Capitolul XVII.

XVII. DESPRE RUGĂCIUNE

Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului. Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40). Ii este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.

Rugăciunea este oglinda sporirii în duhovnicie a călugărului. Examinându-şi rugăciunea, călugărul poate vedea clar dacă a ajuns la mântuire, sau dacă el se zbate în marea învolburată a patimilor, departe de limanul sfânt. Pentru a putea discerne el îl are exemplu pe David care, adresându-se lui Dumnezeu în rugăciunea sa, îi zice: „întru aceasta am cunoscut că m-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine. Iar pe mine pentru nerăutatea mea m-ai sprijinit şi m-ai întărit înaintea Ta, în veac” (ps. 40, 1l-l2). Aceasta vrea să spună: eu văd Doamne că Tu te-ai milostivit de mine şi că m-ai primit, căci, prin puterea rugăciunii mele, eu am devenit în stare de a alunga victorios toate gândurile, închipuirile şi simţămintele provenite de la vrăjmaşul. Această bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu pentru om se vădeşte atunci când şi omul resimte bunătate şi milă faţă de semeni, şi când îi iartă pe toţi cei ce l-au supărat (cf. Matei 6,14-l5; 7, 2; Luca 6, 37-38).

Rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea principală a călugărului. Ea trebuie să fie centrul spre care converg şi de care se leagă toate nevoinţele ascetice. Prin rugăciune călugărul se leagă strâns cu Domnul şi „este un duh cu El” (l Cor. 6, 17). De la intrarea în mănăstire, el trebuie să înveţe neapărat să se roage într-un fel corect pentru a putea progresa în rugăciune şi aşa să-şi lucreze mântuirea. Justeţea şi progresul rugăciunii se izbeşte de firea noastră stricată şi de îngerii căzuţi care se străduiesc să ne ţină în subjugare, în această stare de cădere şi de îndepărtare de Dumnezeu care le este comună oamenilor şi îngerilor căzuţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s