IULA GHEBOASA

Privighetoarea îşi isprăvise cântarea-i de noapte întru slava Ziditorului; în Răsărit se înălţa soarele. Soarele uriaş, soarele-idol al închipuinţelor păgâne, se înfăţişa şi el acum,ca o tipsie mare de aramă din cele făurite de meşterii căldărari pe la iarmaroace, să ducă mai departe, în felul lui, lauda cea duhovicească.

Soare al lui Dumnezeu, soare strălucitor, să nu crezi că tu eşti cel care-i deşteaptă pe locuitorii din Saraievo! Mai harnic decât tine, părintele Calistrat e treaz şi stă dinaintea icoanei Mântuitorului, făcându-şi pravila sfintei Împărtăşanii. Nici n-a terminat bine, că cineva îi şi bate în uşă.

După obiceiul mănăstiresc, părintele aşteaptă să audă rostindu-se, cum e datina în astfel de împrejurări „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, ca să răspundă la rândul lui „Amin”.

Dar, cum cel aflat dincolo de uşă bătea mai departe fără să spună nimic, întrebă:
– Cine-i acolo?
– Eu sunt părinte, deschide-mi! rosti un glas de femeie.

Părintele Calistrat îşi făcu semnul crucii şi deschise uşa. Dinainte-i stătea o făptură mică de stat şi cocoşată; era o fată tânără, în straie bogate, cu o năframă pestriţă pe cap. Dar ceea ce sărea în ochi mai întâi de toate era cocoaşa. Părea că fata e cea purtată de cocoaşă, şi nu dimpotrivă.

– lartă-mă părinte, că vin să te supăr aşa de dimineaţă. Nevoia m-a adus.

Se apropie, sărută cu gândul aiurea mâna părintelui, apoi spuse mai departe:

– Astăzi după liturghie trebuie să cununi pe cineva, nu-i aşa?

–  Aşa este, răspunse părintele. Am fost chemat să cunun nişte tineri pe care încă nu-i cunosc.

Fata scoase de sub veşminte un pistol şi strigă:

– Am venit să-ţi spun: cu pistolul ăsta am să-l ucid pe mire în faţa altarului, după cununie. Da! Iula cea urâtă, Iula cocoşată va face asta, chiar de-ar fi să piară de această armă. Pentru că mirele a fost logodnicul meu, iar el astăzi se căsătoreşte cu alta.

– Dar, fata mea, începu părintele Calistrat… E o biserică aceea! Cununia a fost hotărâtă, vestirile făcute în văzul tuturor, după rânduială, de trei ori. N-am auzit să fie vreo oprelişte la această căsătorie. De ce nu ţi-ai făcut întâmpinarea când preotul a întrebat în biserică: „Se împotriveşte cineva acestei căsătorii?”

– Degeaba m-aş fi împotrivit, răspunse ea cu mânie. Doi bărbaţi au rupt până acum legământul făcut mie, şi toată împotrivirea mi-a fost în zadar. Acum, iată-l şi pe al treilea: de astă dată nu mai pun împotrivă lacrimi de femeie, ci pistolul pe care-l vezi!

Ochii îi străluceau ca ai unei leoaice.

Stareţul din Mileşeva se găsi deodată în faţa unei situaţii neobişnuite, greu de dezlegat. Îşi adună puterile şi spuse:

– Aşează-te, copilă dragă. Stai aici, pe canapeaua asta; povesteşte-mi ce-i cu tine.

Tânăra se aşeză iute, cu nelinişte, începu să povestească.

– Părinte, istoria mea e lungă, însă am să o înfăţişez pe scurt. Tatăl şi mama mea au murit, şi mi-au lăsat mie întreaga moştenire: turme, păduri, case felurite, negoţuri şi bani. Dar, la ce bun, când sunt cea mai slută de pe faţa lumii? Mai mult semăn cu o cămilă decât cu o făptură omenească.

Copila suspină, dar urmă stăpânindu-şi lacrimile:

– M-am împăcat cu soarta-mi amară, hotărând să nu mă mărit niciodată, chiar de mi-ar fi cerut careva mâna. Iată însă că apare un bărbat, un monstru mai bine zis; lucrase în negustoria tatălui meu şi fusese dat afară fiindcă era beţiv, îmi făcea curte; nu era zi să nu-mi laude, pasămite, frumuseţea: ce faţă de înger! Ce ochi, precum cerul! Ce mânuşiţe gingaşe şi albe ca zăpada! Ce minunăţie de păr! Şi o tot ţinea aşa, cu linguşelile-i neroade.

Bătrânul se uită, atunci abia, pe furiş, la faţa fetei şi în sinea lui îşi spuse că nefericitul acela nu minţea cu nimic. Cocoaşa însă rupea vraja.

– Ştiam bine că toate nu-s decât minciuni. Dar îmi plăceau; cui nu-i plac minciuni din astea? Sunt singură, n-am pe nimeni pe lume. Şi aşa, când m-a cerut în căsătorie, am spus da. Începând din acea clipă, avea de la mine bani, oricâţi voia. Îi dădeam si când îmi cerea şi când nu-mi cerea. Într-o zi a dispărut din Saraievo, fără un cuvânt. Am aflat târziu că s-a căsătorit în Austria, cu o femeie divorţată.

Al doilea a fost un student în medicină, de pe la gurile Kotorului. Pe acesta l-am întreţinut până ce şi-a terminat studiile. I-am ajutat din banii mei până şi pe părinţii lui, erau oameni săraci. La isprăvirea şcolii, am hotărât să ne căsătorim la vestita mănăstire din Savina. Am venit la biserică, în yiua hărăzită cununiei, împreună cu doica mea, care mă crescuse de mică şi pe care o iubeam ca pe o mamă. Am venit; el însă, nu! Fugise cu o noapte înainte, nu se ştie unde.

–  În mănăstirea noastră nu s-a pomenit una ca asta! strigă bătrânul călugăr; şi izbucnind în hohote de plâns, îşi ascunse faţa în mâini.

Trei zile am plâns în poala doicii mele, plâns până ce s-a vărsat şi ultima picătură de lacrimă din inima mea.

… Când Pavel ajunse să citească acest episod al studentului în medicină, doctorul Sumrak îşi prinse capul în mâini şi începu a plânge. Toţi ceilalţi puseră înduioşarea lui pe seama unei inimi simţitoare…

– Te grăbeşti, părinte? întrebă fata.

– Nicidecum, mai avem încă două ceasuri până la liturghie, răspunse părintele Calistrat.

– Mulţumesc. Am să sfârşesc îndată. După aceste două dezamăgiri, am început să urăsc bărbaţii, socotindu-i pe toţi nişte prefăcuţi si nişte vicleni. Am făgăduit, de faţă fiind doica mea, că nu mă voi mai gândi niciodată la căsătorie.

Din nefericire însă am căzut într-o a treia ispită. Cel de-al treilea pretendent fu un vecin bogat. Copilăriserăm împreună, merseserăm împreună la şcoala parohială. Îl cunoşteam ca pe un cal breaz. Dar cine nu-l cunoştea în Saraievo?! Ce-i drept, îi plăcea mai mult tovărăşia turcilor decât a sârbilor. Se şi legase, de altminteri, frate cu Ismail, fiul mezinului din Bey. Petreceau împreună, bând şi jucând cărţi. Pe ei nu-i unea nici Crucea, nici Semiluna, ci cafeneaua şi vânătoarea. lar eu, părinte, m-am împotrivit cu străşnicie cererii sale în căsătorie. Îmi dădeam. seama că nu mă iubeşte. Dar, în pofida a toate, eram îndrăgostită nebuneşte. Într-o zi, pierzând la cărţi, a venit la mine cerându-mi să-i dau lui una din prăvăliile mele. I-am dat-o fără să stau pe gânduri. A vândut-o şi şi-a plătit datoria. Oarbă cum eram, i-aş fi dat tot avutul meu. În cele din urmă ne-am logodit. Iar acum, se căsătoreşte alta! Cunună-i, părinte! Dar îţi spun că nu-şi va scoate viu pirostriile de pe cap! Am să-l ucid chiar în biserică, pentru ca să tremure întreg Saraievo şi să se înspăimânte toţi amăgitorii, toţi cei care caută să înşele femei. Dar şi pentru ca Dumnezeul vostru să fie mai cuminte, să nu mai învenineze lumea izvodind hoţi şi mincinoşi.

–  Fata mea, strigă părintele Calistrat, huleşti! Cu ce-i vinovat Dumnezeu aici?

– Nu! Nu mai cred că Dumnezeu este bun. Credeam odinioară, credeam din tot sufletul. Mă rugam. Cântam în corul bisericii. Dar răutatea oamenilor m-a îndepărtat şi de Dumnezeu şi de Biserică. Astăzi voi fi eu Dumnezeul care face dreptate. Si am să curăţ lăcaşul Lui de sângele necurat al celui care şi-a călcat în picioare cuvântul dat. Singură am să-mi fac dreptate, am să fac dreptate pentru mine, Iula cea gheboasă şi pentru toate gheboasele de a căror nenorocire se folosesc bărbaţii.

–  Nu mai huli! strigă părintele. Dumnezeul dreptăţii există, şi bine făceai înainte crezând aşa cum au crezut şi strămoşii tăi, până ce te-ai lăsat amăgită de oameni îndrăciţi. Există Dumnezeu, dar există şi vrăjmaşul Său, Satana. Iar Dumnezeu i-a făcut pe oameni liberi, i-a lăsat să aleagă între El şi vrăjmaşul Lui. Dumnezeu este bun, Dumnezeu nu greşeşte, chiar dacă logodnicii tăi au căzut în jugul diavolului, şi chiar dacă tu ai primit cu uşurătate tovărăşia lor şi te-ai lăsat prinsă în plasă. Astăzi, în zi de Duminică, în ziua Domnului, căieşte-te pentru hulele tale, căieşte-te în faţa mea, care sunt slujitorul lui Dumnezeu!

– Nu mă căiesc! Nu mă răzgândesc! Astăzi eu voi fi Dumnezeu şi voi fi deasupra vieţii acestui ticălos şi deasupra vieţii mele! lartă-mă părinte că te-am supărat.

Se înclină şi ieşi.

Calistrat scrise în grabă un răvaş şi îl trimise celor doi care urmau să se căsătorească, dându-le de ştire că în acea zi nu putea să-i cunune. Iula însă nu ştia nimic despre acest lucru.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s