Capitolul XXXIX.

XXXIX. DESPRE SLAVA DEŞARTĂ

Slava deşartă, ca şi zgârcenia şi lăcomia, distruge credinţa din inima omului; ca şi zgârcenia şi lăcomia, slava deşartă face inima omului inaptă pentru credinţa în Hristos, pentru mărturisirea lui Hristos. „Cum puteţi voi să credeţi, zice Domnul căpeteniilor poporului evreu din vreme a Sa, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 44). De multe ori printre căpeteniile iudeilor erau oameni care credeau în Hristos, dar, evanghelistul ne spune că „nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă; Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12,42-43). Iudeii dăduseră o hotărâre conform căreia era interzis pentru cel ce mărturisea că Domnul Hristos era Mesia cel proorocit, să ia parte la adunările din sinagogă (cf. Ioan 9, 22).

Slava deşartă se hrăneşte din laudele oamenilor şi din avantajele dobândite prin înţelepciunea trupească, stimulată de starea noastră căzută. Se hrăneşte din bogăţii, din descendenţa nobiliară, din titlurile strălucitoare cu care se împopoţonează cei ce slujesc lumii şi fac totul pentru a-i plăcea acesteia, dintr-alte onoruri deşarte. Prin natura sa, slava pământească şi omenească se opune în mod direct slavei lui Dumnezeu. Originea slavei deşarte, şi căile care duc la ea, sunt cu totul altele decât originea slavei dumnezeieşti şi căile care duc la aceasta. Slava deşartă şi ambiţia au ca origine o falsă apreciere a opiniilor oamenilor şi a puterii lor, amândouă acestea fiind deşarte şi trecătoare, nestatornice şi nesemnificative. Calea urmată de cel ce caută slava omenească stă într-un efort continuu de a plăcea oamenilor, şi de a-i lăuda. Că această complezenţă omenească este dreaptă sau nu, că este legală sau ilegală, are mai puţină importanţă pentru cel ce râvneşte slava omenească; important este să-şi atingă scopul!

Originea dorinţei după slava care vine de la Dumnezeu şi a elanului pentru ea, se află într-o credinţă vie în atotputernicia lui Dumnezeu şi în negrăita Lui bunătate faţă de omul căzut. Datorită pocăinţei şi împlinirii poruncilor Evangheliei, omul căzut se poate împăca cu Dumnezeu şi poate dobândi în faţa Lui – ne exprimăm în felul acesta pentru a fi mai bine înţeleşi – o „bună reputaţie”, cum spune în Scriptură de către Dumnezeu omul ale cărui fapte au fost plăcute ochilor Săi: „bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 23). Datorită acestei origini a slavei care vine de la Dumnezeu, omul care doreşte să o dobândească se străduieşte fără încetare să placă lui Dumnezeu, să-L urmeze pe Domnul purtându-şi crucea, să placă aproapelui său în ceea ce este îngăduit şi prescris de către poruncile Evangheliei.

O asemenea amabilitate nu-i satisface deloc pe fiii veacului acestuia, ba chiar le provoacă indignare căci ceea ce caută şi aşteaptă ei este o satisfacere nelimitată a patimilor şi a orbirii lor sufleteşti; ca şi recompensă pe omul ce-i laudă pe alţii, dar care, în realitate este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al binelui adevărat al aproapelui său, îl răsplătesc cu slava pământească.

„Dacă-Mi slujeşte cineva, zice Domnul, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 26). Printre principiile morale ale Domnului lisus Hristos şi printre trăsăturile care-I exprimă sfânta Sa personalitate, este şi refuzul slavei care vine de la oameni. A spus-o El însuşi: „Slavă de la oameni nu primesc ” (Ioan 5,41). Chiar dacă este Regele regilor, „împărăţia Lui nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). Atunci când poporul a vrut să-L proclame rege, S-a retras într-un munte pustiu, învăţându-ne şi pe noi, cum spune fericitul Teofilact al Bulgariei, să fugim de onoruri şi de slavă.

Atunci când după Cina cea de taină, ucenicii i-au zis Domnului: „Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu”, Domnul nu S-a bucurat de aceste cuvinte, care exprimau o laudă omenească. Dimpotrivă, ştiind că, peste puţin, ucenicii Săi vor fi cuprinşi de laşitate, şi vrând să le arate că omul nenăscut din nou nu se poate baza pe firea sa căzută, capabilă de fapte imprevizibile, le-a răspuns: „Acum credeţi? Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur” (Ioan 16, 30-32).

Asumându-Şi firea omenească, prin suferinţe şi prin Cruce Hristos a intrat în slava Sa, pe care ca şi Dumnezeu a avut-o întotdeauna. Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos: împlinindu-I poruncile şi îndurând toate necazurile care ne parvin, vom fi vrednici să ne împărtăşim şi de slava Lui în veacul acesta şi în cel ce va să vină. Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 7-11).

La fel şi noi trebuie să ne smerim cu trupul şi cu sufletul pentru a deveni părtaşi slavei lui Hristos în lumea aceasta şi-n cea viitoare. Arvuna slavei pe care Dumnezeu-Omul o dă ucenicilor Săi în timpul călătoriei pământene constă în diferitele daruri ale Duhului Sfânt; în veacul viitor slava lui Dumnezeu îi va cuprinde pe ucenicii lui Hristos atât în exterior cât şi în interior în mod deplin şi cu o măreţie care depăşeşte puterea de exprimare a omului (cf. l Cor. 2, 9).

Din acest motiv Sfinţii noştri Părinţi, sfinţii călugări, se străduiau să fugă, ca de o otravă mortală, de tot ceea ce duce la mândrie şi pricinuieşte slavă omenească, însăşi Providenţa divină nu le îngăduie aleşilor lui Dumnezeu, cum se poate vedea limpede în vieţile sfinţilor, să trăiască în desfătări, în belşug şi-n slava omenească, pe parcursul vieţii lor pământeşti, întotdeauna ei au suportat nenumărate necazuri, venite cu voie sau fără de voie. Aşa cum dulciurile vatăma stomacul, dacă sunt folosite mereu, aşa slava omenească neamestecată cu suferinţele întunecă sufletul. După cum iarba şi grâul se ofilesc şi seacă, viermii se înmulţesc în fructe, dacă timpul este mereu frumos şi secetos, la fel o constantă fericire pământească slăbeşte virtuţile omului şi face să se nască în inimă părerea de sine, aroganţa şi poftele trupeşti.

Sfântul Isaac Sirul zice: „Este foarte puţin probabil să se afle un om care să poată rezista onorurilor, ba cred că nu există nici unul: şi lucrul acesta se întâmplă din predispoziţia omului spre nestatornicie”. S-a demonstrat practic că această predispoziţie duce la schimbări neaşteptate. De aceea Dumnezeu a pregătit pentru slujitorii Săi o slavă veşnică şi neschimbătoare în ceruri, nedorind ca ei să fie mereu onoraţi în lumea aceasta, nestatornică şi schimbătoare, cu consideraţii deşarte şi efemere. Lucrul acesta îl spune preafericitul Simeon Metafrast în Viaţa lui Eustachie Plachida (20 septembrie). Sfinţii, pe care Dumnezeu i-a chemat la o slujire înaltă în Biserică datorită deosebitei capacităţi naturale şi maturităţii spirituale, au fost în mod deosebit supuşi la prigoniri, la umiliri, la împotriviri, la mânie, la suferinţă. Pentru a ne convinge este suficient să citim vieţile lui Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor luminători ai Bisericii. Necazurile ce i-au lovit i-au ferit de pericolul sufletesc care le-ar fi putut veni uşor datorită rangului înalt şi onorurilor omeneşti la care erau avizaţi.

„Ia aminte cu grijă la tine însuţi, a zis Sfântul Isaia Pustnicul, pentru a înlătura dorinţa de putere, de onoruri, de mărire şi de laudă; fugi de ele ca de ciumă, ca de moarte şi de pierdere a sufletului, ca de chinurile veşnice”. Dacă cineva este atent asupra lui însuşi şi asupra omenirii, nu se poate să nu fie convins de dreptatea pe care o au sfinţii anahoreţi; este imposibil să nu bagi de seamă că alergarea după slava şi onorurile omeneşti îl îndepărtează pe un călugăr de calea cea strâmtă a mântuirii, trasată de Domnul Hristos şi bătătorită de toţi cei ce L-au urmat. Mai mult, chiar învăţătura despre calea cea strâmtă şi cu chinuri devine străină, bizară, fără sens pentru cei ce sunt atraşi de slava omenească. Ei se smintesc, ca şi fariseii, cei iubitori de lumea aceasta, de calea cea strâmtă şi de cei ce o propovăduiesc, se smintesc de învăţătura Domnului asupra lepădării de tine însuţi. Dar Mântuitorul ne-a dat-o ca un remediu şi ca o mângâiere indispensabilă, pe acest pământ de exil şi orbire, pentru a ne elibera de minciună şi de cei ce ne-au dus în robie, şi care continuă să ne ducă, cu ajutorul minciunii (cf. Luca 16, 14).

Nu există altă cheie, care ne poate deschide uşa împărăţiei Cerurilor, decât crucea lui Hristos. Dumnezeu dăruieşte această cheie celor ce caută sincer să intre întru împărăţia Sa; ba chiar ei se străduiesc să o obţină, şi se bucură şi tresaltă atunci când o primesc ca o arvună a fericirii veşnice.

Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: „Cel care cu o credinţă nestrămutată a renunţat la lumea aceasta şi la tot ce-i aparţine ei, crede că Dumnezeu este bun şi de oameni iubitor, că El îl primeşte pe cel ce vine la Sine cu pocăinţă, că El îşi cinsteşte slujitorul prin batjocuri, că El îi îmbogăţeşte prin sărăcie, că-l preamăreşte prin jigniri şi umilinţe şi prin moarte, că-l face să ia parte şi să moştenească viaţa veşnică. Credinciosul doreşte, ca un cerb însetat, să se urce pe aceste trepte înspre principiul cel nemuritor şi suprem ca pe o scară pe care se urcă şi coboară îngerii. La capătul acestei scări se află Dumnezeu prietenul oamenilor, aşteptând de la noi nevoinţele ascetice potrivite puterilor noastre, nu pentru că El S-ar bucura văzându-ne suferind, ci pentru că vrea să ne dea răsplata ca o plată meritată” (Sf. Simeon Noul Teolog, Capete practice şi teologice).

Fraţi prea iubiţi, să fugim de mândrie şi de ambiţie; acestea nu sunt altceva decât refuzul Crucii lui Hristos. Cine refuză Crucea lui Hristos îl tăgăduieşte pe Hristos: „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), a spus Domnul. Oameni decăzuţi! Noi nu-L putem cunoaşte şi mărturisi sincer şi concret pe Hristos, dacă lucrul acesta nu-l facem de pe înălţimea crucii, după ce ne-am recunoscut şi mărturisit căderea noastră şi necesitatea căii Crucii pentru a ajunge în cer şi-n fericirea veşnică. Să fugim de orice ocazie de mândrie şi glorie omenească, aşa cum au fugit sfinţii noştri Părinţi, pentru a nu ne pierde interesul faţă de învăţătura lui Hristos şi să nu ajungem morminte văruite, creştini pe dinafară, dar apostaţi în realitate.

Este suficient un firicel de praf în ochi pentru a ne tulbura vederea: o legătură, nesemnificativă în aparenţă, privează mintea noastră de o dreaptă judecată, influenţează şi modifică felul nostru de a gândi. Părinţii care erau puternici cu duhul şi cu trupul se temeau de cel mai mic păcat, de cea mai mică îndepărtare de învăţătura Evangheliei. Cu atât mai mult nouă celor slabi cu duhul şi cu trupul, trebuie să ne fie frică de un păcat care caută un refugiu şi un aliat sigur în neputinţa noastră; până ce pătrunde în noi, el ia aspectul unei bagatele neînsemnate, dar, odată instalat, se transformă într-un adevărat monstru.

Nu fara motiv Sfinţii Părinţi erau de o extremă simplitate în îmbrăcăminte, în mobilierul din chilie, în clădirile mănăstireşti şi chiar în construirea şi împodobirea bisericilor. Gândul şi inima unui om slab se conformează cu condiţia sa exterioară; lucrul acesta nu-l înţeleg ce-i fără experienţă şi neatenţi. Dacă monahul poartă haine strălucitoare, dacă chilia este mobilată cu grijă, cu gust şi cu rafinament, dacă, la fel, bisericile mănăstirilor lor sunt somptuoase, strălucind de aur şi de argint şi înzestrate cu veşmântare bogate, sufletul lui va fi, cu siguranţă, mândru, plin de aroganţă şi de autosatisfacţie, lipsit de căinţă şi de conştiinţa păcătoşeniei sale. Imbătat de o desfătare vanitoasă, socotită bucurie duhovnicească, un asemenea suflet rămâne în întuneric, în învârtoşare şi în moarte, părându-i-se că se află în mijlocul unei sărbători triumfale. Dimpotrivă, până când hainele ce le poartă un călugăr sunt simple până când trăieşte în chilie ca un călător, ca într-un cort, sau într-o colibă, şi câtă vreme în această colibă nu se află decât lucrurile strict necesare; până ce biserica îi serveşte ca loc de rugăciune, de mărturisire a păcatelor şi de plâns, fără a-l distrage şi a-l împrăştia prin splendoarea sa; atâta vreme sufletul său se umple de umilinţa ce emană din atmosfera înconjurătoare, se îndepărtează de tot ce este material, iar gândurile şi simţămintele îl poartă în eternitatea cu care toţi oamenii inevitabil se confruntă.

Un asemenea suflet se străduieşte să-şi pregătească la timp un loc favorabil în veşnicie, prin pocăinţă şi împlinirea poruncilor Evangheliei, în chilia sa modestă, mobilată simplu, omul simplu din popor intră pe picior de egalitate cu domnul cel mare; dar omul simplu nu mai are acces într-o chilie aranjată cu rafinament, căci prin venirea lui ar putea deranja mediul ambiant, în persoana omului simplu şi sărac, dar adeseori bogat în credinţă, Hristos este alungat (cf. lacov 2, l-6).

Vanitatea întunecă sufletul; şi mai periculoasă decât ea este slava care vine de la oameni. Când un călugăr este preamărit de către copiii veacului acestuia şi de către înţelepciunea acestei lumi, este un semn că el este un vas lepădat de Dumnezeu, pentru că, dimpotrivă, batjocurile şi persecuţiile din partea oamenilor sunt un semn sigur că monahul este ales de Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt pomeniţi de Domnul însuşi: „Vai vouă, zice El, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor”. Dimpotrivă „Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor” (Luca 6, 26; 22-23).

Să urmăm sfaturile pustnicilor sfinţi amintiţi mai înainte. Dar dacă, după voia lui Dumnezeu, un călugăr trebuie să poarte sarcina demnităţii lor şi onorurilor pământeşti, să se roage cu stăruinţă şi cu lacrimi pentru ca măririle pământeşti să nu-i influenţeze mintea, ca ele să nu-i strecoare mândria în suflet, ca ele să nu-l facă să-şi privească de sus semenii, împotriva acestor lucruri Domnul i-a pus în gardă pe ucenicii Săi şi continua să o facă, când le-a zis: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă; Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 10-l1). El şi-a vărsat preţiosul sânge pentru toţi oamenii şi pentru fiecare dintre ei şi a fixat un preţ mic, identic şi egal pentru toţi, atribuindu-le fiecăruia o importanţă unică şi egală (cf. l Cor. 6, 20).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s