Capitolul XIV.

XIV. SCOPUL VIEŢII CĂLUGĂREŞTI ESTE ACELA DE A CERCETA VOIA LUI DUMNEZEU, A ŞI-O ÎNSUŞI ŞI A I SE SUPUNE

Viaţa monahală constă esenţial în a ne tămădui voinţa noastră coruptă, a o uni cu voia lui Dumnezeu şi a o sfinţi prin această unire. In starea noastră de cădere, voinţa noastră se opune voii lui Dumnezeu. Din cauza orbirii sale şi a stării sale de ostilitate faţă de Dumnezeu, ea se străduieşte constant să reziste voii Lui. Până ce eforturile ei vor reuşi, ea îl determină pe om să fie iritabil, nemulţumit, tulburat, trist, plictisit, cârtitor, hulitor şi disperat. A renunţa la voia proprie pentru a urma voii lui Dumnezeu înseamnă a renunţa la tine însuţi. Lucrul acesta ni l-a poruncit Mântuitorul şi constituie o condiţie indispensabilă pentru mântuire şi pentru desăvârşirea creştină; această condiţie este atât de necesară încât dacă ea nu este împlinită, mântuirea este imposibilă şi, cu atât mai mult, desăvârşirea creştină. „Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumuseţii mele putere”, zice proorocul (Ps. 29, 7).

Pentru a împlini voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să o cunoşti. Numai prin această cunoaştere se poate renunţa la voia proprie coruptă şi o poţi tămădui prin voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este o taină divină. „Cele ale lui Dumnezeu, zice apostolul, nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu ” (l Cor. 22, 11). La fel comunicarea voii lui Dumnezeu oamenilor nu se poate realiza decât prin intermediul Revelaţiei divine. Inspirat, David se ruga: „învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii” (Ps. 142, 10). „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta” (Ps. 118, 18). „Să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” (Ps. 118, 19). Voia lui Dumnezeu i se descoperă omului în legea dumnezeiască. Dar ea ni s-a descoperit mai ales, cu o deosebită precizie şi în detaliu, prin Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Ca şi cunoştinţă supremă, ea este receptată prin credinţă. „Pentru că M-am coborât din cer, zice Domnul, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Şi aceasta este voia Celui care M-a trimis, ca din tot ce Mi-a dat să nu pierd, ci să-l înviez în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-40). „Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 49-50).

Studierea voii lui Dumnezeu este o sarcină plină de bucurie, plină de mângâiere duhovnicească. Dar, în acelaşi timp, această sarcină este legată şi de mari supărări, de încercări şi de ispite; ea este nedespărţită de renunţarea la tine însuţi, de mortificarea firii căzute, de pierderea mântuitoare a sufletului nostru. Ea implică răstignirea omului nostru vechi (Cr. Gal. 5,”f24; Col. 3, 9-l0). Ea cere să reduci la tăcere, să calci în picioare şi să distrugi orice înţelepciune trupească. „Să vă schimbaţi, zice apostolul, prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2).

Fiul lui Dumnezeu a descoperit voia lui Dumnezeu oamenilor într-o formă atât de categorică, şi a legat această descoperire de consecinţe atât de importante, încât Sfânta Scriptură îl numeşte „Descoperitorul lui Dumnezeu” (Cr. Ioan l, 18). Cu alte cuvinte, el a dăruit omenirii descoperirea lui Dumnezeu cea mai completă pe care ea era în măsură să le primească; capabilă nu prin ea însăşi, ci prin acţiunea fecundă a harului divin. Acest înţeles îl au cuvintele Domnului: „Arătat-am numele Tău oamenilor (Ioan 17, 6). Şi le-am făcut cunoscut Nnmele Tău şi-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26). Arătarea numelui Celui ce este mai presus de tot numele constituie cunoaşterea cea mai perfectă a Celui ce este mai presus de toată cunoaşterea. Cunoaşterea supremă ce rezultă din sfinţirea omului prin voia divină conduce la dragostea dumnezeiască, la unirea omului cu Dumnezeu.

Cu siguranţă poruncile Evangheliei ne învaţă să acţionăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu; pe de altă parte ne arată cum să reacţionăm faţă de o solicitare care vine din exterior. Este mai dificil de învăţat respectarea poruncilor dintr-a doua categorie, decât din prima; dar noi nu vom înţelege bine cum trebuie să acţionăm decât atunci când vom învăţa să reacţionăm corect la solicitările exterioare. De aceea este indispensabil să te convingi că Dumnezeu conduce destinul lumii şi soarta fiecărui om; apoi experienţele vieţii nu vor întârzia să confirme această învăţătură a Evangheliei.

Când este primită cu credinţă această învăţătură, decurge din ea smerita supunere faţă de Dumnezeu; neliniştea ne părăseşte, sufletul află pace şi curaj. Cel ce primeşte deci în acest fel învăţătura Evangheliei „va lua pavăza credinţei cu care va putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 6, 16). Sfinţii Părinţi numesc această credinţă lucrătoare, pentru a o distinge de credinţa teoretică. Ea îşi face apariţia în om datorită împlinirii poruncilor Evangheliei; ea creşte pe măsura respectării acestora, dar ea scade şi dispare când sunt neglijate. La un moment dat, această credinţă este transformată de har într-o credinţă vie care-l umple pe creştin de o forţă spirituală. Cu ajutorul acestei credinţe sfinţii lui Dumnezeu „au biruit împărăţii, au facut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă” (Evrei 11, 33 – 34).

Neapărat este trebuincioasă o atitudine de profundă reverenţă faţă de judecăţile nepătrunse a lui Dumnezeu care se manifestă în toate evenimentele ce au loc cu îngăduinţa Sa, atât cele particulare cât şi cele generale, atât cele colective cât şi cele personale şi duhovniceşti. „Smeriţi-vă, spune Sfântul Petru, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (l Petru 5,6). Noi trebuie să ne smerim urmând exemplul celebru ce ni-l oferă Sfânta Scriptură în rugăciunea celor trei tineri care au fost supuşi la o grea încercare în Babilon din cauza fidelităţii lor faţă de Dumnezeu, şi care au recunoscut în tot ceea ce li s-a întâmplat cu îngăduinţa Lui, manifestarea judecăţii Lui celei drepte. (Cf. Dan. 3, 24-45).

„Smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), ne avertizează Mântuitorul. Prezicând grelele încercări care se vor abate asupra celor ce vor crede în El şi asupra omenirii întregi, El zice: „luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate” (Matei 24, 6). Dacă lucrurile stau aşa, noi nu vom avea nici dreptul, nici posibilitatea, de a spune sau de a gândi ceva împotriva hotărârilor pe care le-a dat Dumnezeu în bunătatea Sa, înţelepciunea Sa fiind atotputernică. „Şi veţi fi daţi şi de părinţi, zice Domnul, şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi, şi veţi fi urâţi de toţi, pentru numele Meu (Luca 21,16-l7). „Celui care vă va ucide i se va parea că aduce închinare lui Dumnezeu „.”In lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 2 şi 33).

După ce a înfăţişat precis care va fi soarta adevăraţilor creştini în timpul vieţii pământeşti – soarta pe care Dumnezeu le-a prezis-o – Domnul adaugă: „Şi păr din capul vostru nu va pieri” (Luca 21, 18). Aceasta vrea să spună: Dumnezeu vă va purta atent de grijă; el va veghea fără încetare asupra voastră, păzindu-vă cu mâna Lui atotputernică. Iată de ce oricare ar fi suferinţele care vă încearcă, acestea nu vin decât cu îngăduinţa Lui, după voinţa Lui sfântă şi pentru mântuirea noastră.

Domnul nostru concluzionează, dând învăţături ucenicilor săi referitor la frământările care le suportă pe pământ, printr-o poruncă precisă şi categorică: „prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Recunoaşteţi şi mărturisiţi că Dumnezeu este stăpânul lumii; cu respect şi râvnă supuneţi-vă şi lăsaţi-vă în voia Lui. Prin această recunoaştere, prin această supunere va creşte în sufletele voastre sfânta răbdare. Ea poate fi recunoscută după pacea pe care o aduce în suflet. Tot cuvântul potrivnic poruncilor lui Dumnezeu se va opri pe buze, tot gândul se va reduce la tăcere în faţa majestăţii voii lui Dumnezeu, cum spune sfântul Luca şi însoţitorii săi: „ne-am liniştit zicând: facă-se voia Domnului” (F.Ap. 21, 14).

Trebuie să se ştie că tot gândul care are tendinţă să critice judecăţile lui Dumnezeu, şi să li se împotrivească, vine de la Satan şi trebuie respins. Până când el se opune lui Dumnezeu, ori de la cine ar veni, trebuie respins. Domnul nostru ne-a dat un exemplu de asemenea respingere. Atunci când El vestea ucenicilor patimile Sale care se apropiau şi moartea Sa înfricoşătoare, apostolul Petru, indignat de o compasiune proprie omului vechi, „a început să-L dojenească zicăndu-l: Fie-ţi milă de Tine, să nu Ti se întâmple Ţie aceasta”. Domnul i-a răspuns dezvăluind originea acestui gând: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 22-23).

De ce mintea noastră se răzvrăteşte împotriva judecăţilor lui Dumnezeu şi îngăduinţelor Sale? Pentru că noi nu-L cinstim pe Dumnezeu ca Dumnezeu; pentru că noi nu ne supunem lui Dumnezeu ca lui Dumnezeu; pentru că în prezenţa lui Dumnezeu nu stăm pe locul ce ni se cuvine; din pricina mândriei noastre, a orbirii noastre, noi n-am înfrânt şi n-arn înlăturat voinţa noastră căzută, deviată şi coruptă. „Atunci nu mă voi ruşina când voi căuta spre toate poruncile Tale. Lăuda-Te-voi întru îndreptarea inimii, ca să învăţ judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 6-7) „Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu, şi pe Tine Te-am aşteptat toată ziua” (ps. 24, 5), răbdând cu inimă bună de-a lungul vieţii mele pământene toate încercările pe care ai binevoit să le trimiţi pentru mântuirea mea.

Iată cum defineşte Sfântul Ioan Scărarul darul dreptei socoteli, dăruit de Dumnezeu exclusiv călugărilor ce umblă pe calea umilinţei: „puterea deosebirii este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii lui Dumnezeu în orice timp şi loc şi lucru. Ea obişnuieşte să se afle numai în cei curaţi cu inima şi cu trupul şi cu gura. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată” (Scara XXVI, 1).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s