VI.O SUTA DE CAPETE DE ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE IUBIREA ÎN HRISTOS

Urmând rugăminţii tale, fiică,  îţi scriu acestea:

1

După cum realităţile lumii cu însuşirile şi lucrările lor, sunt simboluri ale realităţii spirituale, la fel stau lucrurile şi cu iubirea pământească: ceea ce oamenii numesc îndeobşte „dragoste” nu-i de fapt decât un simbol nedesăvârşit al adevăratei iubiri cereşti.

2

Tot ce este se împarte în: creat şi necreat. Dumnezeu este necreat! Toate celelalte sunt create. Iar iubirea, şi ea, este necreată, este veşnică. Iubirea nu-i o însuşire a lui Dumnezeu, ci însuşi numele Lui, desăvârşirea fiinţei Lui. Căci ni s-a spus: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

3

Ni s-a mai spus că Dumnezeu este Adevărul, şi Cuvântul. „Eu sunt Cel ce sunt”, Eu Însumi, Cel neschimbat. Iar Cuvântul este arătarea Dumnezeului celui ascuns. După cum Adevărul şi Cuvântul sunt în veşnicie la Dumnezeu, la fel este şi Iubirea. Şi precum spune Cuvântul despre Sine Însuşi: „Eu sunt Alfa si Omega.., începutul şi sfârşitul” (Apoc. 22, 13), la fel poate spune despre sine şi Iubirea: „Eu sunt Alfa şi Omega… începutul şi sfârşitul”.

4

Dumnezeu S-a înfăţişat neamului omenesc ca Iubire, prin arătarea Sfintei Treimi întru Unul Singur Dumnezeu; de asemenea şi prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în vechiul legământ al Legii, Dumnezeu doar S-a vestit pe Sine, ca Sfântă Treime. Iubirea şi-a luat locul parcă pe nesimţite printre celelalte porunci ale Legii (Deut. 6, 5; Levit 19, 21). Lumea nu era încă pregătită să primească învăţătura despre Sfânta Treime, prin urmare despre iubire. Iar iubirea ca poruncă, aflată ultima între poruncile Vechiului Testament, ajunge să fie porunca cea dintâi în Testamentul cel Nou.

5

În lumea închinătoare la idoli, pe lângă credinţa într-o singură divinitate sfântă era şi o credinţă în Treime. Hinduşii credeau şi mai cred încă în Trimurti, cei trei mari zei, dintre care unul, Şiva, este potrivnicul, cel care dărâmă ceea ce zidesc ceilalţi doi zei, Vişnu şi Brahma. Şi egiptenii credeau în trei divinităţi, însă ca familie a dragostei trupeşti: Osiris şi Isis creează pe Horus, care-l omoară pe Osiris distrugând acea monstruoasă căsătorie.

Până la Hristos oamenii izbutiseră, prin înzestrarea spirituală ce o aveau şi prin strădanii proprii, să dea naştere unor mari civilizaţii, şi asta pe toate continentele; însă la înţelegerea dreaptă a lui Dumnezeu ca Unul în Sfânta Treime, şi prin urmare ca iubire, ei n-au putut ajunge.

6

Islamismul, cu toate că este o religie dintre cele mai înalte, nu primeşte în nici un chip învăţătura despre Sfânta Treime. În Coran, această învăţătură este luată în derâdere; pe zidurile Moscheii lui Omar de la Ierusalim se află încrustată următoarea poruncă: „Să ştiţi bine, credincioşilor, că Alah nu are nici un fiu”.

Iar tocmai pentru că, potrivit religiei acesteia, Dumnezeu nu are fiu, nu găseşti vorbindu-se nicăieri în Coran despre dragostea lui Dumnezeu ci numai despre dreptatea şi despre milostivirea dumnezeiască. Deşi Mahomed şi-a luat învăţătura din Vechiul Testament, pare-se că n-a citit acolo cuvintele Celui Preaînalt: „Oare Eu, care deschid pântecele, nu las să se nască!” (Is. 66, 9). Dar,  nu numai Mahomed, ci şi arienii de odinioară, precum şi unitarienii de astăzi, cred la fel.

7

Să ştii fiică, şi să nu uiţi: taina Sfintei Treimi este taina cea mai adâncă a Dumnezeirii. Dumnezeu nu putea să dezvăluie această taină popoarelor fără de Lege; nu putea să o dezvăluie nici prin Lege. Nici prin oameni. Nici prin prooroci. Prin gura profeţilor pe care i-a ales El vestea cu îndeajunsă limpezime doar pogorârea Fiului Său pe pământ, prin care „pământul se va umplea de cunoştinţa slavei Domnului, întocmai ca apele care acoperă sânul mării” (Avacum 2, 14; s. 11, 91). Iar învăţătura cea mai de seamă, cunoştinţa slavei lui Dumnezeu în Sfânta Treime, al căreia unul din nume este Iubire, ne-a dezvăluit-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

8

Tatăl cel veşnic iubeşte pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.
Fiul cel veşnic iubeşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt iubeşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Într-o unitate de nepătruns, fără despărţire şi fără amestecare. Netrupeşte, duhovniceşte. Din veşnicie în veşnicie, fără început, fără sfârşit, fără schimbare, fără creştere, fără scăzământ, fără timp, fără spaţiu, fără nimic dinafară.

9

Să-ti închipui pe Dumnezeu fără Fiu, sau să ţi-L închipui fără iubire – totuna-i. Fiindcă iubirea trebuie neapărat să se răsfrângă asupra cuiva. Doar ştii prea bine, fiica mea, că atunci când careva dintre noi spune „iubesc”, noi şi întrebăm – şi întrebarea se naşte de la sine:
„Pe cine?” Pe cine să iubească Dumnezeu din veşnicie, mai înainte de a fi lumea, dacă nu pe Fiul Său? Oare la zidirea lumii a început El să iubească? Oare atunci abia a început să aibă El în Sine Însuşi iubirea? A câştigat Dumnezeu ceva din zidirea lumii? Ceva ce să nu fi avut El înainte, ceva care să-i fi adus Lui vreo schimbare? Doar e cu totul lipsit de noimă un lucru ca acesta, şi împotriva Sfintei Scripturi, care prin descoperire de sus ne învaţă că în Dumnezeu nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare”.

10

Cine nu crede că pe Fiul lui Dumnezeu L-a născut Dumnezeu Tatăl, nici nu-L poate numi Tată pe Dumnezeu. Sau minte când îl numeşte astfel. Sau îi dă doar aşa, un titlu onorific, cum zic copiii mici „tataie” când văd vreun bătrânel. Dar poate va zice cineva: Dumnezeu este Tată pentru toţi oamenii. La aceasta răspundem: Dumnezeu este Ziditorul, nu Tatăl oamenilor. Dumnezeu i-a creat, nu i-a născut pe oameni. Dacă un fierar are fii, os din osul lui, şi mai are şi nişte unelte meşterite de el, oare nu va face nici o deosebire între copiii lui şi lucrurile pe care le-a făurit? Aşadar cine numeşte pe Dumnezeu Tată, fără să-L recunoască pe Fiul Său cel veşnic, singurul prin care din creaturi putem ajunge şi noi fii, minte. Apostolul lui Hristos spune răspicat: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl” (Ioan 2, 23).

11

În Crez, ne mărturisim credinţa „Într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi „vecii”. „Născut, nu făcut”. Cum să le mulţumim sfinţilor părinţi ai Bisericii care au cuprins în cuvinte şi au pecetluit acest adevăr, fără de care, vorbind de Tată fără a vorbi şi de Fiul Lui, am fi rămas mincinoşi? Căci, iarăşi, dacă Tatăl nu are fiu, cum să fie Tată, şi cum, cu ce drept să se numească Tată? Atunci toată cuvântarea noastră despre iubire n-ar fi decât un cântecel nostalgic, lipsit de orice temei şi de orice îndreptăţire.

12

Dumnezeul iubirii nu are îndreptăţire decât în Dumnezeul Sfintei Treimi. Aceasta, fiică, este cheia întregii taine a Iubirii, S-o ai totdeauna la tine. Şi crede ce spune marele Sfânt: „Iubirea e mai dulce ca viaţa”. Şi mai tare decât moartea, adaug eu.

13

Să avem pururea întipărit în cugetul nostru, atunci când vorbim despre iubirea din Sfânta Treime, că Dumnezeu este iubire, şi iubire cu totul în duh. Într-atât Îl iubeşte Tatăl pe Fiul, încât este cu totul în Fiul. Iar Fiul într-atât iubeşte peTatăl, încât cu totul este în Tatăl; şi Duhul Sfânt este în iubire cu totul  în Tatăl şi cu totul în Fiul. Fiul lui Dumnezeu mărturiseşte despre aceasta spunând: “ Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine”.  (Ioan 14, 10). La fel este Fiul şi în Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt este în Fiul. Scriptura mărturiseşte că Hristos cel înviat „suflă” asupra ucenicilor şi le spune: “luaţi Duh Sfânt“ (Ioan 20, 22). Ori nu poate cineva să dea decât ceea ce poartă în sine.

14

Propriu iubirii, fiică, este dorinţa de a fi în adânc una cu persoana iubită, în dragostea-i arzătoare, Tatăl vrea să se cufunde în Fiul şi să fie una cu El. La fel şi Fiul în Tatăl. Tot astfel este şi dragostea Duhului Sfânt. Dar, în chip de neînlăturat, fiecare rămâne ceea ce este. De aceea se spune că Sfânta Treime este „fără amestec şi fără despărţire”. Este nedespărţită pentru că este de o fiinţă; este neamestecată, pentru că fiecare persoană are ipostasul său deosebit.

Sfânta Treime este întreita flacără a fiinţei, a vieţii şi a iubirii. Iar puterea dragostei pe care fiecare persoană dumnezeiască o poartă celorlalte două vine chiar din această nedespărţire şi neamestecare a celor trei. Pentru că, din iubire, fiecare vrea să înalţe şi să preamărească pe celelalte două din sfânta Treime. De aceea şi spune Fiul lui Dumnezeu: „Tatăl este mai mare decât mine” (Ioan 14,28).

Să aprindem şi noi de la acest mare foc măruntele, neînsemnatele noastre făclii ale dragostei pământeşti care fumegă şi abia pâlpâie şi se sting la cea mai slabă adiere.

15

Iubirea de sine însuşi nu este iubire, este egoism. De aceea când vorbeşte despre Alah, Mahomed nici nu pomeneşte despre iubire, ci numai despre dreptate şi despre milostivire. Iar; iubirea dintre doar două persoane trece repede, se preface în durere; de aceea în Vechiul Testament” sterpiciunea se socoteşte un blestem. Iar iubirea adevărată este cea între trei persoane. Aşa este pe pământ, fiindcă aşa este în ceruri. De aceea numărul trei joacă un rol de seamă în lucrările Ziditorului, cel care este Unul în Treime.

16

Iubirea n-a odrăslit din pământ, ci este un dar din ceruri. Sfântul Casian spune: „Iubirea este numai şi numai a lui Dumnezeu şi a acelora care au înnoit într-înşii zidirea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea conştientă presupune o persoană conştientă, nu un principiu sau o idee sau un lucru impersonal. O iubire căreia nu i se poate răspunde nu poate fi iubire. Un lucru lipsit de raţiune sau o idee sau un principiu, fie dumnezeiesc sau omenesc, nu poate răspunde iubirii noastre. Nu vorbim aşadar de o astfel de dragoste, ci de dragostea între persoane, „fără despărţire şi fără amestecare”.

17

Numai o persoană desăvârşită cu o conştiinţă desăvârşită, cu un duh desăvârşit, cu o putere desăvârşita, poate avea o iubire desăvârşită.

Dumnezeul nostru este acea persoană. Iar lupta pe care orice om o duce pentru propria-i persoană, şi ea dovedeşte că Ziditorul este o persoană. Oamenii preţuiesc mai presus de orice iubirea, pentru că Ziditorul este Iubire. Aşa este dintru început, astăzi şi în vecii vecilor.

18

Întotdeauna, ceea ce este inferior se dovedeşte prin ceea ce este superior; niciodată dimpotrivă. Astfel, existenţa omului se dovedeşte prin cea a fiinţelor şi a puterilor de deasupra lui. Un filosof european a spus: „Cuget, deci sunt”; această sentinţă s-a răspândit în lumea toată ca şi când ar fi cine ştie ce mare lucru. Dar poate el să cugete orice-i trece prin cap; eu nu sunt, cu toate acestea, dacă deasupra mea nu este Cineva care să mă fi făcut, pe mine şi lumea întreagă.

Dacă Dumnezeu nu este o fiinţă raţională mai înaltă decât persoana mea, e limpede că nu exist, că sunt doar o vedenie trecătoare, o umbră, o pulbere stârnită preţ de o clipă de suflarea unei adieri, chip efemer menit să cadă din nou în praful din care s-a ridicat, fără să fi avut vreo ţintă, fără să fi lăsat vreo urmă. La fel e şi cu iubirea. Dacă nu există în Dumnezeu şi nu vine de la Dumnezeu, iubirea nici nu-i altceva decât o dorinţă nostalgică, pe care oamenii o folosesc ca să se îmbete – mică absurditate menită să îndulcească puţin absurditatea cea mare a vieţii.

19

„Dumnezeu este iubire şl cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4,16).

Veacuri de-a rândul şi generaţii după generaţii au aşteptat oamenii să audă aceste cuvinte care dau viaţă şi lumină, aceste stele care ne îndreaptă calea, ca steaua Betleemului. Aceste cuvinte Apostolul le-a auzit cu urechile lui, le-a simţit puterea şi ni le-a dat aşa cum le-a primit de la Domnul său. Dumnezeul cel veşnic este Dumnezeul adevărului şi al iubirii. Nu are nimic de-a face cu zeii cei mincinoşi şi îndemnători la ură. Descoperindu-ne acestea, Hristos a prăbuşit tot panteonul politeismului în care imaginaţia omenească aşeza pe socluri la fel de înalte pe zei – fie ei buni, fie răi.

20

Nu-i uşor să înţelegi pentru ce a creat Dumnezeu lumile: lumea îngerească mai întâi, apoi lumea naturii materiale cu omul în frunte. De ce a creat Dumnezeul cel trinitar, desăvârşit şi ajungându-şi Sieşi, lumi mai prejos de Sine? Mai prejos: pentru că nu se poate crea un lucru care să fie egal cu cel ce-l creează; naşte, da! se poate: Dumnezeu Tatăl a născut un Fiu care este egalul Lui. Omul poate şi el da naştere unor copii care să-i fie, în ceea ce priveşte fiinţa şi existenţa, egali.

Aici singură Biserica dă răspunsul: toate lumile, văzute şi nevăzute, le-a zidit Dumnezeu din preaplinul iubirii care este în Sine, Fiul Său, pentru a-i plăcea Fiului Său. Ca să-I placă Fiului Său din necesitate? Dumnezeu nu are nevoie de nimic care să-L fericească. Întreita-I iubire întrece orice fericire şi orice bucurie. El care este desăvârşit, care-şi este destul Sieşi, de nimic nu are nevoie, pentru că are totul în Sine Însuşi.

21

În nesfârşita-I iubire pentru Tatăl, Fiul a vrut să-I placă zidindu-I mulţi fii care să-I fie Lui fraţi; inferiori Lui, dar prin înfiere deopotrivă. Şi în Sfatul cel veşnic, Tatăl şi Duhul Sfânt din iubire pentru Fiul, s-au înţeles cu Acesta să zidească lumile. Astfel, prin Fiul, s-au făcut toate. „Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1,3). Fiul lui Dumnezeu se mai numeşte şi Logos al lui Dumnezeu, sau Cuvânt al lui Dumnezeu, adică chip al lui Dumnezeu (Col. 1,15-l7). Într-adevăr: Cuvântul lui Dumnezeu prin care ni s-au dezvăluit mărirea, slava, înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu. Şi cui s-au dezvăluit? Lumilor nou zidite.

22

Pentru că printr-însul s-au făcut toate, Fiul este cârmuitorul lumilor, dinaintea Sfatului celui veşnic, şi s-a oferit de bunăvoie pe Sine drept jertfă ca un miel nevinovat şi neprihănit, „mai înainte de întemeierea lumii” (1 Petru 1,20).

Aşa a început nemaipomenita aventură, epopeea zidirii lumii, a căderii, a răscumpărării, a învierii şi a înnoirii, după cum s-a spus şi s-a proorocit; şi totul a fost din iubire, căci Dumnezeu este iubire şi nu are alt scop decât iubirea. preaiubita mea fiică de Dumnezeu iubitoare şi de Dumnezeu iubitoare.

23

Dumnezeu a făcut puzderiile de fiinţe cereşti raţionale: de la arhangheli până la îngeri, duhuri netrupeşti; i-a făcut după chipul lui Dumnezeu, frumoşi şi puternici şi liberi. Dar, unul din îngerii cei mai înalţi, Satan, sau Lucifer (îngerul luminii) şi-a folosit strâmb libertatea avută. El s-a depărtat nemăsurat de mult de prezenţa lui Dumnezeu, şi împreună cu legiunile de îngeri care l-au urmat, s-a prăbuşit în iad, în întunericul cel mai adânc.

Dumnezeu, potrivit Sfatului Său cel veşnic l-a făcut pe Adam – omul, şi pe Eva – femeia; i-a făcut cu trup şi i-a aşezat în Rai. Dar Satan i-a amăgit prin viclenia şarpelui, iar ei au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Satanei, Dumnezeu nu i-a iertat păcatul – prea de sus căzuse Satan! Omul însă fusese înşelat. Pe Adam, Dumnezeu a vrut să-l ierte, nu însă fără o căinţă din partea omului; şi nu fără o jertfa pe măsură. Fiul Tatălui, Mielul lui Dumnezeu, a venit ca să fie jertfit pentru slobozenia lui Adam si a neamului omenesc. Din iubire. Dat spune cineva că a fost nevoie să se facă şi dreptate? Într-adevăr, să se facă dreptate – dar dreptatea este şi ea cuprinsă în iubire.

24

„Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, ca pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem… nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (Ioan 4,9-l0), Prin urmare Dumnezeu Şi-a arătat mai întâi dragostea faţă de noi, şi aşteaptă ca şi noi să-I arătăm dragostea noastră. Pentru iubirea adevărată vom primi răsplată veşnică; pentru iubirea nesocotită, pedeapsă veşnică. Fiindcă în veşnicia de dincolo de timp, nimic nu-i schimbător, totul e veşnic: şi fericirea şi chinul.

25

În Iisus Hristos Fiul, Dumnezeu şi-a arătat iubirea „care întrece toată înţelegerea”. Acela prin care Sfânta Treime a făcut lumea, a venit ca om purtând trup, tocmai pentru a arăta lumii iubirea Sfintei Treimi, de care lumea până atunci nu ştiuse. În singurul fel vrednic de o mare iubire: prin chenoză, prin slujire, prin suferinţă şi în cele din urmă prin jertfa de sine.

26

În povestiri şi cântece cavalereşti, citim că pentru iubitele lor cavalerii îndurau cu bucurie orice suferinţe şi înfruntau adesea chiar moartea. Dar acele iubite erau vrednice de dragostea şi de jertfele lor – cel puţin aşa spun poeţii. Domnul nostru, dimpotrivă, fiind Însuşi fără păcat şi fără prihană, a îndurat chinuri şi o moarte cumplită nu pentru o iubită pură şi plină de credincioşie, ci pentru nişte păcătoşi, pentru nişte ucigaşi, pentru nişte mincinoşi, pentru nişte hoţi şi tâlhari nesătui, pentru nişte suflete murdare şi stricate, duhnind a moarte, moarte înainte de a muri. „Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, prin noi, Hristos a murit când noi eram păcătoşi” (Rom. 5,7-8).

Nu aceasta este iubirea care întrece orice înţelegere?

27

Iubirea „nu caută ale sale” (l Cor. 13,5), spune Apostolul luând pilda Domnului său. Toate cuvintele şi toate faptele Sale, Fiul le înfăţişează Tatălui. „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6,38). „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4,34). „Cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume” (Ioan 8,26). „Precum Tatăl Mi-a poruncit, aşa fac” (Ioan 14,31) „Ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl” (Ioan 14,31). (O, dacă fiii oamenilor şi-ar iubi astfel părinţii!) Aşadar Fiul se leapădă de voinţa Sa şi se lasă cu totul în voia Tatălui, fără să caute slava Sa, ci slava Tatălui. Tot aşa iubeşte şi Tatăl pe Fiul, „şi-I arată Lui toate câte face El” (Ioan 5,20). „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22). În sfârşit, „Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3,35).

28

Duhul Sfânt ia parte întru totul la iubirea Tatălui şi a Fiului. Prin Duhul Sfânt a fost cu putinţă naşterea Fiului, din fecioara nenuntită, Maria, Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel la Botezul Domnului. Din apa Iordanului, Iisus a ieşit plin de Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt scotea Iisus demonii din oameni. Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor la Cincizecime. Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptăţit în Duhul (1 Tim. 3,16). „Câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Rom. 8,14). Singura hulă care nu se iartă este hula împotriva Sfântului Duh (cf. Matei 12,31). Duhul vieţii, al puterii, al înţelepciunii, al adevărului, al rugăciunii, al păcii, al bucuriei, al mângâierii, sălăşluieşte în cei care cred în Hristos, ca în templul Său, şi duce mai departe lucrarea lui Hristos, unindu-i pe cei credincioşi într-un singur trup sfinţit, Biserica, „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3,15). Şi mai presus de toate, „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5,5).

29

Când se spune aşadar: Dumnezeu este iubire, înseamnă că toată Sfânta Treime este iubire: Tatăl este Iubire, Fiul este iubire, Duhul Sfânt este iubire. Acesta-i izvorul şi arhetipul iubirii între îngeri şi între oameni. Izvorul care dă fără să se împuţineze, care primeşte fără să se îmbogăţească.

30

Ascultă, fiică, aceste cuvinte despre nespusa îndrăzneală a iubirii: din iubire Fiul omului se smereşte, învaţă, îngrijeşte, hrăneşte, adapă, îndreaptă şi cârmuieşte, dă bucurie, îndură chinuri, iartă şi moare: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28). Când slujeşte, slujeşte cu bucurie, când este jertfit se jertfeşte de bunăvoie; fără să-i pese de Sine, ci privind necontenit spre sărbătoarea iubirii cereşti veşnice, spre celelalte două feţe ale Sfintei Treimi. Este uşor pentru cine are iubirea. Nil Sinaitul spune: „De îndată ce dobândeşti sfânta iubire, totul îţi este uşor de făcut, uşor de îndurat. Iar fără dragoste nu este nici odihnă, ci totul îţi este plin de trudă şi cu neputinţă”.

31

Iubirea este bucurie. Preţul ei este jertfa. Iubirea este viaţă, iar preţul vieţii este iubirea.

32

Iubitorii de bogăţii, de putere şi de glorie, caută mereu alţi şi alţi oameni ca să-şi îndestuleze aşa zisa lor, nesocotita lor iubire. Aceştia sunt mereu gata să sacrifice iubirii lor, totul – totul, în afară de ei înşişi. Singurul lucru de care se tem e să fie în slujba altora, să se jertfească ei pentru alţii. Prinţii acestei lumi şi căpeteniile oamenilor au trimis la moarte legiuni întregi numai ca să-şi câştige ei glorie şi avuţie. Iată lucrarea Satanei, ucigaşul de om. Cu totul alta e lucrarea Domnului nostru, prietenul omului, care a coborât de pe tronu-I ceresc şi plin de slavă pentru a arăta prin slujirea Sa şi prin jertfa de Sine, cât de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea lui Hristos e pilda celei mai mari îndrăzneli, în faţa acestei vitejii tremură moartea şi iadul.

33

Să privim acum fiică, spre zorii omului. Câtă vreme a avut în Sine dragostea de Dumnezeu, Eva era ascultătoare, îl iubea pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul ei, cu o iubire sfântă. Dragostea pentru Adam şi pentru splendorile Raiului pălea în faţa acestei iubiri. Ce iubea, iubea pentru dragostea lui Dumnezeu, iubea în Dumnezeu. Nu socotea vrednic de iubire nimic ce n-ar fi fost scăldat în lumina Ziditorului. Sufletul ei, îmbrăcat în veşmântul uşor, străveziu, al trupului, era plin de dulceaţa dragostei dumnezeieşti, în iubirea ei pentru Domnul Dumnezeu, putea să se ia la întrecere cu Heruvimii. Nici o dorinţă străină de Dumnezeu nu-şi făcea loc în inima ei, nu-i tulbura cugetul. Trăia şi respira în iubirea lui Dumnezeu şi era fericită. Aşa era mama neamului omenesc, aşa era şi Adam, strămoşul nostru.

34

Adam şi Eva erau dumnezei, mici dumnezei, cum sunt şi îngerii în ceruri. Să nu te sperii de aceste cuvinte, fiica mea; le găseşti adesea în sfintele cărţi al dreptei credinţe. Şi însăşi Sfânta Treime mărturiseşte că Adam şi Eva erau dumnezei: „Să facem om după chipul nostru” (Fac. 1,26). Mai târziu, proorocul David a spus, şi mai desluşit: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81,6). Aceste cuvinte au fost rostite şi pecetluite de buzele Mântuitorului lumii: „Dumnezei sunteţi” (Ioan 10,34). Pe acest temei sfătuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Să ne deschidem cu totul în faţa Domnului, ca să-L primim cu totul în noi şi prin El să fim dumnezei”. Aşa spun şi mulţi alţi teologi de duh insuflaţi ai ortodoxiei.

35

Câtă vreme vederea lui Dumnezeu ardea în sufletele lor, Adam şi Eva au fost cu adevărat dumnezei, în măsura .în care Domnul le hărăzise să existe din iubirea Lui. În răspunsul Său la întrebarea prostească a saducheilor, Mântuitorul spune: „La Înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat. 22,30). Ori, îngerii au fost numiţi prin gura Proorocului „dumnezei”: „Dumnezeu a stat în dumnezeiscă adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81,1).

36

Ce fel de dumnezeu ar fi acela, cât ar fi el de mic, care n-ar fi stăpân pe faptele lui? Vezi însă că singur Marele Dumnezeu îşi foloseşte bine libertatea. Satan, un dumnezeu mic, cu libertatea ce-a avut-o şi-a făcut rău şi sieşi şi altora. Dar tocmai asta au făcut şi strămoşii neamului omenesc! Şi de cum şi-au pierdut iubirea, duhul lor a şi fi fost lovit de orbenie. Păcătuind, nu mai eşti liber: dacă Eva ar fi rămas în dragostea lui Dumnezeu ar fi dat naştere, cu Adam împreună, unor prunci „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu” (Ioan 1, 13).

37

Numai o clipă de uşurătate şi Eva, prietena lui Dumnezeu, a şi căzut în capcana strâmbătorului de libertate. Satan, vrăjmaşul lui Dumnezeu, arhanghelul ajuns „tatăl mincinu-nii, ucigătorul de oameni” (Ioan 8,44), a înşelat-o, picurându-i în urechi şoaptele lui mincinoase.

I-a spus: „Hai, mâncaţi din rodul pomului oprit! Atunci or să vi se deschidă ochii, o să fiţi ca Dumnezeu. Dumnezeu ştie asta, şi tocmai de aceea v-a oprit, ca să nu ajungeţi ca El. E gelos, nu vrea să aibă vreun rival”.

Urechile Evei s-au plecat la aceste vorbe, vederea-i duhovnicească s-a tulburat, cugetul i-a fost cuprins de nedumerire. Şi s-a încrezut în uneltitorul — împotriva lui Dumnezeu! A dat crezare minciunii împotriva adevărului! L-a urmat pe ucigaşul de om – împotriva iubitorului de om! Şi, de cum s-a încrezut în şarpele cu chip înşelător, în minciuna învăluită, sufletul ei şi-a pierdut armonia, strunele muzicii duhovniceşti din sine s-au rupt, iubirea pentru Ziditorul, pentru Dumnezeul iubirii, s-a stins.

38

Apa tulbure nu poate oglindi un chip. Nici Eva nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu în oglinda întunecată a sufletului său. Se uită la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Se uită şi în sufletu-i tulbure: nu-L mai vede pe Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat-o singură. Pe Dumnezeu şi pe diavol nu-i poţi cuprinde în una şi aceeaşi privire! În cine să-şi mai afle Eva un reazem acum? Nu-l mai are decât pe Satana. Nu mai are decât ochi trupeşti. Se uită cu ochii aceştia şi vede: fructul oprit e bun la mâncare, e frumos la vedere, mai dă şi ştiinţă! Vai însă! Dă nu numai cunoştinţa binelui, ci şi a răului. Iar amestecul de bine cu rău dă naştere numai la rău, nu şi la bine.

În locul iubirii, viaţa Evei se umple acum de trei dorinţe: dorinţa trupului, dorinţa de stăpânire şi dorinţa de iscodire. L-a pierdut pe Dumnezeu şi acum caută să se sprijine de lucruri. Lipsa lui Dumnezeu i-a lăsat însă în suflet un gol pe care nu-l poate umple nici cu lumea întreagă, de-ar fi a sa.

39

Odată despărţiţi de iubirea lui Dumnezeu, pe Adam şi pe Eva i-a cuprins frica – tovarăşa nedespărţită a păcatului. S-au văzut goi. Cât rămăseseră în dragostea lui Dumnezeu, Dumnezeu strălucea într-înşii ca în nişte lăcaşuri ale Sale sfinte. Pe dinafară erau înveşmântaţi în lumină, nici nu băgau de seamă că au trup. Înainte de a păcătui nu-i stingherea faptul că sunt goi, nu se ruşinau. Dar când s-au încuibat în ei cele trei dorinţe, înlocuind iubirea, vederea lor în duh s-a întunecat şi ei au început să-şi vadă trupurile cu ochi trupeşti. Când sufletul se goleşte, când e lipsit de duhovniceasca bucurie, el nu mai poate vedea decât ce-i arată ochii trupeşti.

40

Pomul cunoştinţei purta şi roade ale binelui, şi roade ale răului, amestecate. Cele ale răului îmbiau, cum e felul lor, nu prin dulceaţă, ci prin frumuseţea dinafară, prin culorile lor ţipătoare. Stârnită de curiozitate, femeia a luat şi a mâncat mai întâi din fructul răului, apoi dintr-al binelui. De aceea l-a zămislit mai întâi pe Cain cel rău, apoi pe Abel cel bun. Şi după ei s-au născut mai departe, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, când răi, când buni.

De aici atâtea înfruntări, lupte şi războaie care au umplut istoria omenirii.

Istoria lumii nu este altceva decât un uriaş pom al cunoştinţei binelui şi răului.

41

Fiica mea, sunt unii care iau uşor păcatul Evei. „Ce mare lucru dacă a luat din fructul oprit?” spun ei. Dar spun aşa nu numai ca s-o îndreptăţească pe strămoaşă, ci şi pe ei înşişi, cei înşelaţi de păcat. „Tatăl minciunii” l-a numit mincinos pe Dumnezeu iar Eva l-a crezut! Dar nu-i cumplit lucrul acesta? „N-o să muriţi, aşa cum v-a spus Dumnezeu” i-a strecurat el femeii, „ci de îndată ce-o să gustaţi din fructul oprit o să fiţi dumnezei ca El”. Dacă ar fi spus: o să fiţi dumnezei ca mine, ar fi fost mai aproape de starea de fapt a lucrurilor. Femeia a crezut că Dumnezeu minte! A crezut că diavolul spune adevărul! Toată lucrarea aceasta a despărţirii de Dumnezeu şi apropierii de începătorul minciunii (cu alte cuvinte pierderea iubirii, agonisirea dorinţelor trupeşti) se iscase în sufletul Evei încă înainte ca ea să se apropie de fructul oprit. Sufletul închipuie, trupul îndeplineşte.

42

Odată ce au rămas lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu, singura iubire adevărată, oamenii au început să numească „iubire” toate patimile şi poftele lor. Au numit „iubire” pofta cărnii, nesaţul de avuţii, curiozitatea iscoditoare, unirea trupească, grija de multe, setea de putere şi stăpânire, goana după onoruri. Şi ei numesc „iubire” toate acestea din pricina uneltirilor Satanei, care vrea să-i facă să uite de adevărata iubire, iubirea cerească, singura care nu e înşelătoare. Şi ei sunt asemeni unui prizonier care închis în celula lui, îşi rupe în bucăţele coltucul de pâine negru şi amar, dând fiecărei fărâmituri numele bunătăţilor de la ospeţele de odinioară, cu care se desfăta pe când era liber. Aşa, amăgindu-se singur, înghite pâinea cumplită a închisorii.

43

Aceste dorinţe fără de număr, vlăstare ale poftei trupeşti, nu vor putea niciodată să ţină locul adevăratei iubiri, nici să-i facă pe oameni fericiţi. Dimpotrivă, sporesc nenorocirea lor, pentru că ceea ce-i ademeneşte de departe, de aproape îi scârbeşte. Roză pare, după floare – după fruct, e mătrăgună. Puzderia de dorinţe fărâmiţează inima omului, iscând lupte lăuntrice, ca şi lupta dinafară, între fiii omului.

Acest lucru îl arată în chip minunat Apostolul lui Dumnezeu. Iată ce spune lacov, fratele Domnului: „De unde vin războaiele şi de unde certurile între voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi, ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi… Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.” (Ioan 4,l-3)

Şi Petru: „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului” (Petru 2,11). Şi Pavel: „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5,6). Aşa ne învaţă ei, precum şi multe altele asemenea.

44

Fiica mea, odată cu iubirea oamenii au pierdut şi conştiinţa adevărului. Căci dragostea şi adevărul sunt de nedespărţit. Şi de aceea, după cum mulţimea de dorinţe a înlocuit iubirea, la fel şi mulţimea ideilor mincinoase a înlocuit adevărul, iar zeii mincinoşi pe singurul Dumnezeu adevărat. Oricărei dorinţe omeneşti îi răspunde câte o zeitate mincinoasă.

Acest lucru apare limpede în toate mitologiile, mai ales în cea a grecilor, care a fost elaborată în chip amănunţit de către poeţi care au şi răspândit-o din păcate. Patimile şi poftele omeneşti s-au întins şi asupra zeilor, şi oamenii „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Rom. 1,2l-22). Ori, nebunia aceasta e mai primejdioasă decât celelalte.

45

Cu cele trei pofte care le-a stârnit îrt sufletul Evei, ca să scoată de acolo iubirea, duhul cel rău l-a ispitit şi pe Mântuitorul, în pustie. Anume: dorinţa de îndestulare trupească, dorinţa de cunoaştere şi dorinţa de stăpânire. Acestea toate însă, fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu şi a iubirii Sale. Dar Iisus l-a izgonit de la Sine, aşa cum nu a făcut Eva: „Piei, satano” (Mat. 4,10).

46

Iată ce a făcut Fiul lui Dumnezeu pentru oameni, chiar de la începutul lucrării Sale mântuitoare. Iar la sfârşit, Iisus le spune ucenicilor: „Vine stăpănitorul acestei lumi (adică prinţul minciunii şi al tuturor dorinţelor amăgitoare). El nu are nimic în Mine” (Ioan 14,30), nici una din aceste dorinţe ale noastre, între Dumnezeu şi Satan este o depărtare la fel de mare ca de la iubire la poftele amăgitoare.

47

Iubirea nu-i doar un simţământ ci ea este regina tuturor simţămintelor nobile şi ziditoare. „Pe bună dreptate iubirea a fost numită maica virtuţilor” zice fericitul Teognost al Edesei. Toate celelalte simţiri înalte şi frumoase sunt asemenea unor domniţe împrejurul reginei. Şi Apostolul le scrie Colosenilor că dragostea este desăvârşirea: „Dragostea este legătura desăvârşirii” (Col. 3,14). Iar către Tesaloniceni: „Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu” (I Tes. 3,5).

Dragostea este calea care duce cel mai repede în împărăţia cerurilor.

Dragostea nimiceşte depărtarea dintre Dumnezeu şi om.

48

Ascultă şi această taină, fiica mea: Pentru că este persoana desăvârşită, Dumnezeu este şi iubirea desăvârşită; pentru că este persoana desăvârşită, Dumnezeu este şi adevărul desăvârşit; pentru că este persoana desăvârşită, Dumnezeu este şi viaţa desăvârşită. De aceea a rostit Hristos cuvintele care au cutremurat lumea: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), înţelegând prin cuvântul „cale” tot iubirea.

Iar iubirii – cale, i-a fost dată întâietatea, pentru că numai prin iubire poţi dobândi adevărul şi viaţa. Apostolul Domnului a mai spus: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema!” (I Cor. 16,22). Şi cum să nu fie blestemat cel lipsit de iubire, lipsit aşadar şi de adevăr, şi de viaţă? Unul ca acesta se osândeşte singur.

49

Trupul nu poate nici să iubească, nici să urască. Trupul nu poate iubi alt trup. Puterea dragostei este a sufletului. Când sufletul iubeşte un trup, aceea nu este iubire, ci poftă, dragoste necurată. Când un suflet iubeşte alt suflet, dar nu în Dumnezeu, aceea este fie admiraţie, fie milă. Iar când un suflet iubeşte un suflet întru Dumnezeu, dincolo de înfăţişarea trupească, de urâţenie sau de frumuseţe, aceea este dragostea cea adevărată, fiica mea, în care afli viaţa.

50

Cel cunoscător atrage prin ştiinţă, cel bogat prin bogăţie, cel frumos prin frumuseţe; un artist atrage prin arta sa. Şi atrage fiecare la sine o oarecare mulţime de oameni, mai mulţi sau mai puţini. Numai dragostea îi atrage pe toţi deopotrivă. Chemarea iubirii este nesfârşită, înţelepţi şi proşti, bogaţi şi săraci, frumoşi şi urâţi, sănătoşi şi bolnavi, tineri şi bătrâni, toţi vor să fie iubiţi.

Ori Hristos i-a cuprins în dragostea Sa pe toţi oamenii, şi i-a cuprins şi pe cei morţi, care sunt de mult praf şi ţărână, pe cei daţi cu totul uitării.

51

Omul vrea să fie iubit chiar şi după moarte. Chiar mort, luptă cu moartea. Mulţi se străduiesc, prin fapte de binefacere, prin moştenirile pe care le lasă, să se asigure că vor fi iubiţi şi după ce mor, că vor fi iubiţi ca şi când ar fi vii. Sigur că rudele iubesc pe cei dintr-ai lor care au murit; iată însă ce a făgăduit Hristos: „Eu când Mă voi înălţa de pe pământ îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12,32). Înălţat pe Cruce, în jertfa iubirii pentru noi, a atras la El pe toţi oamenii, chiar şi pe cei morţi, pe cei din iad. Înainte de Hristos, fiica mea, nu era nici învăţătură, nici religie a iubirii.

52

Apostolul Cuvântului şi al Iubirii, Sfântul Ioan, scrie: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (I Ioan 2,15) şi mai departe arată pentru ce omul nu trebuie să iubească lumea: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2,16-l7). Prin urmare acestea trei: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, (înţelege aici trufia cunoaşterii) sunt anticele ispitite prin care Satan a înşelat-o pe Eva, dar nu l-a putut înşela pe Hristos.

53

Sfântul Antonie cel Mare spune: „începătura păcatului este pofta; începătura mântuirii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu este iubirea”. „Iubirea şi pofta sunt potrivnice una alteia. Cel care numeşte pofta „iubire”, păcătuieşte împotriva iubirii. Pentru că iubirea este duhovnicească, înfloritoare şi curată, pe când pofta este trupească, bolnavă şi murdară. Iubirea e nedespărţită de adevăr, pe când pofta e nedespărţită de amăgire şi de minciună. Este în firea iubirii să sporească din.putere în putere şi din bucurie în bucurie, oricare ar fi vârsta omului, pe când pofta repede se spulberă de parcă n-ar fi fost, se schimbă în dezgust şi-l aruncă adesea pe om în deznădejde.

54

Ceea ce nu poţi osândi la animale, la oameni este o vină. Oricât de multe ştim despre vieţuitoare, nu ne dăm seama de ceea ce se petrece înlăuntrul lor; nu vedem decât ceea ce ni se înfăţişează în afară. Cu toate acestea, ştim cu siguranţă că ele trăiesc potrivit firii şi înzestrării lor, potrivit cu ceea ce Ziditorul a aşezat din început într-însele; fiecare vieţuitoare după felul său, fără abatere. Nu poate fi vorba în ce le priveşte de păcat. Omul însă, trăind ca animalul, păcătuieşte şi păcătuieşte şi mai mult atunci când dă dorinţelor sale animalice numele sfânt al iubirii. Trăind ca un animal, omul coboară cu mult mai jos decât acesta.

55

Dacă auzim pe cineva spunând că omul trebuie să trăiască potrivit firii sale, să-l întrebăm: care fire? După firea sa de obârşie, fără păcat, cea din Rai, aşa cum a făcut-o Dumnezeu? Sau după firea căzută, sălbăticită şi îmbolnăvită de demoni, strâmbă de patimi, ciumată? Dumnezeu nu l-a zidit pe om ca pe restul naturii, ci într-un fel aparte; i-a dat şi putere asupra celor din natură aşa încât locul omului în zidire e cu totul altul decât al peştilor, târâtoarelor şi tuturor vieţuitoarelor, deasupra a tot regnul animal, deasupra maimuţelor!

Hristos a venit să înnoiască această cea dintâi adevărată fire a omului. Şi numai cel care trăieşte potrivit acestei firi, trăieşte în firea omenească cea adevărată. Antropologia se află deasupra zoologiei.

56

Omul înnoit de Hristos trăieşte cu o fire înnoită, cu o inimă primenită şi cu o voinţă primenită. Cele trei măsuri al sufletului au crescut cu aluatul Sfântului Duh (cf. Matei 13,33), pentru ca să cuprindă într-însele iubirea treimică, cerească, cea care întrece toată mintea. Despre acest om nou după asemănarea lui Hristos, vorbeşte Apostolul. Şi mai spune: „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Cor. 5,17).

57

Să treacă ceea ce este vechi şi să se arate noul! Fierul mâncat de rugină să se facă oţel scânteietor! Culmile necurăţiei, care înconvoaie umerii omenirii, să se prăbuşească în adânc!

Dar, ca să se împlinească aceasta, era nevoie de o putere mai presus de cea pe care o are omul, de o dragoste care întrece toată mintea şi cuprinde toate făpturile, chiar pe cele ce se dispreţuiesc singure pe sine. Nu se află pe pământ asemenea putere, asemenea iubire, asemenea cutezanţă.

Trebuia să vină din cer aceasta! A venit. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea, a coborât din cer ca să învieze cu iubirea Sa lumea cea moartă.

58

De două ori s-a cutremurat pământul de dragostea lui Hristos: o dată când a murit pe cruce, ca să izbăvească neamul omenesc din păcat şi din moarte; a doua oară când a înviat, întru lumină şi întru slavă, scoţându-i pe cei ferecaţi în iad. Cutremurele de pământ au trecut, dar cutremurul iscat în inimile oamenilor de focul iubirii nu! Întâi ceata apostolilor, apoi femeile mironosiţe, apoi oştirile fără de număr ale ucenicilor care au umplut, de-a lungul veacurilor, faţa pământului.

Înflăcărat de dragostea lui Hristos, prigonitorul de altădată a strigat: „M-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos” (Fii. 2,8).

59

Şi tot Sfântul Apostol Pavel însemnează, nu cu pana de scris, ci cu flacără de foc: „ Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom. 8,35-39). Află, fiica mea, că toate armiile iadului dau înapoi din faţa omului care are o astfel de iubire.

60

„Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12,49), spune Domnul. Este focul ceresc al iubirii, fără de fum, fără nimic trupesc sau material, fără nici urmă de zgură. Cu această dragoste s-au îmbătat şi apostolii, şi atâţia fără de număr sfinţi. Dezbrăcată de orice dorinţă trupească trecătoare, întoarsă numai şi numai către Cel singur Preaiubit, inima lor nu mai aştepta nimic de la lume, ci dădea lumii totul, de dragul Lui.

61

Numai faţă de o persoană se poate nutri o asemenea iubire. Chiar şi iubirea pământească, în măsura în care aceasta se poate numi iubire, se îndreaptă tot numai către o persoană, niciodată către vreo idee, lege sau orice altă construcţie a raţiunii. Oricât au lucrat înţelepţii de dinainte de Hristos şi de după Hristos, să facă lumea să creadă într-un Dumnezeu impersonal, ei n-au făcut altceva decât să toarne apă într-un ciur. Dar nici între popoarele care credeau într-un Dumnezeu personal, sau în zei personali, nu s-a aflat vreunul la care să se găsească un dumnezeu în stare de atâta iubire câtă s-a arătat lumii în persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

62

Iubirea pe care a arătat-o Hristos lumii, fiica mea, este iubirea care exista „mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17,25). Aşadar iubirea nu e trecătoare, ci e veşnică. „Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.”(Ioan 14,20). Acolo unde este Fiul, este şi Tatăl, este şi Duhul Sfânt. El vine să umple şi să împlinească întreaga fire trinitară a sufletului omenesc. Cu toate că e stăpânul Casei, bate ca un străin la uşa fiecărui suflet. A dat omului libertate şi nu vrea să intre cu sila. Fericit este cel care îşi supune libertatea iubirii! „Voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 5,20). Fericit cel care îşi deschide de bunăvoie inima Mântuitorului! Unul ca acesta primeşte întreaga Lui dragoste, şi cu această dragoste împreună viaţa, pacea şi bucuria.

63

Din dragoste pentru suflet, Mântuitorul Iisus nu uită nici de trup, căruţaşul sufletului, îl hrăneşte în foamete, îl vindecă de boli, îl scoate din furtuni şi îl curăţă de duhurile rele. Se atinge de ochii orbilor, îşi pune mâna Sa pe leproşi şi pe morţi, îndreaptă pe gârbovi şi pe slăbănogi. Pe gârbovi, fiica mea! Vezi? El nu ţine seama nici de urâţenia, nici de frumuseţea trupească, ci numai de sufletul care creşte şi se împlineşte în trup; la trup El caută roadele duhovniceşti, ştiind bine că creanga răsucită şi înconvoiată poartă adesea cel mai dulce fruct. Să nu uiţi niciodată asta, fiica mea.

64

Mântuitorul ştie mai bine cât preţuieşte trupul omenesc. Ce-i acest trup? Doar, tot El ne-a spus-o prin graiul sfinţilor Săi prooroci, apostoli şi poeţi: este fum în risipire, iarbă ce se usucă, floare ce se păleşte, praf şi pulbere. Oamenii, plini de trufie cum sunt, privesc în orbenia lor la trăsura, nu la cel care o conduce, însă Domnul caută la vizitiu, la cel care, ascuns în caleaşca, o mână pe aceasta. Toată dragostea şi grija Lui se îndreaptă spre conducătorul nevăzut, spre suflet. Iar când drege şi când spală căruţa, pentru căruţaş o face. Pentru sufletul cel fără de moarte vindecă El şi hrăneşte trupul. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16,26).

65

Mântuitorul îl îndeamnă pe om să nu-şi facă griji pentru hrana sa, nici pentru băutură, nici pentru îmbrăcăminte, aceasta fiind o grijă de căpetenie a închinătorilor la idoli, iar nu a ucenicilor Săi. Nu se cuvine copiilor lui Dumnezeu, oameni fiind, să aibă aceleaşi griji ca animalele. Dumnezeu, gazda noastrăm în această lume, ştie ce ne trebuie, poartă El grijă de nevoile noastre. Ori poate îşi închipuie cineva că Dumnezeu nu-şi cinsteşte pe oaspeţii Săi nici cât o gazdă de-a noastră? Doamne fereşte!

Oricât ne-am îngriji de trup, tot nu putem să-l scăpăm de bătrâneţe, de boală, de moarte şi de stricăciune. Dar Atotputernicul, care ne-a înveşmântat sufletul în acest uimitor trup plăsmuit din pulbere, de atâta preţ pentru noi, ne va înveşmânta după moarte cu trupuri şi mai frumoase, nepieritoare, nestricăcioase, neatinse nici de boală nici de bătrâneţe. Şi aceasta ne-a făgăduit-o însuşi Ziditorul nostru, care ne iubeşte, care ne-a făcut din iubire.

66

Dragostea de Dumnezeu alungă din suflet orice teamă, fără numai frica de păcat, nu. Dimpotrivă, frica de păcat sporeşte odată cu dragostea. Frica de păcat este tocmai frica de Dumnezeu. Iubitorii de Dumnezeu nu s-au înspăimântat nici de oameni, nici de fiare, nici de lipsuri, nici de moarte. Mai mult, erau bucuroşi să îndure şi ei pentru Cel care a îndurat atâta suferinţă pentru dânşii, căutând să-i semene cât mai bine Acestuia. Moartea, despărţirea de lumea de aici, ei o priveau ca pe o mai grabnică întâlnire cu Domnul cel Preaiubit.

Iată mărturia Apostolului: „Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Cor. 5,8). Ei ştiau că, părăsind locaşul trupesc, muritor, sufletul va afla aşezământ în ceruri. „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri. De aceea şi suspinăm, în acest trup” (II Cor. 5,l-2).

67

Acelora care îl urmează, Hristos le dă o pildă de iubire cerească: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (Ioan 15,10). Toate poruncile Mântuitorului se cuprind într-una: Să iubiţi. Celelalte, privind rugăciunea, milostivirea, smerenia, curăţia, răbdarea, jertfa, îndrăzneala, iertarea, trezvia şi bucuria, sunt numai razele iubirii. Aşadar cine câştigă pe împărăteasa faptelor bune, câştigă şi întreg alaiul ei.

68

În cărţile Noului Testament, iubirea stă deasupra tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce le cuprinde pe toate.

Cine nu cunoaşte cuvântul Apostolului Pavel despre Dragoste? „Dacă aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate Ie crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă… Şi acum rămân acestea trei… credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Cor. 13,l-7; 13).

69

Când intră dragostea dumnezeiască în inimă, fiica mea, cu ea odată intră totul: înţelepciunea şi puterea, curăţia şi milostivirea, dreptatea şi îndrăzneala, înfrânarea şi chibzuinţă, pacea şi bucuria şi tot lucrul bun. Şi cum să nu fie aşa? „El, Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Rom. 8,32). Întreaga istorie a Bisericii stă mărturie; dragostea lui Hristos face din oamenii cei mai simpli – înţelepţi, din cei slabi face martiri, din desfrânate face femei sfinte, pe hrăpăreţi îi face milostivi, pe împăraţi şi prinţi – slujitori întru Hristos; lupii se fac mieluţi şi mieii – lei. Puterea cea minunată a iubirii lui Hristos creşte şi se înmulţeşte tot mereu.

70

Dând oamenilor toată dragostea Sa Hristos aşteaptă şi de la ei dragostea lor întreagă. Şi de la tine aşteaptă toată dragostea ta, fiică preaiubită. Şi nu numai că nu suferă ca inima cuiva să se împartă între Dumnezeu şi Mamona, ci mai cere şi un lucru ce pare cumva împotriva firii. „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori şi chiar şi sufletul lui însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14,26). Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).

Sigur că nu oricine poate să facă asta, ci numai acela care îşi deschide lui Dumnezeu inima. Atotputernicul face atunci aievea cele cu neputinţă. „Iubirea nu are într-adevăr nimic altceva decât pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubirea”, spune Nil Sinaitul.

71

Câtă vreme omul nu ajunge să se scârbească de haina cea veche nici nu-şi poate dori una nouă. Cum am putea noi să ajungem făptură nouă în Hristos, om nou, fiu al luminii, dacă nu ne urâm sufletul nostru cel păcătos, care din pricina robirii sale la trup a ajuns şi el să fie mai mult carne decât duh? Omul cel vechi nu încearcă în faţa lui Dumnezeu decât frică. Frica îi este început, îi este şi sfârşit. Pentru omul cel nou însă frica este un început, iar sfârşitul este dragostea. Moartea pentru iubirea lui Hristos chezăşuieşte viaţa cea veşnică.

72

Cine se îndepărtează de Hristos a şi căzut îrt nebunia poftelor trupeşti, care nu se pot număra, nici măsura. Pe cei străluminaţi de dragoste nu-i stăpânesc dorinţele trupului; nu-i mişcă frumuseţile acestei lumi trecătoare. „Se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Cor. 7,31).

Ei caută spre cele nevăzute, nu spre cele ce se văd. Privirea le e îndreptată dincolo de mormânt, spre Cel care îi iubeşte şi care a pregătit pentru dânşii: „Cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (I Cor. 2,9). Acolo e capătul drumurilor şi al necazurilor noastre. Iar cele de faţă sunt înşelătoare.

73

Nimeni nu poate să aibă dragoste adevărată şi statornică pentru Dumnezeu până ce n-a câştigat iubirea întru Hristos. Iar fără iubirea pentru Hristos nu poate să aibă dragoste nici pentru aproapele său. Spunem iar, spunem mereu, precum s-a mai şi spus: „Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Am putea spune la fel de bine: „Întru iubirea Ta iubim noi”, căci numai şi numai prin iubirea lui Dumnezeu Care a luat trup în iubirea lui Hristos, putem iubi şi noi cu adevărat şi pe Dumnezeu, şi pe noi înşine şi pe aproapele nostru; şi chiar şi pe duşmanul nostru.

Pentru că Hristos a murit şi pentru vrăjmaşii noştri, şi tocmai datorită preţului pe care l-a plătit Hristos pentru răscumpărarea lor putem să-i iubim, să-i binecuvântăm şi să ne rugăm pentru ei – de dragul lui Hristos, nu al vrăjmaşului. Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte neapărat şi pe aproapele”. Să adăugăm: Cine nu îl iubeşte pe Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu îl iubeşte nici pe Dumnezeu, în Noul Testament sunt descoperite cele două dogme fundamentale: Sfânta Treime şi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Iubirea se întemeiază pe aceste două dogme.

74

Dumnezeu a binecuvântat căsătoria, mai întâi în Rai, apoi la Cana.

În căsătorie, două trupuri fac unul singur. Cele două suflete ajung să fie unul „fără despărţire şi fără amestecare”. Două lăcaşuri ale Duhului Sfânt sub un singur acoperiş! Dar de ce a unit Dumnezeu cele două trupuri? „Pentru că e mai lesne să călătoreşti în doi decât să fii singur”. Căsătoria pune frâu dorinţei impure a trupului, iraţionalitatea este înlocuită printr-un ţel; înmulţindu-se neamul omenesc, se înmulţesc şi cei mântuiţi de jertfa lui Hristos.

Mai mult: căsătoria bărbatului cu femeia, uniţi din dragoste şi binecuvântaţi de Biserică, este simbolul cel mai grăitor al unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică, dintre Hristos şi fiecare suflet creştin, între cei dintâi ucenici ai Mântuitorului, apostoli şi mironosiţe, se aflau şi oameni căsătoriţi, şi necăsătoriţi.

75

Idealul monastic e mai presus de fire, e îngeresc. Fără de număr sunt pildele ce s-au dat despre aceasta. Dar, după însuşi cuvântul Domnului, „nu toţi pricep acestea, ci aceia cărora le este dat” (Matei 19,11). Şi nu urmează această cale fără să se înfricoşeze şi fără să caute îndărăt decât aceia care au ochii deschişi spre împărăţie şi inima deschisă doar spre dragostea lui Hristos, cei cărora plăcutu-le-a să urce înălţimile duhovniceşti, până la cer, la chemarea harului şi a puterii lui Dumnezeu. „Cine poate înţelege să înţeleagă” (Matei 19,12). Fericită eşti fiica mea, pentru că ai înţeles ce nu toată lumea înţelege, fericită eşti, pentru că ai ales iubirea întreagă.

76

Dragostea şi slujirea Domnului sunt învederate de apostolul Pavel – apostolul necăsătorit, când spune (fără însă a da o poruncă): „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi, şi repetă: Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine” (I Cor. 7,7-8). Dar, pe cât a lăudat fecioria întru Domnul, pe atât a osândit necăsătoria stăpânită de pofte trupeşti. Iubirea pentru Domnul ia locul tuturor dorinţelor. Dimpotrivă, dorinţele necurate alungă iubirea, proţăpindu-se în locul ei.

77

Călugăria nu este regulă, ci excepţie. O excepţie fără de care Biserica lui Hristos nici nu a existat, nici n-ar putea să existe. Este asemeni acelor verbe neregulate (cum este verbul „a fi”!) fără de care nu se poate cuvânta.

78

Numai cei cu mare dragoste de Hristos au putut duce marea asprime a vieţii călugăreşti în Biserica ortodoxă. Aceştia au ajuns să fie lumina lumii, îngeri pământeşti şi oameni cereşti, legiuiri vii de credinţă şi de curăţie. „Cine iubeşte vorbirea cu Hristos vrea să fie singur”, a spus sfântul Isaac Sirul. Să vorbeşti în singurătate cu iubirea…

79

În vieţile sfinţilor întâlnim minunate pilde de viaţă feciorelnică a unor soţi care, în bună învoială trăiau ca nişte fraţi, după proorocia Apostolului Pavel: „Cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” (I Cor. 7,29). Biruitorii poftelor trupeşti au învins şarpele ce-o biruise pe Eva în Rai!

80

Noul Testament vorbeşte cât se poate de desluşit despre viaţa în căsătorie. Sfinţii apostoli au sfătuit cu dragoste părintească şi pe soţi, şi pe soţii, şi pe tineri. Supunerea femeii faţă de bărbat este asemeni cu supunerea Bisericii lui Hristos. Iar dragostea bărbatului pentru femeia sa trebuie să fie ca dragostea lui Hristos pentru Biserică, de dragul căreia El s-a adus jertfă pe Sine Însuşi. Femeia căsătorită „se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tiin 2,15); „iar cea care trăieşte în desfătări deşi vie, e moartă” (I Tim. 5,6); cf. I Petru 3,l-8; I Cor. 7,l-l6; Tit 2,l-6; I Cor. 7,7-8; 32-34. Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să-i asculte. Fără răspundere, nu poate fi unire.

81

Cununia închipuie unirea dintre Hristos şi Biserica Sa cea Sfântă, precum şi unirea duhovnicească a lui Hristos cu sufletul fiecărui credincios al Său. Dimpotrivă, necredinţa şi desfrâul închipuie satanismul, trădarea iubirii lui Dumnezeu, sfâşierea unirii cu Domnul. Asta şi vrea Satana, care altceva nu-şi doreşte decât să facă de batjocură şi de prisos iubirea lui Dumnezeu între oameni. Urăşte iubirea cerească desăvârşită, îi place necurăţia poftelor trupeşti, „ faptele cele fără de roadă ale întunericului” (Efes. 5,11) cu care-i atrage pe oameni în iad.

82

Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură asemuie adesea întoarcerea de la Dumnezeu şî închinarea la idoli cu adulterul şi cu desfrânarea. Proorocii şi apostolii osândesc cu mare asprime aceste păcate ruşinoase care strică sufletul. Ori îţi înşeli soţia, ori te închini la idoli, cu oricare din aceste fapte te desparţi de Dumnezeu şi faci voia diavolului. Iubirea nu are nimic de a face cu adulterul şi cu desfrâul, care doar o maimuţăresc.

83

Mai e şi un alt păcat împotriva dragostei, tot atât de grozav ca adulterul şi ca desfrânarea şi chiar mai groaznic decât acestea: este făţărnicia, potrivnicia faţă de Dumnezeu a mai-marilor popoarelor, care pe buze au iubirea de oameni, pe când în inimă le e cuibărit dispreţul. Sub acoperământul legii, fură şi asupresc nesocotind dreptatea, mila şi credinţa. Dumnezeu îi deranjează, Hristos le stă în cale. Şi-n răutatea lor caută să-i despartă pe oameni de Dumnezeu, iar pe Hristos să-L răstignească.

Aceştia sunt cei mai grozavi vrăjmaşi ai neamului, care prigonesc şi ucid pe adevăraţii lui apărători.

Despre ei vorbea Hristos când le spunea fariseilor, aşezându-i mai prejos de vameşi şi de femeile desfrânate: „Adevărat grăiesc vouă, că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21,31).

84

Ce dulce e mireasma dragostei! Când aprindem tămâie, ne gândim la dulceaţa iubirii cereşti! Ca un foc din cer Duhul Sfânt dă inimilor căldura dragostei şi ca o adiere proaspătă risipeşte duhoarea păcatului, răspândind în lume mireasma lui Hristos. Toţi sfinţii poartă într-înşii această mireasmă şi oamenii o simt venind şi de la cei în viaţă, şi de la sfintele lor moaşte. „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos”, spune Apostolul (II Cor. 2,15); mireasmă a conştiinţei adevărului şi a dulceţii iubirii!

85

Dulcea mireasmă a Raiului! O cântă imnele Bisericii. Buna mireasmă a lui Hristos se răspândeşte asupra tuturor acelora care au pus mirul iubirii lui Dumnezeu în locul miasmei poftelor trupeşti, însă mireasma lui Hristos nu lucrează cu fiecare la fel, pentru că unora le este „mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Cor. 2,16). Pentru că dintre oameni unii spulberă mireasma lui Hristos alungând-o cu duhoarea păcatului, pe când alţii o păstrează până în sfârşit, priveghindu-şi inima, luptând prin dragoste, să fie în totul plăcuţi Mântuitorului şi să primească într-înşii acea „dulce mireasmă a Raiului”!

86

„V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11,2), le scrie Pavel Corintenilor căzuţi pradă poftelor trupeşti şi nelegiuirii. Lucrarea Bisericii este aceasta: să-i cureţe pe credincioşii săi de toată murdăria păcatelor şi a patimilor, să facă sufletele lor limpezi şi sfinte ca nişte fecioare, ca nişte mirese ce merg să se înfăţişeze lui Hristos, Cel preacurat, Cel preasfânt.

Scrie Sfântul Teognost: „Lupta cea mare se dă pentru întreaga înţelepciune, pentru feciorie. Cine a păstrat cum se cuvine castitatea, câştigă cununa de martir, stârnind uimirea îngerilor. O baladă din popor cântă „mireasma sufletelor de fecioare”. Este mireasma purităţii şi a sfinţeniei, fiica mea.

87

În Răsărit oamenii ştiu să deosebească după mireasma lor sufletele botezate de cele care nu sunt botezate. Şi albinele ştiu să deosebească după miros pe răufăcători şi se reped asupra lor. Până şi fiarele sălbatice se apropie de oamenii sfinţi, îmblânzindu-se de mireasma iubirii.

Cu cât mai mult simţeau apostolii mireasma cerească! (cf. Fil. 4,18). Dumnezeu nu putea să îndure mirosul jertfelor aduse de către cei făţarnici şi fără de lege. Şi nu jertfele erau de vină, ele miroseau ca totdeauna după felul lor, ci sufletele celor ce jertfeau, acelea răspândeau duhoare (cf. Isaia 1,13).

88

Dragostea iartă mult şi de dragul iubirii se iartă totul, pe când trufaşa îndreptăţire de sine este potrivnică dragostei. Simon fariseul a râs de Iisus, îngăduind în casa sa femeii păcătoase să-i spele picioarele şi să i le şteargă cu părul ei, ca o mărturisire că păcatele îi sunt nenumărate ca şi perii capului său; Iisus însă i-a spus acestuia: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7,47). Pe Cine a iubit? Pe Acela ce se îndrepta spre Golgota, ca să spele de păcate pe acea femeie şi întreaga lume – nu cu lacrimi, ci cu sânge.

89

Iubindu-ne pe noi, Hristos vrea de la noi sufletele, nu bunurile noastre. Oamenii însă, lipsiţi de dragoste cum sunt, aşteaptă binefacerile lui Dumnezeu, mai mult decât pe El însuşi. Aşteaptă să le dea pâine şi ploaie, rodnicie, sănătate – toată felurimea bunurilor pământeşti. El le dă acestea toate, părându-I rău că nu e căutat şi El Însuşi. Oamenii uită că, de L-ar câştiga pe Hristos, câştigă totul. Spune Apostolul: „M-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos” (Filipeni 3,8). Iar altădată le scrie credincioşilor: „Nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Cor. 12,14).

90

Dragostea şi vânarea de zestre nu se pot împăca. Singură te-ai încredinţat de acest lucru, fiica mea, şi amară ţi-a fost încredinţarea! A cere zestre este totuna cu a fi lipsit de dragoste. În troparul închinat sfintelor mucenice, cântarea bisericească înfăţişează cât se poate de grăitor dragostea lor pentru Hristos: „Pe Tine Mirele meu te iubesc…ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, aceea ce mă jertfesc ţie”. Asta aşteaptă Hristos de la miresele Sale: sufletele lor, înmiresmate de dragoste arzătoare, nu zestrea lor. Cei trei logodnici pe care i-ai avut, fiica mea, n-aveau de gând să ţi se dăruiască, ci să ţi se vândă.

91

Imnografia ortodoxă Îl cântă adesea pe Hristos ca mire, precum şi nunta Sa cu inima noastră şi cu întreaga Biserică. Se vede prea bine aceasta în pilda nunţii fiului de Împărat. Acolo Hristos ni se înfăţişează ca Fiu de Împărat şi ca Mire. Cei chemaţi nu vin toţi, mulţi fiind ţinuţi legaţi de poftele trupeşti şi cununaţi cu ţărâna. Dar chiar şi fără aceştia, „s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi” (Matei 22,10). Tot aşa se va umple şi Împărăţia Cerurilor, cămara de nuntă a lui Hristos, cu fecioarele care L-au iubit, şi I-au fost credincioase. Iar cine întârzie să vină, nu pentru că n-a fost poftit nu vine, ci pentru că nu vrea să vină.

92

Oricum s-ar desfăşura lucrurile oamenilor pe pământ, oricâte intrigi s-ar ţese şi oricâte piedici ar pune Satana şi cei fără de Dumnezeu şi oricât de grozavă ar fi lepădarea de adevăr şi de iubire în vremurile de apoi, Împărăţia lui Hristos tot se va umple. El Însuşi ne-a învăţat să socotim bine cum avem să terminăm lucrul început. S-ar putea atunci ca Dumnezeu să nu-şi fi făcut dintru început socotelile Sale pentru Împărăţie? Biserica este trupul Său, şi cum ar putea să-I fie trup, dacă n-ar avea toate mădularele la locul lor, până la cele mai mărunte? Multe suflete păcătoase se vor întoarce la Domnul, şi El le va curăţa şi se vor naşte din nou şi se vor chema cu vrednicie miresele Sale. Dar întoarcerea la Hristos nu este decât începutul luptelor pe care fiecare le poartă pentru a întâlni dumnezeiescul har.

93

Cum se bucură părinţii când îşi văd copiii cinstiţi şi iubiţi de cei din jur, la fel şi Domnul se bucură când oamenii cinstesc şi iubesc pe sfinţii Săi. „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Matei 10,40), a spus El, aşadar cine cinsteşte pe sfinţii lui Hristos, aduce slavă lui Hristos Însuşi. Sfinţii L-au preamărit pe Domnul pe pământ prin duhovniceasca dragoste şi au păzit poruncile Lui trecând prin orice ispită. Şi aşa au zdrobit pe străvechiul balaur al răutăţii şi al urii, pe cel care dintru început a fost ucigaş de om. Neavând nimic pe pământ pentru ei înşişi, au câştigat totul în ceruri.

Şi aceasta este făgăduinţa făcută nu de buze omeneşti înşelătoare, ci de Dumnezeu Însuşi: „Aceasta va fi moştenirea biruitorului – îi voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu” (Apoc. 21,7).

94

Cine va fi biruitor? Cel care ştie că e mădular al lui Hristos acela va fi biruitor, cel care-şi păstrează sufletul, trupul în sfinţenie pentru că ştie că acestea nu sunt ale lui ci ale lui Hristos. Biruitor va fi cel care, văzându-L pe Hristos răstignit îşi spune: Mă iubeşte mai mult decât mă iubeşte mama mea, îndură chinuri pentru păcatele mele, îşi varsă sângele pentru curăţirea şi pentru mântuirea mea. Vor birui cei care vor fi vegheat asupra sufletelor lor, ca să le împodobească cu focul iubirii pentru Mirele cel Veşnic, pentru Hristos. Da, toţi cei care răspund la chemarea nunţii Mielului. „Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!” (Apoc. 19,9).
Frica de Domnul este începutul înţelepciunii, dar împlinirea şi desăvârşirea înţelepciunii este iubirea.

95

Toţi sunt chemaţi, iar Dumnezeu vrea ca toţi să vină! Cu adevărat, mulţi au şi răspuns chemării în curgerea veacurilor, şi mulţi vor mai răspunde încă. Adunarea lor:va fi ca nisipul mării.

Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu înfăţişează această adunare astfel: „M-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apoc. 7,9). O astfel de sărbătoare, o astfel de bucurie, nimeni de pe pământ nu şi-o poate închipui, mintea n-o poate pătrunde. E sărbătoarea dragostei, care întrece toată mintea şi toată închipuirea. E Împărăţia cea nesfârşită a lui Hristos.

96

Ia aminte, Casiana, şi să nu te amăgeşti: iubirea pe care Mielul o păstrează celor ce răspund chemării Tatălui şi, cu frică şi cu dragoste, vin la nunta Fiului Său, este o iubire dulce, blândă. Dar, pe cât este de dulce acea iubire, pe atât este de grozavă mânia asupra celor care întorc spatele chemării, nesocotind-o, asupra celor care sfâşie pe cei trimişi s-o vestească!

Căci, atunci când Mielul lui Dumnezeu va fi învins toate fiarele, şi pe cele cu chip de om, şi pe cele fără chip de om, când se va arăta El lumii, vor urla cu spaimă mare, strigând munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului” (Apoc. 6,16). Dreaptă, însă grozavă va fi răzbunarea iubirii înşelate.

97

Ce mai mânie, câtă ură, câtă plângere pe la judecăţi, când unul din soţi îl înşeală pe celălalt! Şi cu toate acestea, nici unul din ei nu şi-a jertfit pentru celălalt nici ochiul, nici mâna, nici un deget măcar. Dar câtă tulburare! Iar Hristos s-a jertfit cu totul, Şi-a vărsat sângele pentru tot sufletul omenesc, întru cât mai îndreptăţită este atunci mânia Lui faţă de cei ce I-au trădat iubirea Lui cea pecetluită cu sângele Său şi cu moartea Sa!

Spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Dacă un suflet îşi abate dragostea de la Hristos Mirele asupra a orice altceva, inima robindu-i-se, acea făptură ajunge să-i fie Mirelui respingătoare şi plină de urâciune”. Luptă-te fiica mea, ca să înveţi să iubeşti pe Hristos mai mult decât lumea, mai mult decât pe tine însuţi.

98

Iubirii nu-i trebuie lege – ea însăşi este legea legilor. Este Legea cea nouă, Legământul cel nou. Testamentul cel nou al lui Hristos. „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8,28).

Se poate ca pe drumul dragostei să afli piedici şi dureri, dar după cuvântul lui Dumnezeu şi după tot ce a învăţat omenirea în îndelunga-i vieţuire, drumul ajunge fără greş la Binele cel mai înalt.

99

Ţi-am scris mult fiică, şi cu toate acestea puteam să-ţi spun totul în doar câteva cuvinte: dacă îl iubeşti pe Mântuitorul Iisus Hristos, ai şi împlinit cele două mari porunci ce s-au dat pentru iubire. Căci El este şi Dumnezeu, şi tot El este şi aproapele tău. Da, El ne este cel mai de aproape. Iar ţinta cea dreaptă a celor două porunci ale dragostei, este El.

Odinioară nu le era cu putinţă oamenilor să-L iubească pe Dumnezeu cel nevăzut. Iisus Hristos este totodată Dumnezeu arătat şi om adevărat. Dumnezeu Omul, Care S-a arătat ca Dumnezeul iubirii şi ca om al iubirii, S-a jertfit pentru noi. Adevărat îţi spun, mai uşor este să iubeşti un astfel de Dumnezeu, şi întru El toate ale sale.

100

O, Casiana, în curând toţi te vor părăsi şi tu vei părăsi totul. Prietenii te vor uita şi bogăţia nu-ţi va folosi la nimic, frumuseţea îţi va păli, puterea ţi se va risipi, trupul ţi se va destrăma iar sufletul ţi se va cufunda în întunecime. Cine îţi va întinde mâna, în întuneric şi în singurătate? Hristos singur, prietenul omului – dacă te-ai îndreptat spre El, dacă te-ai unit cu El în răstimpul vieţii tale.

El te va scoate din întuneric la lumină şi din singurătate către adunarea cea din ceruri.

Zi şi noapte să păstrezi în duhul tău această învăţătură şi să umbli într-însa. Hristos Domnul, Împăratul Iubirii, să fie cu tine. Amin.

Însemnare:
Închin această scriere fiicei mele duhovniceşti monahia Casiana, ca să o citească şi să caute întotdeauna lucrul cel mai de seamă în cer si pe pământ.

Smeritul rob al lui Dumnezeu,
Calistrat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s