Exerciţii consacrate care ajută la întărirea în bine a puterilor sufleteşti şi trupeşti ale omului


V – Partea a treia – Calea spre mantuire

Exerciţii consacrate care ajută la întărirea în bine a
puterilor sufleteşti şi trupeşti ale omului

În chipul acesta se va aprinde şi va arde viaţa cea plină de har, lăuntrică, a duhului nostru. Văzându-i râvna şi hotărârea de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, harul se va pogorî peste om şi-l va pătrunde din ce în ce mai mult cu puterea sa, sfmţindu-l şi făcându-l al său. Dar nu este posibil şi nici nu ne putem opri numai la atât. Aceasta este sămânţa şi piatra din capul unghiului. Trebuie să îngăduim acestei lumini a vieţii să pătrundă întreaga noastră fire, să umple sufletul şi trupul, să le sfinţească şi să le umple de ea şi să le facă ale sale; să smulgă din rădăcină toate patimile şi să reînnoiască chipul lui Dumnezeu în om, în toată strălucirea şi măreţia lui.

Astfel, harul nu va rămâne izolat şi nelucrător, ci va inunda toată fiinţa noastră şi toate puterile; acestea fiind înveşmântate însă mai mult sau mai puţin în străina şi vicleana haină a patimilor, harul cel neprihănit, deşi sălăşluit în inimă, nu se va putea revărsa peste ele, oprit fiind de necurăţia şi gunoaiele patimilor. De aceea se cuvine să întindem anumite ajutoare între harul sălăşluit în duhul nostru şi puterile cele atinse de stricăciune; prin ele harul se va revărsa peste puteri şi le va tămădui, lucrând ca un pansament pe o rană. Bineînţeles că aceste ajutoare trebuie să se bucure, pe de o parte, de obârşie şi însuşiri cereşti, iar pe de altă parte să fie într-o desăvârşită armonie cu firea noastră, cu modul ei specific de alcătuire şi de lucrare, căci nefiind îndeplinite aceste două condiţii, harul nu va putea trece prin ele şi puterile noastre nu-şi vor mai trage din el forţa tămăduitoare.

Ajutoarele trebuie să aibă însă şi o obârşie pământească; din moment ce ele sunt hărăzite puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti, a căror însuşire fundamentală este aceea de a acţiona, este evident că ajutoarele acestea nu sunt altceva decât exerciţii, osteneli şi lucrări ascetice. Aşadar, să identificăm acum lucrările şi ostenelile pe care Dumnezeu însuşi prin Sfânta Scriptură sau prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi ni le-a rânduit ca medicamente pentru vindecarea puterilor noastre bolnave şi pentru recăpătarea curăţiei şi integrităţii pierdute.

Găsirea acestor exerciţii sau lucrări ascetice este foarte îndemânoasă – ajunge să citim cu atenţie câteva vieţi de sfinţi pustnici şi sihastri, şi atât felul cât şi firea ostenelilor se desluşesc de la sine. Postiri, privegheri, însingurări, fuga de lume, paza simţurilor, citirea Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, mersul la biserică, deasa spovedanie şi împărtăşanie, făgăduinţe şi tot felul de fapte de milostenie şi de evlavie – toate acestea la un loc sau unele dintre ele pot fi găsite aproape în viaţa fiecăruia dintre Sfinţii Părinţi. „Termenul sub care sunt îndeobşte cunoscute – podvig – îi înspăimântă şi-i îndepărtează în general pe oameni, dar importanţa lui zugrăvită atât de viu în Vieţile Sfinţilor – adică puterea de a vindeca şi întări – ar trebui mai curând să-i atragă. Noi vom arăta doar locul rânduit fiecăruia dintre aceste podvig-uri, puterea lui şi funcţiunea asupra căreia trebuie aplicat.

Pentru a ne folosi cât mai mult de pe urma expunerii lor, vom arăta modul de înfiripare şi desfăşurare a fiecăreia dintre faptele noastre şi prin urmare rânduiala întregii noastre activităţi. Toate faptele voluntare iau naştere în conştiinţa şi voinţa noastră liberă – adică în duhul nostru, coboară în suflet, unde sunt pe punctul de a fi împlinite de către puterile sufleteşti – raţiune, voinţă şi simţire. Apoi sunt duse la bun sfârşit de către puterile trupeşti, la un anumit loc şi timp şi în anumite împrejurări exterioare. Faptele exterioare, în marea lor majoritate, se săvârşesc fără a lăsa vreo urmă, asta în cazul când nu sunt repetate, observate sau imitate de altcineva. Atunci când se petrece unul din aceste trei lucruri, acţiunea se transformă într-o regulă statornică, un obicei şi o normă de comportament – cu alte cuvinte, într-o lege nescrisă. Totalitatea acestor legi nescrise alcătuiesc duhul societăţii sau al cercului de prieteni în care ele sunt respectate.

Dacă faptele sunt creştineşti, atunci şi obiceiurile sunt creştineşti, duhul societăţii fiind unul creştin. Dacă faptele sunt rele, atunci şi obiceiurile sunt nelegiuite, iar societatea aceea zace în cel rău; numai că în cel de-al doilea caz cine se lasă prins în angrenajul obiceiurilor şi legăturilor păcătoase devine robul lor. Indiferent de asprimea muncii pe care o îndeplineşte, sclavul se supune întru toate fără cârtire. Cine vieţuieşte după moda lumii este înrobit de duhul şi apucăturile ei; oricine este curat şi se aruncă în valurile lumii, în cele din urmă se lasă pătruns de duhul ei cel stricător de suflete şi devine în curând ca toţi ceilalţi, pentru că obiceiurile acestea, nefiind altceva decât nişte porniri şi înclinaţii pătimaşe, învârtoşează în noi duhul păcatului, al poftelor şi al necredinţei.

Având drept scop curăţirea şi îndreptarea omului, harul dumnezeiesc încearcă mai întâi de toate să vindece pe acelea care sunt izvorul tuturor acţiunilor noastre, adică ne întoarce conştiinţa şi libertatea către Dumnezeu, pentru ca pe urmă să poată trece la vindecarea tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti prin lucrarea specifică fiecăruia sau prin lucrarea care la este rânduită de către izvor, care acum este limpezit şi sfinţit. Am arătat deja cum se vindecă conştiinţa şi libertatea şi cum pot fi ele menţinute şi întărite în bine. Acum se cuvine să vedem ce fel de acţiuni cu putere tămăduitoare trebuie să izvorască din ele, pentru a deprinde puterile noastre cu săvârşirea faptelor după Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă nicidecum că putem începe tot felul de acţiuni după cum ne taie capul, ci doar că trebuie să ne pregătim de săvârşirea lor prin silirea conştiinţei şi voinţei spre ele, altminteri nu vom avea din partea lor roadele aşteptate.

Prin urmare, după ce s-a format şi s-a păstrat râvna şi întreaga întocmire lăuntrică, trebuie fixate exerciţiile care au fost rânduite de Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi şi care se aplică mai întâi puterilor sufleteşti, ca unele ce hrănesc şi întăresc mlădiţele faptelor răsărite în altarul duhului; iar apoi se aplică puterilor şi funcţiunilor trupeşti, ca unele ce duc la bun sfârşit creşterea şi rodirea mlădiţelor ce s-au hrănit de către puterile sufleteşti; şi în cele din urmă se aplică vieţuirii celei din afară, care este locul de manifestare şi gura de vărsare a tuturor acţiunilor lăuntrice. Toate exerciţiile acestea trebuiesc mânuite astfel încât să nu stingă, ci să înteţească şi mai mult râvna şi toată starea lăuntrică.


1. Cele trei puteri ale sufletului şi exerciţiile lor tămăduitoare

Sufletul nostru este înzestrat cu trei puteri: raţiune, voinţă şi sentiment, sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, cu puterea raţională, poftitoare şi mânioasă. Fiecăreia dintre ele i se potrivesc anumite exerciţii tămăduitoare, rânduite de sfinţii asceţi; prin aceste exerciţii se primeşte şi se călăuzeşte harul spre locurile infectate şi rănite. Nu trebuie rânduite după o anumită teorie, Ci alese dintre nevoinţele deja încercate după felul cum se potrivesc cu o anumită putere sufletească.

Pentru raţiune
l) Citirea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, a scrierilor Sfinţilor Părinţi şi a vieţilor bineplăcuţilor lui Dumnezeu.
2) Studierea şi aprofundarea prin scurte expuneri de credinţă a tuturor adevărurilor revelate de Dumnezeu.
3) Întrebarea celor mai bătrâni şi mai încercaţi.
4) Convorbiri şi consfătuiri duhovniceşti cu prietenii.

Pentru voinţă
l) Supunerea faţă de toată rânduiala Bisericii.
2) Supunerea faţă de legile statului şi faţă de îndatoririle sociale şi familiale, căci acestea sunt o manifestare a voinţei lui Dumnezeu.
3) Ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu arătată în împrejurările şi încercările vieţii tale.
4) Ascultarea conştiinţei dornice de a lucra faptele bune.
5) Ascultarea duhului care este osârduitor în a-şi împlini făgăduinţele.

Pentru inimă
1) Participarea la sfintele slujbe ale Bisericii.
2) Rugăciunea, aşa cum este rânduită de Biserică; pravilă de rugăciune acasă.
3) Folosirea de Sfinte Cruci, icoane şi alte obiecte şi materii sfinţite.
4) Ţinerea sfintelor obiceiuri hotărnicite şi oferite de Biserică.

2. Nevoinţele trupeşti

După fire trupul este curat, de aceea ce avem de făcut este să-l spălăm de toată întinăciunea cea nefirească a poftelor şi să-l întărim în acele lucrări care îi sunt specifice; cu alte cuvinte, să-l readucem în starea sa firească, în afară de aceasta, trupul trebuie să fie un însoţitor nedespărţit al sufletului pe calea mântuirii. Aşa că, pe lângă curăţirea firii sale, trebuie să transformăm împlinirea nevoilor sale elementare în lucrări folositoare duhului şi sufletului nostru, în satisfacerea acestor nevoi, trebuie rânduite fiecărei funcţii trupeşti anumite nevoinţe, ca pe un alt mijloc de a ne tămădui de înrobirea poftelor trupeşti şi de a căpăta mai mult folos duhovnicesc.

Iată şi nevoinţele rânduite:
1) Pentru simţuri: păzeşte-ţi simţurile nerisipite, mai cu seamă auzul şi privirea (pentru sistemul nervos).
2) Înfrânează-ţi limba.
3) Înfrânare şi post (pentru pântece).
4) Somn cu măsură şi privegheri (pentru pântece).
5) Curăţenie trupească (pentru pântece).

Următoarele sunt pentru trup în general: istovirea (pentru muşchi), supunerea la mâhniri şi scârbe (pentru sistemul nervos) şi înfrânarea (pentru pântece). Este lesne de observat cum, prin aceste nevoinţe ascetice, trupul se întoarce puţin câte puţin la alcătuirea sa firească, se umple de viaţă şi de putere (musculară), devine luminos şi curat (sistemul nervos), uşor şi liber. Se face un tovarăş de toată nădejdea al sufletului, un instrument redutabil în mâna duhului şi un templu vrednic de a primi Duhul Sfânt.

3. Rânduiala exterioară a vieţii duhovniceşti

Purtarea exterioară este poarta de ieşire a tuturor imboldurilor lăuntrice şi de materializare a lor, câmp de desfăşurare, cauză şi sprijin, început şi sfârşit totodată. Am putea să nu-i dăm nici o atenţie dacă n-ar lucra împotriva noastră; de fapt ea ne înrobeşte şi ne împinge la păcat. De aceea, în clipa în care se vor fi schimbat lucrările puterilor sufleteşti – sau întocmirea noastră lăuntrică – se va schimba inevitabil şi întocmirea exterioară, care nu este altceva decât oglindirea celei interioare. Familia – cu îndatoririle şi legăturile ei – este câmpul ei de lucru şi de aceea iată cum sună rânduiala vieţii duhovniceşti:

1) Leapădă toate obiceiurile cele rele, fără nici o excepţie; apoi:
2) Descotoroseşte-te de toate legăturile şi prieteniile cele păcătoase, continuându-le doar pe cele ziditoare, pe cele rele uitându-le ca şi cum n-ar fi existat; hotărăşte-ţi purtarea şi atitudinea faţă de oameni.
3) Orânduieşte-ţi sau stabileşte din nou obligaţiile pe care ţi le cere locul de muncă, pentru ca ele să se integreze armonios în noul mod de viaţă.
4) Pune ordine în problemele familiale sau creează în casa ta o atmosferă duhovnicească.

4. Cum să înfiripăm o atmosferă duhovnicească prin govenie

Este un lucru esenţial ca tot mediul exterior – obiecte, persoane, fapte – să constituie o atmosferă duhovnicească din care tu să capeţi putere şi sprijin în lucrarea cea bună, şi care să nu te îndemne la păcat.

Acestea sunt exerciţiile şi nevoinţele ascetice! Să ne îndeletnicim cu ele fără întrerupere şi să le avem întotdeauna lipite de rănile firii noastre precum pansamentele tămăduitoare, însă lucrarea cea mai potrivită pentru ele, în săvârşirea căreia ele se arată în înfăţişarea lor cea mai curată, mai strictă şi mai desăvârşită, poartă numele de govenie [în limba rusă în original] – cea mai plină de har lucrare a Sfintei noastre Biserici, hărăzită nouă pentru curăţirea şi sfinţirea noastră prin Taine. Prin acest cuvânt – govenie – înţelegem:
1) Împlinirea tuturor nevoinţelor ascetice ca pregătire în vederea primirii Sfintelor Taine.
2) Primirea Tainelor Sfintei Spovedanii şi a Sfintei împărtăşanii cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Acestea sunt lucrări care cuprind persoana umană în toată alcătuirea ei, hrănind duhul, sufletul şi trupul. Le vom numi mijloace pline de har pentru educarea şi întărirea vieţii duhovniceşti.

5. Observaţii generale cu privire
la toate aceste nevoinţe şi exerciţii ascetice

Iată câteva observaţii generale cu privire la toate aceste nevoinţe şi exerciţii. Nevoitorul trebuie să împlinească toate nevoinţele şi exerciţiile ascetice într-o formă care îi este potrivită, pentru că în sinea lor ele nu sunt decât cadrul în care trebuie să lucrăm şi materialul pe care trebuie să-l lucrăm prin reguli. Regulile acestea se nasc din nevoinţele şi practicile ascetice – prin încercarea şi aplicarea lor în fiecare loc, timp, împrejurare, de către fiecare persoană ş.a.m.d. Fiecare nevoitor trebuie să-şi întocmească o regulă pentru sine, ori singur, ori sub îndrumarea părintelui duhovnicesc. Să se stabilească o regulă pentru fiecare din aceste nevoinţe şi însumându-le pe acestea să se pună la punct o rânduială de exerciţii duhovniceşti sau de nevoinţe ascetice atotcuprinzătoare, prin care să se dea fiecărui lucru – mărunt sau însemnat – un timp şi un loc. Această rânduială – ca de altfel şi regula — nu poate fi înfăţişată în scris în mod satisfăcător decât în ceea ce priveşte începutul. Noi putem doar să descriem fiecare nevoinţă în parte şi să arătăm puterea ei de tămăduire şi principiile generale de aplicare.

Se poate observa cu uşurinţă că nevoinţele ascetice şi exerciţiile de acest soi corespund luptei lăuntrice. Mai cu seamă rânduiala exterioară a vieţii duhovniceşti, împreună cu nevoinţele trupeşti sunt de mare însemnătate pentru păstrarea trează a conştiinţei duhovniceşti şi a petrecerii lăuntrice nerisipite. Nevoinţele săvârşite cu smerenie sunt de neînlocuit în desfăşurarea vieţii duhovniceşti, de aceea lucrările din afară sunt tot atât de importante ca şi lucrările lăuntrice.

Sfinţii Părinţi le-au dat lucrărilor celor din afară nume precum: lucrare trupească, lucrare materială sau viaţă activă, pe când pe cele lăuntrice le-au numit: viaţă contemplativă, lucrare duhovnicească şi lucrare a minţii. Este o nebunie să credem că viaţa lăuntrică se poate ţine pe propriile picioare fără sprijinul şi acomodarea la ea a vieţii exterioare, de asemenea este greşită şi credinţa că se poate rezuma cineva doar la nevoinţele exterioare, uitând şi neglijând nevoinţa lăuntrică pe care am înfăţişat-o mai sus. Trebuie să existe între ele o permanentă şi armonioasă împreună-lucrare, care poate fi exprimată în câteva cuvinte astfel: pogoară-te înlăuntru şi intră într-o stare de trezvie duhovnicească, înviorează-ţi lucrarea sau rânduiala vieţii duhovniceşti şi săvârşeşte-ţi rânduială de nevoinţe ascetice pe care ţi-ai întocmit-o.

Să ai în minte mereu că exerciţiile ascetice şi întreaga lucrare exterioară, cu toată marea lor însemnătate pentru menţinerea şi sporirea vieţii lăuntrice şi pentru restaurarea firii noastre, nu au în sine şi de la sine puterea de a face acestea. Nu ele zidesc duhul şi curăţă de întinăciune firea noastră, ci harul lui Dumnezeu care lucrează prin ele şi care tot prin ele pătrunde şi se revarsă mai lesne în toate puterile noastre. De aceea să trecem la faptă, cu toată râvna, luarea-aminte şi statornicia; pune pe seama lui Dumnezeu orice sporire pe care o vezi, pentru ca El, sub acoperământul lor, să te zidească după buna Lui voinţă şi ştiinţă.

Păşind în vreo nevoinţă ascetică, nu-ţi opri atenţia şi inima asupra ei, ci trece-o şi priveşte-o ca pe ceva străin; printr-o deplină încredinţare în voia lui Dumnezeu, deschide-te revărsării harului Său întocmai ca un vas ce aşteaptă să fie umplut. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că cine află harul îl află prin împreună-mijlocirea credinţei şi stăruinţei şi nu doar prin strădanie, pentru că oricât de după literă ar fi lucrarea noastră, dacă nu ne încredinţăm cu totul în mâna lui Dumnezeu în vremea săvârşirii ei nu vom dobândi harul Său.

O asemenea lucrare după literă nu va rodi în noi duhul adevărului, ci un duh de înşelăciune şi de mândrie, transformându-ne în farisei. Harul este inima şi motorul acestor nevoinţe şi ele se arată purtătoare ale duhului cel adevărat dacă zidesc omul nostru lăuntric şi-l hrănesc cu frica de Dumnezeu, cu lepădarea de sine, cu zdrobirea inimii şi cu desăvârşita nădejde în ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Mulţumirea de sine şi plăcerea pe care le pricinuiesc ele este un semn al întrebuinţării greşite sau al nechibzuinţei.

Iată care este toată rânduiala lucrării pe care noi o numim ziditoare, sau care este începutul silirii de sine. în cele ce urmează vom înfăţişa fiecare nevoinţă separat, scoţând în evidenţă doar trăsăturile generale ale fiecăruia.


6. Exerciţii menite a întări puterile sufleteşti în duhul vieţii duhovniceşti

Pentru fiecare din cele trei facultăţi ale sufletului – raţiune, voinţă şi sentiment – există lucrări corespunzătoare. Ele influenţează în mod nemijlocit puterile sufleteşti, ajutându-le să sporească şi să se întărească, dar săvârşirea lor nu stinghereşte nicidecum duhul, ci dimpotrivă, îl face să se înflăcăreze din ce în ce mai mult. Acesta din urmă are rol de măsură şi de frâu al celor dintâi, ele supunându-i-se fără grai sau chiar contenindu-şi desfăşurarea.

Exerciţii care cultivă mintea, încălzind totodată şi viaţa duhovnicească

Cultivarea minţii duhovniceşti înseamnă întipărirea adevărurilor de credinţă sau pătrunderea minţii de către ele în aşa măsură încât însăşi firea minţii să fie alcătuită din aceste adevăruri, astfel încât, când începe să gândească ceva, să facă aceasta călăuzindu-se mereu după adevărurile creştineşti şi să nu săvârşească nici cea mai mică mişcare fără ele. Apostolul numeşte aceasta o întocmire sănătoasă a minţii.

Exerciţiile sau nevoinţele care se potrivesc aici sunt: citirea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, a literaturii patristice, a Vieţilor Sfinţilor, convorbiri duhovniceşti, cercetarea celor încercaţi şi sporiţi duhovniceşte.

Este de folos să citim sau să ascultăm cuvintele duhovniceşti şi mai de folos să participăm la convorbiri duhovniceşti, însă cea mai ziditoare este cercetarea celor sporiţi.

Cel mai bogat izvor de înţelesuri duhovniceşti este Cuvântul lui Dumnezeu, iar după el operele Sfinţilor Părinţi şi Vieţile Sfinţilor. Totodată se cuvine să ştim că Vieţile Sfinţilor sunt mai potrivite începătorilor, scrierile patristice celor sporiţi, iar Cuvântul lui Dumnezeu celor desăvârşiţi.

Acestea toate sunt tezaure ale Adevărului, şi în acelaşi timp; mijloace de împărtăşire a lui de bună seamă că întipărirea lor în minte şi încălzirea râvnei ne ajută pe calea mântuirii.

Deseori, prin citirea unei cărţi duhovniceşti duhul se aprinde pentru mai multă vreme; există Vieţi de Sfinţi a căror amintire este suficientă pentru a ne înflăcăra trăirea duhovnicească. Şi în scrierile Sfinţilor Părinţi găsim nenumărate pasaje care ne impresionează puternic şi ne întăresc în lupta cea nevăzută. De aceea s-a statornicit la noi acest obicei bun: notează-ţi aceste pasaje şi păstrează-le prin preajmă, în caz că vei avea nevoie de ele mai târziu pentru a-ţi reaprinde duhul.

De multe ori se întâmplă că nici nevoinţa lăuntrică şi nici exerciţiile exterioare nu ne ajută – zoreşte-te să citeşti ceva de undeva. Dacă nici asta nu ţi-e de folos, aleargă să discuţi cu cineva. Aceasta din urmă, făcută cu toată credinţa, rareori rămâne fără rezultate.

Există două moduri de a citi: unul este obişnuit, aproape mecanic, iar celălalt este cu discernământ, potrivit cu nevoile duhovniceşti şi cu poveţele primite de fiecare. Primul mod nu este pe de-a-ntregul nefolositor, el constând însă într-o citire superficială, care nu pătrunde sensurile adânci ale textului.

Este de foarte mare trebuinţă să avem fiecare pe cineva cu care să discutăm problemele duhovniceşti, cineva care să cunoască deja firea şi problemele noastre şi căruia să-i putem mărturisi cu toată îndrăzneala tot ceea ce ne apasă. Cel mai nimerit este să avem un singur povăţuitor; doi deja sunt prea mulţi, iar vorbăria inutilă, făcută doar ca să treacă timpul, trebuie evitată cu orice preţ.

Iată cam cum ar arăta o regulă pentru citit:
Înainte de a te apuca de citit, goleşte-ţi sufletul de toate cele deşarte46.
Nota46 Adică de gândurile şi grijile care îl risipesc (nota traducătorului în engleză).

Deşteaptă-ţi dorinţa de a cunoaşte ceea ce vei citi.

Roagă-te fierbinte lui Dumnezeu şi încredinţează-te voii Lui.

Urmăreşte tot ceea ce citeşti cu multă atenţie şi fă sălaş cuvintelor în inima ta deschisă.

Ceea ce nu a ajuns până la inimă trebuie reluat până când intră..

Bineînţeles, ritmul cititului trebuie să se apropie de încetişor.

Nu mai citi în clipa când vezi că sufletul nu mai vrea să se hrănească din cărţi. Asta înseamnă că s-a îndestulat. Dacă sufletul va fi impresionat peste fire de vreun anumit loc, opreşte-te acolo, contenind lectura.

Cel mai nimerit moment pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu este dimineaţa, pentru Vieţile Sfinţilor – după masa de prânz, iar pentru operele Sfinţilor Părinţi – înainte de a merge la culcare, în acest fel vei acumula câte puţin în fiecare zi.

În timpul lecturii, să-ţi ţii mintea aţintită mereu spre scopul principal, acela de a-ţi întipări adevărul în minte şi a-ţi deştepta duhul. Dacă cititul sau convorbirea duhovnicească nu reuşesc să facă acestea, atunci ele nu sunt decât o deşartă îndulcire a limbii şi a urechilor, precum şi grăire în deşert. Dacă însă acestea se săvârşesc prin efortul susţinut al minţii, atunci adevărurile pătrund în suflet şi înflăcărează duhul, acestea sprijinindu-se reciproc; iar dacă cineva se abate – în cititul sau grăirea sa – de la chipul cel drept, atunci nu sunt nici una, nici alta, ci adevărurile se îndeasă în cap precum nisipul, iar duhul se răceşte şi se învârtoşează, fumegă şi se stinge.

Întipărirea adevărurilor nu e totuna cu cercetarea lor, tu trebuie doar să lămureşti adevărul şi să-l păstrezi în minte până când ajung să se unească. Nu încap aici raţionamente, deducţii sau scepticism – ci doar adevărul gol-goluţ.

Calea cea mai uşoară spre acest scop poate fi socotită aceasta: toate adevărurile se află în Catehism, în fiecare dimineaţă ia câte un adevăr de acolo, limpezeşte-ţi-l, păstrează-l în minte şi hrăneşte-te cu el atâta timp cât doreşte sufletul tău – o zi, două sau mai multe. Procedează la fel cu alt adevăr şi tot aşa, până ajungi la sfârşitul Catehismului. Este o metodă uşoară, pe care o poate aplica oricine. Cel ce nu ştie să citească să întrebe despre un adevăr şi să pornească de la el.

Putem lesne vedea că regula care se aplică oricui este: întipăreşte-ţi în suflet adevărul în orice mod vrei, astfel încât să te trezească. Căile pentru împlinirea acestei lucrări sunt variate şi este absolut imposibil să rânduieşti o singură metodă pentru toţi.

Aşadar, dacă prin lectura, ascultarea sau grăirea cuvintelor duhovniceşti nu ni se întipăreşte adevărul sau duhul nu se aprinde, înseamnă că sunt abateri de la calea cea dreaptă şi ne îndepărtează de adevăr. Este o nesocotinţă a citi grămezi întregi de cărţi mânaţi doar de curiozitate, când numai mintea urmăreşte cele ce se citesc, fără însă a pogorî în inimă înţelesurile duhovniceşti sau a ne desfăta cu dulceaţa lor.

Aceasta este ştiinţa de a visa, care nu zideşte şi nu grăbeşte biruinţa, ci nimiceşte începutul bun, zămislind în noi înfumurarea şi slava deşartă. Toată nevoinţa noastră trebuie să se rezume la atât: lămurirea adevărului şi păstrarea lui în minte până când inima se învredniceşte de gustarea lui. Sfinţii Părinţi au spus foarte simplu: adu-ţi-l aminte, ţine-l în minte şi pururea să-l ai înaintea ochilor.

Exerciţii care cultivă voinţa, încălzind totodată şi viaţa duhovnicească

A cultiva voinţa înseamnă a o deprinde cu lucrarea virtuţilor sau a întipări în ea o statornică înclinare spre cele bune – smerenia, blândeţea, răbdarea, înfrânarea, ascultarea, râvna de a sări în ajutor şi toate celelalte -, astfel încât acestea, unindu-se cu ea şi păstrându-se nedezlipite de ea, să ajungă în cele din urmă a alcătui însăşi firea ei; atunci orice faptă întreprinsă de voinţă va fi întreprinsă în duhul şi din imboldul lor şi ele vor stăpâni şi vor dirija faptele noastre.

Asemenea înclinaţie a voinţei este cea mai sigură şi mai trainică, însă, pentru că avem de-a face cu duhul cel rău şi viclean al păcatului, întipărirea virtuţilor cere trudă grea şi sudoare a frunţii. Nevoinţele rânduite în acest scop au menirea să tămăduiască cea mai adâncă şi mai grea rană a voinţei omului vechi, adică umblarea după voia proprie, nesupunerea şi nepurtarea jugului celui bun.

Această boală şi rană se vindecă prin supunerea faţă de voia lui Dumnezeu, tăierea voii proprii şi a oricărei altei voi. Voia lui Dumnezeu ni se face cunoscută prin feluritele ascultări pe care le are de îndeplinit o persoană în viaţa de zi cu zi. Prima şi cea mai de seamă obligaţie este ascultarea de îndatoririle şi legile obşteşti, potrivit cu răspunderea sau chemarea fiecăruia; apoi păzirea poruncilor Bisericii, a cerinţelor ordinii în familie şi societate şi a celor din anumite împrejurări care sunt hărăzite de pronia divină, precum şi a cerinţelor duhului osârduitor – însă respectarea tuturor acestora să se facă prin dreaptă socoteală şi sfătuire.

Toate acestea alcătuiesc un teren prielnic lucrării faptelor celor după Dumnezeu de către oricine şi oricând. De aceea trebuie să ştii cum să le rânduieşti pe acestea după măsura şi puterile tale şi nu vei duce lipsă de mijloace de cultivare a voinţei.

În vederea acestui scop, lămureşte-ţi toate faptele bune pe care le poţi săvârşi, ţinând cont de măsura şi chemarea ta şi de împrejurări, făcând şi o apreciere a ce, când, cum şi în ce măsură trebuie săvârşit.

După ce ţi-ai limpezit acestea, fixează linia generală a faptelor şi ordinea lor, astfel încât nimic din cele săvârşite de tine să nu fie la întâmplare; ţine minte totodată că cele stabilite sunt numai o privire de ansamblu şi, prin urmare, detaliile se pot schimba în funcţie de împrejurări. Totul trebuie făcut cu dreaptă socoteală.

De aceea este mai bine să socoteşti de fiecare dată toate faptele şi situaţiile posibile ce se pot ivi peste zi.

Cei care sunt deprinşi cu lucrarea faptelor dreptăţii nu gândesc dinainte la cele pe care au să le facă, ci lucrează întotdeauna după cum le trimite Dumnezeu, căci toate de la El sunt. Prin feluritele împrejurări ale vieţii, El îşi face cunoscută voia şi planurile Sale faţă de fiecare dintre noi.

De altfel, toate acestea nu sunt decât fapte, iar săvârşirea lor face din tine doar un om corect faţă de porunci, însă pentru a dobândi prin ele virtuţile este necesară străduinţa de a ne menţine în adevăratul duh al faptelor bune. Mai precis, să le facem pe toate cu smerenie şi frică de Dumnezeu, după voia şi spre slava Lui, pentru că cel ce săvârşeşte dreptatea bizuindu-se pe sine, cu îndrăzneală şi obrăznicie, căutând a-şi plăcea sieşi şi oamenilor, unul ca acela, oricât de drepte ar fi faptele lui, hrăneşte duhul viclean al neosândirii de sine, al înfumurării şi fariseismului.

Dacă lucrezi dreptatea în adevăratul duh, trebuie să ţii seama de legile lucrării ei şi mai ales de legea lucrării treptate şi neîncetate, adică să porneşti cu cele mai mici şi să te urci cu încetul spre cele mari şi să nu te opreşti din această lucrare, o dată ce ai început-o.

Prin aceasta vei înlătura:
-Tulburarea că nu eşti desăvârşit, pentru că la desăvârşire nu se ajunge cât ai bate din palme. Va veni odată şi timpul ei.
-Gândul că ai făcut tot ce puteai face, pentru că nu există capăt al acestui urcuş.
Intenţiile pline de înfumurare ale nevoinţelor peste puterile noastre.

Ultima treaptă în săvârşirea faptelor bune este deprinderea deplină a lucrării lor ca pe ceva foarte firesc, atunci când legea nu te mai apasă ca o povară nesuferită, ci devine jugul bun şi povara uşoară a lui Hristos.

Reuşeşte să le dobândească pe acestea în modul cel mai deplin acela care se învredniceşte să trăiască pe lângă un om cu adevărat lucrător al virtuţilor, care este şi foarte iscusit în a-i învăţa pe alţii deprinderea lor. Nu va mai fi nevoit să repete fiecare lucrare care a dat greş din pricina neştiinţei şi lipsei de experienţă; căci există o vorbă care spune că nu e nevoie neapărat să citeşti mult şi să ai cunoaştere teoretică vastă, ci doar să găseşti un om evlavios şi vei învăţa repede frica lui Dumnezeu, iar lucrul acesta se aplică oricărei alte virtuţi.

În fine, este bine să alegi o virtute de căpetenie, cântărindu-ţi firea şi starea ta, şi să o lucrezi cu multă hotărâre, fără nici un fel de şovăială, pentru că ea va fi piatra de temelie pe care vei clădi lucrarea celorlalte virtuţi. Când duhul tău va slăbi şi te vei clătina în lupta duhovnicească, virtutea aceasta te va întări de îndată şi te va sprijini cu multă putere. Mai de nădejde decât toate este milostenia, care ne deschide calea către împăratul cerurilor.

Aceasta priveşte numai faptele, nu şi stările ce le însufleţesc, acestea trebuind să-şi aibă rânduiala lor lăuntrică, statornic ancorate în duhul nostru şi depinzând într-un anume fel de conştiinţă şi de voinţa liberă, după cum rânduieşte Domnul. Toţi sfinţii spun că începutul a toată virtutea este frica de Dumnezeu, iar sfârşitul ei este dragostea de El, drumul dintre cele două fiind o scară ale cărei trepte sunt virtuţile, rânduite una deasupra celeilalte. Poate că nu la toţi virtuţile se rânduiesc în acelaşi fel pe scara aceasta, dar la temelia lor se află pocăinţa plină de mâhnire şi smerenie, şi lacrimile pline de durere pentru păcate care adapă toată virtutea. O descriere a fiecărei virtuţi – firea, lucrarea, diferitele trepte, rătăcirile de la ea – face subiectul scrierilor şi îndrumărilor patristice. Toate acestea se pot cunoaşte prin lectură.

O astfel de lucrare ziditoare cultivă în mod nemijlocit voinţa, întipărind în ea virtuţile, şi menţine duhul într-o tensiune constantă, pentru că aşa cum frecarea produce căldură, tot astfel lucrarea cea bună încălzeşte inima. Fără ea duhul se stinge şi se răceşte. Asta li se întâmplă îndeobşte celor ce nu lucrează nimic sau celor care se mulţumesc doar să nu săvârşească răul şi nedreptatea. Nu, trebuie să săvârşim şi fapte bune. În sfârşit, mai sunt şi din aceia care fac aşa de mult caz din aceste lucrări încât se istovesc de îndată, risipind duhul. Totul trebuie lucrat cu măsură.

Cultivarea inimii

A cultiva inima înseamnă a sădi în ea gustul şi dorul după lucrurile sfinte, dumnezeieşti, duhovniceşti, astfel încât atunci când se află în mijlocul lor să se simtă ca la ea acasă. Dacă va gusta din dulceaţa şi binecuvântarea lor, îşi va pierde apetitul pentru orice alt lucru şi, chiar mai mult, îl va găsi dezgustător şi deşart. Centrul vieţii duhovniceşti a omului este inima; în ea se întipăresc adevărurile de credinţă, în ea se înrădăcinează aplecarea spre cele bune, dar lucrarea ei cea mai însemnată este cultivarea gustului pentru cele duhovniceşti, cum am mai spus.

Când mintea contemplă întreaga lume duhovnicească şi feluritele ei părţi alcătuitoare, în voinţă încolţesc seminţele a nenumărate începuturi bune, iar sub înrâurirea lor inima trebuie să simtă în toate acestea dulceaţă şi desfătare duhovnicească, răspândind în acelaşi timp căldură. Această încântare la simţirea lucrurilor duhovniceşti este primul semn că sufletul omorât de păcate începe să învie; prin urmare, cultivarea duhovnicească este foarte importantă încă de la primele mişcări ale vieţii duhovniceşti.

Lucrările menite cultivării inimii sunt toate slujbele Bisericii, în toate formele lor – obşteşti şi particulare, în biserică şi acasă – şi mai cu seamă duhul de neîncetată rugăciune ce respiră în toată întocmirea lor.

Sfintele slujbe, adică toate cele din cursul unei zile, împreună cu minunata aşezare a icoanelor, candelelor, cu tămâierile din vremea slujbelor, cântările, citirile, mişcările sfinţiţilor slujitori ai altarului, precum şi cu cele săvârşite la diferite nevoi din viaţa credincioşilor47. (Nota 47 Cum ar fi molitfele, panihidele şa. [nota traducătorului în engleză])

Apoi slujbele de acasă, făcute şi ele cu tot felul de obiecte bisericeşti, precum icoane sfinţite, untdelemn sfinţit, lumânări, agheasmă, Sfinte Cruci şi tămâie. Toate aceste obiecte sfinţite lucrează asupra simţurilor – văz, auz, miros, gust şi pipăit – fiind isopul ce curăţă de toată întinăciunea. Ele sunt unica şi cea mai vrednică de încredere modalitate de curăţire a simţurilor.

Duhul lumesc (moleşeşte) sufletul, iar păcatul care bântuie în lume îl înlănţuieşte, trăgându-l în prăpastia pieirii. Întreaga alcătuire a slujbelor bisericeşti – rânduiala fiecăreia, atmosfera dumnezeiască, înţelesurile adânci, puterea credinţei ce răzbate prin ele, dar mai cu seamă harul ce se pogoară prin ele sunt o forţă de nebiruit ce izgoneşte din noi deşertul duh lumesc.

Slobozind sufletul din stăpânirea împovărătoare a lumii, îi îngăduie acestuia să respire liber şi să guste din bunătatea libertăţii duhovniceşti. Intrând în biserică, păşim într-o altă lume, cu totul diferită, suntem puternic influenţaţi de ea şi ne schimbăm după chipul ei. La fel se întâmplă şi atunci când suntem înconjuraţi în permanenţă de obiecte sfinte; astfel percepţiile lumii duhovniceşti sunt mult mai frecvente şi pătrund cu mai mult spor în suflet, înlesnind o cât mai grabnică schimbare a inimii, în acest scop:

1)  Este necesar să ne alcătuim un cât mai precis program de participare la slujbele de la biserică, mai ales la utrenie, liturghie şi la vecernie. Să doreşti cât mai mult a merge în sfântul locaş, şi cu primul prilej asta să faci, măcar o dată pe zi, şi, dacă poţi, să rămâi cât mai mult. Biserica este cerul pe pământ. Aleargă la biserică cu credinţa că Dumnezeu locuieşte acolo şi că aude mai grabnic rugăciunile, după propria Lui făgăduinţă. Stând în biserică, să stai ca şi cum ai fi în faţa lui Dumnezeu, cu frică şi evlavie, pe care le dovedeşti prin răbdare, prin închinăciuni şi metanii, prin ascultarea slujbelor fără rătăcirea aiurea a gândurilor, fără relaxare sau nepăsare.

2)  Să nu neglijezi celelalte slujbe – cele particulare, fie că au loc acasă sau la biserică. Nici să nesocoteşti pravila proprie de rugăciune de acasă, care răspândesc aceeaşi mireasmă bisericească ortodoxă. Trebuie să ţii minte că slujbele particulare sunt numai o completare şi o prelungire a celor obşteşti şi nu o înlocuire a acestora. Apostolul, poruncindu-ne să nu ne-lipsim de adunarea obştească, ne dă de ştire că toată puterea slujbelor stă în împreună-rugăciunea fraţilor întru Hristos.

3) Să ţii toate rânduielile Bisericii, să păzeşti poruncile, prăznuirile, obiceiurile şi tradiţiile ei, să ne înconjurăm de tipic în toate modurile lui de manifestare, astfel încât să petrecem necontenit într-o atmosferă prielnică sporirii vieţii duhovniceşti. Este un lucru uşor de împlinit, pentru că aşa este întocmirea Bisericii noastre; numai primeşte-o cu credinţă.

Însă ceea ce dă cea mai mare putere slujbelor ortodoxe este duhul de rugăciune. Rugăciunea este o îndatorire de căpetenie şi cea mai puternică armă împotriva uneltirilor diavoleşti. Prin ea adevărurile de credinţă se întipăresc în minte, iar voinţa deprinde lucrarea virtuţilor, dar aprinde mai ales simţămintele inimii. Numai atunci se desfăşoară cele dintâi bine, când sufletul se roagă cât mai des. De aceea rugăciunea trebuie lucrată înaintea la orice altceva şi continuată cu multă răbdare, fără contenire, până când Domnul îi va da rugăciunea celui ce se roagă.

Începuturile rugăciunii trebuie căutate în însăşi convertirea celor deşteptaţi prin har, pentru că rugăciunea este dorul neostoit al minţii şi inimii după Dumnezeu, pe care îl simţim în clipa deşteptării, insă uitarea sau nepriceperea pot foarte uşor să înăbuşe această scânteie nepreţuită, de aceea pune-te imediat pe fapte şi începe lucrarea pe care am înfăţişat-o până aici, cu scopul de a înteţi în noi flacăra unui duh de rugăciune. Pe lângă participarea şi trăirea slujbelor bisericeşti, după cum am arătat, cea mai nimerită osteneală în vederea scopului propus este rugăciunea personală, oriunde, oricând şi oricum este făcută ea. Aici există o singură regulă, şi anume: obişnuieşte-te să te rogi. Pentru aceasta trebuie:

1) Să-ţi întocmeşti o pravilă de rugăciune care să cuprindă rugăciunile de fiecare zi (de dimineaţă, de seară, şi altele zilnice).

2) Să începi cu o pravilă mai scurtă, pentru ca duhul tău, nedeprins cu   lucrarea rugăciunii, să nu dea îndărăt în faţa acestei nevoinţe.

3) Întotdeauna să te rogi cu frică de Dumnezeu, cu evlavie şi cu toată luarea-aminte.

4) Să ştii că pentru cele de mai sus e nevoie să stai în picioare, să faci metanii şi închinăciuni, să îngenunchezi, să-ţi faci semnul Sfintei Cruci, să citeşti, iar uneori să şi cânţi.

5)  Cu cât este mai deasă rugăciunea astfel săvârşită, cu atât mai bine. Unii creştini obişnuiesc să se roage câte puţin în fiecare oră.

6) Rugăciunile pe care trebuie să le citeşti sunt în cartea de rugăciuni, dar e mai bine să te deprinzi cu una sau alta din ele, astfel încât duhul să se încălzească de fiecare dată când o începi.

7)  Regula propriu-zisă de rugăciune este foarte simplă: stând la rugăciune cu frică şi cu cutremur, rosteşte-o ca şi cum ai şopti-o la urechea lui Dumnezeu, însoţind-o cu semnul crucii, cu închinăciuni, metanii şi căderea cu faţa la pământ, potrivit cu mişcarea duhului tău.

8)  Odată ce ţi-ai întocmit o pravilă de rugăciune, străduieşte-te să o împlineşti întotdeauna, ceea ce nu înseamnă că nu poţi adăuga şi alte rugăciuni, după cum te îndeamnă inima.

9) Citirea şi cântarea cu voce tare, în şoaptă, sau în tăcere sunt tot una pentru că Domnul este aproape, însă uneori săvârşim rugăciunile într-un fel, alteori în alt fel, după cum ne îndeamnă inima.

10)  Să ţinem bine minte care este scopul rugăciunii. O rugăciune bine făcută şi de folos spre mântuire se sfârşeşte căzând cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, cu simţământul acesta: Cunoscătorule al inimilor, mântuieşte-mă.

11)  Rugăciunea are treptele ei. Prima treaptă este rugăciunea trupească, sau vorbită, sau a gurii, care constă în citire, stat în picioare şi închinăciuni. Dacă atenţia hoinăreşte aiurea, inima nu simte cele rostite şi nu avem îndrăzneală la rugăciune; înseamnă că nu avem răbdare, osteneală şi sudoare. Fără să ţii seama de toate acestea, hotărăşte-ţi un anumit timp pentru rugăciune şi roagă-te. Aceasta este rugăciunea lucrătoare. A doua treaptă este rugăciunea nerisipită: mintea se obişnuieşte să se adune la vremea rugăciunii şi o rosteşte cu toată luarea-aminte, fără să fie furată de gânduri. Atenţia se uneşte cu cuvintele scrise şi le repetă ca şi cum ar fi ale ei. A treia treaptă este rugăciunea simţită, când atenţia încălzeşte inima şi cele înţelese de minte se simt de către inimă. Dacă în minte este cuvânt zdrobitor, în inimă este zdrobire şi durere pentru păcate; în minte este implorare pentru iertarea păcatelor, în inimă simţământul trebuinţei şi însemnătăţii acesteia. Cel ce a ajuns la rugăciunea simţită, care se mai cheamă şi a inimii, acela se roagă fără cuvinte, pentru că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al inimilor. De aceea, iată care este culmea creşterii în rugăciune: stând la rugăciune, să treci din simţire în simţire, în această treaptă cititul încetează, ca de altfel şi cugetarea minţii, şi rămâne numai petrecerea în simţămintele cele duhovniceşti, însoţită de anumite semne ale rugăciunii. O atare rugăciune vine foarte puţin la început. O stare frumoasă de rugăciune poate veni peste noi în biserică sau acasă… iar sfatul pe care ni-l dau toţi Sfinţii Părinţi este să nu scăpăm acest moment din nebăgare de seamă, ci, atunci când ne vine această simţire duhovnicească, să curmăm orice altă lucrare şi să rămânem în ea. Sfântul Ioan Scărarul spune că „un înger se roagă împreună cu tine”. Atenţia minţii la aceste momente de rugăciune curată ne ajută să ne deprindem cât mai mult a ne ruga, pe când neatenţia nimiceşte rugăciunea şi orice sporire a ei.

12) Totuşi, oricât de desăvârşit a ajuns cineva în rugăciune, pravila nu trebuie cu nici un chip lăsată, ci trebuie făcută aşa cum am arătat mai sus; întotdeauna se începe de la rugăciunea lucrătoare apoi urmează rugăciunea minţii şi abia pe urmă cea a inimii. Fără o rânduială de rugăciune, rugăciunea inimii se pierde şi omul va crede că se roagă, dar în realitate nu va fi aşa.

13) Când simţirea cea dulce a rugăciunii ajunge să ardă în inimă neîncetat, urcăm pe treapta rugăciunii celei duhovniceşti – un dar al Duhului Sfânt, Care Se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Este ultimul hotar al rugăciunii care poate fi atins. Se spune însă că mai există şi o rugăciune mai presus de hotarele rugăciunii, care nici nu se mai cheamă rugăciune şi este de necuprins de către mintea omenească, trecând peste limitele conştiinţei de sine (despre care mărturiseşte Sfântul Isaac Sirul).

14)  Cel mai lesnicios mod de a ajunge la rugăciunea neîncetată este acela de a rosti cât mai des Rugăciunea lui Iisus şi a o înrădăcina în inimă. Oamenii cei mai duhovniceşti şi mai încercaţi în războiul nevăzut, luminaţi fiind de Dumnezeu, au înţeles că Rugăciunea lui Iisus este cel mai simplu şi mai puternic mijloc pentru a întări duhul omului în toate lucrările cele duhovniceşti şi nevoinţele ascetice şi au lăsat povăţuiri amănunţite în legătură cu această rugăciune în scrierile lor.

Toate ostenelile şi nevoinţele ascetice au ca scop curăţirea inimii de patimi şi înnoirea duhului şi putem dobândi acestea pe două căi; prima cale este cea a lucrării, adică a împlinirii acelor nevoinţe ascetice pe care le-am arătat deja, iar cea de-a doua este cea a contemplaţiei, adică a întoarcerii minţii către Dumnezeu, în primul caz sufletul se curăţă de toată întinăciunea şi-L primeşte pe Dumnezeu, în al doilea Dumnezeu arde toată necurăţia şi vine să-Şi facă locaş în casa astfel curăţită a sufletului. Considerând-o pe aceasta din urmă ca aparţinând doar Rugăciunii lui Iisus, Sfântul Grigorie Sinaitul spune: „îl dobândim pe Dumnezeu fie prin lucrare şi nevoinţă, fie prin chemarea cu pricepere a Numelui lui Iisus”. El spune că prima cale este mai lungă, pe când a doua este mai scurtă şi mai încununată de roade. Cei de după Sfântul Grigorie au aşezat Rugăciunea lui Iisus la loc de frunte între podvig-uri, pentru că ea luminează, întăreşte, dă viaţă, zdrobeşte toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi şi ne duce la Dumnezeu. Iată cât de puternică şi atotlucrătoare este! Numele lui Iisus este vistierie de bunătăţi şi binecuvântări, izvor nesecătuit de putere şi viaţă în duh.

Se înţelege de la sine după toate acestea că orice penitent şi oricine începe să-L caute pe Domnul trebuie să fie învăţat în amănunţime despre lucrarea Rugăciunii lui Iisus. De la aceasta va deprinde şi alte nevoinţe, pentru că, hrănit de lucrarea rugăciunii, se va întări mult mai grabnic cu duhul, va spori duhovniceşte mai curând şi va pătrunde în lumea lăuntrică. Necunoscând acestea, marea majoritate a creştinilor se rezumă la nevoinţele trupeşti şi sufleteşti, irosindu-şi astfel în zadar timpul şi efortul.

Această lucrare se mai numeşte şi „meşteşugită”. Ea este foarte simplă. Zăbovind cu atenţie şi conştiinţă în inimă, să rosteşti neîncetat: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, fără să-ţi închipui nici un fel de imagine sau chip, cu credinţa că Domnul te aude şi va veni la tine.

Pentru a ajuta firavul vlăstar al rugăciunii să crească este bine să dedici în fiecare zi, fie dimineaţa, fie seara, un anumit timp acestei rugăciuni – un sfert de oră, jumătate de oră sau chiar mai mult, cât mai mult poţi – doar pentru a o rosti, îndeobşte e bine ca rostirea să se facă după rugăciunile de dimineaţă sau de seară, stând în picioare sau aşezaţi. Prin acestea vei pune început bun deprinderii Rugăciunii lui Iisus.

Pe urmă, sileşte-te în timpul zilei să o spui în fiecare clipă, oricare ţi-ar fi îndeletnicirea.

Te vei obişnui din ce în ce mai mult cu ea şi va începe cu timpul să se lucreze ca de la sine, indiferent de treburile şi ocupaţiile omului. Cu cât lucrarea este mai statornică şi făcută mai cu răbdare, cu atât mai repede vei spori.

Mereu să-ţi ţii conştiinţa în inimă, iar respiraţia ta să fie mai uşoară, ca rezultat al încordării lăuntrice ca care se săvârşeşte. Cel mai important lucru este însă credinţa că Dumnezeu este aproape şi ne aude. Şopteşte rugăciunea la urechea lui Dumnezeu.

Această lucrare săvârşită cât mai des va încălzi duhul, apoi va pogorî în el luminarea şi în cele din urmă răpirea. Dar dobândirea tuturor acestora poate dura uneori ani de zile.

La început această rugăciune este doar a gurii, ca orice altă lucrare, apoi trece în stadiul de rugăciune a minţii, pogorându-se în cele din urmă în inimă şi sălăşluindu-se acolo.

Unii au căzut în înşelare şi s-au primejduit pe sine săvârşind această rugăciune fără îndrumarea unui om încercat şi deprins cu lucrarea ei. De aceea Rugăciunea lui Iisus trebuie învăţată de la cineva care o ştie. De cele mai multe ori înşelarea vine din faptul că atenţia se fixează în cap şi nu în piept, cum ar trebui.

Cel ce are atenţia aţintită asupra inimii, acela s-a izbăvit de primejdie, însă cel mai mântuitor este să cădem în fiecare ceas cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi cu inimă zdrobită să ne rugăm a fi izbăviţi de înşelare.

Sfinţii Părinţi au expus amănunţit învăţătura despre lucrarea Rugăciunii lui Iisus. De aceea, cel ce începe să le citească foarte atent şi să le lase deoparte pe toate celelalte. Cele mai bune scrieri cu acest subiect sunt cele ale: Sfântului Isihie, Sfântului Grigorie Sinaitul, Sfântului Filotei Sinaitul, Sfântului Teolipt, Sfântului Simeon Noul Teolog, Sfântului Nil Sorski, Ieromonahului Dorotei, precum şi predosloviile Stareţului Varsanufle şi viaţa Sfântului Paisie.
Cel ce a deprins această lucrare, trecând prin toate cele înfăţişate mai sus, este un autentic trăitor al vieţii creştineşti. El va spori foarte repede în viaţa de curăţie şi desăvârşire creştină şi va dobândi mult dorita pace a sufletului prin unirea cu Dumnezeu.

Aceasta este lucrarea cea mai potrivită puterilor sufleteşti, care lucrează după cum se mişcă duhul; fiecare din ele se adaptează la viaţa duhului sau la simţirile duhovniceşti. Tot ele contribuie la întărirea condiţiilor de început, adică strunesc lucrarea minţii prin neîmprăştierea ei, lucrarea voinţei prin veghere, iar lucrarea inimii prin trezvie. Rugăciunea le înveşmântează şi le cuprinde pe toate; însăşi creşterea şi sporirea ei nu este altceva decât osteneala lăuntrică pe care am descris-o până acum.

Toate aceste activităţi sunt menite cizelării puterilor sufleteşti în duhul noii vieţi. Creşterea înseamnă de fapt înduhovnicirea sufletului sau ridicarea lui în duh şi contopirea cu el. Cât timp au vieţuit în păcat, duhul şi sufletul s-au unit spre lucrarea celor potrivnice. După deşteptarea prin har, duhul este înnoit, dar sufletul este înlănţuit de mreaja vicleană a păcatului şi se împotriveşte cu înverşunare duhului şi tuturor lucrărilor celor duhovniceşti. Aceste lucrări impregnate de elemente duhovniceşti ajută sufletul să se ridice în duh şi să se contopească cu el. Este evident atunci că lucrările acestea sunt de cea mai mare însemnătate şi că îşi pricinuiesc mult rău cei care le părăsesc. Ei înşişi sunt cauza faptului că ostenelile lor nu dau nici un fel de rod. Ei trudesc, dar fără nici un rezultat, se învârtoşează curând şi viaţa duhovnicească – câtă era – se stinge.

Roadele acestor nevoinţe apar datorită râvnei şi căutărilor noastre. Râvna este cea care călăuzeşte puterea dătătoare de viaţă a harului, prin ele, spre puterile sufleteşti, acestea primind revărsarea lucrării binefăcătoare a harului, fără de care toate nevoinţele sunt seci, fără viaţă, reci şi deşarte.

Citirea, metaniile, slujbele şi orice altceva vor rămâne sterpe dacă nu există duhul lăuntric; ele vor creşte şi vor hrăni în noi duhul slavei deşarte şi al fariseismului, din care se vor hrăni la rândul lor, acestea fiind singurele care îl mai susţin pe om în nevoinţele lui. Iată de ce cineva care nu are duh, de îndată ce vin lucruri potrivnice şi ispite peste inima lui, se pierde cu firea şi cade. De fapt, ostenelile înseşi îi sunt aceluia un chin, pentru că toată puterea duhului celui osârduitor este acaparată de către suflet, drept pentru care sufletul nu se mai satură de aceste lucrări, dorind să se afle totdeauna numai în ele.

Din aceste motive este foarte necesar ca atunci când împlinim aceste lucrări să avem grijă să ardă duhul lăuntric de viaţă şi să cădem către Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cu smerenie şi cu zdrobire de inimă. Această stare de umilinţă şi pocăinţă menţine şi se hrăneşte cel mai bine cu rugăciunea şi cu toate lucrările ce ţin de ea. Pentru că ele hrănesc şi sufletul deopotrivă, să luăm aminte să nu ne mulţumim numai cu ele; e posibil să rămânem nişte oameni sufleteşti, păgubindu-ne duhul. Mai mult decât cu orice, aceasta se poate întâmpla cu cititul şi, în general, cu cercetarea şi însuşirea adevărului.

Să ţinem trupul în duhul noii vieţi

Trăsătura distinctivă a acestei lucrări este strâmtorarea trupului, care înseamnă să nu-i îndeplinim acestuia nici o poftă sau dorinţă păcătoasă, lipsindu-l de desfătări şi îndulciri, înseamnă să nu primim nici hrană, nici băutură, nici somn, nici mişcare, nici privelişti, nici sunete, nici alte senzaţii şi percepţii ca şi cum toate acestea ar fi bune şi vrednice de dorit, ci ca şi cum ar fi toate trecătoare şi străine nouă, fără să le dăm vreo atenţie înainte sau după ce le-am primit. Mai mult decât atât, să ni le îngăduim pe toate cu măsură strictă, impusă nu de lăcomia poftelor trupeşti, ci dictată de raţiune şi de duhul osârduitor. Dă-i trupului ceea ce îi trebuie, dar cu înfrânare şi, nemaidându-i nici o atenţie, concentrează-ţi, toată atenţia asupra sufletului. Sfinţii Părinţi denumesc această întoarcere de la odihna trupului vieţuire aspră, împlinirea bunului plac trupesc este o patimă extrem de primejdioasă şi de aceea nesuferită lui Dumnezeu. Cel ce îşi cruţă trupul, „milostivindu-se” de el şi răsfăţându-l, acela nu poate avea Duhul Sfânt sălăşluit în inima lui. Până şi satisfacerea sporadică a poftelor şi voilor trupului, din pricina neatenţiei şi delăsării, învârtoşează inima. Ce să mai spunem atunci de cei la care desfătarea cărnii a devenit o a doua natură? Desfătarea trupului este pentru Duh ceea ce este apa pentru foc.

Trupul este cuibul tuturor patimilor – după cum spune Sfântul Ioan Casian şi după îndelungata experienţă ascetică creştină – şi de aceea strâmtorarea lui împuţinează şi izgoneşte patimile şi poftele nesocotite. Cel ce îşi răsfaţă trupul nu va avea parte nicidecum de petrecerea lăuntrică, pentru că el este înrobit de tot ceea ce îi poate satisface dorinţele păcătoase, adică este risipit în plăceri şi prin urmare este împietrit. Sufletul se coboară în cele ale trupului, se împreunează cu acesta şi devine greoi, atârnând înspre cele pământeşti, neputincios să contemple liber cu mintea cele duhovniceşti. Dimpotrivă, cât de limpede este vederea în trupul strunit, cât de nestingherită este petrecerea lăuntrică, cât de urâte sunt patimile şi în general cât de plină de energie şi de evidentă este în el viaţa duhovnicească!

„…chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4, 16). Dacă trupul se întăreşte, o face păgubind duhul, iar duhul nu poate spori decât pe socoteala odihnei şi bunului plac trupesc. Nici un sfânt nu a avut o viaţă uşoară; toţi au dus o viaţă foarte aspră, strâmtorându-şi, slăbindu-şi, uscându-şi şi urându-şi trupul. Sfântul Isaac Sirul socoteşte strâmtorarea trupului a fi o condiţie a mântuirii. Cel ce îşi cruţă şi-şi răsfaţă trupul a apucat-o pe o cale înşelătoare, lunecoasă, amăgitoare şi nesigură.

Trupul trebuie strâmtorat în toate mădularele, membrele şi funcţiile sale, astfel încât toate acestea să se preschimbe în unelte ale lucrării dreptăţii.

Există două ramuri ale vieţii noastre trupeşti – una este cea animalică – senzitivă, prin care se desfăşoară activităţile psihologice/afective; cealaltă este cea pur animalieră, unealtă a economiei animalice, a hrănirii şi luptei pentru supravieţuire. Cea dintâi are oarecum mai multă libertate, fiind mai slobodă; cea de-a doua este mai încătuşată, mai trupească şi mai grosieră.

De cea dintâi se leagă simţurile, limba şi mişcarea; de cea de-a doua: mâncatul, dormitul, funcţiile sexuale şi diferitele senzaţii tactile – de cald, de frig, de moale şi aşa mai departe.

Iată care sunt regulile strâmtorării trupului:
1) Stăpâneşte-ţi simţurile, mai ales văzul şi auzul; înfrânează-ţi mişcările şi păzeşte-ţi limba. Cel ce nu le ţine în frâu pe acestea trei este înrobit şi slăbănogit în cele lăuntrice. Nici măcar nu petrece înlăuntru, pentru că simţurile sunt uşile sufletului spre cele dinafară sau ferestre prin care iese toată căldura lăuntrică.

2)  Arată-ţi stăpânirea faţă de simţuri, silindu-le să fie atrase de lucrurile binefăcătoare sufletului. Până acum ele s-au hrănit din tot ceea ce slujea iubirii de sine şi patimilor, de acum înainte să se hrănească din cele ce ajută la aprinderea duhului.

3) Măsoară cantitatea de hrană de care are nevoie trupul. Trebuie să fie simplă şi sănătoasă. Foloseşte-te de cântar, stabileşte-i calitatea şi ora la care trebuie mâncată şi fii mulţumit cu atât. La fel procedezi şi cu somnul. Mortifică-ţi funcţiile sexuale prin uscarea trupului, în fine, poartă-te cu trupul tău cu un fel de ură, trateaza-l cu răceală şi asprime, ca să nu se bucure de mângâiere şi dezmierdare.

4)  Odată rânduite acestea toate, războieşte-te cu trupul până când se supune şi se smereşte. Din momentul în care se va deprinde cu petrecerea cea aspră şi cu trebuinţa de puţine, va deveni robul tău fără glas. Carnea se va smeri şi va asculta în cele din urmă; să ştii asta şi să te nevoieşti pentru ea, ca încununare a ostenelilor tale. Podvig-unle trupeşti zidesc şi întăresc virtuţile trupeşti: însingurarea, tăcerea, privegherea, osteneala, răbdarea în ispite, tăria, curăţia şi fecioria.

5) Să-ţi aduci aminte necontenit că acest însoţitor, al tău va sfârşi în mormânt. Se spune să nu te încrezi în trup – este foarte viclean. Când crezi că a devenit supus şi ascultător şi-ţi îngădui o slăbire a frâului, atunci te înhaţă imediat şi te biruie. De aceea lupta cu trupul continuă până la mormânt; este mult mai înverşunat la început, apoi devine din ce în ce mai uşor şi în cele din urmă se rezumă la supravegherea purtării lui, tulburată din când în când de uşoare senzaţii ale pornirilor sale.

6) Pentru o biruinţă cât mai durabilă, să ştim că dacă legea statorniciei trebuie respectată în orice lucrare duhovnicească, atunci ea se impune cu atât mai mult în podvig-urile trupeşti. Iată un sfat îndeobşte valabil: la început supune toate mădularele trupeşti  strâmtorării şi întoarce-ţi toată atenţia asupra lucrării lăuntrice. Când patimile îşi vor slăbi strânsoarea inima se va umple de căldură; atunci, potrivit cu intensitatea arderii lăuntrice, cerinţele trupului se micşorează de la sine şi încep în chip firesc marile nevoinţe trupeşti.

7) Cele mai importante nevoinţe ascetice pentru strâmtorarea trupului sunt: postul, privegherea, ostenelile şi curăţia. Aceasta din urmă este cea mai trebuincioasă şi cea mai lucrătoare, de aceea fecioria este socotită calea cea mai scurtă către desăvârşirea creştină. Fără feciorie omul nu poate dobândi nici tărie, nici daruri. E bine să ştim că pe lângă fecioria trupească mai există şi fecioria sufletească şi că pe aceasta o putem pierde foarte uşor, în ciuda faptului că ne păstrăm fecioria trupească până la mormânt. Fecioria sufletească este cu mult mai însemnată decât cea trupească, de aceea soţii se pot apropia foarte mult de starea feciorelnică prin curăţie sufletească. Ostenitorul care se încredinţează voii lui Dumnezeu este ajutat de har şi tocmai din acest motiv vedem că există şi soţi care posedă desăvârşirea duhovnicească.

8. Rânduiala vieţii din afară potrivit cu duhul vieţii noi

Trăirea şi orânduirea vieţii din afară în duhul vieţii noi se poate numi „fuga de lume” şi înseamnă de fapt izgonirea duhului lumesc din întreaga desfăşurare a vieţii. “…Eu v-am ales pe voi din lume” (Ioan 15, 19), adică ne-a scos din ea. Acestea sunt cuvintele Mântuitorului către Apostoli, dar acelaşi lucru îl face şi tuturor credincioşilor prin harul Său: scoate duhul Lui din lume. Însăşi deşteptarea prin har este o avertizare a conştiinţei despre deşertăciunea lumii şi deschiderea ei către o altă lume – cea duhovnicească, însă ceea ce la început s-a arătat în chip nevăzut în suflet trebuie mărturisit mai apoi prin fapte, pentru a deveni o regulă permanentă. Cine îl caută pe Domnul trebuie să se despartă de lume.

Prin „lume” se înţelege tot ceea ce e pătimaş, deşart sau întinat de păcat şi care pătrunde în viaţa socială, familială şi personală, sălăşluindu-se acolo sub formă de obicei şi lege. Iată de ce a părăsi lumea nu înseamnă câtuşi de puţin a ne rupe de societate sau de familie, ci a părăsi toate năravurile, obiceiurile, îndeletnicirile, deprinderile şi cerinţele care sunt cu totul potrivnice Duhului lui Hristos, pe Care l-am primit şi Care creşte în noi. Societatea şi familia sunt binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu trebuie să le respingem sau să le dispreţuim, nici pe ele şi nici pe cele ce ţin de temelia şi de buna lor întocmire; ci trebuie să dispreţuim şi să fugim de tot ce este patimă şi poftă, căci acestea se prind de acelea ca o tumoare malignă, vătămându-le şi stricându-le. A fugi de lume înseamnă a te stabili în adevărata familie şi societate.

Iar toate celelalte să le faci ca şi cum ţi-ar fi străine, ca şi cum n-ar fi treaba ta: „Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea” (1 Corinteni 7, 31).

Este evident de ce se impune să lucrăm aşa. Lumea cea deşartă şi îmbibată de patimi pătrunde în suflet, stârnind şi vărsând în el patimile. Aşa cum cel ce umblă prin funingine se înnegreşte, sau cel ce bagă mâna în foc se frige, tot astfel cel ce se implică în lucrurile lumeşti se umple de patimi urâte lui Dumnezeu; de aceea penitentul care se întoarce în lume cade iar în robia păcatului, iar cel nevinovat se strică. Este un deznodământ aproape inevitabil. Mintea se întunecă; se afundă în uitare şi nesimţire, devine slabă, înrobită păcatului, despuiată de toate cele bune. De îndată ce inima este rănită, urmează patima şi făptuirea şi omul a căzut. Cei ce s-au pocăit şi şi-au schimbat viaţa şi care fug de obiceiurile lumeşti ca de foc stau mărturie pentru întregul proces de pervertire a firii umane în contact cu duhul lumesc şi pentru faptul că este necesară şi inevitabilă părăsirea lumii.

Ce anume să lepădăm şi cum – acestea le aflăm mult mai uşor prin propria experienţă decât prin citirea lor dintr-o carte.

Legea sună aşa: părăseşte de îndată tot ce este primejdios pentru buna sporire a vieţii duhovniceşti, tot ce aţâţă patimile, seamănă deşertăciune şi stinge duhu!. Şi câte nu sunt cele care împlinesc aceste condiţii! Măsură şi barometru pentru ele să fie inima fiecăruia din cei care caută cu sinceritate mântuirea, fără a se amăgi pe sine sau de ochii lumii. Acum e timpul să încetăm a mai avea de-a face cu toate acele teatre, baluri, dansuri, cântări necuvincioase, petreceri, muzici, călătorii, hoinăreli, glume, ironii, râsete şi cunoştinţe care ne irosesc timpul fără vreun folos.

Este timpul să modificăm şi ora sculării, şi durata somnului, şi ora de masă ş.a.m.d. În alte locuri şi la vremi diferite, schimbările pot fi altele, însă unitatea de măsură este mereu aceeaşi: rupe-te de tovărăşia persoanelor şi lucrurilor care pricinuiesc rău vieţii duhovniceşti şi de orice stinge duhul. Dar ce anume stinge duhul? Pentru unii poate fi ceva lipsit de importanţă, cum ar fi o plimbare într-un loc familiar cu o persoană familiară. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12).

Din acestea înţelegem că a părăsi lumea nu înseamnă altceva decât a curăţi toată viaţa cea din afară prin înlocuirea oricărei întinăciuni şi urme a patimilor cu lucrurile cele curate, care nu stingheresc viaţa duhovnicească, ci o ajută să sporească; fie că acest lucru se întâmplă în viaţa personală, familială sau obştească – reorânduieşte-ţi comportamentul exterior în casă şi în afara ei, cu prietenii şi partenerii, în duhul noii vieţi pe care o trăieşti. Stabileşte-ţi reguli şi pune ordine în fiecare îndeletnicire de acasă, la muncă sau când eşti cu prietenii; să ştii precis când. cum şi cu cine îţi petreci timpul.

Cum se pot pune în practică toate acestea? Ori în ce fel poţi, dar să lucrezi cu sfatuire şi discernământ, după cum te îndrumă părintele duhovnicesc sau altcineva în care ai încredere. Unii fac asta dintr-o dată şi se pare că este mai bine astfel, alţii treptat. Trebuie doar să urâm din prima clipă, cu toată inima, tot lucrul lumesc şi păcătos, să ne înstrăinăm de el, să nu-l dorim şi să nu ne îndulcim cu el. „Să nu vă potriviţi cu acest veac” (Romani 12, 2). După înstrăinarea lăuntrică de lume, ruperea văzută de ea poate urma fie de îndată, fie treptat. Cel slab duhovniceşte nu va suporta lepădarea făcută într-un interval mai lung de timp – nu va sta cu tărie, va slăbi şi va cădea.

Unii ca aceştia sunt înrobiţi mai ales de patimile trupeşti, care le sunt ca o a doua natură, şi de aceea trebuie să se lepede fulgerător de lume, fugind cât mai departe de locul în care s-au tăvălit în noroiul păcatului. Omul tare cu duhul suportă lepădarea de lume făcută în etape. Dar atât pentru primul cât şi pentru al doilea este absolut necesar, de la prima mişcare a prefacerii lăuntrice, să curme orice legătură cu lumea păcătoasă şi cu orice lucru lumesc până când vlăstarul noii vieţi va prinde rădăcini puternice. Este ca şi cum am împrejmui cu un gard un puiet de-abia pus în pământ; deşi vântul nu bate tare, el poate smulge copăcelul fiindcă rădăcinile lui sunt încă firave.

Gândul că poţi duce o viaţă creştină şi în acelaşi timp să menţii şi legăturile cu lumea şi lumescul este deşart şi înşelător. Cine se hrăneşte cu gândul acesta nu va fi nicicând mai mult decât un fariseu şi un creştin închipuit, adică va fi creştin numai după părerea sa şi nu aievea. La început va strica cu o mână ceea ce a făcut cu cealaltă, adică tot ceea ce va fi adunat el prin îndepărtarea de lume va risipi la reintrarea în ea. De aici nu mai este decât un pas până la părerea de sine, întrucât ceea ce a fost răpit din inimă poate rămâne în memorie şi în imaginaţie. Aducându-şi aminte cum era înainte, omul poate crede lesne că lucrurile stau tot la fel; însă între timp cele bune au pierit ca fumul şi numai urmele lor au rămas în memorie. El va crede că are ceea ce de fapt nu are, iar judecata lui aceasta este: „de la cel ce n-are şi ce are i se va lua” (Matei 25, 29).

De la părerea de sine la fariseism nu este decât un pas. Iar fariseismul învârtoşat sau nesimţirea de sine este o stare groaznică. Cu toate acestea, aceasta reprezintă o perspectivă înspăimântătoare: „Cum pot să părăsesc lumea?” – se poate întreba cineva. Este numai în aparenţă înspăimântător, pentru că părăsirea lumii înseamnă pătrunderea în paradisul cel lăuntric. Din afară ne vin numai lipsuri, ură şi suferinţe. Ce e de făcut? Înarmează-te cu răbdare. Ce e mai de preţ – lumea sau sufletul tău, vremelnicia sau veşnicia? Lipseşte-te de cele puţine şi sărace, ca să câştigi revărsarea nemăsurată a celor multe şi bogate. Se întâmplă de altfel ca lumea să ne îmbrâncească furioasă la început şi apoi încetul cu încetul să nu ne mai dea nici o atenţie; cel ce a părăsit lumea este lăsat în pace, pentru că rareori sunt creştinii preţuiţi în lume. Oamenii flecăresc o vreme şi apoi uită, socotindu-l pe cel ce a părăsit lumea ca pe un mort. De aceea nu trebuie să te temi de batjocura şi vrăjmăşia lumii, fiindcă din pricina deşertăciunii şi le iubeşte numai pe cele ce le vede ca fiind de faţă şi uită restul. Lumea este un bâlci care îi interesează şi îi ţine ocupaţi pe cei din ea, păsându-i prea puţin de ceilalţi.

Astfel, fie prin îndeletnicirile îndreptate spre zidirea puterilor sufletului, fie prin strâmtorarea trupului în toate mădularele lui şi mai ales în acele organe care sunt cele mai apropiate de suflet, fie prin curăţirea vieţii exterioare, cel ce caută o pavăză bună şi tare îşi va apăra de primejdii viaţa duhovnicească, întărindu-se lăuntric prin îndeletniciri duhovniceşti şi sufleteşti în singurătate, şi însoţindu-le de strâmtorări şi munciri ale trupului, se reîntoarce la treburile sale familiale sau obşteşti, la îndeletniciri care sunt curate şi mântuitoare, după voia lui Dumnezeu, prin care duhul se zideşte, sau cel puţin nu se lasă prădat.

Un singur lucru îl mai poate risipi şi acela este necontenita privire şi auzire a lucrurilor, fie lumeşti, fie fireşti, care au înrâurire asupra sufletului, risipindu-l de la lucrarea mântuirii prin distragerea atenţiei şi înrobirea ei. Dacă ar pune strajă acestor ferestre spre înăuntru, pacea lăuntrică nu i-ar mai fi tulburată. Bineînţeles că cea mai eficientă şi mai temeinică lucrare de acest fel este paza simţurilor; numai că aceasta nu poate fi lesne săvârşită şi nu trebuie s-o facă oricine. De aceea Sfinţii Părinţi au găsit o cale mântuitoare prin care să ne deschidem impresiilor exterioare şi totuşi să nu fim împrăştiaţi de ele, zidindu-ne în acelaşi timp duhul lăuntric.

Această cale spune să găsim câte un sens duhovnicesc pentru orice lucru văzut şi auzit şi să ne întipărim cât mai adânc în memorie acest „înlocuitor” duhovnicesc, astfel încât, de fiecare dată când vedem sau auzim un anumit lucru, „înlocuitorul” să se impună cu mai multă evidenţă simţurilor noastre decât obiectul însuşi. Cel ce face aşa cu toate pe care le întâlneşte este permanent pe băncile unei şcoli duhovniceşti. Lumina şi întunericul, omul şi fiara, pietrele şi plantele, casa şi câmpul – totul până la cel mai mic amănunt va fi o carte pentru el, pe care trebuie s-o citească, să o tâlcuiască şi să se întărească întru ea. Şi cât de mântuitoare este această lucrare! «De ce plângeţi?» a întrebat ucenicul pe bătrânul său care văzuse o femeie desfrânată, frumoasă foarte. «Plâng», a răspuns bătrânul, «pentru că văd cum se pierde făptura raţională a lui Dumnezeu şi pentru că eu nu mă îngrijesc de sufletul meu pe cât se îngrijeşte aceasta de trupu! ei ca să-l dea spre desfrânare…». Altul, auzind o femeie care plângea la un mormânt, a zis: «Aşa ar trebui să-şi plângă creştinul păcatele».

9. Mijloace pline de har pentru sporirea. şi întărirea vieţii duhovniceşti

Acestea sunt ostenelile ascetice prin care sufletul, trupul şi purtarea din afară cresc în duhul vieţii celei noi. După ce duhul este deşteptat la viaţă prin harul lui Dumnezeu, are loc urcuşul până la hotărâre şi făgăduinţă şi întărirea harului prin primirea Sfintelor Taine. Însă aşa cum la început întoarcerea spre Dumnezeu este şovăielnică şi trebuie întărită prin harul ce se coboară prin Taine, tot aşa şi râvna este nestatornică, osârdia fără putere, voinţa slabă, iar viaţa deşartă fără hrănirea şi întărirea lor prin Dumnezeieştile Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Viaţa creştină manifestată de râvnă este o viaţă plină de har; ca urmare, atragerea şi dobândirea harului dumnezeiesc este mijlocul cel mai puternic spre păzirea, hrănirea şi arderea vieţii duhovniceşti. Există hrană trupească, există şi merinde duhovniceşti şi acestea sunt Sfintele Taine.

Domnul ne-a dat Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Său spre a hrăni şi a înălţa viaţa noastră duhovnicească. „Eu sunt pâinea vieţii”, a spus Domnul (Ioan 6, 48). „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură” (Ioan 6, 55). Viaţa duhovnicească este rodul petrecerii cu Domnul. Nu există viaţă adevărată în afara Lui sau fără El, ci iată ce zice El: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el… Eu viez prin Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 56-57). Asta înseamnă că unirea cu Hristos se face prin Împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său. Adevărata viaţă duhovnicească este plină de putere, mult lucrătoarc şi mult roditoare. Dar fără Mine nu puteţi face nimic, zice Domnul. „Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă” (Ioan 15, 5). „Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57). Aşa încât, „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui. nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54).

Acesta este Izvorul plin de har din care se adapă şi se întăreşte viaţa noastră duhovnicească! De asta încă de la începuturile creştinismului cei mai râvnitori socoteau împărtăşirea deasa ca fiind cea  mai mare binecuvântare, în Faptele Apostolilor se pomeneşte de nenumărate ori despre creştinii care stăruiau în rugăciune şi în frângerea pâinii, adică în Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare spune în epistola sa către Patricia Cezareea că este mântuitor să te împărtăşeşti în fiecare zi şi, vorbind despre sine, zice: „Noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână”. Aceasta este şi părerea îndeobşte împărtăşită de toţi sfinţii, că nu există mântuire fără Împărtăşanie, şi nici măcar sporire nu există fără deasa Împărtăşanie.48
(Nota48 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, în Filocalia, vol. 8, 1979, nr, 92, pg. 202-211)

Dar Domnul, Izvorul vieţii, Care dă viaţă tuturor celor ce se Împărtăşesc din El, este şi foc mistuitor. Cei ce primesc Sfintele Taine cu vrednicie gustă Viaţa, iar cei ce le primesc cu nevrednicie îşi mănâncă moarte. Deşi nu este o moarte văzută, ea se lasă în mod nevăzut peste duhul şi inima omului. Cel ce se Împărtăşeşte cu nevrednicie pleacă de la Sfântul Potir ca un lemn mistuit de foc sau ca fiarele contorsionate ce rămân de pe urma unui incendiu devastator, în trupul aceluia fie s-a semănat sămânţa morţii, fie moartea survine de îndată, aşa cum s-a întâmplat în biserica Corintenilor, după cum mărturiseşte Apostolul [N. trad.: vezi I Corinteni 11, 29-30]. De aceea, să ne apropiem de Sfântul Potir cu frică şi cutremur, după ce ne-am pregătit îndeajuns.

Pregătirea constă în curăţirea conştiinţei de lucrurile ce ne pot aduce osândă. Să se cerceteze însă omul pe sine, învaţă Apostolul, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar (1 Corinteni 11, 28). Spovedania curată însoţită de ură faţă de păcat şi de hotărârea de a nu mai săvârşi păcatul cu orice chip face din sufletul nostru un vas care, prin harul lui Dumnezeu, să poată să-L cuprindă pe Cel de necuprins, în hotărârea şi făgăduinţa noastră Se uneşte Hristos cu noi, fiindcă acela este singurul loc neîntinat din noi – restul este întinăciune. Aşadar nimeni dintre muritori nu se poate apropia cu vrednicie, dar prin Domnul şi prin harul Său suntem găsiţi vrednici, pentru mărturisirea cea zdrobită a păcatelor şi pentru făgăduinţă.

Am fi putut să spunem doar atât: spovedeşte-te curat şi te vei putea împărtăşi cu vrednicie; dar Spovedania însăşi este o Sfântă Taină, care necesită pregătire temeinică la rândul ei; şi mai mult decât atât, cere anumite lucrări, sentimente şi dispoziţii sufleteşti care nu pot fi săvârşite şi manifestate toate deodată, ci este nevoie de timp şi de o anumită perioadă de pregătire numai pentru aceasta. De aceea Taina Sfintei Spovedanii a fost săvârşită dintotdeauna după o anumită rânduială, prin fapte şi lucrări ce-l ajută pe penitent să se pregătească pentru ea şi să-şi cunoască mai uşor păcatele, să-şi deştepte străpungerea inimii şi să-şi păzească promisiunea. Toate acestea la un loc poartă numele de govenie.

Astfel, pentru întărirea şi sporirea unei vieţi pline de har prin primirea Sfintelor Taine este de trebuinţă să ne pregătim prin govenie şi prin tot ceea ce ţine de ea, să mergem la spovedit şi, astfel pregătiţi, să ne apropiem cu vrednicie de Sfântul Potir. Este necesar să întocmim noi o govenie, sau mai precis să o luăm asupră-ne pentru că este deja întocmită de către Sfânta Biserică. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite în acest scop, astfel încât în timpul lor creştinii râvnitori să se pregătească cu luare-aminte, să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie. Cei ce doresc desăvârşirea trebuie să-şi facă o regulă din a se pregăti pentru Împărtăşanie în timpul fiecăruia din cele patru mari posturi de peste an. Aşa este scris în „Mărturisirea de credinţă ortodoxă”.

Asta nu înseamnă că cei foarte osârduitori nu se pot pregăti mai des sau chiar neîncetat pentru primirea Sfintelor Taine, după cum nu înseamnă că cei care nu pot respecta această regulă din diferite motive trebuie să se simtă împovăraţi de ea ca de un jug. încearcă doar să faci orice depinde de tine pentru a te pregăti pentru Împărtăşanie de patru ori pe an. Pentru mireni de patru ori pe an este un număr potrivit, de mijloc şi după cum s-a constatat din experienţa Bisericii, foarte mântuitor. Cel ce procedează aşa nu se va rupe din comuniunea celorlalţi, din care pricină nici nu se va mândri că îi întrece în râvnă. La fel de bine te poţi pregăti de două ori pentru împărtăşanie în timpul Postului Mare şi al Postului Naşterii Domnului – la început şi la sfârşit. Astfel vor fi în total şase pregătiri în cursul unui an.

Govenie nu trebuie confundată cu postirea în general sau cu ţinerea posturilor cu vrednicie, după rânduiala Bisericii. Este o parte alcătuitoare a postului, dar se deosebeşte de el printr-o mai mare asprime faţă de hrană, somn şi faţă de tot ceea ce se referă la îndeletnicirile duhovniceşti, cum ar fi: citirea cărţilor sfinte cât mai mult cu putinţă, curmarea oricăror griji şi treburi lumeşti, participarea la toate slujbele bisericeşti şi aşa mai departe. Această perioadă de timp este consacrată îndeletnicirilor ce au ca scop aducerea în viaţa noastră a cuvenitei pocăinţe şi spovedanii şi apoi Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Este limpede aşadar că întregul proces ce poartă numele de govenie este menit să cureţe întreaga noastră viaţă, să-i restabilească rânduiala cea mântuitoare, să ne curăţească scopurile, să ne unească cu Domnul, să înnoiască duhul şi toată fiinţa noastră. Se poate asemăna cu spălarea hainelor prăfuite sau cu îmbăierea după ce-am mers pe drum. Creştinul, oricât de grijuliu ar fi, nu va scăpa niciodată neatins de praful şi murdăria drumului. Se va acoperi de praful cugetelor pătimaşe şi se va mânji de căderile în păcat. Deşi nu este decât puţină murdărie, ea este pentru suflet ceea ce este praful pentru ochi şi pietricelele pentru mecanismul unui ceas – ochii nu văd, iar ceasul nu merge. Aşa că trebuie să ne curăţim şi să ne înnoim din când în când. Cu câtă înţelepciune le-a rânduit pe toate cele de trebuinţă Biserica noastră şi cât de mântuitoare este supunerea cu smerenie la aceste rânduieli!

Iată însemnătatea goveniei. Este un mijloc pentru aprinderea, hrănirea şi păstrarea vieţii în noi. Dar mai ales este o revizuire atentă a vieţii noastre, cu toate căderile şi pricinile lor, şi stabilirea mijloacelor de a ne păzi de ele. Când ajungem să ne cunoaştem păcatele, ele sunt izgonite din inimă prin zdrobirea ei şi scârba faţă de ele, fiind iertate şi şterse prin Taina Sfintei Spovedanii şi prin făgăduinţa de a ne schimba. Atunci vasul este pregătit. Prin Sfânta Euharistie, Domnul vine şi Se uneşte cu duhul vrednic să-L primească, care trebuie să simtă că nu mai sunt singur, ci cu Tine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s