obligat să joace un dans nebun până ce a căzut aproape mort. Sfântul Antonie, care le slujea celor zăvorâţi, a venit la el cu mâncarea obişnuită; văzând că acesta nu-i răspunde şi băgând de seamă că s-a întâmplat ceva neobişnuit, a forţat dimpreună cu alţi călugări uşa şi a intrat în peştera ocupată de Isaac.

L-au scos ca pe un mort şi l-au aşezat în faţa peşterii. Văzând că încă mai trăieşte, l-au dus într-o chilie şi l-au întins pe pat. Sfântul Antonie şi Sfântul Teodosie i-au purtat pe rând de grijă. Ca urmare a acestei ispite, Isaac a devenit bolnav cu trupul şi cu sufletul: nu putea nici să se ţină în picioare, nici să se aşeze; când era culcat nu se putea întoarce de pe o parte pe alta. Timp de doi ani a rămas întins şi nemişcat, surd şi mut.

In al treilea an a început să vorbească şi a cerut să fie ridicat şi pus pe picioarele sale. A început să umble ca un copil mic. Dar nu şi-a exprimat nici cea mai mică dorinţă de a merge la biserică. Incet, încet a început să meargă la slujbă. Apoi a început să meargă la trapeză, să mănânce. Cei doi ani, cât a rămas nemişcat, n-a mâncat pâine şi n-a băut apă. In sfârşit a scăpat complet de impresia teribilă şi străină pe care demonii au lăsat-o asupra lui. Mai târziu, Sfântul Isaac a atins o înaltă treaptă de sfinţenie.

Sfântul Nichita era contemporan cu Sfântul Isaac, dar mult mai tânăr. Cuprins de râvnă, i-a cerut bătrânului său binecuvântarea de a deveni zăvorât. Bătrânul – pe vremea aceea Sfântul Nicon împlinea această misiune – i-a interzis zicându-i: „Fiul meu tu fiind atât de tânăr nu-i bine să te închizi. E mai bine să trăieşti cu fraţii. Slujindu-le nu-ţi vei pierde răsplata. Tu ştii cum a fost înşelat Isaac, închizându-se. Ar fi pierit dacă un har cu totul special al lui Dumnezeu, ca răspuns al rugăciunilor sfinţilor părinţi Antonie şi Teodosie, nu l-ar fi salvat”. Nichita a răspuns: „Nu-i nici un pericol ca eu să fiu păcălit printr-astfel de lucruri, dar doresc să mă lupt vitejeşte împotriva vicleniilor dracilor şi să-i cer lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, să-mi dăruiască puterea de a face minuni ca şi Isaac zăvorâtul”.

Bătrânul a reluat cuvântul: „Dorinţa ta e mai sus de puterile tale. De frica de a nu cădea voieşti să ai grijă să nu te înalţi. Dar eu îţi poruncesc să le slujeşti fraţilor şi Dumnezeu te va încorona pentru ascultarea ta.”

Atras puternic de viaţa de recluziune Nichita n-a ţinut seamă de sfaturile bătrânului. Şi-a împlinit dorinţa: s-a închis, stăruia în rugăciune şi nu ieşea niciodată. După un oarecare timp, în vremea rugăciunii, a auzit o voce care se ruga odată cu el şi a simţit un parfum extraordinar. Inşelat, el şi-a spus sieşi: „Dacă acesta n-ar fi un înger, nu s-ar ruga împreună cu mine şi eu nu m-aş înmiresma cu parfumul Sfântului Duh”. Apoi Nichita a început a se ruga din toată inima zicând: „Doamne, arată-mi-Te mie, ca eu să te cunosc şi să te văd”. O voce i-a zis: „Tu eşti destul de tânăr. Nu mă voi arăta ţie ca să nu te mândreşti şi să cazi”. Zăvorâtul a răspuns cu lacrimi: „Doamne, cu siguranţă că eu nu voi cădea în părerea de sine, căci bătrânul meu m-a învăţat să nu dau importanţă nălucirilor drăceşti, că voi face tot ce îmi vei porunci”. Atunci, fiind sigur că l-a biruit, şarpele viclean şi răpitor de suflete i-a zis: „Este cu neputinţă pentru omul purtător de trup să mă vadă. Dar iată că eu ţi l-am trimis pe îngerul meu să locuiască împreună cu tine; să faci ce-ţi va spune.”

La aceste cuvinte, un drac i s-a arătat zăvorâtului, sub chip de înger. Nichita a căzut la picioarele lui şi l-a venerat ca pe un înger. Dracul i-a zis: „De acum nu te mai ruga, ci citeşte cărţi. Aşa vei ajunge la o convorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea de a le da cuvânt de mântuire la cei ce vin la tine. în ce mă priveşte, eu mă voi ruga neîncetat Creatorului pentru mântuirea ta.”

Dând crezare acestor cuvinte, zăvorâtul s-a cufundat şi mai tare în rătăcire: a încetat de a se mai ruga şi s-a consacrat lecturii; îl vedea mereu pe drac în rugăciune şi se bucura că un înger se roagă pentru el. Apoi a început să se întreţină îndelung asupra Scripturilor cu cel ce venea la el şi să proorocească ca şi pustnicii din Palestina.

Faima lui s-a răspândit în popor şi a ajuns până la curtea Marelui Voievod. El nu proorocea propriu-zis, ci le descoperea celor ce veneau la el unde se găseau diverse obiecte pierdute, unde şi în ce împrejurări se va întâmpla un eveniment, aflând aceste lucruri de la dracul care-i stătea alături. Aşa l-a informat pe Marele Voievod Iziaslav despre uciderea lui Gleb, voievodul Novgorodului, şi l-a sfătuit să-i trimită pe fiul său spre a asigura controlul principatului. Aceasta a fost de-ajuns ca poporul să-l declare prooroc. S-a observat că laicii, şi chiar călugării fără discernământ spiritual, se lasă aproape întotdeauna înşelaţi de către impostori, de către făţarnici şi de către cei ce au năluciri drăceşti şi îi iau drept sfinţi şi oameni plini de har dumnezeiesc.

Nimeni nu putea rivaliza cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament; dar nu suporta Noul Testament; nu-şi întemeia niciodată spusele pe Evanghelii sau pe Epistolele Apostolilor şi nu permitea nici unuia din vizitatori să facă amintire de Noul Testament. Din cauza acestei orientări străine a învăţăturii sale, părinţii de la Lavra Peşterilor din Kiev şi-au dat seama că el este înşelat de un diavol. Existau în acea vreme în mănăstire, destui călugări sfinţi înzestraţi cu mari daruri spirituale. Prin rugăciunile lor l-au alungat pe diavol şi Nichita a încetat să-l vadă. Părinţii l-au făcut pe Nichita să iasă din peştera sa şi i-au cerut să le citeze un pasaj din Vechiul Testament; dar el a afirmat, sub prestare de jurământ, că n-a citit niciodată aceste cărţi pe care înainte le ştia pe dinafară. S-a adeverit că nici nu mai ştia să citească, aşa a fost de puternică impresia lăsată asupra lui de nălucirile diavoleşti; cu greu a reînvăţat să citească. Revenindu-şi în sine, datorită rugăciunilor părinţilor, el şi-a recunoscut şi şi-a mărturisit păcatul; l-a regretat şi l-a plâns cu lacrimi amare. Ajungând la o înaltă treaptă de sfinţenie a primit darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită, trăită în mijlocul fraţilor. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop al Novgorodului.

Experienţele foarte recente confirmă şi demonstrează cu evidenţă pe cele de demult. In vremea noastră la fel, nălucirea – termen întrebuinţat în graiul ascetic pentru a desemna orbirea sufletească de care se leagă o înşelare drăcească – este consecinţa inevitabilă a unei însingurări premature într-o singurătate sau într-o nevoinţă ascetică practicată de unul singur, la chilie.

Pe când autorul acestor sfaturi ascetice era încă tânăr, prin anii 1824-l825, a vizitat mănăstirea Alexandru-Nevski pentru a-l întreba despre gândurile sale pe un călugăr, părintele Ioanichie. Acesta se ocupa de fabricarea lumânărilor pentru mănăstire, şi era ucenicul stareţilor Teodor şi Leonida. Pe vremea aceea numeroşi laici care duceau o viaţă ascetică, veneau la acest părinte pentru a-i cere sfaturi duhovniceşti. Un soldat din regimentul din Pavlovsk, cu numele Pavel, venea şi el la Ioanichie. Acesta era recent convertit de la schisma vechilor credincioşi, la care el predicase înainte, pentru că era instruit. Chipul lui Pavel răspândea bucurie. Dar cum era cuprins de un zel deosebit, a început o asceză corporală fără măsură, nepotrivită cu misiunea sa, şi fără a înţelege suficient asceza lăuntrică. Intr-o noapte Pavel era în rugăciune. Dintr-o dată o lumină a apărut aproape de icoane, asemănătoare cu strălucirea soarelui, şi, în mijlocul luminii, un porumbel de un alb imaculat. O voce venea de la porumbel: „Primeşte-mă, eu sunt Duhul Sfânt. Am venit să-mi fac din tine sălaşul meu”.

Pavel şi-a dat bucuros consimţământul. Porumbelul a intrat în el prin gură. Aşa cum era slăbit de post şi priveghere, Pavel a simţit dintr-odată o puternică dorinţă trupească; a abandonat rugăciunea şi s-a dus la o casă de toleranţă. El încerca să-şi satisfacă o patimă nepotolită. Şi-a făeut din casele de toleranţă reşedinţa lui permanentă şi le frecventa cu frenezie pe toate prostituatele ce le putea găsi. In sfârşit, şi-a revenit în sine. Intr-o scrisoare adresată ieromonahului Leonida, îi explica acestuia cum a fost păcălit de o arătare drăcească şi la ce cădere l-a dus nălucirea. Scrisoarea lăsa să se înţeleagă la ce înălţime duhovnicească ajunsese acest om înainte de cădere. Tânărul respectiv era atunci (1827-l828), slujitor în chilia ieromonahului Leonida şi cu binecuvântarea stareţului a citit scrisoarea.

Ieromonahul Leonida a părăsit mănăstirea Alexandru Nevski în primăvara anului 1828 pentru a merge mai întâi la mănăstirea Plohansk, apoi la Optina. Ucenicul său de chilie îl însoţea şi profitând de ocazie, a vizitat câteva mănăstiri din eparhia Kaluga şi Orlov. Pe când vizita vestita sihăstrie din Bieloberega, era cunoscut aici, marele ascet, rasoforul Serapion; într-adevăr el a văzut un înger pe când îşi citea ceasurile în chilie. Nu numai laici, dar şi călugări – căci la noi în Rusia nevoinţa trupească este pe primul plan, în timp ce asceza interioară este aproape necunoscută – îl ridicau în slăvi pe Serapion şi-l prezentau ca un model de viaţă călugărească. îIn 1829, ca urmare a unei tulburări psihice, Serapion a fost transferat la Optina pentru a fi pus sub ascultarea duhovnicească a ieromonahului Leonida.

In timpul convorbirii cu stareţul, i-a smuls o bună parte din barbă. Serapion, care a fost trimis la Optina datorită reputaţiei sale de ascet, veni într-o noapte la superiorul mănăstirii, ieromonahul Antonie, şi l-a anunţat că Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat şi i-a poruncit să-l ucidă pe Antonie, şi dimpreună cu el pe ieromonahul Leonida, pe ieromonahul Gabriel şi pe proprietarul rural lelabovski, care se găsea atunci în vizită la mănăstire. „Dar unde îţi este cuţitul?” – l-a întrebat Antonie cu înţelepciune şi sânge rece. „N-am cuţit”, a răspuns omul căzut în năluciri. „Atunci cum de-ai venit să-mi tai gâtul fără cuţit?”, i-a răspuns Antonie, reţinându-l în chilie. Apoi a trebuit să-l trimită într-un cămin de alienaţi unde şi-a sfârşit zilele. Inaintea morţii, aşa se pare, Serapion şi-a revenit în sine şi a murit cu speranţa mântuirii.

Trebuie notat faptul că atunci când spiritul căzut caută să-i devină stăpân unui ascet creştin, nu acţionează violent, ci încearcă să-l ducă la acceptarea nălucirii pe care i-o sugerează. Odată ajuns aici el îl ia în stăpânire pe cel ce şi-a dat consimţământul. Vrând să descrie modul în care îngerul căzut îl atacă pe om, proorocul David se exprimă foarte precis când zice: „pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă la el” (Ps. 9, 29).

Fiind Dumnezeu, Sfântul Duh nu este supus nici unei constrângeri, el acţionează cu o libertate suverană. Ca Dumnezeu El vine în momentul în care omul, umilit şi smerit, nu se aşteaptă. Dintr-odată El îi schimbă felul de a gândi şi de a simţi. Prin intervenţia Sa îi cuprinde voinţa întreagă şi toate facultăţile fară a-i lăsa posibilitatea să reflecteze la ce se întâmplă cu el.

„Când harul Sfântului Duh coboară asupra unui om, nu-i arată acestuia anumite lucruri obişnuite sau sensibile, ci îl învaţă în taină ceea ce înainte nici nu şi-a închipuit. Atunci mintea este iniţiată tainic în misterele ascunse şi sublime pe care, cum spune dumnezeiescul Pavel, ochiul omului nu poate să le vadă şi mintea nu poate să le cuprindă… Până ce rămâne la măsura propriilor sale puteri şi nu este unită cu Domnul, mintea omenească raţionează în limita capacităţilor sale. Dar atunci când este unită cu focul dumnezeirii şi cu Sfântul Duh, ea este în întregime pătrunsă de Lumina dumnezeiască, ea devine pe de-a întregul lumină, ea se aprinde cu focul Sfântului Duh, ea se umple de cunoaşterea lui Dumnezeu. In acest foc divin, ea nu poate gândi la sine, nici la cele înconjurătoare”. Aşa-i spunea Sfântul Maxim Capsocalivitul Sfântului Grigorie Sinaitul.

Dimpotrivă, în cazul unei arătări drăceşti, omul are întotdeauna libertatea de a se pronunţa asupra lor, de a le accepta sau de a le respinge. Se vede clar intenţia diavolului de a-i înşela pe sfinţii lui Dumnezeu.

Intr-o zi, pe când Pahomie cel Mare trăia în singurătate, departe de forfota mănăstirii, diavolul i-a apărut într-o puternică lumină şi i-a zis: „Bucură-te Pahomie. Eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la un prieten”. Sfântul a meditat şi a zis: „Venirea lui Hristos este întotdeauna însoţită de bucurie, frica lipseşte, în acel moment dispar toate gândurile omeneşti; mintea se fixează în întregime asupra obiectului viziunii. Dar eu, văzând ceea ce mi s-a arătat, sunt plin de tulburare şi de teamă; acesta nu-i Hristos, ci satan”. După această reflectie, Sfântul i-a spus arătării cu hotărâre: „Pleacă de la mine, satano. Blestemat să fii şi blestemate să fie arătările tale şi planurile tale viclene şi rele”. Diavolul a dispărut imediat umplând chilia de un miros greu.

Omul care se găseşte la măsura înţelepciunii trupeşti şi care n-a câştigat o manieră spirituală de a înţelege firea omenească căzută, nu se poate opri de la a-şi preţui într-o oarecare măsură lucrările sale şi a-şi recunoaşte o oarecare valoare, chiar dacă vorbeşte sau se poartă aparent smerit. Adevărata umilinţă este străină înţelepciunii trupeşti, ba este chiar imposibilă pentru aceasta; umilinţa este apanajul cunoaşterii duhovniceşti. Sfântul Marcu Ascetul spune: „Cine nu se recunoaşte dator faţă de fiecare poruncă a lui Hristos, citeşte legea dumnezeiască într-un chip trupesc neînţelegând cele ce spune, nici cele pentru care dă adeverire (l Tim. l, 7); de aceea îşi închipuie că o pot împlini prin faptele lor”.

Reiese din cuvintele acestui Sfânt Părinte că cel ce-şi atribuie oarecari fapte bune se află în orbire sufletească. Diavolul se foloseşte de această stare de orbire pentru a ne face să cădem în părere de sine, în închipuire. Pentru îngerul căzut concepţia falsă şi orgolioasă a creştinului este o bună pradă; pe o asemenea concepţie el îşi încopciază fără dificultate propria lui înşelare. Prin această amăgire el îl supune pe om puterii sale şi-l aruncă în ceea ce se cheamă nălucire diavolească. Exemplele amintite mai înainte arată că toţi cei ce s-au lăsat duşi în rătăcire se considerau vrednici de a vedea îngeri, altfel spus atribuindu-şi o anumită valoare. Omul trupesc şi firesc nici nu poate judeca altfel. De aceea Sfinţii Părinţi au spus în unanimitate că viaţa pustnicească îi pierde pe asceţii care nu sunt suficient formaţi duhovniceşte şi care n-au experienţa harului.

Este folositor a vedea atitudinea lui Varsanufie cel Mare şi a însoţitorului său în asceză, Ioan Profetul (ei erau închişi în mănăstirea avvei Serid) faţă de cei zăvorâţi şi de isihasm. Toţi fraţii mănăstirii acesteia, sau cea mai mare parte dintre ei, erau povăţuiţi de învăţăturile acestor doi mari slujitori ai lui Dumnezeu plini de Duh Sfânt. Chiar egumenul, avva Serid, pe care Varsanufie cel Mare îl numea fiul său, era călăuzit de el. Serid îi slujea bătrânului sfânt care trăia în chilia sa fără a ieşi afară. Varsanufie nu primea pe nimeni, cu excepţia lui Serid, şi prin intermediul acestuia dădea răspunsuri scrise altor fraţi. Povăţuiţi prin sfaturile acestui om inspirat de Dumnezeu, fraţii din mănăstire făceau rapide şi mari progrese duhovniceşti. Mulţi dintre ei deveneau capabili de a duce o viaţă zăvorâtă, spre care erau chemaţi de către Dumnezeu care le cunoştea dinainte aptitudinea.

Astfel Varsanufie cel Mare i-a prezis hii Ioan de Beerşeba că Dumnezeu l-a hărăzit pentru singurătate. După ce l-a pregătit pe acest călugăr printr-o viaţă după poruncile evanghelice, dusă în sânul comunităţii călugăreşti şi în focul ascultării, la timpul voit de Dumnezeu a intrat în recluziune. Corespondenţa dintre Varsanufie şi Ioan de Beerşeba ne arată că după intrarea în recluziune, Ioan a fost încercat de gânduri pătimaşe. Alţi călugări care au cerut pemisiunea să trăiască în singurătate, au fost tulburaţi încă înainte de gânduri pătimaşe; totuşi viaţa singuratică nu le-a fost interzisă.

Din contră, avva Dorotei care se distinge printr-o înţelepciune atât profană cât şi duhovnicească, şi prin darul său de a-i conduce pe alţi călugări, şi care a făcut proba acestui dar spiritual, avea tendinţa de a le interzice celor doi bătrâni purtători de duh însingurarea, în ciuda dorinţei lor arzătoare.

„Singurătatea, le spune el, îi dă omului prilej de mândrie atâta vreme cât el n-a devenit stăpân pe sine, adică n-a ajuns la nepătimire. Numai atunci când omul şi-a luat asupra sa propria-i cruce este vorba de o viaţă singuratică autentică. Aşadar, când tu vei avea milă pentru semenul tău, vei primi ajutor; dar dacă tu te vei reţine de a-l compătimi sub motiv că vrei să te ridici spre ceea ce depăşeşte măsura ta, să şti că vei pierde şi ce ai. Deci nu te întoarce nici spre interior, nici spre exterior, ci ţine-te la mijloc şi înţelege care este voia Domnului, căci „zilele rele sunt” (Efes. 5, 16-l7).

Iată sensul cuvintelor mele: nu te hazarda retrăgându-te în singurătate, dar nu te neglija nici fiind înconjurat de greutăţile lumii acesteia; iată calea de mijloc, lipsită de riscul căderii, în singurătate trebuie să ai umilinţă, iar în mijlocul greutăţilor trebuie să fii atent cu tine însuţi şi să-ţi controlezi gândurile. Toate acestea nu sunt doar pentru un timp. Fiecare trebuie, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să rabde ceea ce i se întâmplă. Cu cât un om este mai smerit, cu atât face mai mare progres. Câtă vreme nu eşti experimentat, rămâi în chilia ta şi vei scăpa de necazuri. Dacă înainte de vreme vei respinge toate încercările, vrăjmaşul nu-ţi va da pace, ci te va tulbura, până ce te duce în situaţia să zici: „era mai bine pentru mine de nu m-aş fi născut”.

Avva Dorotei, cunoscut ca şi sfânt în Biserica universală, este unul dintre marii scriitori ascetici. El a vieţuit printre fraţii mănăstirii de obşte a lui avva Serid, iar după moartea învăţătorului său şi-a întemeiat propria lui mânăstire, devenind egumen.

Sfântul Ioan Scărarul subliniază faptul că cei înclinaţi înspre mândrie sau înspre alte patimi sufleteşti, nu trebuie în nici un caz să aleagă singurătatea, ci mai curând să rămână printre fraţi şi să se mântuiască prin împlinirea poruncilor: căci orice fel de vieţuire, fie în pustie, fie în obşte, este plină de binecuvântare atunci când este conformă cu voia lui Dumnezeu şi când ţinta este să-i fie plăcut Lui.

O însingurare prematură oferă teren prielnic nălucirilor diavoleşti; nu numai celor vizibile, ci şi celor mentale sau morale, care nu se manifestă în exterior şi care sunt mult mai periculoase decât primele, căci se tămăduiesc greu şi adesea nu te poţi îngriji de ele. Acest fel de năluciri care se întemeiază pe mândrie sunt numite de către Sfinţii Părinţi părere de sine. Datorită lor un ascet poate avea o falsă părere despre realitatea spirituală şi chiar despre el. Datorită afinităţii şi interacţiunii ce există între minte şi inimă, şi între inimă şi minte, o concepţie şi o contemplaţie falsă este însoţită totdeauna de simţirile suave, dar mincinoase, ale inimii. Acestea se nasc din lucrarea conjugată a unei fine senzualităţi şi a unei subtile mândrii. Cei atinşi de această formă de nălucire ajung propovăduitorii unei învăţături ascetice greşite şi uneori sunt chiar iniţiatorii de erezii pierzându-se pe ei şi pe cei ce-i urmează.

In cel de-al cincizecişicincelea „Discurs”, Sfântul Isaac Sirul relatează cum un adevărat Malpas care ducea în singurătate o viaţă ascetică foarte strictă, pe punctul de a atinge o stare duhovnicească elevată, a căzut în mândrie şi în nălucire drăcească, devenind întemeietorul şi conducătorul sectei Messalienilor.

Multe cărţi s-au scris în starea de nălucire numită „părerea de sine”. Când sunt citite, se întrevede în ele prezenţa unei fine senzualităţi şi o subtilă mândrie care produce, asupra oamenilor orbiţi spiritual şi plini de patimi, o desfătare pe care el o consideră pregustare a harului Sfântului Duh. Nu înţeleg, nenorociţii, că ei se desfătează de mirosul subtil al patimilor ce trăiesc în ei, luându-l în orbirea lor sufletească drept parfum al harului. Ei nu-şi dau seama că numai sfinţii sunt în stare să guste o bucurie cu adevărat duhovnicească si că bucuria duhovnicească trebuie să fie precedată de pocăinţa şi curăţirea de patimi, că păcătosul nu este în stare să perceapă o bucurie spirituală, că trebuie să te recunoşti nevrednic de o asemenea bucurie, să o respingi dacă începe să te cuprindă, să o refuzi ca şi cum nu ţi-ar conveni, ca o orbire evidentă şi fatală, ca o subtilă mişcare a vanităţii, mândriei şi voluptăţii.

In vremea noastră şi în ţara noastră, viaţa pustnicească într-un loc pustiu poate fi socotită de-a dreptul imposibilă şi zăvorârea ca foarte dificilă, mai periculoasă şi impracticabilă decât în oricare altă vreme. In toate acestea noi trebuie să recunoaştem voia lui Dumnezeu şi să I ne supunem. Dacă vrei să fii un isihast plăcut lui Dumnezeu să iubeşti liniştea şi, din toată puterea, obişnuieşte-te cu ea.

Nu-ţi permite vorbe deşarte nici în biserică, nici în trapeză, nici în chilie; nu-ţi permite să ieşi din mănăstire, decât în caz de extremă necesitate şi pentru scurt timp.

Nu-ţi permite să faci cunoştinţă, mai ales apropiată, cu alte persoane, nici în mănăstire, nici în afara ei; nu-ţi permite să fii familiar cu oamenii şi fugi de distracţiile vătămătoare. Consideră-te ca un pelerin străin, atât în mănăstire cât şi în întreaga viaţă şi atunci vei deveni un isihast, un pustnic, un anahoret plăcut în ochii lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu va vedea că tu eşti în stare să trăieşti în pustie sau zăvorât, El te va conduce pe căile inefabile ale judecăţii Sale, spre linişte şi singurătate, cum a făcut cu Sfântul Serafim de Sarov, sau îţi va rândui o recluziune, cum a făcut fericitul Gheorghe zăvorâtul în mănăstirea Zadonsk.

NOTA

Recent, într-un cămin de alienaţi mintali din Moscova, se afla un fel de profet spre care alergau mulţimi de curioşi. Numele lui era Ivan lacovlevici. Nişte locuitori din Moscova care erau în vizită la un călugăr ce trăia în singurătate, făceau cu admiraţie elogiul profetului lor. Ei spuneau că s-au convins, prin propria lor experienţă, că omul era văzător cu duhul. Ei l-au întrebat, într-adevăr, despre o rudă a lor care se găsea la muncă silnică în Nertcinsk. Timp de un ceas Ivan lacovlevici n-a răspuns nimic. La insistenţa de a le da un răspuns, el i-a întrebat: „E departe până la Nertcinsk?” Ei i-au răspuns: „Mai mult de 6000 de kilometri”. „Atunci e nevoie de timp pentru a merge acolo”, a replicat profetul, în final le-a spus că gambele ocnaşului sunt toate jupuite. După o vreme, cel ce s-a interesat de ruda sa, a primit o scrisoare de la Nertcinsk în care erau descrise condiţiile deosebite de grele de viaţă; menţiona că gleznele îi sunt pline de sânge din pricina lanţurilor pe care le purta. „Vă daţi seama că Ivan lacovlevici este văzător cu duhul!”, spuse moscovitul sfârşindu-şi povestirea. Călugărul a răspuns: „Nu-i nici o vedere cu duhul în această afacere, ci o evidentă intervenţie a duhurilor căzute. Sfântul Duh n-are nevoie de timp!

El descoperă imediat lucrurile tăinuite atât de pe pământ cât şi din cer. Ivan lacovlevici a trimis de la Moscova la Nertcinsk un diavol care se afla lângă el şi care i-a adus o informaţie banală şi pur materială, dar care a flatat vanitatea profetului şi curiozitatea oamenilor care l-au întrebat. Sfântul Duh vesteşte întotdeauna lucruri duhovniceşti, de o reală necesitate şi având legătură cu mântuirea sufletului. Spiritul căzut, dimpotrivă, vesteşte întotdeauna bucurii trupeşti, căci după cădere el se târăşte în patimi păcătoase şi lucruri materiale”.

Ca exemplu de felul în care se manifestă clarviziunea venită de la Dumnezeu, vă redăm un episod remarcabil luat din istoria Bisericii, în povestirea despre fuga sa din faţa lui Iulian Apostatul, făcută către episcopul Ammona, Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, relatează: „în acea vreme, eu am văzut pe marii bărbaţi ai lui Dumnezeu: Teodor, superiorul călugărilor din Tebaida, şi Pammon, avva călugărilor care trăiau în împrejurimile Antinoiei. Având intenţia de a mă ascunde aproape de Teodor, m-am urcat în barca lui care era închisă din toate părţile. Pammon ne însoţea respectuos. Vântul nu era favorabil; cu inima strânsă mă rugam. Călugării lui Teodor au coborât pe ţărm şi încercau să tragă barca. Avva Pammon văzându-mi supărarea, mă consola.

Eu i-am răspuns: „Crede-mă, inima mea n-are atâta curaj în timp de pace ca în timp de persecuţii. Căci în suferinţele pentru Hristos şi întărit de harul Său, eu nădăjduiesc să primesc o milă mai îmbelşugată, chiar dacă ar trebui să mor.” N-am terminat de vorbit până când Teodor şi-a ridicat surâzând privirea spre avva Pammon. Pammon, de asemenea, îl privea surâzând. Eu le-am zis: „De ce surâdeţi la cuvintele mele? Mă acuzaţi de laşitate?” Inturnându-se spre Pammon, Teodor a zis: „Spune-i patriarhului motivul zâmbetului nostru.” Pammon i-a zis: „Tu trebuie să faci lucrul acesta.” Atunci Teodor zice: „In acest moment Iulian pe dreptate este ucis în Persia, aşa cum a prezis Dumnezeu despre el: omul cel trufaş nu va rămâne cu viaţă (Avacum 2, 5). Un împărat creştin, om remarcabil, se va urca pe tronul său, dar viaţa lui va fi scurtă. Iată de ce nu te mai obosi să mergi la Tebaida, ci du-te tainic în întâmpinarea noului împărat, îl vei întâlni pe cale, te va primi cu bunăvoinţă, şi te vei întoarce în biserica ta, dar pe el Dumnezeu îl va lua în curând din această viaţă.” Totul s-a petrecut cum a prezis el”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s