Capitolul XXXVII.

XXXVII. DESPRE MILOSTENIE

Un călugăr începător nu trebuie să facă milostenie materială cu săracii, decât în cazuri deosebite când trebuie să-şi ajute semenul care n-are alte mijloace de a fi ajutat. Pentru creştinii din lume este o virtute să-i ajute pe săraci, pentru că această virtute corespunde cu modul lor de viaţă.

Călugării experimentaţi, acei care au dobândit darul discernământului şi au fost chemaţi la această slujire de către Dumnezeu, pot face milostenie cu săracii. Ei sunt chemaţi să facă acest lucru ca o datorie, recunoscând că sunt instrumente ale Providenţei divine, că au primit mijloacele necesare să facă binele, că ei înşişi sunt mai folosiţi decât cei pe care îi ajută.

Călugărul începător care face milostenie din proprie iniţiativă este pe cale de a fi cuprins de slavă deşartă şi va cădea în părerea de sine. Dacă ai o seamă de lucruri în plus, împarte-le înainte de a veni la mănăstire. Aşa ne cer poruncile evanghelice. Domnul i-a zis tânărului care dorea să ajungă desăvârşit: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19,21). împărţirea averilor trebuie făcută înaintea luării crucii. Atâta vreme cât ne păstrăm bunurile noastre, este imposibil să ne luăm şi să ne purtăm crucea (Luca 14, 33); crucea va fi mereu aruncată de pe umeri şi înlocuită de bogăţiile noastre; credinţa noastră în Dumnezeu, şi vederea lui Dumnezeu prin credinţă, vor fi distruse de către încrederea în bogăţiile noastre, şi de către atenţia ce le-o acordăm.

Sfinţii mucenici şi călugări s-au străduit să împlinească cu stricteţe această poruncă, înainte de a-şi începe lupta duhovnicească. Primii îşi împărţeau averile înainte de a merge la chinuri, iar dacă nu aveau timp, după porunca lui Dumnezeu, dădeau această dispoziţie apropiaţilor şi prietenilor. Călugării făceau exact acelaşi lucru înainte de a-şi începe martiriul lor duhovnicesc. Lupta călugărească este, în adevăratul sens al cuvântului, un martiriu, chiar dacă-i nevăzut, pentru cel ce se luptă după rânduială. Să ne împărţim bunurile înainte de a intra în mănăstire; să ne pecetluim cu un dar material – pe tărâm material este una dintre cele mai mari virtuţi – viaţa noastră în mijlocul oamenilor. Dar pentru cel ce a intrat deja în mănăstire, un alt fel de milostenie se cere: milostenia nematerială. Ea stă în a nu-i judeca pe oameni când păcătuiesc, în a-i ierta, în a nu-i împărţi în buni şi răi: o asemenea atitudine este întotdeauna legată de smerenie. Mândria uzurpă în favoarea omului ceea ce-i aparţine lui Dumnezeu.

Milostenia sufletească constă în a nu răsplăti răul cu rău, ci a răsplăti răul cu bine. Ea constă în iertarea tuturor insultelor şi ofenselor pe care ni le fac oamenii şi cât stă din noi, a le primi ca binefaceri ce ne curăţesc de întinăciunea păcatului. Pe scurt, milostenia călugărească stă în a-L urma pe Hristos, adică a-I împlini cu grijă poruncile, a purta crucea Sa, altfel spus a suporta cu inimă bună toate suferinţele pe care Providenţa dumnezeiască ni le trimite, pentru mântuirea noastră, în timpul pelerinajului nostru pământesc. Nu se poate una fără alta: nu-L poţi urma pe Hristos fără a-I purta crucea şi fără a recunoaşte în ea dreptatea divină a Noului Aşezământ.

Pentru un călugăr înaintat şi care a fost chemat de către Dumnezeu la această slujire, mila sufletească presupune să-l înveţe pe aproapele său cuvântul lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi milostenia sufletească este superioară milosteniei materiale, după cum sufletul este superior trupului. Pentru a face milostenie materială, trebuie să aduni bunuri; pentru a face milostenie sufletească trebuie să aduni bogăţie duhovnicească, adică să-L cunoşti pe Hristos.

Dacă într-un fel sau altul, după intrarea în mănăstire ai dobândit anumite bunuri, grăbeşte-te să le transformi în bogăţie cerească, încredinţează-le superiorului sau unei persoane de încredere, pentru a le împărţi. Pentru a nu-ţi pune în pericol sufletul nu-ţi este îngăduit să le împărţi singur, după capul tău. După ce ai dat aceste bunuri la cel ce ai crezut de cuviinţă, să nu-l suspectezi, nici să-l controlezi: încredinţând această sarcină conştiinţei lui, nu mai purta nici o grijă, nici nu face presupuneri care sunt păgubitoare pentru sufletul tău. Tu ţi-ai făcut datoria şi nu mai este atribuţia ta să ştii cum mandatarul tău îşi împlineşte obligaţia: „Pentru stăpânul său stă sau cade” (Romani 14, 4)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s