Capitolul XXXIII.

XXXIII. ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE CALEA CEA STRÂMTĂ

Învăţătura despre calea cea strâmtă pe care o găsim în Sfânta Scriptură este reluată de către Sfinţii Părinţi care o expun cu putere, clar şi profund, într-un chip convingător şi adânc: este o hrană care la masa cuvintelor duhovniceşti joacă un rol important. „Dacă tu vrei, zice Sfântul Marcu Ascetul, să dai câteva cuvinte de învăţătură celui ce doreşte să înveţe, învaţă-l rugăciunea, credinţa adevărată şi răbdarea în suferinţe. Prin aceste trei aspecte parţiale ale binelui, se poate dobândi binele întreg”.

Învăţătura despre răbdarea în suferinţe a fost întotdeauna una dintre tradiţiile morale ale creştinismului, în vremea noastră când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, formarea şi mântuirea călugărilor se realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul, învăţătura despre răbdarea în suferinţă îmbracă o însemnătate aparte. Noi vom prezenta un număr apreciabil de texte consacrate acestui subiect, şi culese de la Sfinţii Părinţi, cu scopul de a acorda călugărilor de astăzi un sprijin duhovnicesc în mijlocul suferinţelor ce-i înconjoară, şi să-i pregătim în aşa fel, printr-o dreaptă înţelegere a încercărilor, încât să facă faţă celor ce încă n-au venit dar care, poate, se îngrămădesc la orizont ca nişte nori negri prevestitori de furtună.

Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmaţi, ispitele îi buimăcesc şi adesea, îi doboară. A-ţi duce crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine; fără această lepădare de tine nu-i cu putinţă, îţi porţi crucea în măsura în care te lepezi de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în Hristos: El este cel ce a formulat această lege duhovnicească (Matei 16, 24).

1.    Extrase din scrierile Sfântului Macarie cel Mare

Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Într-adevăr Providenţa divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu.

De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. „Fiule, zice Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării” (Şir. 2, l-2). Şi într-alt loc: „Tot ce ţi se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu răbdarea şi cu nădejdea. Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i ducă la disperare. „Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13).

Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce; dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.

Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte.

Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor! Iată-L pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6); El a suportat persecuţii, nu numai de la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului.

Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. In locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei, dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: „iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), îi considerau pe cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor.

Când, din nou, îl auzeau pe Domnul poruncind: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31), ei îi iubeau pe oameni, urmând glasul conştiinţei. Renunţând la propria lor dreptate şi căutând dreptatea lui Dumnezeu, dobândeau dragostea care este în mod natural cuprinsă în dreptatea lui Dumnezeu.

Domnul care a dat numeroase porunci privind iubirea, a poruncit să căutăm dreptatea lui Dumnezeu (Matei 6,33): această dreptate este maica iubirii. Nu te poţi mântui decât prin semenul tău. „Iertaţi, porunceşte Domnul, şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Aceasta este legea duhovnicească înscrisă în inimile credincioşilor şi care este „împlinirea legii” (Romani 13,10). „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii, zice Domnul, n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Cum a împlinit-o? O să vă spun. Legea veche, judecându-l pentru un motiv real pe cel ce a făcut rău semenului său, îl judeca de asemenea şi pe cel ce a suferit răul; şi aşa fiecare, judecându-l pe semenul său se judeca pe sine (cf. Romani 2, 1), iar cel ce îl ierta pe aproapele său, primea şi el iertare. Legea zice: judecată pentru judecată şi iertare pentru iertare. Astfel împlinirea legii constă în iertarea greşelilor.

Am vorbit de „lege a cea veche”, nu pentru că Dumnezeu ar fi dat două legi: El n-a dat decât una singură, care este duhovnicească în fiinţa sa, dar care, în ce priveşte răsplata, dă o sentinţă dreaptă: ea iartă celui ce iartă, dar supune judecăţii pe cel ce-i chinuieşte pe alţii. „Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” (Ps. 17, 28-29). Pentru motivul acesta cei ce împlinesc duhovniceşte legea şi care se împărtăşesc de har pe măsura acestei împliniri nu-i iubesc numai pe cei ce le fac bine, ci şi pe cei ce le fac reproşuri şi îi prigonesc, nădăjduind să primească, ca recompensă a virtuţii lor, dragostea cea adevărată. Virtutea lor nu stă numai în faptul că-şi iartă vrăjmaşii, ci în faptul că fac binele celor ce-i rănesc; de fapt se roagă pentru aceştia socotindu-i instrumentele fericirii lor, după cuvântul Scripturii: „Fericiţi veţi fi voi cândva vor ocărî şi vă vor prigoni” (Matei 5, 11).

Această stare de spirit dă legii un înţeles duhovnicesc. Atunci când dai dovadă de răbdare şi de blândeţe duhovnicească, Domnul, văzând inima care luptă şi nu se îndepărtează de dragoste „surpând peretele din mijloc” (Efeseni 2,14), înlătură complet răutatea. Din momentul acesta acţionează cu dragoste nu numai datorită unui efort de voinţă, ci prin harul lui Dumnezeu: de acum Domnul retrage „sabia de flăcări vâlvâitoare” (Facere 3, 24), care stârneşte gândurile pătimaşe; intri „dincolo de catapeteasmă, unde lisus a intrat pentru noi ca înaintemergător” (Evrei 6, 19-20), unde guşti din roadele Duhului, şi de unde contempli fericirea veacului ce va să vină, cu toată inima, adică în mod real şi nu „ca prin oglindă, în ghicitură” (l Cor. 13, 12). Aşa cum a spus Apostolul „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzii, la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (l Cor. 2, 9). Faţă de această lucrare minunată poţi pune următoarea problemă: dacă la inima omului nu s-a suit, cum apostolul, om fiind, le-a cunoscut? Cum le-a putut cunoaşte pentru că el însuşi mărturiseşte că este om supus la aceleaşi ispite ca noi? Ascultă ce răspunde fericitul Pavel: „iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar si adâncurile lui Dumnezeu” (l Cor. 2,10).

Ca nimeni să nu poată zice: Sfântul Duh i le-a descoperit lui Pavel pentru că el era apostol, pe când nouă nu ne este cu putinţă, Pavel spune într-alt loc sub formă de rugăciune: Dumnezeu „să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Şi Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire” (Efeseni 3, 16- l7). „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Cor. 3, 17). „Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 9).

Să ne rugăm dar pentru a primi în mod simţit şi sigur harul Sfântului Duh cu scopul de a reintra acolo de unde am fost izgoniţi. De a fi îndepărtat şarpele ucigaş de la sufletele noastre. El, sfătuitorul cel viclean, care creşte în noi mândria şi lăcomia. Pentru ca noi să credem cu putere în Domnul, să împlinim poruncile Sale, şi să ajungem „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), pentru ca „prietenia lumii” (lacov 4, 4) să nu ne mai stăpânească, pentru ca noi să fim pe deplin convinşi în sufletul nostru de adevărul netăgăduit, că harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în sufletele celor ce se pocăiesc. Ceea ce se primeşte prin har este incomparabil mai mult decât slăbiciunea care-l stăpânea pe om înainte de a primi harul: altfel harul n-ar fi har. Dar crezând în Dumnezeu Atotputernicul, înaintăm cu inima încrezătoare spre Cel ce ne dăruieşte comuniunea Sfântului Duh ca răspuns la credinţa noastră şi nu ca răsplată a faptelor, sau proporţional cu ele. Într-adevăr este scris: „Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul, sau din ascultarea credinţei?” (Gal. 3, 2).

2.    Extras din scrierile Sf. Marcu Ascetul

Privegherea, rugăciunea şi răbdarea în încercări îi dau inimii o duioşie dulce şi nepericuloasă, cu condiţia ca o intensificare disproporţionată a nevoinţei ascetice să n-o lipsească de calităţile sale esenţiale. Cel ce neglijează aceste trei aspecte ale activităţii duhovniceşti, sau care le practică fără râvnă, va fi cuprins în momentul morţii de chinurile groaznice (Legea duhovnicească, 19).

Poarta de fier ce duce în Ierusalim este imaginea unei inimi împietrite: ea se deschide singură pentru cel ce duce o viaţă ascetică şi rabdă încercările, aşa cum s-a deschis în faţa Sf. Apostol Petru (F.Ap. 12, 10) (Ibid.21). În momentul în care aducerea aminte de Dumnezeu este vie în tine, înmulţeşte-ţi rugăciunile, pentru ca şi Domnul să-şi aducă aminte de tine când tu vei uita de El (Ibid. 25).

Legea libertăţii spirituale ne învaţă adevărul, şi mulţi îl cunosc doar superficial, iar cei puţini îl cunosc în măsura în care împlinesc poruncile (Ibid. 30).

Perfecţiunea legii duhovniceşti este ascunsă în Crucea lui Hristos (Ibid 31).

Cel ce se roagă pentru cei ce-l vătămă, îi zdrobeşte pe demoni; dar cei ce-şi permit să se lupte cu oamenii care-i vătăma, vor fi ei înşişi învinşi de demoni (Ibid 45).

Dacă fiecare suferinţă, venită fără voia ta, te învaţă să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, atunci nu-ţi vor lipsi ocaziile de pocăinţă (Ibid. 57).

Vezi-ţi propriile tale păcate, şi nu pe cele ale aproapelui, şi asceza ta duhovnicească nu va fi în deşert (Ibid. 63).

Să nu-ţi închipui că poţi dobândi virtutea fără suferinţă: cel ce trăieşte în desfătări rămâne departe de experienţa duhovnicească (Ibid., 66).

Dacă cel ce lucrează conform poruncilor se aşteaptă ca încercările să apară ca urmare a lucrării sale: dragostea pentru Hristos prin împotriviri (Ibid., 88).

Numeroşi sunt cei ce au luptat mult împotriva suferinţelor nedorite, dar nimeni n-a scăpat de ele decât prin rugăciune şi pocăinţă (Ibid., 92).

Eu cred că pocăinţa ia naştere din trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şi răbdarea în suferinţe. Aceste trei virtuţi nu numai că trebuie practicate în mod văzut, ci şi prin activitate a duhovnicească interioară. Asceţii care, printr-o practică îndelungată le-au deprins, datorită lor, ajung la nepătimire. „Luând crucea vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21), a zis Domnul. Crucea este răbdarea în suferinţe. . .

Fără aceste trei virtuţi, nu se poate împlini lucrarea pocăinţei. Eu cred că pocăinţa este necesară tuturor, păcătoşilor şi drepţilor care doresc să se mântuiască, căci starea de desăvârşire n-are o limită la care odată ajunşi cei care doresc sa se mântuiască, să nu mai trebuiască împlinirea virtuţilor pomenite. Ele îi duc pe începători la evlavie; ele îi fac pe ceilalţi să progreseze; ele îi confirmă pe cei desăvârşiţi în desăvârşirea lor. Dar aceste virtuţi nu pot fi lucrate în chip prisositor, nici printr-o practică îndelungată, nici prin conştiinţa propriei tale dreptăţi…

Noi toţi suntem urmaşii lui Adam: toţi ne naştem în păcatul său şi, din acest motiv, suntem condamnaţi de judecata lui Dumnezeu la moartea veşnică; nu putem fi salvaţi fără de Hristos. Toţi, chiar cei drepţi dintre oameni, nu scăpăm de moartea veşnică decât prin mijlocirea lui Hristos cel răstignit pentru toţi; noi toţi suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. De aceea, însuşi Mântuitorul le-a propus tuturor o singură lucrare, care-i îmbrăţişează pe toţi ceilalţi, şi le-a poruncit apostolilor ca tuturor să le spună un singur lucru: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).

În acelaşi timp, Mântuitorul a dat numeroase porunci concrete, a căror împlinire duce la desăvârşirea pocăinţei; El ne porunceşte împlinirea acesteia până la moarte, zicând: „Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Şi adaugă, poruncind renunţarea la tot: „chiar şi la sufletul său însuşi” (Luca 14, 26). Pentru a confirma importanţa mare a poruncilor, zice: „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19).

Dacă, aşa cum am spus, Hristos ne-a poruncit să stăruim în pocăinţă până la moarte, rezultă că cel ce crede că pocăinţa poate fi împlinită înaintea morţii leapădă porunca refuzând să-şi piardă sufletul înainte de a muri; el se arată ca încălcător al tuturor poruncilor lui Hristos. Până ce murim pocăinţa nu se termină, nici pentru mici, nici pentru mari. De fapt, nimeni n-a putut face o pocăinţă perfectă, pentru că o pocăinţă perfectă n-ar mai cere continuarea ei. Iată pentru ce, chiar dacă nu ne simţim în stare să facem o pocăinţă aşa cum spune porunca şi cum ar trebui, să avem râvna să o facem, spre a nu fi număraţi între cei ce nu vor să se pocăiască, pentru a nu fi judecaţi din pricina acestui refuz. Cercetează viaţa tuturor celor care, de la începutul lumii, au sfârşit cu bine călătoria pământească şi vei vedea că în toţi cei ce au plăcut lui Dumnezeu taina evlaviei s-a împlinit prin pocăinţă. A fost cineva condamnat? Dacă a fost, a fost pentru că nu s-a pocăit. A fost cineva iertat? Dacă a fost, a fost pentru că s-a pocăit. ..

Dacă pocăinţa stă în a cere milă, cel ce se pocăieşte trebuie să aibă grijă să nu i se spună: „Iată, sunteţi sătui” (l Cor. 4, 8). Trebuie fără osteneală să continue a cere ca şi cel ce n-are niciodată destul: „că oricine cere ia ” (Matei 7, 8). Dacă numai cel milostiv va fi miluit, atunci lumea întreagă este păstrată prin pocăinţă, şi datorită Providenţei divine, oamenii conlucrează unii cu alţii pe calea pocăinţei.

3.    Extras din „Scara” Sfântului Ioan Scărarul

Între pocăinţa plină de grijă şi plânsul curăţit de orice pată şi prea cuvioasa smerenie a celor începători e atâta deosebire câtă e între pâine, aluat şi făină. Căci sufletul se zdrobeşte şi se subţiază prin pocăinţă vădită, se uneşte şi, ca să zic aşa, se amestecă cu Dumnezeu prin apa plânsului nemincinos, iar aprinsă de focul Domnului, se face pâine şi se întăreşte. Aceasta e fericita smerenie, cea lipsită de aluatul stricăciunii şi de umflarea mândriei (XXV, 7).

Însuşirea cea dintâi şi cea mai aleasă a acestei bune şi vrednice de laudă treimi este primirea cu cea mai mare bucurie a necinstirii, care e aşteptată cu mâinile deschise ale sufletului şi e îmbrăţişată ca una ce alină şi topeşte bolile sufletului şi mari păcate. A doua însuşire e pierderea a toată iuţimea şi cumpătarea ce se arată în potolirea ei. Iar a treia treaptă prea frumoasă a ei este neîncrederea credincioasă în bunătăţile agonisite şi dorinţa neîncetată după învăţătură. (XXV, 8).

Ia seama, prietene, că văile sunt cele ce rodesc în ele grâu înmulţit şi rod duhovnicesc. Valea este suflet smerit între munţi, adică între virtuţile duhovniceşti, pururea netrufaş şi pururea neclintit. David n-a zis: eu am postit, eu am privegheat, eu am dormit pe jos, ci a zis: „umilit am fost şi m-am izbăvit” (Ps. 114, 6). (XXV, 13). Altceva este a cugeta cu smerenie; altceva a se nevoi pentru a cugeta cu smerenie; şi iarăşi, altceva, a lăuda pe cel smerit cu cugetul. Cel dintâi lucru este al celor desăvârşiţi; al doilea, al adevăraţilor ascultători; iar al treilea, al tuturor credincioşilor (XXV, 18).

Blândeţea este starea neclătinată a minţii, care rămâne la fel în cinstiri şi în necinstiri (XXIV, 2).

În inimile celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului. „Cei blânzi vor moşteni pământul” (Matei 5, 5), mai bine zis vor stăpâni (XXIV, 3).

Sufletul blând e tronul simplităţii. Iar mintea mânioasă e pricinuitoare răutăţii. În sufletul celui blând încape cuvântul înţelepciunii: „Domnul va povăţui pe cei blânzi întru judecată” (Ps. 24, 10), mai bine zis [îi va povăţui] la lucrarea deosebirii (dreptei judecăţi). Sufletul drept este soţul smereniei. Iar cel viclean este slujitorul mândriei. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă; iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa (XXIV, 4).

Nu trebuie să uităm, o, prieteni, nici aceasta, că viclenii draci se retrag pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat (VIII, 9).

Nimic nu e atât de nepotrivit celor ce se pocăiesc ca iuţimea ce tulbură. Dacă întoarcerea cuiva de la păcat la sine însuşi are nevoie de multă smerenie, iuţimea e semnul închipuirii de sine. (VIII, 12).

Dacă Duhul Sfânt se socoteşte şi este pacea sufletului, iar mânia este şi se numeşte o tulburare a inimii, nimic nu opreşte venirea Lui în noi, ca iuţimea (VIII, 14).

Multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe. Căci are şi el împreună lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile (VIII, 16).

Te vei cunoaşte pe tine izbăvit de putreziciunea aceasta (ţinerea de minte a răului), nu când te vei ruga pentru cel ce te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând că a căzut într-o nenorocire sufletească sau trupească, vei suferi şi vei plânge ca pentru tine însuţi (IX, 11).

Unii s-au predat pe ei ostenelilor şi sudorilor pentru a dobândi iertare. Dar cel ce nu ţine minte răul a luat-o înaintea acestora, dacă e adevărat cuvântul: „iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6,37).

Chip al celei mai bune supuneri să ne fie, o, prieteni, aşa-zisul argint viu. Căci el coborându-se dedesubtul tuturor, rămâne curat de orice întinăciune.

Cei ce se sârguiesc, să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi, ca nu cumva, judecând pe cei leneşi, să fie osândiţi mai mult decât aceia. Socotesc că Lot de aceea s-a îndreptăţit, că aflându-se în mijlocul acestora, nu i-a osândit niciodată (IV, 100).

4.    Extras din rânduiala votului monahal

Călugărului care depune voturile monahale, Sfânta Biserică îi dă, printre altele, următoarele sfaturi: „Să nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu. Să nu iubeşti nici tată, nici pe mamă, nici pe frate, nici pe cineva din ai tăi, nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu; nici odihna sau cinstea de orice fel ar fi. De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire, nici de defăimarea oamenilor sau de altceva care socoteşti a fi cu anevoie, că vei fi oprit de a alerga în urma lui Hristos. Ci totdeauna să cauţi spre virtuţile celor ce au vieţuit după Dumnezeu întru nădejde. Şi să-ţi aduci aminte de toţi mucenicii şi cuvioşii cei din veac, care, cu multe sudori şi dureri şi cu nenumărate sângiuiri şi moarte, au câştigat acestea. Fii treaz în toate; pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos, Care, bogat fiind întru milă, pentru noi a sărăcit, făcându-Se ca noi, ca să ne îmbogăţim cu împărăţia Lui. De aceea se cuvine ca şi noi să ne facem următori ai Lui şi pentru Dânsul toate să le răbdăm, sporind în poruncile Lui ziua şi noaptea. Pentru că însuşi Domnul a zis: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”; adică să fie gata de-a pururea până la moarte către împlinirea poruncilor Lui. Pentru că prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât şi prigonit şi de multe alte întristări şi necazuri înconjurat, se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu. Şi când toate acestea le vei pătimi, bucură-te, zice Domnul; că plata ta multă este în ceruri, întru lisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin”

Expunându-şi astfel înţelepciunea sa şi subliniind strânsa legătură dintre poruncile lui Hristos şi Crucea Sa, Biserica cere Celui ce primeşte tunderea în monahism, să mărturisească adevărul acestei învăţături, apoi să promită că o va pune în practică. Ea îl întreabă pe cel ce vrea să devină călugăr: „Mărturiseşti tu toate aceste lucruri punându-ţi nădejdea în puterea lui Dumnezeu, şi făgăduieşti să le îndeplineşti până la ultima ta suflare, cu ajutorul lui Hristos?”. Numai cel ce recunoaşte ca adevărată învăţătura Bisericii Ortodoxe prezentată aici poate depune voturile monahale şi numai cel care promite să mărturisească prin toată viaţa sa adevărul pe care l-a auzit, l-a recunoscut şi l-a mărturisit.

Aşa gândeşte Sfânta Biserică. Aşa gândesc toţi părinţii Bisericii Ortodoxe. Noi ne-am mulţumit să vă dăm aici câteva extrase: v-am putea cita multe altele, dar n-am face decât să repetăm aceeaşi învăţătură sub diferite forme.

Voi încheia sfaturile Părinţilor aducându-ne modesta noastră contribuţie întemeiate pe experienţe utile şi binefăcătoare. Atunci când ne încearcă necazurile, este bine să repetăm următoarele rugăciuni scurte, să le repetăm cu toată atenţia şi cu tot sufletul, să le repetăm până ce inima noastră se umple de pace, de mângâiere şi de blândeţe:

1. „Eu am primit ceea ce merit pentru faptele mele: Doamne, pomeneşte-mă pe mine întru împărăţia Ta”.
2. „Doamne, voia Ta cea sfântă să se împlinească întru mine păcătosul, acum şi-n vecii vecilor”.
3. „Doamne, eu sunt zidirea Ta şi robul Tău. Fie că vreau, fie că nu vreau, eu sunt în puterea Ta: fă cu făptura Ta cea sfântă şi după mila Ta cea mare”.
4.  „Slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce ai făcut să vină peste noi, Slavă Ţie! Dreaptă şi preamilostivă este judecata Ta faţă de mine, care merit chinurile în lumea aceasta şi-n cea viitoare”.
5.   Îţi  mulţumesc  şi Te preamăresc,  Domnul meu şi Dumnezeul meu, pentru aceste suferinţe mici pe care mi le-ai trimis întru preaînţeleapta Ta Pronie: prin ele Tu îmi dezvălui patimile mele ascunse, prin ele Tu îmi uşurezi răspunsul la judecata Ta cea dreaptă, prin ele Tu mă scapi de chinurile veşnice în iad” .

Este uşor de observat că aceste rugăciuni sunt extrase din Sfânta Scriptură şi din Părinţi. Când sunt repetate cu atenţie şi fără grabă, nu vor întârzia să acţioneze cu putere pentru mântuirea noastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s