Menirea finală a omului – comuniunea vie cu Dumnezeu


Partea a treia  – Calea spre mantuire

CUM SE CUVINE SĂ TRĂIM, SĂ

SPORIM ŞI SĂ NE DESĂVÂRŞIM ÎN

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ ŞI DESPRE

RÂNDUIALA UNEI VIEŢI

BINEPLĂCUTE LUI DUMNEZEU

I.

Menirea finală a omului – comuniunea vie cu Dumnezeu

Să ne reamintim faptul că omul de abia a ieşit din întuneric la lumină, din stăpânirea Satanei în împărăţia lui Dumnezeu; are înaintea ochilor o cărare pe care n-a făcut încă nici un pas, dar este înflăcărat de râvna de a face tot ce-i stă în puteri pentru a-şi continua lucrarea deja începută şi de a nu se mai face rob al foştilor stăpânitori, care l-au îndepărtat de Dumnezeul şi Mântuitorul lui, trăgându-l la pierzanie.

Am putea să ne întrebăm: unde şi cum să păşească pentru a ajunge la destinaţie în mod sigur, fără abateri, cât mai grabnic şi, mai ales, încununat de biruinţă?

Scopul către care trebuie să năzuiască orice creştin prin toate nevoinţele şi strădaniile sale este scopul ultim al omului şi a întregii iconomii a mântuirii, adică să-I fie bineplăcut lui Dumnezeu, să se unească cu Dumnezeu, să devină vrednic de împărăţia Sa. Sufletul însetat şi fără odihnă, care râvneşte după cele bune, îşi află pacea doar aflându-L pe Dumnezeu, gustându-L şi umplându-se de El. Aşa încât prima îndatorire a sufletului este: „Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi; căutaţi faţa Lui, pururea” (Psalmul 104, 4). Binecuvântarea ce se revarsă de aici nu poate fi ajunsă de mintea omenească, pentru că omul nici n-ar putea cugeta măcar la asemenea înălţime, însă când Dumnezeu binevoieşte să reverse peste om această binecuvântare, ticăloşie ar fi din partea omului să o risipească din pricina necredinţei, a împrăştierii sau a vreunui cuget străin strecurat în timpul nevoinţelor. „Voi locui în ei” (II Corinteni 6, 16), spune Dumnezeu, înţelegând prin aceasta toate cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi.

Domnul spune despre Dumnezeu Tatăl şi despre Sine: „Vom veni la el (la cel ce crede în Mine şi Mă iubeşte) şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23), iar despre Sine spune: „voi intra la el şi voi cina cu el” (Apocalipsa 3, 20) şi mai desluşit în alt loc: „Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14, 20). Apostolul zice despre Sfântul Duh: „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (1Corinteni 3, 16), „ca să primim prin credinţă făgăduinţa Duhului” (Galateni 3, 14).

Este bine să vedem că sălăşluirea lui Dumnezeu în noi nu este numai una gândită, aşa cum este în cazul în care omul, prin voia lui Dumnezeu, contemplă cele dumnezeieşti, ci este mai ales una trăită, plină de viaţă şi faţă de care cea dintâi [adică sălăşluirea gândită – n. tr. rom.] trebuie socotită numai un mijloc. Nevoia raţională şi cea simţitoare [din inimă] după Dumnezeu, care se nasc în sufletul nostru din milostivirea Lui, pregătesc pe om să-L primească cu adevărat pe Dumnezeu.

Aceasta este un fel de comuniune în care, fără a se nimici voinţa şi personalitatea omului, Dumnezeu este Cel ce lucrează „şi ca să voim şi ca să săvârşim” (vezi Filipeni 2, 13); nu omul trăieşte, ci Hristos trăieşte în el (vezi Galateni 2, 20). Acesta este scopul omului şi scopul lui Dumnezeu însuşi. Totul este creat întru Dumnezeu şi are viaţă numai în El. Făpturile raţionale sunt încununate cu arma bunăvoirii, dar nu sunt definitiv şi absolut independente. Ele trebuie să se dăruiască Dumnezeului Celui Atotputernic şi nu să-şi întocmească vreo împărăţie a lor, independentă de împărăţia lui Dumnezeu.

Poate părea de neînţeles faptul că această comuniune cu Dumnezeu trebuie dobândită, când ea este deja lucrătoare în noi sau ni se dăruieşte prin Taina Botezului sau a Sfintei Spovedanii, pentru că este scris: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27) sau: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Domnul” (Coloseni 3, 3). Este un adevăr elementar faptul că Dumnezeu este pretutindeni: „Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi mi e departe de fiecare dintre noi.” (Faptele Apostolilor 17, 27) şi că binevoieşte să-Şi facă locaş în oricine este pregătit să-L primească. Dar lipsa voinţei, învârtoşarea inimii şi întunecarea minţii ne ţin departe de Dumnezeu. Acum, când cel ce se pocăieşte s-a lepădat de toate şi s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu, din ce pricini nu vine Dumnezeu să Se sălăşluiască în el?

1. Diferitele trepte ale unirii cu Dumnezeu

Pentru a face lumină în această problemă atât de spinoasă, este necesar mai întâi să lămurim diferitele chipuri ale unirii cu Dumnezeu. Unirea începe în clipa deşteptării prin har. Omul dă mărturie despre ea prin ostenelile şi dorul după Dumnezeu, iar Dumnezeu ne încredinţează de aceasta prin bunăvoinţa, călăuzirea şi acoperământul Său. El însă nu este încă înlăuntrul omului şi nici omul nu este în El, nu este încă comuniune şi împreună-lucrare desăvârşită. Prin Sfânta Taină a Botezului şi a Spovedaniei, Hristos intră în credincios prin harul Său, unindu-Se cu el şi învrednicindu-l să guste cât de bun este Domnul cu atâta îmbelşugare şi revărsare simţită a bunătăţii, încât el aseamănă această stare cu desăvârşirea, însă după aceea Dumnezeu tăinuieşte pentru o vreme semnele prezenţei Sale în om, mai aducând din când în când câte o adiere uşoară, care este numai o imagine slabă şi nu însuşi chipul desăvârşit al unirii, îngăduie ca omul să petreacă în necunoaştere, până când ajunge la o anumită măsură a înţelegerii duhovniceşti, după înţeleaptă Lui călăuzire, şi atunci abia Hristos îşi face simţită prezenţa în sufletul creştinului, care s-a făcut templu al Preasfintei Treimi.

Aşadar, deosebim trei trepte de unire cu Dumnezeu: una este raţională şi este cea din timpul întoarcerii spre Dumnezeu, iar celelalte două sunt lucrătoare; dintre acestea două una este tainică, nevăzută de ceilalţi şi neştiută de noi înşine, iar cealaltă este făţişă, cunoscută şi de noi, şi de ceilalţi.

Prima treaptă a comuniunii, cea mai apropiată de înţelegerea noastră şi mai des întâlnită, nu încetează în cea de-a doua şi nici chiar în cea de-a treia treaptă a unirii cu Hristos, fiindcă viaţa duhovnicească este o viaţă care se desfăşoară în acelaşi timp şi la nivel raţional.

Totuşi, urcând duhovniceşte pe cea de-a doua şi chiar a treia treaptă, firea celui dintâi chip al unirii cu Dumnezeu se schimbă în mod simţitor, iar felul schimbării nu poate fi prins în cuvinte.

Întreaga viaţă duhovnicească stă tocmai în această înălţare de la comuniunea gândită, percepută numai la nivel raţional, la unirea vie, lucrătoare, simţită.şi arătată.

2. Cum se sălăşluieşte harul în sufletul celui care se pocăieşte

Persoana care a ales calea pocăinţei a şi intrat în comuniune cu Dumnezeu, însă într-un mod neştiut, nearătat şi tăinuit. Dumnezeu vrea ca persoana aceea să năzuiască după o unire desăvârşită, arătată şi simţită. Toată osteneala şi nevo-inţa pentru mântuire a creştinului trebuie zidită pe această temelie – lucru care trebuie arătat şi subliniat spre deplina noastră încredinţare -: prin Taina Sfântului Botez şi a Pocăinţei se pogoară harul în chip simţit peste suflet, iar apoi se îndepărtează de cunoaşterea noastră, deşi în realitate nu ne părăseşte. Se face pe sine neştiut de credincios, până ce inima se curăţeşte, şi atunci se sălăşluieşte la arătare şi definitiv. Este de la sine înţeles că singurii noştri călăuzitori în aceste taine dumnezeieşti sunt Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă Sfântul Diadoh, episcop de Foticeea, şi Sfântul Macarie Egipteanul; pe ei îi vom aduce ca mărturie pentru cele scrise până aici.

Harul se pogoară în om şi se odihneşte în el din clipa primirii Tainelor Bisericii

„Harul”, ne spune Sfântul Diadoh, „se ascunde, din însăşi clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii”15, şi de asemenea: „Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău?”16 Sfântul Macarie spune: „Harul se află neîncetat în om. Prinde rădăcini din tinereţe, se amestecă cu el ca un aluat şi devine o parte firească a acestuia, devine o singură fiinţă cu el”.17

(Nota  15 Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom. vol. l, 1993, nr. 77, p. 452;  16 Ibidem, nr. 78, p. 453).
(Nota 17 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia 8:2, p. 127).

Când harul îl cercetează pe cineva printr-o Sfântă Taină,
îl învredniceşte pe acela să guste cu toată
simţirea din dulceaţa unirii cu Dumnezeu

Sfântul Diadoh zice: „La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o cunoaştere exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu”18 şi iarăşi: „Harul obişnuieşte la început să umple sufletul de lumină prin simţire multă”19.

Mărturia cea mai limpede că lumina harului s-a sălăşluit în suflet stă, la început, în veşmintele albe pe care cei proaspăt botezaţi le poartă vreme de şapte zile. Că aceasta nu este o simplă tradiţie se vede din numeroasele exemple ale sfinţilor convertiţi, dintre care unii erau înveşmântaţi în haine de lumină, pe creştetul unora se pogora un porumbel, iar altora le străluceau chipurile.

Toţi cei care s-au apropiat cu adevărat de Dumnezeu au simţit o săltare a sufletului, ca aceea a înaintemergătorului în pântecele Elisabetei, când a venit la ea Maica Domnului purtându-L pe Hristos în pântece, în vieţile Sfinţilor Simeon şi Ioan20 este scris că au văzut o cunună luminoasă în jurul unui frate care tocmai se botezase şi fusese tuns în monahism şi că a ţinut şapte zile. La călugărire, aceşti sfinţi s-au învrednicit de cercetarea deosebită a lui Dumnezeu şi, dorind a păstra pentru totdeauna harul cel dumnezeiesc, au plecat de îndată în pustie, pentru o cât mai aspră nevoinţă.

(Notele18, 19, 20   Sfantul Diadoh al Foticeei, Filoc. Rom. Vol. 1)

Harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuirea sa

După cercetare, harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuire, şi cu toate că el este sălăşluit şi lucrează în el, toate le face neştiut de ostenitor, încât acela, în deplină necunoştinţă de prezenţa harului, se crede părăsit de Dumnezeu şi în pragul pierzaniei, se tânguie şi suspină şi-şi înmulţeşte suferinţa, în continuarea citatului de mai sus Sfântul Diadoh zice: „Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, într-aripaţi de nădejdea cea bună”. Dar înaintând omul în nevoinţă, adeseori harul lucrează nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ şi cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca, bucurându-ne, să ne mâne spre contemplaţiile dumnezeieşti, ca pe unii ce suntem chemaţi de la neştiinţă la ştiinţă. La mijlocul nevoinţelor însă, vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă.”21

Într-un alt loc, Sfântul Diadoh ne explică cum lucrează harul în general: „Căci la început, precum am spus şi mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului ca, atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-şi arate, printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe urmă iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai caldă şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu…”. „Dar trebuie să ştim că […] harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, dar conlucrează cu sufletul, dându-i un ajutor nesimţit, ca să arate vrăjmaşilor sufletului că biruinţa este numai a lui […]. Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă, de asemenea o anumită smerenie şi deznădejde măsurată.” 22
(Nota 21 Ibidem, nr. 69, p. 447).
(Nota 22 Ibidem, nr. 85, 87, pp. 450-460 şi 46l-462.)

Sfântul Macarie Egipteanul spune de asemenea că „lucrarea harului lui Dumnezeu în om şi darul Duhului Sfânt, pe care se învredniceşte a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă şi cu îndelungă-răbdare, prin încercări şi ispite”.23 Desigur, Sfântul Macarie nu se referă la cea dintâi cercetare a harului, ci la desăvârşita lui sălăşluire şi lucrare, aşa cum se vede de altfel din cuvintele lui: „Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu, care are loc în suflet, se face cu multă răbdare, cu înţelepciune şi sub oblăduire tainică a minţii. După ce omul s-a luptat, vreme îndelungată, după ce voia lui liberă supusă la multă încercare, s-a arătat bineplăcută Duhului, după ce a arătat răbdare în încercare, lucrarea harului se arată desăvârşită întru el”.24 El argumentează această concluzie folosindu-se de exemplele lui Avraam, Iacov, Iosif şi David, care, după ce au primit mari şi minunate făgăduinţe, au fost supuşi la multă încercare, suferind în necunoaştere până când Domnul Şi-a împlinit făgăduinţa.25

23 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia 9:7, p. 130.
24 Ibid., omilia 9:1, p. 129.
25 Ibid., omilia 9: 2-6, p. 129-l30.

Trebuie înţeles faptul că nearătarea şi necunoaşterea harului de către noi nu este desăvârşită, ci o cunoaştem oarecum prin diferite mângâieri şi bucurii, deşi ele după fire sunt cu totul deosebite de acelea care apar la sălăşluirea Duhului Sfânt.

În cele din urmă, sălăşluirea lui Dumnezeu în om este desăvârşită

În cele din urmă, când unirea tăinuită cu Dumnezeu şi lucrarea Lui tainică iau sfârşit (durata acestei perioade nu depinde nicidecum de om, ci este rânduită de înţelepciunea harului mântuitor), Dumnezeu Se sălăşluieşte în chip desăvârşit. Omul este inundat de har şi se uneşte cu El. Tocmai aici se sileşte să ajungă omul prin toate nevoinţele şi ostenelile ascetice şi aceasta este menirea întregii iconomii rânduite de Dumnezeu, iar rostul tuturor încercărilor prin care trece un om de la naştere până la mormânt tot acesta este. Sfântul Macarie scrie că lucrarea harului se arată făţiş după tot felul de strâmtorări şi suferinţe şi că sufletul este înfiat prin har de Duhul Sfânt. Dumnezeu însuşi încearcă inima, iar omul este înălţat până la vrednicia de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har. Potrivit Sfântului Diadoh, „dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când trăieşte, ajunge în întregime locaş Duhului Sfânt” 26 şi „harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu”27. Harul odihnindu-se în om este însoţit de diferite manifestări, după persoana care îl primeşte.

(Nota 26 Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom. vol 1, 1993, nr. 82, p. 458).
(Nota 27 Ibid., nr. 85, p. 460).

Două chipuri de unire cu Dumnezeu

Aceste două chipuri de unire cu Dumnezeu au fost minunat înfăţişate de înţeleptul Sirah, care grăieşte despre înţelepciune – adică însuşi harul mântuitor al lui Dumnezeu -astfel: „…umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează, şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el, şi-l va ispiti întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el, şi-l va veseli, şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale” (Isus Sirah 4, 18-20).

„…umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite” – se poartă cu el cu asprime, fără milostivire, cu stricteţe şi cu o părută lipsă de dragoste;

„şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează” – frica de a fi părăsiţi de Dumnezeu şi de a fi răpuşi de necontenitele ameninţări ale viclenilor vrăjmaşi. Sfântul Diadoh spune că harul este asemenea mamei „care depărtează puţin copilul de la sânul său, dacă se poartă cu neorânduială faţă de regulile alăptării, ca speriat de niscai oameni cu feţe urâte ce stau împrejur, sau de niscai fiare, să se întoarcă cu frică multă şi cu lacrimi la sânul maicii”28.
(Nota28 Ibidem, nr. 86, p. 461).

„şi-l chinuieşte cu învăţătura sa” – îl va ţine multă vreme în această stare de călăuzire aspră şi neştiută; Sfântul Macarie spune că harul lucrează neştiut, pe multe şi felurite căi, şi le rânduieşte pe toate după marea sa înţelepciune şi după măsura şi nevoile omului, îngăduind să treacă printr-o mulţime de ispite şi tainice încercări ale minţii29, şi tot aşa, „până ce va prinde încredere în el, şi-l va ispiti întru îndreptările sale” – harul îl călăuzeşte până la treapta pe care el se dovedeşte pe deplin ispitit şi lămurit în focul încercărilor şi învederat ca fiind statornic în bine.
(Nota 29 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia 8:2, p. 127).

Sfântul Macarie spune că atunci când, după încercări nenumărate, voinţa se arată bineplăcută Duhului Sfânt şi vreme îndelungată se dovedeşte răbdătoare şi neşovăielnică; când sufletul lucrează întru totul fără să alunge Duhul Sfânt în vreun fel, ci conlucrează cu harul spre împlinirea poruncilor30, vine şi clipa în care: „iarăşi se va întoarce drept la el”, adică pe faţă, ca după o îndelungată despărţire.
(Nota 30 Ibidem, omilia 9:1, p. 129).

Atunci, după spusa Sfântului Macarie, „lucrarea harului se arată desăvârşită întru el” 31 şi el se face fiu după har al lui Dumnezeu; sau, potrivit Sfântului Diadoh, harul îi luminează toată firea printr-o oarecare simţire mai adâncă, făcându-se în întregime locaş al Duhului Sfânt lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Psalmul 4, 6). Hristos şi Tatăl Său vin la el şi îşi fac locaş la el (vezi Ioan 14,23).
(Nota 31 Ibidem, omilia 9:1, p. 129).

„şi-l va veseli. Şi se va bucura inima voastră”, zice Domnul, „bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). împărăţia lui Dumnezeu este bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Lumina care străluceşte în om, zice Sfântul Macarie, pătrunde adânc în toate mădularele lui, încât el, cu totul răpit în această dulce şi negrăită simţire, este străin de sine din pricina revărsării nestăvilite a dragostei dumnezeieşti şi a tainelor pe care le contemplă. Sfântul Diadoh spune că acum sufletul este necontenit într-o dorinţă fierbinte şi se aprinde de dragoste şi saltă de bucurie şi arde de dorinţa de a părăsi trupul şi a pleca cât mai grabnic către Domnul, nemaidorind a zăbovi mai mult în viaţa aceasta pământească.32
(Nota32 Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom. vol. 1, 1993, nr. 13, p. 418).

„şi-i va descoperi lui cele ascunse ale sale” – adâncurile dumnezeieştii înţelepciuni, contemplarea Sfintei Treimi Căreia se cuvine toată slava şi închinăciunea, iconomia mântuirii, modul de dobândire a mântuirii, taina virtuţii şi păcatului, purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toată făptura şi, în general, toată rânduiala cea dumnezeiască a lucrurilor, aşa cum este arătată în amănunt de Sfântul Isaac Sirul în epistola sa către Sfântul Simeon. „Căci când se înnoieşte mintea şi se sfinţeşte inima, […] mintea lui simte cunoştinţa duhovnicească a făpturilor şi răsare în ea vederea tainelor Sfintei Treimi, împreună cu tainele iconomiei (întrupării) celei pentru noi, şi atunci mintea se uneşte cu totul cu cunoştinţa nădejdii celor viitoare […]. Căci mintea văzătoare a tainelor ascunse ale Duhului, de se află în sănătatea firii ei, vede acum slava lui Hristos şi nu întreabă şi nu învaţă despre ea, ci se desfată de plăcerea tainelor lumii celei noi, mai presus de libertatea voinţei…” Această cunoaştere desăvârşită este rodul veniri’ harului, care răpeşte duhul în acel veac al fericirii şi-l face să privească la frumuseţile de acolo.34 Sfântul Duh ia vălul de pe suflet, îl răpeşte în lumea ce va să fie, şi-i arată toate tainele cereşti cele minunate şi negrăite.35

Astfel, este limpede acum că harul pogorât peste credincios prin Tainele Bisericii se uneşte cu el şi-i dă să guste rnai întâi din toată dulceaţa şi bucuria vieţii în Hristos, apoi îşi face tăinuită prezenţa, lăsându-l să se nevoiască de unul singur în osteneli, nedumeriri, strâmtorări şi chiar căderi; în sfârşit, după ce această vreme de ispitire se termină, se sălăşluieşte în el în chip vădit, plin de viaţă şi de putere.

33 Sfântul Isaac Sirul, Filoc. rom., vol. 10, 1981, Epistola IV (Către cuviosul părinte Simeon, făcătorul de minuni), p. 494-495.

34Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia Despre înălţarea minţii, 13, p. 320. 13 Ibidem, Cuvânt despre libertatea minţii, 20, 21,24, p. 345-347.

Anunțuri

Un gând despre “Menirea finală a omului – comuniunea vie cu Dumnezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s