Rânduiala călăuzitoare a unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu


III – Partea a treia – Calea spre mantuire

Rânduiala călăuzitoare a unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu

1. Duhul şi trăsăturile ostenelilor ascetice

Să ne întoarcem puţin înapoi şi cu ajutorul minţii să ne aşezăm înaintea celui care şi-a afierosit viaţa lui Dumnezeu şi a făgăduit să lucreze întotdeauna după voia Lui, spre slava Lui, şi să se îmbogăţească în fapte bune. A făcut el această făgăduinţă, însă, după cum am văzut, firea omului celui vechi i se împotriveşte. Ce poate să facă? Duhul urăşte păcatul, însă sufletul şi trupul se complac în păcat şi se tăvălesc în noroiul patimilor de care sunt înlănţuite. Duhul doreşte bunătatea sau voia lui Dumnezeu, însă sufletul şi trupul lucrează răul cu stăruinţă împotrivindu-se şi scârbindu-se totodată de bine, sau cel puţin nu ştiu cum să-şi lucreze mântuirea.

De aceea cel care mânat de râvnă doreşte să-şi ţină făgăduinţa făcută, să rămână statornic în bine, adică să nu săvârşească fapte rele. Să se împotrivească poftelor trupului şi sufletului şi să se silească a lucra tocmai cele ce nu le sunt pe plac. Sufletul şi trupul nu sunt străine persoanei umane, ci ele o alcătuiesc, aşa încât a te împotrivi lor este aceeaşi lucrare cu a te împotrivi ţie însuţi în cele rele şi a te sili pe tine spre cele bune. Împotrivirea de sine şi silirea de sine – acestea sunt cele două aripi ale râvnei duhovniceşti şi cu ele începe asceza, în lucrarea lor se află toată lupta omului cu sine însuşi, osteneală denumită şi podvig. [în lb. rusă, în original]

Din chiar această clipă a vieţii celei noi, păcătosul care se pocăieşte îşi începe podvig-ul, nevoinţa şi lucrarea sa, se înhamă la jug şi începe să-şi poarte povara. Acest fapt are o foarte mare importanţă şi de aceea soborul tuturor sfinţilor, fără excepţie, spune că singurul drum neabătut către virtute este semănat pururea cu grele suferinţe şi osteneli. Dimpotrivă, uşurătatea şi lipsa strâmtorărilor dau mărturia unui drum înşelător, pentru că „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Cel care nu se trudeşte şi nu are un podvig propriu, acela se găseşte în înşelare. Apostolul zice că cel ce nu rabdă nu este fiu.42
(Nota42: „Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi” (Evrei 12, 8)

Cei înflăcăraţi de râvna cea după Hristos sunt nerăbdători în a împlini osteneala podvig-ului, pentru a se curăţi pe sine de toată patima şi a se înălţa la starea de curăţire duhovnicească a omului de dinainte de cădere, astfel încât să se unească cât mai grabnic şi mai desăvârşit cu Hristos. De bună seamă că, cu cât este mai râvnitor, cu cât este mai aprinsă şi nerăbdătoare dorinţa nevoitorului, cu atât mai curând se petrece unirea cu Hristos.

E acelaşi lucru cu a spune că, cu cât se urăşte şi se scârbeşte şi se împotriveşte luişi mai mult, cu cât mai dârze şi mai hotărâte sunt faptele împotriva iubirii de sine, cu atât mai repede ajunge la desăvârşire.. Astfel, înţelegem că toţi sfinţii care au suit pe culmile desăvârşirii creştine, după deşteptarea prin har s-au supus la cele mai aspre şi mai greu de imaginat nevoinţe – posturi, lipsirea de somn, metanii, privegheri şi retragerea în însingurare – pentru a-şi omorî omul cel vechi. Toate au fost însă făcute cu dreapta socoteală, după povăţuirea harului şi cu mult dor după contemplarea dumnezeieştilor taine, pe care au şi dobândit-o; întreruperile, slăbirile de ritm, destinderea temporară şi mai ales cruţarea de sine nu fac altceva decât să lâncezească sporirea duhovnicească.

Lucrarea ta, a celui râvnitor, aceasta este: nu slăbi în râvnă şi ia asupră-ţi ostenelile fără nici o urmă de şovăire. Ele însă trebuie să fie potrivite cu măsura ta şi cu scopul propus, pentru că există unele ce ajută mai puţin iar altele mai mult la dezrădăcinarea patimilor şi la întipărirea virtuţilor. Din moment ce rolul suferinţelor pentru mântuire este hotărâtor, chiar dacă sunt vremelnice, de ce să te fereşti tot timpul de ele şi să-ţi duci existenţa fără nici o noimă? Lipsa hotărârii celei bune, şovăiala şi moleşeala sunt grele pietre de poticneală.


2. Roadele nevoinţelor ascetice sunt păstrate şi
sporite în noi de harul dumnezeiesc

Acum, când ai luat hotărârea, nu mai sta – treci la treabă. Asta trebuie să faci. Să ai însă mereu în minte gândul că, deşi râvna împreunată cu lipsa cruţării de sine este de folos pentru mântuire, toată izbânda şi roadele ostenelilor şi podvig-urior tale, adică curăţirea de patimi şi sălăşluirea lucrătoare a virtuţilor, nu se datorează râvnei. Roadele acestea duhovniceşti sunt semănate şi se pârguiesc la căldura acestor nevoinţe, dar nu prin ele şi nu din pricina lor, ci din lucrarea harului. „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Corinteni 3, 6).

Aşa cum viaţa duhovnicească încolţeşte prin harul lui Dumnezeu, tot el este cel care o menţine şi o sporeşte: „cel ce a început în voi lucrul cel bun o  va duce până la capăt, până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni l, 6). Cea dintâi sămânţă a vieţii duhovniceşti se zămisleşte la rândul ei din împreună-lucrarea harului cu libertatea, iar sporirea embrionului este strâns legală de sporirea împreună-lucrării acestora. Atunci când penitentul a făcut făgăduinţa de a trăi după voia şi spre slava lui Dumnezeu, el a rostit: „Doamne, dă-mi putere şi mă întăreşte”; acum este necesar să facă la fel, să se încredinţeze cu totul în mâinile Lui cu rugăciunea: „Tu, Doamne, lucrează în mine după voia Ta”, astfel încât prin conştiinţa, voinţa şi propriile noastre lucrări, Dumnezeu să fie „Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13).

De îndată ce omul cugetă să facă ceva în el şi prin el, viaţa duhovnicească adevărată este zădărnicită; chiar dacă nevoinţele sunt nenumărate, nu există sporire şi nici roade adevărate. Apar un soi de roade, care luate fiecare în parte nu pot fi socotite rele, însă privite în ansamblul urcuşului duhovnicesc ele sunt abateri şi întârzieri şi de cele mai multe ori sunt rele, pentru că din ele odrăslesc trufia şi părerea de sine, seminţe ale diavolului, semănate şi lucrate de către el. Astfel, lucrările cele dumnezeieşti se spurcă cu cele diavoleşti şi pierzătoare de suflet.

În loc să-l ridice pe omul deşteptat prin lucrarea sa, harul va fi nevoit să-l cureţe de patima părerii de sine şi să zdrobească toate vlăstarele ei cele blestemate. „Sau nu cunoaşteţi voi singuri bine – zice Apostolul – că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Corinteni 13, 5). Dacă ne-am unit cu Hristos prin Taina Sfântului Botez şi a Sfintei Spovedanii, să ne dăruim Lui, căci facându-şi locaş în noi El, Mântuitorul tuturor, Care pe toate Ie ştie, ne va mântui şi pe noi. Hristos a spus: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Trebuie să credem în El şi să-L rugăm să lucreze în noi, pentru a ne izbăvi de patimi, pentru a întipări în noi virtuţile şi a săvârşi toate cele de folos spre tămăduirea noastră. Aceasta este starea lăuntrică a celui ce se pocăieşte: Tu, Doamne, Cel ce toate le ştii, mântuieşte-mă, iar eu făgăduiesc să lucrez fără de făţărnicie, fără zăbavă şi înstrăinare, toate cele ce sunt în puterea mea!

Cel ce îşi rânduieşte în acest chip starea lăuntrică va fi cu adevărat primit de Hristos, Care Se va odihni în el. Povăţuitorul lui este Dumnezeu, mijlocitorul rugăciunilor lui este Dumnezeu, Cel ce doreşte şi lucrează în el este Dumnezeu, Cel ce aduce roade este Dumnezeu, toiagul lui este Dumnezeu; aceasta este în el sămânţa şi inima cerescului Pom al Vieţii, dar trebuie totodată să aibă şi un zid de întărire atât material, cât şi duhovnicesc. Şi acestea sunt povăţuirea duhovnicească şi pravila.

3. Necesitatea unui părinte duhovnicesc şi a unei pravile

Lăsându-se în voia lui Dumnezeu, cel ce se pocăieşte intră imediat sub îndrumarea Lui şi este primit de El. Cine reuşeşte să facă asta cum se cuvine de la început este călăuzit cu uşurinţă şi repeziciune de harul lui Dumnezeu la desăvârşire.

Însă puţini sunt asemenea creştini; sunt aleşii lui Dumnezeu, care cu o fulgerătoare lepădare de sine s-au încredinţat în mâinile lui Dumnezeu, iar El i-a primit şi i-a purtat după buna Sa ştiinţă spre desăvârşire. Printre ei sunt Sfânta Maria Egipteanca. Sfântul Pavel Tebeul, Sfântul Marcu din Tracia şi alţii. S-au mântuit printr-o lăsare necondiţionată în voia lui Dumnezeu. Sfânta Maria Egipteanca, de pildă, a avut în toate cruntele lupte cu patimile şi poftele o singură rânduială – să se încredinţeze în voia lui Dumnezeu, şi de aceea patimile slăbeau pe atât pe cât ea îşi înăsprea această nevoinţă; a făcut aşa toată viaţa, predându-se necontenit călăuzirii harului şi primind povăţuirea Lui.

Calea aceasta nu a fost însă niciodată şi nici nu va fi pentru toţi nevoitorii, fiindcă ea este hărăzită dintotdeauna vaselor alese ale lui Dumnezeu. Ceilalţi sporesc în viaţa duhovnicească sub povăţuirea unor oameni încercaţi, întărit în credinţa că numai Dumnezeu este Acela Care schimbă inimile oamenilor, penitentul, pentru a avea parte de biruinţă, trebuie să urmeze fără şovăială un povăţuitor sau un părinte duhovnicesc; trebuie să facem astfel deoarece ne încredinţăm prea puţin voii lui Dumnezeu – un neajuns de care suferă majoritatea creştinilor. Până a ajunge la treapta unei depline încredinţări în pronia divină şi sub stricta oblăduire a mâinii înţelepte a lui Dumnezeu, trebuie să creştem duhovniceşte, prin multă încercare şi ispitire; până atunci Dumnezeu nu are un frâu cu care să ne conducă. Fără a împlini această condiţie a unui părinte duhovnicesc – oricine începe să-şi lucreze de capul lui mântuirea cu siguranţă va apuca pe o cale care e foarte primejdioasă şi istoveşte sufletul.

Sfântul Antonie cel Mare, întrebându-se dacă rânduiala lui era spre mântuire, a strigat: „Doamne, arată-mi calea” şi s-a liniştit cu duhul doar atunci când a primit mângâiere. Cel ce porneşte pe calea vieţii duhovniceşti se aseamănă întru totul celui ce face o călătorie oarecare, şi care, neştiind drumul, are nevoie de cineva care să i-l arate. Este înfumurare şi bizuire pe sine să gândeşti că „pot să fac asta eu însumi”; nici rangul, nici multa ştiinţă de carte, nici altceva nu ne pot ajuta. Şi la fel de stăpânit de mândrie şi semeţie este acela care, deşi nu se află în nişte împrejurări speciale şi îi este lesne să afle un părinte duhovnicesc, nu o face, crezând în sinea lui că Dumnezeu însuşi îl va călăuzi, fără nici un alt mijlocitor.

Este adevărat că Dumnezeu ne primeşte şi ne îndrumă către desăvârşire, dar prin mijlocirea unui părinte. Nu duhovnicul ne urcă pe treptele urcuşului duhovnicesc, ci el înlesneşte înălţarea noastră de către Dumnezeu. Aceasta este ordinea firească a lucrurilor, ca Dumnezeu să ne călăuzească, să ne aducă la cunoaştere, să ne curăţească şi să ne spună voia Sa prin intermediul semenilor noştri. Cel lăsat în mâna sfatului său, chiar dacă dă roade, puţine şi pipernicite, se află în mare primejdie, zvârcolindu-se şi căznindu-se în van. Neştiind nevoinţa ascetică şi exerciţiile duhovniceşti şi nici ordinea în care să le lucreze, el se va învârti în loc şi va face tot felul de încercări nereuşite, asemănându-se celui ce trebuie să ridice o greutate în spinare şi nu ştie cum. Din pricina aceasta mulţi începători se împotmolesc, îşi pierd râvna şi se învârtoşează; cea mai mare primejdie însă o constituie tulburarea lăuntrică şi înşelăciunea diavolească.

Înlăuntrul lui zac patimile, poftele şi toate puterile sufleteşti corupte, învăluind totul într-o negură rău mirositoare şi grea. Toţi au acest întuneric lăuntric, într-o măsură mai mică sau mai mare, după mulţimea patimilor. Cât de clară şi de vrednică de crezare este imaginea lucrurilor văzută prin această ceaţă groasă? Celui rătăcit în ceaţă, un pâlc de arbuşti îi poate părea un sat sau o pădure; de aceea, în mod inevitabil, începătorul în viaţa duhovnicească va vedea mult acolo unde nu este de fapt nimic.

Doar cei încercaţi, cu multă experienţă, vor fi în stare să discearnă şi să cântărească aşezarea şi importanţa evenimentelor vieţii duhovniceşti. Dacă cineva este bolnav, cum poate să-şi fie sieşi doctor? Se va pierde pe zi ce trece şi va pieri din pricina părerii de sine, deoarece nici chiar doctorii nu încearcă să-şi vindece propriile boli. Iar primejdia cea mai mare în toate acestea vine de la Satana, care, fiind cel mai plin de trufie din toate făpturile raţionale, se bucură cu răutate când vede oameni călăuziţi întru toate de propria lor părere şi îi târăşte la pierzare. Se poate spune că e singura lui armă, prin care noi îi îngăduim să ne înfrângă şi să ne înrobească.

Cel ce nu se încrede nici un moment minţii şi inimii sale, ci, dimpotrivă, îi descoperă altuia toate gândurile şi sentimentele sale pentru a fi judecate şi cântărite, nu va suferi daune din partea diavolului, chiar dacă acesta îl ţine legat prin vreo lucrare vicleană, pentru că experienţa şi înţelepciunea unuia mai încercat vor risipi înşelăciunea diavolească şi-l vor avertiza de primejdie.

Din această cauză se spune că vrăjmaşul nu se apropie de cei ce au un duhovnic bun, deoarece nu vrea să fie ruşinat iar şi iar şi să-i fie arătate pe faţă toate uneltirile. Stă însă nedezlipit de cei ce se încred în sine şi iau singuri toate hotărârile în viaţa duhovnicească, neascultând de sfatul altcuiva. Vrăjmaşul ticluieşte diferite imagini şi simţăminte, pe care i le seamănă în imaginaţie sau puterea închipuirii şi cu care îl tot ademeneşte, atrâgându-l pe tot felul de poteci întortocheate şi pierzându-l.

Începătorul trebuie să fie convins că acestea sunt motive foarte temeinice pentru care să-şi caute un duhovnic şi să i se încredinţeze. Va fi la adăpost de ura celui rău, fiind apărat de acest scut sau zid de întărire care este povăţuirea duhovnicului, pentru că părintele va da seamă pentru fiul său duhovnicesc şi pentru căderile lui. Şi minunat cu adevărat este faptul că cel ce caută cu inimă sinceră, acela va afla un povăţuitor în toată puterea cuvântului, care, oricine ar fi el, îi va da fiului său sfaturile potrivite la momentul potrivit. Domnul însuşi îl veghează pe cel plin de toată credinţa cea bună în duhovnicul său şi în sfaturile lui. Roagă-te şi Domnul îţi va arăta un duhovnic; lasă-te în mâinile lui şi Domnul îl va lumina pe el să te povâţuiască43.
(Nota43: Mai multe despre povăţuitorul duhovnicesc se află scrise în broşura „Ce ii este de trebuinţă celui care vine la pocăinţă” şi în alte cărţi de acest fel)

Un alt lucru de neapărată trebuinţă pentru un începător ferm în hotărârea sa este pravila. Pravila este o formulare precisă sau o metodă, o formă şi o întărire a unei lucrări, fie ea exterioară sau interioară. Ea stabileşte direcţia şi desfăşurarea întregii călătorii – plecarea, timpul, locul, momentele importante de schimbare a direcţiei şi sosirea. De pildă, cineva trebuie să citească – este un fel de nevoinţă. Regula trebuie să arate precis: ce cărţi şi când să le citească, cât de mult să citească, cum să se pregătească pentru această nevoinţă, cum să înceapă, să continue şi să sfârşească şi cum să folosească conţinutul celor citite. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea, meditaţia sau cu alte nevoinţe. Regulile îmbracă o anumită lucrare, fiind pentru ea un fel de trup. Să aplicăm regula aceasta tuturor puterilor noastre sufleteşti, tuturor roadelor activităţilor noastre, astfel încât să nu săvârşim nimic peste dânsa.

Nevoia unei reguli se impune de la sine. Păşim într-o viaţă cu totul nouă, străină de tot ceea ce ştim, în care nu avem experienţă şi în care nici puterile sufleteşti nu s-au deprins să lucreze. Pentru a ne deprinde cu rânduiala vieţii duhovniceşti şi pentru a ne întări într-o lucrare sau alta, e necesar să avem o regulă a ceea ce trebuie să facem şi cum să facem, aşa cum unui soldat de-abia intrat în armată i se arată cum să ia poziţia de drepţi, cum să-şi ridice arma şi toate celelalte. Fără regulă nu creşte puterea, iar lucrarea se abate pe căi lăturalnice. Dacă începătorul nu are o regulă pentru rugăciune, nu va şti să se roage; dacă nu are o regulă pentru post, nu va şti să postească, şi în general, cine n-are o regulă de urmat, nu va săvârşi nimic în rânduiala, iar viaţa sa va purta pecetea acestei dezordini.

Viaţa, în general, şi mai ales viaţa duhovnicească nu poate să crească şi să sporească în chip uniform, treptat şi armonios fără ajutorul unei reguli. Bebeluşul se înfăşa ca să nu crească diform sau cocoşat; la fel să facem şi cu viaţa duhovnicească – să o înfăşăm în reguli, cu multă chibzuinţă, pentru ca ea să crească curgător şi armonios. Regula pune frâu tuturor pornirilor nărăvaşe, care ar putea să ne abată de la lucrarea noastră şi să strice întreaga aşezare a lucrurilor, mânându-ne într-o direcţie greşită, cum este de exemplu postirea exagerată. O plantă tânără este îngrădită cu nuiele sau legată de una mai viguroasă, pentru ca să poată sta dreaptă şi să crească tot astfel. Cel ce creşte fără nici o regulă este neînvăţat şi neîncercat; nu ştie să facă mai nimic, iar pe cele ştiute le face strâmb. Pe altele le face după pravilă, dar nu la momentul şi locul potrivit.

Acest pericol nu e deloc de neglijat: fără o regulă, fără un sprijin, neînvăţatul se prăbuşeşte şi căderile urmează de îndată. Pentru el, toată lucrarea depinde de prezenţa de spirit, de pricepere şi de dorinţă, însă cum să crezi că acestea sunt nişte temelii statornice, pe care să poţi zidi oricând? Nu poţi avea necontenit aceeaşi prezenţă de spirit, iar priceperea are nevoie de mult sfat şi, în afară de asta, nu este mereu trează şi pătrunzătoare – se poate înşela foarte uşor. Şi arată-mi pe cel care are o dorinţă statornică la nesfârşit. Iată de ce, unde nu este o regulă, se ivesc fără întârziere abaterile, greşelile, omisiunile, întreruperile, pe când regulile au următoarea lucrare: fie că vrei, fie că nu vrei, continuă după regulă şi vei spori, întreruperi nu există ruperi de ritm, iar lucrarea merge înainte. Şi altceva, cum altfel vei putea să-ţi biruieşti bunul plac şi părerea de sine, aceste înclinaţii extrem de primejdioase?44
(Nota 44: Amănunte despre pravilă vezi în broşura menţionată mai sus)

În felul acesta, urmând pravila şi sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, râvnitorul se ncvoieşte, se sileşte, se împotriveşte sieşi, se osteneşte pururea şi se luptă, sporind din zi în zi şi apropiindu-se încet, dar sigur, de desăvârşire prin smulgerea patimilor şi sădirea virtuţilor. Trebuie să se ştie însă că nevoitorul nu este conştient de propriul său urcuş către desăvârşire. Nevoinţele lui sunt pline de sudoare, însă toate ostenelile i se par zadarnice, pentru că nu cunoaşte lucrarea tăinuită a harului. Organul vederii, ochiul, săvârşeşte o lucrare folositoare, pentru că menirea sa este să observe lipsurile şi nepotrivirile nevoitorului; calcă către desăvârşire este tocmai calea către conştiinţa că suntem slabi, orbi, goi şi ticăloşi. Strâns legate de cunoaşterea propriei neputinţe sunt smerirea duhului, durerea şi întristarea pentru păcatele şi necurăţia noastră, pe care le mărturisim înaintea lui Dumnezeu altfel spus, o neîncetată pocăinţă.

Aceste simţăminte de durere şi întristare pentru păcatele noastre sunt semnul unei adevărate nevoinţe, iar cine fuge de ele fuge de adevărata cale a mântuirii. La temelia vieţii celei noi s-a aflat pocăinţa şi ea trebuie să crească şi să se înmulţească împreună cu viaţa cea nouă. Cel ce sporeşte, sporeşte în cunoaşterea păcătoşeniei şi împătimirii sale şi se adânceşte în pocăinţă şi în plângerea păcatelor. Lacrimile sunt semnul sporirii duhovniceşti, iar lacrimile neîncetate prevestesc o apropiată curăţire. Este firesc să fie aşa, din moment ce suntem într-o stare de surghiun, de cădere, de izgonire din casa Tatălui ceresc, şi aceasta numai din vina noastră. Cel ce se află în pribegie se tânguie şi-şi jeleşte locurile natale, la fel face şi cel care a păşit pe calea cea strâmtă şi îngustă: lăcrimează şi se mâhneşte, jinduind să se întoarcă în Ierusalimul cel de sus.

Nevoinţa ascetică este o neîncetată luptă, fie cu dorinţa potrivnică, fie cu lipsa de dorinţă, fie cu un gând, fie cu o patimă sau cu un păcat. Toate aceste lucruri potrivnice întinează curăţia minţii clipă de clipă, şi-i aduc aminte omului că este plin de păcătoşenie şi necurăţie, de care Dumnezeu Se scârbeşte. Are în faţa ochilor priveliştea trupului său plin de miasmele patimilor, iar mintea lui aproape că îşi iese din sine din pricina acestei vedenii. „Pune-ţi păcatele tale înaintea ta”, spune Sfântul Antonie cel Mare, „şi prin ele priveşte spre Dumnezeu”, în sfârşit, desele căderi şi greşelile, care se găsesc din belşug la începători din pricina lipsei de experienţă, a ignoranţei şi uneori a slăbiciunii, îi împovărează conştiinţa cu mult mai mult decât păcatele mari pe care le-a săvârşit în nepăsarea de dinaintea deşteptării prin har.

Este ca un copilaş care se tot poticneşte şi cade în timp ce învaţă să meargă. Căderile cer o curăţire neîncetată, de aceea sunt urmate neapărat de pocăinţă, zdrobirea inimii şi lacrimi. Acesta este motivul pentru care am primit porunca unei pocăinţe neîncetate, de fiecare clipă. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Aceasta se cuvine să fie rugăciunea neîncetată a nevoitorului.

Începătorul, înflăcărat de râvnă şi plin de nerăbdare, îşi pune toate puterile sale în săvârşirea celor mai hotărâte ne-voinţe ascetice, nădăjduind mereu în întărirea şi ajutorul lui Dumnezeu, încredinţându-I-se Lui şi aşteptând izbânda, dar neprimind nici un semn al ei. Se află într-o perpetuă stare de început, călăuzit fiind de un părinte duhovnicesc, îngrădit de reguli şi smerindu-se pe sine neîncetat.

4. Rânduieli pentru începătorul într-ale nevoinţelor ascetice

În duhul şi după rânduiala aceasta, nevoitorul îşi poate începe cu bună nădejde ostenelile care constau în dezrădăcinarea patimilor şi în curăţirea firii întinate de toate patimile şi fărădelegile străine ei. Sufletul este mânat de o râvnă înflăcărată, dar chiar şi cea mai nestăvilită râvnă trebuie îngrădită de un program, astfel încât să lucreze neabătută doar pentru scopul propus. Programul este alcătuit din toate regulile ce îi sunt necesare unui începător într-ale nevoinţelor ascetice, iar punerea în aplicare a lui înseamnă urmarea tuturor acestor rânduieli, fapt a cărui însemnătate a fost arătată mai sus. Părintele duhovnicesc trebuie să cunoască aceste rânduieli mai bine decât oricine altcineva – chiar dacă numai din cărţi şi nu din trăire – şi, chibzuind după măsura şi situaţia fiului duhovnicesc, să le schimbe atât cât se pot ele schimba.

Pentru a şti cum se întocmesc asemenea reguli, să creionăm încă o dată starea de spirit a penitentului, acum proaspăt nevoitor. Duhul dintr-însul a înviat, înnoit fiind de lucrarea harului pogorât prin Sfintele Taine, însă duhul aflat în adâncurile fiinţei lui este numai o mică parte care a fost tămăduită. Este exact ca în cazul unui trup bolnav, din care au fost vindecate doar câteva organe, în toate relaţiile sale cu lumea din afară, în puterile sufleteşti ale omului, în funcţiile trupeşti, în întreaga lui fiinţă zac sumedenie de patimi care n-au murit, ci lucrează. Rostul nevoinţelor este tocmai omorârea patimilor şi a tuturor lucrărilor lor ascunse, readucerea firii în starea de nevinovăţie de la început, astfel încât harul să-şi săvârşească lucrarea dinlăuntru înspre exterior – potrivit cu starea de curăţire a omului – şi cu înţelepciune şi chibzuinţă, treptat, să pătrundă, unul după altul, toate mădularele trupului.

Privind în această lumină, putem să desluşim cu uşurinţă ce este de trebuinţă pentru a întocmi feluritele rânduieli, precum şi firul călăuzitor cu care să le măsurăm şi să le croim. Aşadar: îngrijeşte-te de sămânţa sădită înlăuntrul tău.

Sămânţa vieţii duhovniceşti a fost sădită – îngrijeşte-te de ea cu toată puterea şi râvna; altminteri căldura nevoinţelor nu va mai duce la încolţirea ei şi te vei osteni în deşert. Ai primit Duhul (Sfânt) – să nu-L stingi, să nu-L alungi. Dacă eşti râvnitor din fire, depune râvnă pentru săvârşirea celor bune; veghează peste ceea ce ţi s-a încredinţat, peste ceea ce ai dobândit, căci acesta este bănuţul cu care vei cumpăra comoara. Dacă puţinul acesta s-a pierdut, se pierde totul. Dacă în vremea războiului, oştirile se îngrijesc să-şi întărească poziţiile de luptă, tot la fel stau lucrurile şi în războiul duhovnicesc.

Dezrădăcinează starea pătimaşă prin rânduiala de nevoinţă

Trebuie să dezrădăcinăm starea pătimaşă care s-a înrădăcinat în noi crescând laolaltă cu facultăţile noastre fireşti. Acest amestec este similar diverselor legături ce se stabilesc între elementele chimice, de aceea putem smulge patimile din suflet folosind aceleaşi metode aplicate la ruperea legăturilor chimice. Mai exact, pentru a elibera un element dintr-o legătură chimică, se introduce în ecuaţie un al treilea element, care reacţionează cu primul şi formează o legătură foarte puternică, astfel încât cel de-al doilea element este liber.

Vechea legătură s-a rupt, elementul (al doilea) se îndepărtează, iar elementul nou se uneşte cu primul printr-o legătură foarte puternică, formând un nou compus chimic. Să aplicăm metoda aceasta întregii noastre persoane, puterilor fizice, psihice şi emoţionale, precum şi tuturor funcţiilor înrobite de patimi, prinse în legătura păcatului, silită şi străină firii noastre e necesar să aflăm acel element înrudit firii noastre care să formeze cu puterile şi funcţiile noastre specifice o legătură trainică. De îndată ce noul element se contopeşte cu chipul nostru lăuntric, ne eliberăm din legătura silită a păcatului şi începem un nou şi firesc mod de viaţă. Acel element este tocmai pravila după care ne vom rândui ostenelile şi îndeletnicirile de orice fel, aplicată puterilor noastre. Păşind pe calea mântuirii sub îndrumarea acestor reguli şi păzind cu străşnicie comoara lăuntrică a harului Duhului Sfânt care se îmbină cu ele şi cu puterile noastre fireşti, ne vom umple din ce în ce mai mult de Duhul. Odată găzduită în suflet, flacăra Duhului este mult mai slobodă să lucreze după înţelepciunea ei mântuitoare şi cu cât necurăţia şi întinăciunea patimilor sunt arse mai repede, cu atât mai strălucită şi mai curată se va arăta firea noastră.

Nevoinţa ascetică a împotrivirii de sine

Prin aceste două chestiuni pe care le-am explicat mai sus se stabilesc trăsăturile generale ale nevoinţei ascetului sau, ceea ce este acelaşi lucru, ale luptei cu sine, cu firea îndărătnică a omului vechi. Am putea foarte uşor să ne mulţumim cu cele scrise până aici, dacă patimile vrednice de tot dispreţul pe care le-am biruit ar înlesni întipărirea virtuţilor prin părăsirea de bunăvoie a firii noastre, însă pe de o parte din cauza firii îndărătnice a păcatului, iar pe de alta din cauza puterii pe care o capătă fie de la începătorul răutăţii – adică de la diavol , fie de la adunătura lucrurilor strâns legate de patimile pe care le-am părăsit, adică de la lume, o patimă nu acceptă sub nici un chip să depună armele şi să se lase înfrântă, părăsind în mod paşnic arena războiului duhovnicesc.

Chiar atunci când am izgonit-o din suflet şi pare moartă şi neprimejdioasă, se ridică iarăşi, înteţindu-şi războiul, încercând insistent să se întoarcă în fostul ei sălaş, adică să înrobească iar sufletul. Din aceste motive nu ne putem rezuma numai la cele două activităţi descrise mai sus, ci trebuie neapărat să ducem o luptă directă cu patimile şi să le biruim în noi înşine, în rădăcinile lor şi în fortăreţele lor. Pentru a stabili rânduielile călăuzitoare, este necesar să privim şi în ansamblu şi în detaliu războiul duhovnicesc, lăuntric. Aceasta este nevoinţa ascetică a împotrivirii (faţă) de sine.

Rânduieli privind păstrarea ordinii lăuntrice a vieţii duhovniceşti

Toate rânduielile trebuie să aibă ca scop menţinerea râvnei lăuntrice şi a duhului vieţii duhovniceşti. Practică asceza şi urmează pravilele care îţi vor împrospăta puterile sufleteşti secătuite şi vor înăbuşi şi mortifica patimile. Toată această lucrare trebuie să se sprijine pe trei rânduri de reguli:
l) Reguli privind păstrarea râvnei lăuntrice;
2) reguli pentru exersarea în lucrarea virtuţilor sau pentru silirea de sine;
3) reguli necesare în războiul cu patimile, adică în nevoinţa împotrivirii de sine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s