PĂRINTELE CALISTRAT

Când toaca de lemn vestea vecernia în lăcaşele creştine, părintele Calistrat se afla într-o veche bisericuţă sârbă.

Oraşul Saraievo, nepăsător, şncepea să se veselească. Părintele Calistrat nu lua în seamă această zarvă mai mult, să spunem, decât larma vrăbiilor, sau decât ţipătul păsărilor de noapte. El nici nu încuviinţa; nici nu osândea acest fel de vieţuire.

Două căi sunt, spunea dânsul. Calea mănăstirească şi calea lumii.

Cei care apucă pe calea lumească nu-s juruiţi să meargă pe această cale până la moarte; călugării, însă, făgăduiesc să rămână călugări până la moarte. Se poate întâmpla ca oamenii din lume, aflându-se la ananghie, dezamăgiţi de drumul lor, să se întoarcă şi să caute calea cea strâmtă ce duce la viaţa veşnică.

Călugării însă n-au cum să fie dezamăgiţi, Ei pot cădea şi se ridică din nou; iarăşi cad şi iarăşi se ridică: mereu pe acelaşi drum. Astfel cugeta părintele Calistrat. Ce era pentru el Saraievo, ce era Constantinopol? Aceste cetăţi nici nu existau pentru dânsul. El purta într-însul o lume a lui, o lume în care făpturile netrupeşti ţeseau o muzică fără pereche cu cea din lumea de aici.

De cincizeci de ani vieţuia în aspră nevoinţă la mănăstirea Mileşeva. În zori, în amurg, cădelniţa dinaintea chipurilor de sfinţi zugrăviţi pe ziduri şi pe icoane; aceşti sfinţi îi erau mai aproape decât oamenii. Oamenii înşişi i se înfăţişau ca nişte umbre. Pentru părintele Calistrat adevărul se afla dedesubtul icoanelor din vechile zidiri. Ceea ce-i stătea în preajmă, în veşmânt de trup şi de sânge, era pentru dânsul la fel de amăgitor ca şi umbra. Pe morţi îi socotea a fi adevăraţii săi prieteni – cei vii sunt schimbători; dar tocmai pentru aceea nutrea pentru oameni o milă şi o dragoste nesfârşită.

Părintele Calistrat nu intra niciodată în biserica mănăstirii fără să se oprească preţ de câteva clipe, dinaintea marii fresce care-l înfăţişează pe sfântul Sava.

La ce se gândea în clipele acelea?

„Părinte Sfânt! Tu, la şaptesprezece ard ai lăsat lumea şi te-ai legat cu ferecături de Cel ce ne-a zidit pe noi din bunătate şi ne asteaptă, tot din bunătate, să ne întoarcem la Dânsul. Eu, la douăzeci şi şapte de ani am făcut aceasta. Tu – căpitan; eu – un simplu oştean. Călăuzeşte-mă pe calea ce duce în împărăţie! Îmi pun creştetul în poala ta”.

Cu toate că se trăgea dintr-o familie de oameni simpli, părintele Calistrat nu era lipsit de învăţătură de carte. Tatăl fusese lucrător în Saraievo; el, fiul, îşi terminase studiile la facultatea de teologie din Atena. De două ori fusese chemat să fie episcop; nu primise. Oamenii îl venerau şi nu numai în ţinutul din valea Limului ci în întreaga Bosnie şi Herţegovina. Atât creştinii cât şi musulmanii îl socoteau ca având darul tămăduirii, pentru că prin rugăciunile lui mulţi bolnavi se vindecau. Şi cei îndrăciţi veneau la dânsul. Episcopii i se spovedeau, întrebat care e lucrul de căpetenie pentru un preot, părintele Calistrat răspundea:

– Mai întâi şi mai întâi trebuie să fii în legătură cu Stăpânul; apoi cu sfetnicii lui; şi abia după aceea cu robii lui. Stăpânul este Hristos; curtenii Lui sunt sfinţii; robii Lui sunt oamenii. Cel ce are de-a face doar cu robii, nesocotindu-l pe stăpân, stârneşte mânia acestuia.

Părintele Calistrat ştia câte parale fac oamenii din Saraievo. Se ţinea departe de furnicarul lor. Dar, din sfântă ascultare faţă de episcopul locului, venea în oraş. Îşi împlinea cu dăruire îndatoririle de păstor. Slujea fiecăruia nu ca unui om ci ca lui Dumnezeu Însuşi. Din înălţimea cerească unde petrecea duhul lui, pătrundea cu uşurinţă necazurile omeneşti, căuta să le vindece şi lecuia suferinţa. Povestea Iulei gheboasa nu-l lăsă în nedumerire, ci stârni într-însul o durere căreia îi răspunse printr-o adâncă reculegere.

Cine poate pătrunde cugetele unui călugăr, ale unui călugăr adevărat? Gândurile lui nu sunt ca ale oamenilor de rând, hoinărind ca un fluture de la o închipuinţă la alta. Gândurile călugărului sunt mult mai simple. Coborând din cer, el nu poate privi la lucrurile pământeşti decât cu ochi cereşti, scăldând oameni şi întâmplări în lumină cerească. Nici nu poate vedea oamenii şi faptele lor decât întreţesând cerul cu pământul, cu ceea ce este dincolo de natură. Pe scurt, unul ca acesta nu poate gândi înafara rugăciunii, toate cugetele sale fiindu-i adăpate de rugăciune. Aşa era duhovnicul din Mileşeva.

Gândindu-se îndelung la Iula gheboasa, părintele îşi spuse cu hotărâre:

– Nu, n-am nici o putere să o ajut. Cel mai rău este că s-a lepădat de credinţă. Îl huleşte pe Dumnezeu. Mai înainte de orice, să se întoarcă la Dumnezeu. Pentru că dacă îl omoară pe nefericitul acela şi se omoară apoi şi pe sine, poate că pe el îl scapă de iad, dar o înghite pe ea iadul. Nu, nu pot să o ajut. Doar Tu poţi, Dumnezeule preaînalt!

Cu acestea, părintele luă Psaltirea şi începu să citească. Psaltirea are douăzeci de catisme. După fiecare catismă, părintele se aşternea la pământ şi se ruga numai şi numai pentru „roaba lui Dumnezeu Iulana păcătoasa”. Rugăciunile părintelui ţâşneau din adâncul inimii şi o adăpau cu lacrimi.

„Dumnezeule mare şi puternic, Tu care pedepseşti şi iarăşi Te milostiveşti, Tu care îl mântuieşti pe om pedepsindu-l şi iarăşi iertându-l, mântuieşte pe roaba ta Iulana păcătoasa! Depărtează de la dânsa pe diavolul care îi întunecă duhul şi care te huleşte pe Tine, Cel binecuvântat de oştile îngereşti. Un duh curat, un duh teafăr nu te huleşte. Nu Te huleşte decât un duh cuprins de întunecime. Chiar si soarele Tău cel strălucitor se acoperă de întuneric când luna îl ascunde pământului. La fel şi diavolul cel întunecat a intrat îritr-însa; a intrai în sufletul ei şi Te acoperă pentru ca ochii ei să nu Te poată vedea. Doamne preabun, Doamne milostiv, ai milă de roaba Ta Iulana, luminează-i duhul, împacă-i inima. Străluceşte-o cu Duhul Tău cel Sfânt, ca să se întoarcă la Tine şi să Te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru”.

Aşa se ruga părintele Calistrat pentru Iulana după fiecare catismă. După ce termină de citit Psaltirea, citi şi Paraclisul Maicii Domnului.

Păsările din Saraievo îşi începeau abia cântecul din zori când, ostenit, părintele Calistrat îşi isprăvi rugăciunile şi se aşeză pe patul său de odihnă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s