Menţinerea duhului râvnei pentru Hristos


IV – Partea a treia – Calea spre mantuire

Menţinerea duhului râvnei pentru Hristos

Avem datoria să împlinim toate poruncile dar în firea noastră nu se află semănate însufleţirea, râvna şi dorinţa care să ne ajute în această lucrare. Flacăra râvnei este aprinsă în sufletul nostru de harul lui Dumnezeu Care vede pocăinţa noastră, umilinţa duhului şi făgăduinţa de a lucra după voia Sa. Doar harul dumnezeiesc ne dă puterea de a lucra poruncile, menţinându-ne într-o stare de statornică dorinţă a celor bune. Dacă împlinirea poruncilor este piatra de temelie a mântuirii, atunci râvna lăuntrică susţinută de har este singura în stare să treacă peste toate piedicile.

Unde există duhul râvnei, acolo se află şi osârdia, grija cea bună, râvna, sârguinţa, vioiciunea spre lucrarea faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. În sufletul lipsit de duhul râvnei, toată lucrarea lăuntrică lâncezeşte şi se prăbuşeşte, inima se învârtoşează şi sufletul moare. Există şi aici lucrări care pot părea bune, dar în fapt ele sunt bune numai în formă şi nu în puterea şi duhul care le însufleţesc. Duhul râvnei este cel despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos, când spune că ar vrea să fie aprins pământul; este cel care luminează inimile credincioşilor prin Duhul Sfânt, pogorându-se în chipul limbilor de foc.

Hristos zice despre duhul râvnei: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19), aducând mărturie despre sine: „…alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus…” (Filipeni 3, 14). Sfinţii Părinţi folosesc felurite numiri: căutare, căldura duhului, flacără, osârdie, luare-aminte, punere înainte sau pur şi simplu râvnă.

Judecând după importanţa şi semnificaţiile râvnei creştineşti, prima îndatorire a ascetului creştin se cuvine să fie păstrarea ei, fiindcă este izvorul puterii dătătoare de viaţă, din care se va adapă viaţa bineplăcută lui Dumnezeu. Pentru a înlesni lucrarea aceasta, nevoitorul trebuie să pună în practică anumite exerciţii ajutătoare. Care sunt ele? Râvna se păstrează în acelaşi fel în care se naşte, şi am văzut că ia naştere prin prefacerea lăuntrică a inimii sub înrâurirea nevăzută a harului divin.

Urcuşul lăuntric, nevăzut, al duhului nostru spre starea plină de duhul râvnei a început cu deşteptarea noastră prin har şi a luat sfârşit cu făgăduinţa de a merge fără şovăială în căile Domnului. Suişul acesta a fost de fapt o înaintare treptată dar foarte strictă către scopul propus. Omul pătimaş care trăieşte numai pentru a-şi satisface poftele trupeşti şi care din această cauză se mai numeşte şi omul cel din afară îşi face loc, prin lucrarea (mijlocirea) harului, înspre cele dinlăuntru ale sale, unde, ca deşteptat dintr-un somn adânc, descoperă o lume cu totul nouă, necunoscută până atunci.

După acest prim îndemn, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin felurite gânduri şi sentimente, el se eliberează puţin câte puţin din mreaja ademenitoare a lumii din afară şi pătrunde în lumea lăuntrică, unde îl găseşte pe împăratul şi Domnul său, Căruia îi făgăduieşte să-I slujească pe veci. Prin urmare, iată ce trebuie să facă cel care doreşte să-şi păstreze râvna nestinsă:
a) să se pogoare înlăuntrul său,
b) să vadă lumea cea nouă, lăuntrică şi
c) să se menţină în acele simţiri şi gânduri care susţin urcuşul pe treptele scării ce duce la aşezământul picioarelor lui Dumnezeu.

Aceasta se cuvine să fie osteneala neîncetată, podvig-ul şi lucrarea unui ascet creştin!

1. Petrecerea lăuntrică

Când cloşca găseşte nişte grăunţe, le dă de veste imediat puişorilor, iar aceştia, oriunde s-ar afla în acel moment, vin în goană şi se adună cioc lângă cioc, alături de ciocul mamei. Putem folosi acest exemplu simplu pentru a zugrăvi lucrarea harului asupra inimii. Duhul omului pătrunde acolo cu conştiinţa, fiind urmat de toate puterile sufleteşti şi trupeşti. De aici reiese legea după care se desfăşoară petrecerea lăuntrică: ţine-ţi conştiinţa în inimă şi sileşte-te să aduni acolo toate puterile sufleteşti şi trupeşti.

Petrecerea lăuntrică este totuna cu închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea prin multă strădanie a puterilor firii în inimă, altfel spus podvig-ul,  este cel mai important pentru dobândirea ei. De altfel, existenţa uneia presupune pe cealaltă, născându-se una din alta, astfel încât nu putem săvârşi o lucrare fără a o împlini şi pe cealaltă în acelaşi timp. Cel ce are conştiinţa închisă în inimă, acela este adunat, şi cine este adunat are petrecerea lăuntrică în inimă.

Toate simţurile sufleteşti raţiunea, voinţa şi simţirea trebuie să se adune împreună cu conştiinţa în inimă. Adunarea minţii în inimă se cheamă luare-aminte, adunarea voinţei este străjuirea sufletului, iar adunarea simţirii este trezvia. Luarea-aminte, străjuirea sufletului şi trezvia sunt cele trei lucrări lăuntrice prin care dobândim adunarea puterilor sufleteşti în inimă şi petrecerea lor acolo.

Cel ce le-a lucrat desăvârşit pe acestea – pe toate trei – este adunat, iar cel căruia îi lipseşte măcar una este risipit. Lucrărilor specifice puterilor sufleteşti trebuie să le urmeze îndeaproape cele ale puterilor trupeşii, astfel încât prin luarea-aminte să ne deşteptăm ochii lăuntrici; pentru straja sufletului să ne încordăm toţi muşchii trupului înspre piept; pentru a dobândi trezvia să stăpânim peste umorile45 trupului – cum le denumeşte Sfântul Nichifor (mişcări interioare ale trupului care moleşesc şi toropesc simţurile, suind spre inimă din părţile de jos ale trupului) şi să ne lipsim de desfătări şi confort. Această ne-voinţă fizică, care este strâns unită cu osteneala sufletească, constituie cel mai de seamă ajutor în lucrarea de adunare a puterilor sufleteşti, fără ea aceasta nemaiputând avea loc.
(Nota 45 Mokrotni; în traducere literală „umezeli” (nota trad. în engleză)

Aşadar, întreaga lucrare a petrecerii lăuntrice prin ncîmprăştierea de sine trece prin etapele înfăţişate mai jos. În primele minute după ce te-ai trezit şi ţi s-au liniştit toate simţurile, venindu-ţi în fire, pogoară-te în regiunea pieptului în care se află inima; apoi adună-ţi puterile sufleteşti şi trupeşti luarea-aminte, privirea înspre înlăuntru şi străjuirea îndreaptă-le înspre piept şi sileşte-le să rămână acolo, încordându-ţi muşchii şi grijindu-te de trezvia simţurilor, înlăturând plăcerile, desfătările şi relaxarea trupească, – mai ales pe acestea să te străduieşti să le faci, până când conştiinţa se va aşeza acolo în linişte şi se va simţi ca la ea acasă – să rămână înlăuntrul conştiinţa şi să se lipească de acel loc, ca ceva lipicios de un perete solid. Petrece înlăuntru şi nu ieşi în afară atâta vreme cât conştiinţa ţi-e trează; ia aminte cât mai des la neîmprăştierea puterilor fireşti, pentru că lucrarea aceasta slăbeşte clipă de clipă, iar în cele din urmă se risipeşte.

Se cade să ştim că petrecerea lăuntrică şi neîmprăştierea nu sunt totuna cu ceea ce se cheamă cufundarea în gânduri sau meditaţia, deşi sunt foarte asemănătoare cu ultima. Aceasta din urmă este o lucrare specifică minţii şi lasă celelalte puteri sufleteşti fără lucrare; doar mintea lucrează. Petrecerea lăuntrică se face în inimă şi antrenează toate facultăţile firii omeneşti; este cea mai profundă şi adâncă lucrare a noastră, sau, mai bine spus, se săvârşeşte în aşa fel încât toate celelalte lucrări – dintre care am amintit meditaţia – se săvârşesc deasupra ei sau înaintea ochilor ei, unele fiind îngăduite, iar altele oprite.

De aici reiese faptul că adevărata petrecere lăuntrică este, de fapt, condiţia stăpânirii de sine şi prin urmare a adevăratei înţelepciuni şi libertăţi, precum şi a unei vieţi duhovniceşti autentice. Putem asemăna starea aceasta de fapt cu cea dintr-o cetate, în care stăpânul cetăţii este considerat a fi cel care ocupă fortăreaţa. Toată lucrarea duhovnicească, precum şi nevoinţele ascetice în general, ar trebui săvârşite din incinta fortăreţei duhovniceşti, altminteri lucrarea nu se mai poate numi duhovnicească, iar nevoinţele nu mai sunt în duhul adevăratei asceze, ceea ce ar însemna părăsirea lor. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), a spus Domnul şi referindu-se strict la lucrarea duhovnicească, a poruncit: „intră în cămara ta şi închide uşa” (Matei 6, 6). Cămara aceasta este, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, însăşi cămara inimii. Este cea care sfinţeşte pe cel ce se osteneşte pentru mântuire; se mai numeşte şi lăuntrică.

Este limpede acum că neîmprăştierea este mijlocul de căpetenie pentru menţinerea duhului râvnei:
1) Cel neîmprăştiat trebuie să ardă, pentru că el îşi adună toate puterile la un loc, aşa cum razele răzleţe focalizate într-un singur punct produc o căldură puternică şi aprind o flacără, intr-adevăr, neîmprăştierea este însoţită de căldură – duhul se întâlneşte cu el însuşi, cum spune Sfântul Nichifor şi saltă de bucurie;

2) Cel neîmprăştiat este întărit, ca un batalion dispus în formaţie de luptă sau ca un mănunchi puternic de smicele slabe. El are coapsele încinse şi este pregătit de război. Cel împrăştiat este mereu neputincios şi fie nu lucrează nimic, fie cade de nenumărate ori;

3) Cel neîmprăştiat vede toate cele dinlăuntru său, aşa cum cel aflat în centrul unui cerc vede de-a lungul fiecărei raze. El vede toate cele ce îl înconjoară aproape instantaneu, pe când cel ce se îndepărtează de centru poate vedea doar de-a lungul razei pe care se situează el. La fel se petrec lucrurile şi cu cel neîmprăştiat – el veghează toate mişcările puterilor sale şi poate să le stăpânească. Flacăra duhului, curăţia vederii şi tăria duc la dobândirea adevăratului duh de râvnă. De aceea este nimerită zicerea: petrece lăuntric şi râvna ta nu se va slăbi niciodată.

Iată cât de însemnată este petrecerea lăuntrică! Trebuie să ne ostenim să o dobândim, pentru că nu vine dintr-o dată, ci cere de la noi mult timp şi strădanie. Ea este aşezată înaintea la orice altceva pentru că reprezintă premisa unei autentice vieţi duhovniceşti. Desăvârşirea ei depinde de desăvârşirea celor trei lucrări sufleteşti şi trupeşti din care ia naştere, şi anume: luarea aminte, şi privirea lăuntrică a ochilor, străjuirea sufletului şi încordarea trupului, trezvia inimii şi fuga de desfătări şi pofte.

Câtă vreme puterile şi lucrările firii nu s-au desăvârşit, ea este tot petrecere lăuntrică, deşi nedesăvârşită, necoaptă şi cu întreruperi.

De aici se vede lesne care sunt mijloacele prin care se petrece pogorârea înlăuntru, sau mai exact metoda: înlătură orice pricină de zădărnicire a celor trei lucrări numite mai sus în intenţia lor de unire şi orice s-ar putea împotrivi coborârii în inimă a puterilor sufleteşti dimpreună cu funcţiile trupeşti corespunzătoare – mintea cu simţurile, voinţa cu muşchii, inima cu trupul. Simţurile se risipesc din cauza impresiilor din afară, iar mintea se împrăştie de gânduri. Muşchii îşi slăbesc starea de tensiune din pricina relaxării membrelor, voinţa este slăbită de pofte, trupul de comoditate, iar inima de înrobire şi alipirea de cele deşarte. Prin urmare nevoitorul trebuie să-şi ţină mintea fără de gânduri, simţurile neîmprăştiate, voinţa nebântuită de vreo poftă, muşchii încordaţi, inima neînrobită şi dezlipită de cele deşarte, trupul departe de desfătare şi comoditate. Condiţiile şi mijloacele petrecerii înlăuntru sunt următoarele: în suflet – războirea cu gândurile, cu poftele şi cu înrobirea inimii; în trup – strâmtorări şi lipsuri, iar pentru a le împlini pe acestea schimbarea ordinii celei din afară, în lumina acestora înţelegem că toate nevoinţele ce le vor urma şi care vor avea ca scop omorârea iubirii de sine trebuie săvârşite împreună cu mijloacele petrecerii lăuntrice.

Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi (îndrumările despre trezvia şi paza minţii), viaţa lăuntrică, duhovnicească este strâns legată de nevoinţele ascetice. Adunarea nu trebuie confundată cu lupta însăşi. Ea este o lucrare duhovnicească de primă importanţă, fiind locul unde se săvârşesc toate cele duhovniceşti – lupta, citirea, cugetarea la Dumnezeu şi rugăciunea. Orice ar face nevoitorul, trebuie mai întâi să pătrundă înlăuntru şi să lucreze de acolo.

2. Vederea unei alte lumi

„Sileşte-te să intri în templul care se află înlăuntrul tău şi vei vedea templul cel ceresc”, spune Sfântul Isaac Sirul. Şi într-adevăr, cel ce pătrunde înlăuntrul său se învredniceşte de vederea unei alte lumi, asemănătoare unui templu neînchipuit, nevăzut şi necuprins. Imaginea aceasta i se întipăreşte în conştiinţă şi, cufundat în acest templu de necuprins, omul nu se mai vede nici pe sine şi nici cele ce se petrec înlăuntru, căci toate acestea trebuie să tacă – şi tac. Împreună cu adierea pogorârii harului deşteptător şi cu prima mişcare lăuntrică se deschid şi porţile lumii din interiorul nostru, indiferent dacă omul doreşte sau nu aceasta. După ce are vederea ei -vedere asemănătoare celei din vremea petrecerii lăuntrice -totul este lăsat la libera voinţă a omului, care trebuie să lucreze el însuşi. Lucrarea înfăţişată aici este cel de-al doilea mijloc pentru deşteptarea şi menţinerea râvnei celei după Hristos.

Ea constă de fapt în a ţine pururea vie în conştiinţa şi simţirea noastră toată alcătuirea cea minunată a lumii duhovniceşti, lăuntrice. Se consideră îndeobşte că cel care a vizitat o cameră oarecare păstrează în conştiinţă imaginea ei în ansamblu şi aşezarea fiecărui lucru în parte. La fel se întâmplă şi cu cel care pătrunde în cămara cea lăuntrică, în templul din interiorul său; aflat în pragul unei alte lumi, el o zăreşte doar atunci când întreaga ei alcătuire i s-a întipărit în conştiinţă. Aşadar, toată lucrarea aceasta se desăvârşeşte în clipa în care mintea devine conştientă de structura lumii celei duhovniceşti, lumea în alcătuirea ei se imprimă în conştiinţă sau, altfel spus, mintea se sălăşluieşte în mod conştient în templul cel duhovnicesc şi nu mai pleacă de acolo.

Aşezarea acestei lumi duhovniceşti, nevăzute, gândite, dar nu mai puţin reale, poate fi rezumată în acest chip: „Dumnezeu este Unul, închinat în Treime, Făcătorul şi Ţiitorul a toată făptura” sau în cuvintele Apostolului: „toate sunt întru El” (vezi Efeseni l, 10), întru Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt – lucrător în Sfânta Sa Biserică -, Care, aducând la desăvârşire pe credincioşi, îi răpeşte într-o altă lume. Lumea aceasta va dăinui până la plinirea vremii -sau sfârşitul veacurilor – când vor avea loc învierea de obşte şi Judecata de Apoi, la care va primi fiecare după faptele – ce a lucrat în viaţă – unii vor fi aruncaţi în iad, iar alţii se vor sălăşlui în împărăţia cerurilor, unde „Dumnezeu va fi toate în toţi” (vezi I Corinteni 15, 28).

Acesta este cadrul atotcuprinzător în care intră toate cele ce există şi cele ce vor exista cu adevărat. El rezumă toată descoperirea dumnezeiască şi toate cele ce sunt cu putinţă să se întâmple există în realitate, intră în acest cadru, cuprinse fiind în el. Alt cadru este, de asemenea, şi Simbolul Credinţei, care rezumă adevărurile de căpetenie ale creştinismului: puterea atotstăpânitoare a lui Dumnezeu, iconomia mântuirii şi cele patru vămi prin care trece lucrarea fiecărui om: moartea, judecata, împărăţia cerurilor şi iadul. La acestea patru, Sfântul Ierarh al lui Hristos, Tihon [de Zadonsk], îndeamnă pe orice creştin să cugete din frageda pruncie până la moarte.

Fiecare creştin nevoitor trebuie să-şi întipărească foarte bine în minte această învăţătură despre mântuire, adică să şi-o lămurească pe deplin în conştiinţa sa sau să se adâncească în cugetarea ei şi să şi-o însuşească. Trebuie să se unească cu ea în aşa fel încât conştiinţa să nu poată săvârşi nici o mişcare sau lucrare cât de mică fără a o simţi în sine sau lângă sine, aşa cum nu putem să mişcăm mâna fără a antrena un curent de aer sau nu putem întredeschide ochii fără a percepe imediat lumina zilei. Iar cel mai bun mod pentru a face aceasta este să ne sălăşluim în interiorul acestei învăţături.

La fel cum cineva situat în interiorul unui sistem se află într-o relaţie conştientă şi paşnică cu fiecare dintre elementele înconjurătoare, înseamnă să se sălăşluiască cineva sub stăpânirea lui Dumnezeu Cel Atotputernic, ţinut de dreapta puterii Lui, cu simţământul că atârnă de El, că este pătruns de El, că este vegheat de El, sau, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, înseamnă sentimentul pururea viu că Dumnezeu veghează neîncetat asupra noastră. Aşezarea şi participarea ta la lucrarea mântuirii, ca mădular al Bisericii, aduce, după spusa Sfântului Ioan Hrisostom, sentimentul că eşti un oştean al lui Hristos şi un cetăţean al cetăţii Sale; vieţuieşti spre moarte şi judecată, având privirea îndreptată fie spre rai, fie spre iad.

Această aşezare statornică nu se obţine însă dintr-o dată, ci este scopul unor căutări asidue şi al nevoinţelor ascetice, care se constituie într-o îndelungată şi anevoioasă luptă a minţii, un podvig mintal; totuşi nu se poate afirma că este o lucrare întortocheată, ci ea se rezumă, într-un mod foarte simplu, la concentrarea ochilor minţii asupra acestor lucruri dumnezeieşti; să te vezi ţinut de dreapta lui Dumnezeu, vegheat de ochiul Lui, mântuit în Domnul şi aflându-te după moarte în faţa Scaunului de judecată spre a fi hotărâtă soarta sufletului tău: va primi împărăţia cerurilor sau va fi înghiţit de iad.

La început toate puterile le îndreptăm spre dobândirea acestei vederi; dacă am reuşit să o dobândim o dată, ea este apoi mult mai lesne şi mai deseori dobândită. Cel ce se sileşte aşa o vreme, înlăturând de la sine orice i-ar putea zădărnici eforturile, va dobândi curând o vedere neîncetată, sau, ceea ce este totuna, se va vedea mereu pe sine în lumea cea duhovnicească, în prezenţa lui Dumnezeu, în Biserică, în ceasul morţii şi la Scaunul de judecată, având de-o parte raiul şi de alta iadul.

Ultima treaptă a acestei lucrări este o sălăşluire neîncetată în lumea duhovnicească şi simţământul vieţuirii acolo. Mai precis, este sentimentul că petreci ocrotit de puterea cea atotstăpânitoare a lui Dumnezeu aşa cum se odihneşte pruncul în braţele maicii sale; că eşti necontenit sub privirea cea atotvăzătoare a lui Dumnezeu, precum un slujitor sub ochii împăratului; că te aşezi în paradigma mântuirii ca un oştean în rândurile oştii, ca un fiu în casa tatălui, ca un meşter la lucrul său, ca un prieten în cercul său de camarazi, ca unul de-al casei printre membrii familiei sale. Să te consideri pe tine, fală de moarte şi judecată, ca un nelegiuit ce îşi aşteaptă clipă de clipă sentinţa; să cugeţi la iad şi la rai asemenea celui care stă deasupra unei prăpăstii pe o punte neînchipuit de îngustă, având de-o parte hăul plin de flăcări, iar de alta o grădină minunat de frumoasă. Se cuvine să spunem că cel pe care Domnul l-a învrednicit să aibă asemenea trăiri a păşit deja dincolo de hotarele lumii acesteia şi vieţuieşte într-o alta prin conştiinţa şi inima sa şi că a intrat de pe acum în împărăţia lui Dumnezeu sau a primit-o în inima sa. „…împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). înstrăinarea de lumea aceasta şi intrarea în cealaltă lume, nevăzută, duhovnicească, trebuie să devină scopul tău şi obiectul unor strădanii necontenite.

Este de la sine înţeles că principala condiţie pentru încununarea strădaniilor este petrecerea lăuntrică; intrarea în altă lume începe, creşte şi se desăvârşeşte numai atunci când se află într-o legătură necontenită şi .strânsă cu petrecerea lăuntrică, în măsura în care sporeşte petrecerea lăuntrică, în aceeaşi măsură creşte şi aşezarea în lumea lui Dumnezeu; şi invers, starea petrecerii lăuntrice se întăreşte pe cât devine mai intens simţământul sălăşluirii în cealaltă lume.

Făptuirea constă, după cum am mai spus, în strădania de a ne aduna atenţia asupra acestor aspecte ale lumii duhovniceşti cât mai des şi cu dorinţa de a putea cugeta la ele neîncetat. Din prima clipă în care ţi se deşteaptă conştiinţa pogoară-te înăuntru şi încearcă din toate puterile tale să te integrezi în rânduiala lumii duhovniceşti. La început este mai bine să-ţi concentrezi atenţia asupra unei singure realităţi şi să cugeţi la ea până când se va întipări în conştiinţă şi abia după aceea să treci la o alta. Meditând astfel la toate, vei înţelege întreaga învăţătură despre mântuire dintr-o dată.

Unii îşi rânduiesc această lucrare după zilele săptămânii, alţii după ceasurile zilei (de pildă, cugetă la moarte după masa de prânz), fiecare după cum i se potriveşte mai bine sau după cum îi este pe plac duhului său de nevoinţă. Este necesar totuşi să avem în vedere o regulă, şi anume să nu schimbăm prea des ordinea cugetării; altminteri, toată osteneala va fi zadarnică. De asemenea să fim conştienţi că această vedere, ce se schimbă de la un subiect la altul, oferă numai un mijloc, pe când scopul este şederea neîntreruptă în întreaga orânduială. Oricine cugetă la o singură realitate, fără a mai trece la următoarea, se opreşte din drumul ce-l are de urmat şi se amăgeşte pe sine închipuindu-şi că are deja ceea ce el de-abia a pornit să dobândească.

Deprinzându-te cu cugetarea unui aspect, treci imediat la următorul, atât ca să nu zădărniceşti efortul depus până atunci, cât şi pentru o grabnică întipărire a următorului. Fiţi cu luare-aminte, pentru că aceasta nu este doar o simplă reflecţie asupra unor probleme oarecare, ci e privirea statornică a minţii şi credinţa în acel lucru. Mişcarea minţii prin gânduri lipsite de importanţă se întâmplă uneori în mod accidental, dar ea nu aduce pedeapsă, însă nici nu trebuie încurajată. Trebuie să ne luptăm să zdrobim din faşă orice asemenea mişcări.

Drept ajutor pentru îndeplinirea şi desăvârşirea acestei lucrări putem învăţa un verset din Sfânta Scriptură care grăieşte despre una sau alta dintre realităţile amintite şi să-l repetăm fără încetare de-a lungul zilei: „Oare încotro mă îndrept? Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (vezi Evrei 9, 21) „… După învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5)… „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Faptele Apostolilor 4, 12) şi aşa mai departe. Procură-ţi o imagine cu moartea, cu Sfânta Cruce sau cu Judecata de Apoi şi aşaz-o într-un loc în care o vei vedea deseori, chiar şi fără să vrei. Adună cărţi şi articole care zugrăvesc în culori vii aceste aspecte şi organizează convorbiri duhovniceşti – dacă ai ocazia – cu cei de aceeaşi măsură cu tine.

Adu-ţi aminte cât mai des de judecăţile fulgerătoare pe care le săvârşeşte Dumnezeu, de accidente prin care a venit într-o clipă moartea, de rudenii care au murit şi de împrejurările morţii lor; imaginează-te pe patul de moarte şi închipuie-ţi că asişti la propria ta înmormântare. Toate acestea lasă o urmă adâncă în sufletul omului dacă el stăruie în ele în vremea rugăciunii; cu ajutorul lui Dumnezeu şi urmând rânduiala de mai sus, vei reuşi să-ţi întipăreşti foarte repede în suflet cele la care ai cugetat. Simţământul pe care ni-l produce în suflet această lucrare trebuie păstrat cât mai mult timp, chiar dacă numai pentru câteva zile; să nu-l alungăm în vremea rugăciunii ci să-l îngăduim să o însoţească, străduindu-ne să-l sprijinim şi să-l înteţim prin scris, citit, convorbire duhovnicească sau alte mijloace. Este bine să impunem minţii noastre să adune laolaltă toate aspectele învăţăturii de credinţă în acelaşi timp sau măcar să le privească unul după altul într-un interval scurt de timp. De altfel, mai rodnică decât orice este citirea cât mai deasă a Simbolului Credinţei şi efortul de a conştientiza toate adevărurile mântuitoare, pe care le cuprinde, în acelaşi timp.

Nevoinţa, încordarea şi silirea de sine ne vor îndruma repede către scopul dorit. Să nu încetineşti câtuşi de puţin ritmul sau să întrerupi această lucrare, ci osteneşte-te şi iar osteneşte-te, chiar dacă ţi se va părea că nu obţii nici un soi de roade. Pot trece ani de nevoinţe şi încordări, care să pară că nu aduc nimic din cele râvnite, şi dintr-o dată, într-o clipă binecuvântată, să i se dăruiască totul lucrătorului celui neobosit din via împărăţiei lui Hristos, de dragul ostenelilor neîntrerupte şi al râvnei sale pline de răbdare.

Vederea unei alte lumi poate întreţine şi înteţi flacăra râvnei prin aceea că oferă un adevărat câmp de acţiune duhului celui osârduitor. „Nu sunteţi din lumea aceasta”, spune Sfântul Ioan Hrisostom, „ci dintr-o alta”; de aceea trebuie să lucrăm în toate ca şi cum ne-am afla în acea altă lume şi pentru aceasta e necesar mai întâi să o vedem, să o cunoaştem. Pe de altă parte, oricine va vedea lumea cea duhovnicească o va păstra pururea în minte ca pe un model desăvârşit, care-l va struni mereu pe calea cea dreaptă, neîngăduindu-i să stea pe loc ori să se abată pe căi lăturalnice. Vederea aceasta este folositoare şi pentru cei ce o percep cu mintea, însă dacă cineva s-a învrednicit de binecuvântata desfătare a inimii din dulceaţa ei, acela va lua pur şi simplu foc de râvna cea după Hristos.

Toţi Sfinţii Părinţi denumesc aceste imagini „spinii ce rodesc virtutea”, pentru că de fiecare dată când ne aducem aminte de ele, fugim repede de toată pricina de păcat. „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale – învaţă Sirah – şi în veac nu vei păcătui”. Proorocul David aduce mărturie: „Mai înainte L-am văzut pe Domnul şi nu mă voi clăti [spre păcat]”. Sfântul Macarie cel Mare şi-a uscat tot trupul, după spusele lui, aducându-şi pururea aminte de văpaia Gheenei. Alţii au plâns fără încetare având în faţa ochilor moartea. Şi există multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi despre aceste subiecte si despre cât de mult încordează duhul omului şi încălzeşte râvna neîncetata pomenire şi cugetare la ele. Cel ce a ajuns să le trăiască este ca unul aflat într-o cumplită primejdie şi este bineştiut cât de mult poate voinţa celui aflat în mare primejdie.

3. Să întreţinem în noi simţămintele care duc la hotărârea cea bună

Toate cele înfăţişate până aici sunt doar pregătirea, condiţiile şi mijloacele încăl/irii râvnei; însă cea mai aprinsă râvnă şi cea mai tare osârdie se zămislesc în noi prin deşteptarea în sufletul nostru a acelor gânduri şi simţăminte prin care, în urma de/meticirii din somnolenţa păcatului, am dobândit râvna cea bună.

La vremea deşteptării prin har din întunericul păcatului te-ai văzut în primejdie de a pieri. Erai în mare strâmtoare şi în cumplită nevoie caută să redobândeşti şi acum sentimentul acela de iminentă primejdie, pentru că într-adevăr aşa este. Întreţine starea aceasta de spaimă şi îngrozire, şi să nu îngădui nici măcar o clipă să se strecoare în minte gândul că primejdia a fost îndepărtată.

Apoi ai renunţat la toate şi te-ai lepădat de bunurile cele trecătoare, năzuind către bunurile cele duhovniceşti, nevăzute, care nu pot fi cunoscute prin simţuri. Le-ai dispreţuit atunci, dispreţuieşte-le şi acum, smulge-te din legăturile materiei şi îndreaptă-te spre lumea nevăzută duhovnicească; spre aceasta să ai pururea aţintită privirea ochilor lăuntrici şi pe ea să te sileşti să o iubeşti.

Te-ai lepădat atunci de slava deşartă, pune-te acum mai prejos de toată zidirea. Ai socotit atunci toate lucrurile ca fiind nimic şi deşertăciune nici acum să nu preţuieşti în vreun fel cele materiale, stricăcioase. Ai renunţat la toate, fii gata să fii despuiat chiar şi de haine.

Ai zdrobit sub călcâie mila de sine – întăreşte-te în hotărârea de a duce cea mai grea cruce, privindu-ţi sinele cel pătimaş ca pe cel mai înverşunat duşman al mântuirii tale.

Ai realizat atunci ce viaţă păcătoasă şi întunecoasă duceai – acum sporeşte cel mai mult în cunoştinţa de sine. Cercetează amănunţit poruncile din Evanghelie şi cunoaşte-ţi lipsurile şi scăderile. A fost aruncată o sămânţă în ogorul sufletului tău – acum ajut-o să crească.

Atunci ţi-ai cunoscut mulţimea vanităţilor şi faptelor nelegiuite şi, văzând că nu poţi să te îndreptăţeşti pentru ele ai fost cuprins de mare mâhnire; acum nu înceta să te arunci fără grai în faţa tronului lui Dumnezeu. Judecă-te şi cântăreşte-te mereu şi în toate fără nici cea mai mică urmă de autoîndreptăţire sau eschivare amăgitoare. Urăşte-ţi propria voinţă, dorinţă şi raţiune. Vezi-te atârnând deasupra iezerului celui de foc, nevrednic de vreo milostivire.

Atunci te-ai ridicat duhovniceşte şi, cu credinţa în Domnul şi nădejdea în ajutorul Său, ai făgăduit să umbli în căile Lui pentru tot restul vieţii, chiar de-ar fi să înduri pentru aceasta cele mai cumplite chinuri. Acum strigă din toată inima: „Sunt vrednic de toată osânda şi munca, dar cunoscând nemărginita iubire de oameni, precum şi setea arzătoare a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, pentru care n-a fost cruţat nici chiar Fiul Lui Cel Unul Născut, nu-mi pierd nădejdea mântuirii mele. Nu ştiu cum, nu ştiu când, dar cred că voi fi mântuit. Numai să-mi dai putere Tu, Doamne, să mă ostenesc în toată viaţa mea, căutându-mi mântuirea şi pe Tine, cu nădejdea că nu-Ţi vei întoarce faţa Ta de la sluga Ta, pentru milostivirea Ta şi pentru rugăciunile celor ce din veac Ţi-au bineplăcut Ţie. Tu, Cel ce cunoşti inimile şi rărunchii oamenilor, mântuieşte-mă!

Acestea trebuie să fie trăirile tale! Ele pot fi numite într-un mod foarte nimerit lucrări specifice vieţii duhovniceşti, pentru că într-adevăr când ele lucrează în suflet se cheamă că viaţa duhovnicească îşi desfăşoară cursul firesc. Când vrei să te dezmeticeşti din nesimţirea unei vieţi păcătoase, opreşte-te la unul din aceste simţăminte. Sfinţii Părinţi vorbesc despre ele, unii despre toate, alţii numai despre unele, dar toţi dau acelaşi sfat duhovnicesc: acela de a sta negreşit într-unul din aceste simţăminte. Cel ce se lipseşte de dogoarea lor se răceşte şi se află în primejdie. El a şi murit deja vieţii duhovniceşti şi probabil va rămâne mereu aşa, adică întru moarte.

Prin urmare, intră înlăuntru, întăreşte-te în vederea lumii duhovniceşti şi începe să-ţi încălzeşti lucrarea vieţii duhovniceşti; sau treci mai întâi la cugetare, pentru ca mai târziu stările acestea să-şi arate efectul lor în simţire. Toate laolaltă contribuie la alcătuirea unei întocmiri mântuitoare a minţii şi a inimii; la ea se ajunge prin lucrările temeinice şi de neînlocuit ale petrecerii lăuntrice şi vederii lumii duhovniceşti. Prima dintre ele îl introduce, iar cea din urmă îl aşază pe om într-o anumită atmosferă duhovnicească, prielnică unei vieţi duhovniceşti arzătoare.
De aceea, se poate spune că este de ajuns să împlineşti cele două lucrări pregătitoare şi viaţa plăcută lui Dumnezeu va spori de la sine. Oamenii se plâng deseori: „inima mea s-a învârtoşat”. Nu e de mirare, din moment ce nu-şi adună mintea şi simţurile risipite şi nu au deprinderea petrecerii lăuntrice. Nu rămân acolo unde se cuvine să rămână, adică în inimă, nici nu cunosc locul ei – şi atunci cum să se afle viaţa lor lăuntrică într-o bună rânduială? Este ca şi cum ai scoate inima din cavitatea ei şi ai pretinde să trăieşti în continuare. Cel ce îşi deşteaptă credinţa lucrătoare, văzând lumea cea duhovnicească şi pe el într-însa, acela nu poate să nu fie într-o continuă stare de frică şi cutremur, iar lucrarea lui nu va lâncezi nicidecum. O dată ce această stare, există deja nu este greu ca mai târziu să i se întipărească în suflet şi alte simţiri.

Spre a ajuta această lucrare, să folosim aceeaşi metodă ca în cazul vederii unei alte lumi – adică să luăm anumite texte din Sfânta Scriptură care zugrăvesc foarte viu şi în puţine cuvinte o stare sau alta; de pildă: „Milostiveşte-Te, Doamne, către poporul Tău…” (loil 2, 17); „împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele…” (Psalmul 37, 5). „El, Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat…” (Romani 8, 32). „Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales…” (Faptele Apostolilor l, 24), şi tot aşa. Şi treci la lucru înarmat cu ele, repetând deseori un text, până când se va întipări înlăuntru.

Nu orice simţământ se dobândeşte întotdeauna cu uşurinţă, ci uneori unul, alteori altul; şi trebuie să ne folosim de asemenea predispoziţii pentru a dobândi cât mai grabnic aceste simţăminte. De pildă, un simţământ vine foarte uşor în timpul rugăciunilor de dimineaţă – fă astfel încât, odată intrat în inimă, să nu-l mai laşi să plece toată ziua.

Deschide-ţi inima şi săvârşeşte lucrarea rugăciunii, priveghind stăruitor asupra mişcărilor ce se desfăşoară în ea. Înveşmântează-ţi acest simţământ în cuvintele Scripturii şi repetă textul. Procedând în acest fel, vei fi cuprins curând pe de-a-ntregul de simţire şi te vei deprinde cu lucrarea duhovnicească. Totuşi, să iei aminte că nu totdeauna este roditoare aşteptarea predispoziţiilor. Uneori trebuie să te pui pe fapte chiar dacă sufletul nu înclină spre cele duhovniceşti, iar alteori, când există vreun simţământ duhovnicesc, trebuie să-l silim să se arate împreună cu altele, pentru că, judecând după dispoziţia sufletească, ne hrănim mai uşor cu un anumit simţământ.

Este de la sine înţeles că cea mai fericită stare duhovnicească este aceea în care sufletul poate gusta deodată din toate simţămintele. Aceasta să fie ţinta căutărilor şi strădaniilor tale de o viaţă. Astfel, de fiecare dată când stai la rugăciune, în timp ce-ţi aduni mintea şi simţurile, pogorându-te înăuntru şi pătrunzând în lumea duhovnicească, încearcă să le deştepţi mai întâi în cugetare, unul câte unul, iar apoi şi în simţire, dacă Domnul Se va milostivi. Este folositor în această privinţă să găseşti o rugăciune care să le cuprindă pe toate şi să o înveţi pe dinafară prin citirea ei de multe ori cu mare atenţie, în Psaltire sunt nenumărate rugăciuni şi oricine îşi poate alege una care se potriveşte mai bine sufletului lui, ştiut fiind că nu toţi ne împăcăm la fel de bine cu una şi aceeaşi rugăciune. Simţămintele sunt exprimate pe scurt şi în Rugăciunea după numărul ceasurilor nopţii şi ale zilei alcătuită de Sfântul Ioan Gură de Aur; însă fără nici o putinţă de tăgadă că nu există mijloc mai de nădejde decât participarea regulată la slujbele Bisericii.

Se vede de la sine cum înlesnesc aceste simţăminte arderea duhului de râvnă. Să se ivească măcar unul şi duhul râvnei se şi încălzeşte, pentru că fiecare dintre ele este ca mădularul unui trup. Duhul râvnei este simplu şi inconfundabil, dar atotcuprinzător. Simţământul începător trebuie să fie frica de Dumnezeu, iar cel de sfârşit – încununarea lucrării noastre – încredinţarea desăvârşită în voia lui Dumnezeu, Cel Care, Bun şi iubitor de oameni fiind, ne mântuie.

Cel dintâi simţământ se naşte din vederea lumii duhovniceşti, în timp ce ultimul ia fiinţă din toate celelalte care urmează lucrarea credinţei. Nu putem afla care sunt diferitele relaţii care se stabilesc între simţămintele unui om, cum depind ele unele de altele şi cum iau naştere, pentru că toate acestea se petrec într-un mod unic la fiecare dintre noi; din această cauză Sfinţii Părinţi au explicaţii şi poveţe foarte variate în privinţa lor. De cele mai multe ori le întâlnim sub forma unor scurte povăţuiri: ai frică de Dumnezeu, priveşte-le pe toate ca deşertăciuni, nu iubi lumea, pune-te mai prejos decât toţi, judecă-te şi osândeşte-te întru toate, vezi-ţi păcatele tale şi nu ale altora, pune-ţi toată nădejdea numai în Dumnezeu. Şi ca o împlinire a tuturor acestora, aruncă-te la picioarele Domnului cu frică şi cu durere şi rosteşte aşa: „Doamne, Cel ce cunoşti toate, mântuieşte-mă şi eu făgăduiesc să mă ostenesc după putere”, în aceasta stă toată puterea şi nădejdea. Cel ce s-a obişnuit să se pogoare cu duhul într-o asemenea stare sufletească, acela a aflat un liman sigur şi plin de pace.

A fi într-un astfel de simţământ este un lucru de foarte mare însemnătate pentru viaţa duhovnicească. Cel ce îl simte se găseşte deja în petrecerea lăuntrică, în inimă, pentru că atenţia noastră este îndreptată spre mădularul lucrător, iar dacă inima lucrează atunci înseamnă că noi suntem în inimă.

Lumea duhovnicească îşi deschide porţile oricui petrece în inimă. De aici se desprinde concluzia că petrecerea lăuntrică şi vederea lumii duhovniceşti sunt premisele încălzirii simţămintelor duhovniceşti şi invers: acestea din urmă le presupun pe cele dintâi şi le pricinuiesc prin propria lor zămislire. Prin împreună-lucrarea unora şi altora sporeşte viaţa duhovnicească.

Cine se află statornicit în simţire are duhul ancorat şi ferecat, iar cine nu are nici o simţire, duhul aceluia pluteşte în derivă. De aceea, în vederea unei mai spornice petreceri lăuntrice, să ne grăbim să ajungem la simţire, fie şi printr-o înrădăcinare silită a acesteia; cel ce vrea să lucreze numai prin nerisipirea minţii, acela să afle că se osteneşte în van – totul se poate nărui într-o clipă. Astfel privite lucrurile nu e de mirare că savanţii, cu toată cultura şi educaţia lor, plăsmuiesc tot felul de vise deşarte şi asta deoarece lucrează numai cu capul.

Nu este nevoie să expunem fiecare pravilă în parte şi nici însuşirile fiecărui simţământ; aceasta constituie obiectul povăţuirilor, lecturilor şi meditaţiilor fiecăruia dintre noi. În scrierile patristice ele sunt înfăţişate în chip fragmentat, de cele mai multe ori, sub formă de capete duhovniceşti. Lucrul de căpetenie pe care îl căutau şi îl povăţuiau şi Sfinţii Părinţi, este să înţelegem întocmirea generală a vieţii duhovniceşti şi să ştim cum să o menţinem. Celui ce a reuşit asta nu-i rămâne decât o regulă: să petreacă înlăuntru şi să primească povăţuire tainică în inimă. Ei numeau învăţătură tainică vederea unui subiect oarecare din lumea duhovnicească sau deşteptarea trăirilor duhovniceşti printr-un cuvânt din Sfânta Scriptură, din scrierile vreunui Sfânt Părinte sau dintr-o rugăciune. Aşa sfătuiesc ei: învaţă aducerea-aminte de Dumnezeu, amintirea morţii, pomenirea propriilor păcate, osândirea de sine – adică conştientizează-le neîncetat şi vorbeşte despre ele în inima ta cu tine însuţi. De pildă: încotro mă îndrept? sau eu sunt vierme şi nu om (Psalmul 21, 6). Toate acestea săvârşite cu atenţie şi simţire adâncă sunt învăţătura tainică.

De aici urmează că toate metodele şi exerciţiile pentru aprinderea şi păzirea duhului râvnei pot fi rezumate astfel: după ce te-ai trezit, pătrunde înlăuntru, aşază-te pe tronul inimii şi, revăzând toate lucrările specifice vieţii duhovniceşti, opreşte-te asupra uneia sau alteia şi petrece acolo fără să ieşi afară. Sau şi mai concis: adună-te în inimă şi săvârşeşte învăţătura cea tainică.

Prin această metodă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, duhul râvnei se va menţine în adevărata sa întocmire, încălzindu-se şi înflăcărându-se după împrejurări. Aceasta este calea lăuntrică; este calea fără ocolişuri către o alcătuire lăuntrică mântuitoare. Cineva poate abandona orice altceva şi să săvârşească această lucrare singură, şi toate vor fi încununate de succes; şi reciproc, cine săvârşeşte orice altceva, dar pe aceasta o lasă, să ştie că nu va vedea nici un rod.

Cel ce nu se întoarce spre lumea lăuntrică şi ignoră această lucrare duhovnicească nu face decât să întârzie în nişte osteneli nefolositoare. Este adevărat că lucrarea aceasta este deosebit de grea, însă este nerătăcitoare şi plină de roade; de aceea, părintele duhovnic trebuie să-şi deprindă cât mai grabnic fiii duhovniceşti cu această lucrare şi să-i întărească în ea. La început îi poate deprinde şi prin lucrarea celor din afară, dar trebuie să treacă neapărat şi la cele lăuntrice şi asta pentru că sămânţa acestei lucrări a fost sădită în timpul convertirii, când au fost trăite toate stările pe care le-am înfăţişat până acum.

Mai rămâne doar să fie explicată ucenicilor, să fie arătată clar însemnătatea ei pentru mântuire şi să fie călăuziţi pas cu pas în făptuirea ei. în aceste condiţii şi lucrarea exterioară va spori repede şi cu mare uşurinţă. Dimpotrivă, fără lucrarea lăuntrică, cea exterioară se va risipi ca un mănunchi de aţe putrede. Legea acestei lucrări spune să nu ne grăbim fără de chibzuinţă, ci să le facem pe toate treptat şi la timpul lor. Lucrarea aceasta trebuie îngrădită cu reguli foarte stricte, fiindcă poate avea ca rezultat o rânduială numai în cele din afară şi nu o ordine lăuntrică a vieţii, care este, de fapt, cea mai importantă. De aceea fără să ţinem seama că există şi astfel de oameni, care trec de la cele exterioare înspre faptele cele lăuntrice, să ascultăm în orice împrejurare de această unică regulă – să ne pogorâm de îndată înăuntrul inimii noastre şi acolo să înteţim flacăra duhului râvnei.

Ceea ce am spus până acum pare să fie ceva de însemnătate şi nu neapărat necesar, însă vei vedea că, ostenindu-te în necunoştinţă de cauză, va trece vreme îndelungată şi nu vei obţine deloc roade. Şi asta se întâmplă din pricina firii nevoinţelor trupeşti. Sunt mai lesne de împlinit şi se transformă cu timpul într-o formalitate, pe când nevoinţa lăuntrică este mult mai grea şi de aceea este împinsă în planul al doilea.

Cel ce se dedă cu totul nevoinţelor trupeşti, neglijându-le pe cele duhovniceşti, se aseamănă celui înrobit de materie şi sufletul său ia chipul materiei, făcându-se rece, nesimţitor şi urât mirositor, îndepărtat din ce în ce mai mult de lumea lăuntrică. Se întâmplă uneori ca unii să renunţe la lucrarea lăuntrică chiar de la început, considerându-se nevrednici de ea şi aşteptând să ajungă la măsura pe care ei o cred potrivită. Dar momentul favorabil trece şi se trezesc că în loc să profite de el, sunt cu totul neputincioşi şi neştiutori, încă o dată spun: lucrarea exterioară nu trebuie nici ea neglijată, fiindcă o ajută pe cea lăuntrică, ci între ele trebuie să existe o împreună-lucrare; de bună-seamă că rolul predominant îl are nevoinţa lăuntrică, fiindcă îi slujim lui Dumnezeu în duh şi ne închinăm Lui în duh şi adevăr. Amândouă să se facă într-o îmbinare desăvârşită, stăruindu-se asupra uneia sau alteia după însemnătatea ei, fără a stingheri în mod nejustificat pe vreuna şi fără a face vreo separare forţată între ele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s