FAPTE

Iula gheboasa nu ştia că părintele Calistrat oprise căsătoria. Aşa că se duse la liturghie şi se aşeză într-un ungher bine chibzuit, lângă strana din dreapta. Ştia ea că în timpul slujbei de cununie mirele stă de-a dreapta miresei înaintea altarului. Strângea ascuns sub vesminte, pistolul. Nu-şi făcu semnul crucii. Faţa îi era albă ca moartea.

Părintele Calistrat vedea toate acestea.

Abia când se termină liturghia, Iula află că n-avea să mai fie nici o căsătorie. Sfârşită de atâta încordare, de-abia nimeri uşa bisericii şi ieşi cu greu, sprijinită de doica sa. La ieşire, îşi pierdu cunoştinţa şi, fiind dusă acasă, căzu la pat.

Atunci părintele Calistrat se încredinţă pe deplin că Iula într-adevăr pusese la cale o crimă în biserică. Mă chemă la dânsul – pe mine Ioan din Saraievo – pentru a mă trimite să-i dau de ştire nefericitului aceluia de tânăr, Vule, cum că părintele Calistrat nu avea să-l cunune în biserica din Saraievo nici în duminica următoare, nici mai târziu; niciodată. Şi că dacă totuşi ar fi hotărât să se cunune în altă parte, să aibă grijă ca nu cumva să se afle în oraş despre acest lucru, şi mai ales să nu prindă de veste Iulana.

Auzind toate acestea, mă şi dusei să le împărtăşesc cui era de trebuinţă. Tânărul mă ascultă, şi în urmă se puse să strige:

. – Am să mă fac catolic, am să mă fac musulman! Totuna-i. Nimeni nu poate să mi-o bage cu de-a sila pe gât pe gheboasa de Iula. Că, dacă o iau în cârcă, o să semăn cu o cămilă cu două cocoaşe!

– N-ai pic de ruşine, băiete? spusei eu. Dumnezeu te aude şi are să-ti plătească aşa cum meriţi.

Zicând acestea, mă întorsei acasă la mine.

Nopţi dearândul somnul nu se lipi de Iulana. Din pricina marii încordări prin care trecuse nu mai putea să adoarmă. O ţinea pe lângă sine pe doică până târziu în noapte, punând-o să-i istorisească mereu câte ceva.

Doica se aşeza lângă pat şi-i povestea despre vremurile apuse, când vorba era vorbă şi preţuia mai mult decât orice înscris din zilele noastre. Cuvântul era de ajuns chiar de-ai fi împrumutat cuiva saci cu aur. Nu se pomenea pe atunci nici de logodne rupte, nici de despărţiri între soţi; iar femeile aduceau pe lume câte doispreyece copii şi mai mulţi.

Ajungând aici, Iulana îi tăia vorba:
– Oh, doică ce ttiult aş vrea să am şi eu copii! M-aş mărita numai şi numai ca să am copii! Pe bărbaţi îi dispreţuiesc, dar iubesc atât de mult copiii! Poate fi pe lume ceva mai frumos decât copiii? Şi mai ales mulţi copii? Nu o floare, ci un mănunchi întreg!… Dar spune-mi, doică, ce crezi despre părintele Calistrat?

– Cred, copiliţa mea, că este un om sfânt.

–  Ei, asta-i! Sfânt! Un prefăcut, ca toţi ceilalţi.

– Nu, copila mea, nu, mieluşelul meu; el nu-i ca ceilalţi. Trăieşte în sărăcie mai lucie decât oricare nevoiaş din Saraievo; şi cu toate astea ne hrăneşte pe noi toţi cu duh şi cu adevăr. Când slujeşte în biserică – am văzut cu ochii mei, şi nu numai eu – faţa lui străluceşte ca soarele. Până şi turcii îl respectă; îl numesc „Părinţelul”. Nevestele lor îi cer să se roage pentru ele, îi aduc copii de-ai lor bolnavi. Este părintele nostru duhovnicesc, porumbiţa mea!

-Gata doică, lasă fleacurile. Du-te de te culcă.

O, Dumnezeule, cât e de nepătruns sufletul omenesc! Pe când vorbea împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorului Lui, în străfundul inimii sale Iulana mai găsea încă tărie să se dezică de cuvintele sale: căci în fiecare zi o trimitea pe doică după părintele Calistrat. Părinteie îşi găsi timp pentru dânsa; veni de trei ori într-o singură săptămână.

– Îţi tnulţumesc, părinte, pentru că nu l-ai cununat duminica trecută pe nemernicul acela. Dar, ai să-l cununi duminica ce vine! Duminica ce vine, să ştii, ai să ai doi morţi înaintea altarului: nu mi-am schimbat gândul. O să-l omor şi o să mă omor şi pe mine!

Părintele se cutremură până în adâncul fiinţei sale, ca şi când ar fi auzit vocea vrăjmaşului ieşind din fundul iadului.

– N-ai să-l ucizi, spuse el, nici duminica ce vine, nici în altă duminică. Câtă vreme am să fiu eu în Saraievo, eu, unul, n-am să-i cunun. Linişteşte-te şi aruncă-ţi pistolul în râu. Avem un Judecător mai mare şi decât tine şi decât mine. Dar Acela nu face dreptate din răzbunare ca tine, ci din dragoste. Este o dreptate mai înaltă, o dragoste mai înaltă.

– Ce-o mai fi şi dragostea asta mai înaltă? Tare-aş vrea s-o aflu şi eu! Doar dragostea e peste tot la fel! făcu fată, batjocoritor.

– Copila mea, nu-i poţi vorbi despre iubirea cerească unuia care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Numai când te vei întoarce la credinţa pe care o aveai odinioară, numai şi numai atunci ai să fii în stare să asculţi şi să înveţi despre această dragoste mai înaltă, dumnezeiască, dragoste care nu are de-a face cu frumuseţea sau cu urâţenia trupului. Rădăcina din care creşte grăuntele nădejdii, cea care poartă roadele de aur ale iubirii, este credinţa.

Într-alt rând, Iulana plânse mult în faţa părintelui; se căina că Dumnezeu o făcuse aşa de urâtă.

– Dar te încredinţez, fata mea, că Dumnezeu te-a făcut astfel tocmai pentru că te iubeşte nespus de mult. Ia spune-mi, ce-i mai rău: să ai umerii strâmbi, sau să fii orb?

–  Oh! E cumplit lucru să fii lipsit de vedere!

– Vezi! Orbirea e cu mult mai îngrozitoare decât beteşugul tău. Am văzut la viaţa mea sute de orbi, dar nici unul dintre ei nu era necredincios. Dimpotrivă, nutreau o credinţă vie în inima lor, iar unii dintre ei cântau laude lui Dumnezeu mai frumos decât cei mai buni preoţii. Infirmitatea ta e o nimica toată, si cu toate astea cârteşti.

Ce-ai fi vrut? Să te facă Dumnezeu frumoasă ca o zână, şi să mai fii şi bogată pe deasupra? Îţi spun că rar am văzut, şi nici n-am auzit vorbindu-se şi nici n-am citit, despre vreo preafrumoasă care să-şi fi folosit frumuseţea altfel decât la pierzarea sufletului său!

A doua zi Iulana se duse din nou la biserica cu pistolul. Punea la îndoială cuvântul părintelui Calistrat, cum că n-avea să-l cunune pe Vule. Dar ce aştepta ea nu sosi. Se întoarse acasă cu doica.

Cu toate acestea, în acea zi se întâmplă un lucru cu mult mai groaznic. În ziua aceea Vule cel ce jurase strâmb făcuse nunta într-o biserică din împrejurimi, afară din Saraievo.

Pe când însurăţeii se întorceau împreună cu nuntaşii de la cununie, se iscă o încăierare şi mirele fu ucis. Mireasa dispăru fără urmă, de parcă ar fi înghiţit-o pământul. Nimeni nu ştia nici cine-l ucisese pe mire nici cine o răpise pe mireasă. Dar un nume flutura pe buzele tuturor. Ibrahim, fiul muezinului.

Pe atunci, stăpânirea turcă din Bosnia era mai nedreaptă ca oricând. Aşa că nimeni nu cuteză să pună plângere împotriva lui Ibrahim, ori să scotocească prin haremul acestuia. Eu, cel dintâi, i-am adus părintelui Calistrat la cunoştinţă cele întâmplate. Părintele s-a ridicat în picioare, s-a aşezat în faţa icoanei rămânând tăcut câteva clipe, apoi a spus: „Dumnezeule, ai milă de sufletul lui!”

Când am adăugat că merg să-i dau neîntârziat de ştire Iulanei că Dumnezeu a făcut dreptate, părintele îmi aruncă o privire aspră:

– Du-te Ioan, zise el, şi spune-i să nu se bucure. Să trimită pistolul în piaţă la vânzare şi cu banii luaţi pe el să cumpere o lumânare pe care s-o aprindă pentru sufletul celui ucis.

Aflând de la mine ceea ce se întâmplase, Iula prinse să bată din palme şi să dănţuiască. Dar când adăugai îndemnul părintelui se opri şi rămase pe gânduri. Apoi se apropie de mine, spunându-mi:

– Părintele are dreptate. Dumnezeu şi-a împlinit partea Sa, iar eu la rândul meu voi face ceea ce doreşte părintele.

Trimise pistolul la vânzare, în piaţă.

Aprinse o lumânare pentru sufletul lui Vule.

După toate aceste întâmplări, doica se mai duse de vreo câteva ori la părintele Calistrat, poftindu-l să mai treacă pe la ele. Părintele însă nu se mai duse.

Aflând că părintele avea să se întoarcă la Mileşeva, Iula merse împreună cu doica sa la chilia lui, într-o dimineaţă.

– Am venit, părinte, spuse doica, să ne binecuvântezi înainte de plecare. Destul te-am supărat până acum.

– Am să te binecuvântez, spuse părintele, însă Iulanei nu-i pot da blagoslovenia mea. Pe ea o să o binecuvântez când îşi va spăla în lacrimi cuvintele rostite împotriva lui Dumnezeu şi nelegiuirea pe care avea de gând s-o săvârşească dinaintea sfântului altar.

Amândouă începură să plângă, Iulana izbucni în hohote, ascunzându-şi faţa în mâini:

– lartă-mă, părinte, salvatorul meu, spuse ea plângând. Tu m-ai împiedicat să fac răutate în lăcaşul Domnului. M-ai oprit să fac de ocară neamul meu şi creştinătatea, înaintea turcilor şi înaintea pururea pomeniţilor mei părinţi.

Şi căzu la picioarele părintelui. Acesta o ridică cu blândeţe şi îi spuse:

– Dumnezeu copila mea, a fost mântuitorul tău, nu eu. Fii recunoscătoare faţă de El, stăruieşte în căinţă. Astfel vei fi binecuvântată şi te Vei face plăcută lui Dumnezeu. Acum mergi în pace.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s