Regulă pentru lupta cu patimile sau despre începutul împotrivirii de sine

VII – Partea a treia – Calea spre mantuire


Regulă pentru lupta cu patimile sau despre începutul împotrivirii de sine

1. Războiul cu patimile şi poftele

Respectarea rânduielii pe care am înfăţişat-o este un mijloc puternic pentru dezrădăcinarea patimilor şi pentru curăţirea şi îndreptarea noastră, împlinind-o de bună-voie şi cu toată luarea-aminte, omul curmă patima prin însăşi faptul că o înstrăinează, neîngăduindu-i să se hrănească cu ceva, şi prin aceea că ia asupră-şi jugul rânduielilor amintite mai sus de întărire în bine a tuturor puterilor şi lucrărilor sale. Atunci patimile sunt înăbuşite şi-şi micşorează războiul, ca o lumânare sub un vas de sticlă. Şi totuşi nu trebuie să rămânem doar la această lucrare.

Regulile sunt leacuri pentru tămăduirea puterilor noastre corupte şi înrobite de patimi. Puterea care zace în cele rele trebuie să lucreze acum binele. Din pricina aceasta este cu neputinţă să nu dăm peste rău la începutul lucrărilor bune, în timpul primelor mişcări ale puterilor noastre. Este imposibil să fii în acelaşi timp şi bun şi rău şi, dacă de la noi se cere să fim drepţi, fără vreo întinare a răutăţii păcatului, atunci trebuie să aruncăm afară răul din fiecare lucrare, astfel încât să începem a săvârşi numai faptele dreptăţii. Astfel, în strânsă legătură cu ocupaţia potrivită şi nemijlocită a puterilor noastre fireşti trebuie să existe şi o lucrare indirectă, menită a zdrobi tot răul şi patimile ce ne înrobesc, lucrare cunoscută şi sub numele de războiul cu patimile şi cu poftele.

Întărirea şi sporirea noastră lăuntrică în duhul nevoinţelor ascetice se dobândeşte doar prin luptă şi încleştare, prin biruirea ispitelor. Cine oare a devenit postitor fără să se războiască cu pântecele său sau cine a dobândit credinţa cea simplă şi curată a copiilor fără a birui părerea de sine şi trufia minţii? Această luptă nu se aplică numai unui anumit lucru, ci întregii game de lucrări înrudite între ele, de la lepădările cele lăuntrice şi până la plecarea definitivă din lume. Pretutindeni este luptă; de aceea, regula prescrisă, fiind şi cea care înnoieşte şi împrospătează puterile şi firea noastră, este şi câmpul de desfăşurare al unui necontenit război duhovnicesc. Nimiceşte tot ceea ce parazitează puterile sufleteşti şi trupeşti şi ele îşi vor recăpăta lucrarea lor firească; curmă şi înlătură răul şi vei vedea binele. Ascetismul este o neîncetată biruinţă.

2. Alegerea şi iubirea de bunăvoie a binelui este o armă de nădejde

Putinţa de a exista şi temelia tuturor biruinţelor asupra păcatului este mai întâi biruinţa asupra sinelui nostru – prin frângerea voii proprii, prin lăsarea în voia lui Dumnezeu şi prin respingerea înverşunată a tot ceea ce poartă pecetea păcatului. Acum se nasc dezgustul faţă de patimi, ura şi scârba fală de păcat, care sunt resurse de nădejde în lupta duhovnicească şi alcătuiesc o întreagă armată. Unde acestea nu sunt prezente, lupta este deja în mâinile duşmanului, însă unde sunt prezente, biruim adesea fără nici un fel de luptă. Din acestea înţelegem că punctul de plecare al lucrării corespunzătoare este omul lăuntric; aici este punctul de început al războiului nevăzut, numai că dintr-o altă parte. Conştiinţa şi voinţa liberă înclină spre partea binelui şi ajung a-l iubi şi biruie astfel prin ură şi scârbă toată lucrarea cea rea şi patimile, mai cu seamă pe acelea în care zac ele însele. În aceasta stă prefacerea sau smulgerea din legăturile pătimaşe.

De aceea printre puterile care se luptă cu patimile sunt şi raţiunea sau duhul – tronul conştiinţei şi al libertăţii – duhul fiind susţinut şi întărit de har. Prin har se revarsă lucrarea tămăduitoare către puterile firii noastre, ajutată fiind, după cum am văzut, de nevoinţele ascetice; prin har se revarsă duhul de biruinţă către patimi pentru a se război cu ele; şi invers: când patimile dezlănţuie atacul, se năpustesc direct asupra minţii sau duhului, adică asupra tronului conştiinţei şi libertăţii; acestea două sunt sălăşluite în templul nostru lăuntric şi spre acela vrăjmaşul îşi aruncă săgeţile sub chipul patimilor, împresurându-l prin folosirea vicleană a însuşirilor fireşti sufletului şi a simţurilor trupeşti. Şi atâta vreme cât conştiinţa şi libertatea sunt neatinse – cu alte cuvinte – câtă vreme sunt de partea binelui, oricât de înverşunate ar fi atacurile, biruinţa e a noastră.

Cu toate acestea, nu înseamnă că toată puterea de a birui vine de la noi – ea doar arată ce se datoreşte nouă. Reduta luptei duhovniceşti este duhul cel înnoit, iar puterea cea biruitoare care ne duce la izbânda asupra patimilor este harul. El este cel care zideşte în noi un lucru şi surpă un altul, însă subliniem încă o dată, numai prin duh, prin conştiinţă şi libertate. Ostaşul se lasă cu totul în mâinile lui Dumnezeu, strigând, plângându-se de vrăjmaşii săi şi urându-i, iar Dumnezeu în şi prin el îi izgoneşte şi-i zdrobeşte, „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, spune Domnul, Eu am biruit lumea.”(Ioan 16, 33). „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13), mărturiseşte Apostolul, tocmai pentru că fără El nu putem face nimic.

Cel ce vrea să biruie de unul singur va cădea negreşit în patima cu care se războieşte, sau cel puţin în vreo fiică a ei, pe când dându-se cu totul pe sine lui Dumnezeu, trece de la o înfrângere totală la o biruinţă desăvârşită. Nu înseamnă nicidecum că noi nu ne-am împotrivi patimilor, ci că, deşi ne opunem din toată puterea, biruinţa sau izbânda nu vor fi ale noastre – dacă se petrec, ele sunt ale lui Dumnezeu. Prin urmare, împotriveşte-te şi luptă-te din toată fiinţa ta, dar nu uita să-ţi aşterni toate scârbele şi mâhnirile la picioarele Dumnezeului Celui viu, Care spune: Eu sunt cu tine în ziua cea rea – să nu te temi.

3. Să ne cunoaştem mai bine duşmanii pentru
a şti mijloacele potrivite de dezrădăcinare a patimilor

Spuse fiind acestea, apare întrebarea: cum trebuie să acţioneze acum un om sau, în general, ce mijloace sunt potrivite pentru a stârpi patimile? Pentru a răspunde, e necesar să trecem încă o dată în revistă toţi duşmanii cu care ne luptăm, precum şi înfăţişările pe care le iau şi felul în care acţionează; această lucrare ne va da o idee şi despre natura confruntării cu ei. Victoria în luptă depinde foarte mult de o privire de ansamblu.

În viaţa duhovnicească nu există sporire fără luptă, pentru că patimile noastre sunt încă vii şi capătă multă putere de la lumea aceasta văzută, deşartă şi de la puterile întunericului care o conduc. Acestea sunt izvoarele din care răsar mişcările potrivnice ce se războiesc cu binele din noi.

Omul este în întregime robit de patimi până în clipa deşteptării prin har, când duhul, umplându-se de râvnă, se curăţeşte; însă sufletul şi trupul rămân în continuare în stăpânirea patimilor. Odată începută lucrarea de curăţire şi tămăduire a lor, sufletul şi trupul opun rezistenţă şi se luptă pentru supravieţuire cu duhul care le strâmtorează; împotrivirea lor se săvârşeşte cu ajutorul puterilor sufleteşti şi trupeşti care atacă duhul, pentru că prin el ele sunt îndepărtate. Câteodată însă se produc mişcări îndreptate nemijlocit împotriva duhului – acestea sunt săgeţile de foc pe care vrăjmaşul le aruncă, prin urzeala nespus de vicleană a poftelor trupeşti şi a simţămintelor, spre deţinutul ce scapă din închisoarea sa. Deşi există o parte din noi care este teafâră şi nevătămată, simţim de-a lungul întregii noastre vieţi că atacul patimilor şi poftelor continuă fără întrerupere, cu o deosebită evidenţă.

1) În trup: Maica şi izvorul tuturor patimilor este plăcerea trupească sau dezmierdarea trupească, de care se leagă direct vârtejul vieţii trupeşti şi al desfătării simţurilor. Oriunde se află acestea, se găsesc şi pofta împreunării, lăcomia pântecelui, iubirea de plăceri, lenea, odihna trupească fără trebuinţă, preacurvia, vorba multă, uitarea, nesimţirea, tulburarea, alergarea după multe, râsul nebunesc, grăirea în deşert, îndulcirea cu închipuiri şi năluciri, neînfrânarea de la plăceri şi toate chipurile de satisfacere a poftelor trupului.

2) În suflet: a) în partea raţională: părerea de sine, bizuirea pe propria raţiune, hula, îndoiala, îngâmfarea, trufia, iscodirea, întunericul gândurilor, ieşirea din minţi, b) în partea poftitoare – voia proprie, nesupunerea, iubirea de stăpânire, cruzimea, bucuria nesocotită, bizuirea pe sine, zgârcenia, cârtirea, iubirea de arginţi, asuprirea, c) în partea mânioasă: patimile care tulbură pacea şi liniştea inimii sau feluritele plăceri sau neplăceri: mânia, invidia, ura, furia, răzbunarea, osândirea, dispreţuirea, slava deşartă, ambiţia deşartă, mândria, plictiseala, întristarea, mâhnirea, deznădejdea, bucuria, încântarea, temerile, speranţele, aşteptările.

Născătoarea tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti este iubirea de sine

Maică, rădăcină şi izvor al tuturor acestor patimi sufleteşti şi trupeşti este iubirea de sine sau. egoismul, care, deşi înfrântă sau izgonită la început, atacă deseori, purtând război înverşunat împotriva duhului fiind ascunsă sub veşmântul unei patimi sau alta. Iubirea de sine dimpreună cu toată armata de patimi alcătuiesc omul cel trupesc, care intră de acum în stricăciune – şi sunt chiar acea „altă lege în mădularele mele” (Romani 7, 23), despre care vorbeşte Apostolul şi care întotdeauna luptă sub o formă sau alta împotriva legii duhului. Sfinţii Părinţi, dorind să nu risipească atenţia şi concentrarea luptătorului duhovnicesc – creştinul, s-au străduit să ia urma fiecărei patimi şi să o urmărească până la rădăcină, pentru a lămuri unde trebuie să lovească. Pentru aceasta, au aşezat lângă iubirea de sine trei patimi ca fiind fiice ale ei: iubirea de plăceri, iubirea de argint şi mândria, iar din acestea trei ies alte cinci. Oprindu-se aici, Sfinţii Părinţi descriu atacurile acestor patimi şi ne învaţă cum să luptăm cu ele. Cel ce a stârpit iubirea de plăcere prin mânia faţă de sine, iubirea de argint prin neagonisire şi mândria prin smerenie, acela a stârpit iubirea de sine, nimicindu-i odraslele decât luptându-te direct cu ea.

Uitarea lui Dumnezeu duce la alte păcate

Toate acestea se petrec în suflet şi în trup, însă nici duhul, deşi înviat sau mai degrabă pe cale de a fi înviat, nu e ferit de loviturile vrăjmaşului, care sunt foarte primejdioase, pentru că ameninţă roadele vieţii şi pentru că de cele mai multe ori trec nebăgate în seamă din pricina subţirimii şi profunzimii lor. La fel se întâmplă cu sufletul şi cu trupul; printr-un întreg arsenal de manevre şi stări sufleteşti potrivnice, este atacată toată alcătuirea lăuntrică a vieţii duhovniceşti, întunecând-o şi biruind-o. De aceea se întâmplă deseori că, în loc să fim adunaţi şi în petrecere lăuntrică, suntem într-un fel izgoniţi şi împinşi cu multă putere dinspre înlăuntru spre simţuri. Nu avem nicidecum lucrările petrecerii lăuntrice – atenţie, trezvie şi paza simţurilor – ci suntem copleşiţi de întunecarea gândurilor, de răvăşire lăuntrică, tulburare zadarnică, slăbiciune, uşurătate, delăsare, poftă nesocotită, obrăznicie, înrobire, alipire pătimaşă, inimă rănită, în locul sălăşluirii unei depline cunoştinţe a lumii duhovniceşti, se învârtoşează uitarea de Dumnezeu, de moarte, de judecată şi de orice altceva din cele duhovniceşti.

Deoarece conştiinţa este cel mai însemnat lucru care susţine petrecerea lăuntrică, când ea se întunecă, toată lucrarea lăuntrică se surpă; aceasta trage după sine dispariţia simţământului de frică a atârnării de Dumnezeu şi sălăşluirea lipsei de frică; în loc să alegem şi să preţuim cele duhovniceşti, ne cufundăm în uitare şi nepăsare faţă de ele; nu ne lepădăm de toate, ci ne tot cruţăm şi ne menajăm: «de ce să mă chinui?!». Ne cuprinde nesimţirea de sine şi inima se împietreşte în loc să fie străpunsă de durere şi de căinţă pentru păcate. Credinţa în Domnul se perverteşte în îndreptăţire de sine, iar râvna se stinge luându-i locul răceala, toropeala şi lipsa discernământului, în fine, în locul încredinţării în voia lui Dumnezeu, le facem pe toate după voia proprie.

Ispite foarte subţiri hrănite de lume şi de diavol

Diferitele simţăminte care atacă voia liberă şi conştiinţa fie curmă de tot, fie împuţinează curgerea vieţii noastre duhovniceşti, punându-ne în mare primejdie, în împrejurări ca acestea ajutorul venit din afară este extrem de necesar. Uneori, creştinul nu îşi dă seama de aceste mişcări ispititoare, pentru că ele fac parte din procesele raţionale subţiri. Patimile trupeşti şi sufleteşti sunt mai grosiere şi mai uşor de identificat, cu toate că şi printre ele sunt unele subţiri, cum ar fi dezmierdarea trupului, părerea de sine sau tăgăduirea; este foarte uşor să vorbim despre ele şi le înţelegem lucrarea, însă când se manifestă în fapt sunt greu de recunoscut.

Aceasta este hoarda de vrăjmaşi care încearcă clipă de clipă să stingă flacăra vieţii celei noi şi potrivnice păcatului. Omul se aseamănă, de-a lungul întregii sale vieţi, cu cel ce merge pe marginea unei mlaştini, putând să cadă în ea în orice moment. Când te afli pe cale, păşeşti cu grijă, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău.

Poate că toate aceste mişcări ale păcatului – având în vedere petrecerea lăuntrică săvârşită, prin lucrarea duhului, după noi reguli şi o nouă rânduială – n-ar fi atât de vătămătoare pentru noi dacă n-ar fi susţinute şi înteţite de părinţii lor, aflaţi în imediata vecinătate – lumea şi diavolii.

Lumea este rodul patimilor, al patimilor care trăiesc în oameni, obiceiuri şi rânduieli. Atunci când intrăm în contact cu vreo parte sau alta a lumii este cu neputinţă să nu deschidem şi mai mult rănile lăuntrice sau să nu aţâţăm patimile, din pricina asemănării şi duhului de împreună-lucrare ce există între ele şi lume. Iată motivul pentru care oricine trăieşte în lume este înrobit de ea, din pricină că ea îi aţâţă patimile lui lăuntrice, potrivit cu impulsurile care-l călăuzesc şi cu ispitele la care cedează.

Lumea are îndeosebi puterea de a stârni şi de a aţâţa; lucrarea aceasta îi aparţine cu precădere. Şi puterea ei vine din înfăţişarea şi desfăşurarea ei ademenitoare, din puterea de a ispiti – simţământul abandonării şi al lipsei de răspundere în mijlocul unei mulţimi; peste tot numai obstacole, replici ironice, ridicularizare, dispreţ, risipire, chinul faptelor nelegiuite. Acestea sunt urmate de asuprire, prigoană, mânie, pervertire şi tot soiul de întristări.

Diavolii, ca începători a toată răutatea, îi împresoară pe oameni cu cetele lor şi-i învaţă fiecare păcat, făcându-şi nelegiuita lucrare prin trup, mai ales prin simţuri şi prin acel element unde sufletul şi ei înşişi se sălăşluiesc. Iată de ce ei pot fi socotiţi începători şi aţâţători ai tuturor patimilor şi atacurilor răutăţii. Se află însă între toate păcatele pe care le-am amintit şi unele pe care numai diavolii au fost în stare să le nască şi să le împrăştie în lume, firea umană, cu toată stricăciunea şi împătimirea ei, nefiind în stare de aşa ceva. Acestea sunt gândurile de hulă – îndoiala, necredinţa, răzvrătirea, întunecarea minţii, feluritele forme de înşelare şi în general toate înclinaţiile pătimaşe care pun stăpânire pe noi; de pildă: pofta împreunării de nestăpânit, ură încăpăţânată până la moarte etc. Pe lângă aceste urzeli nevăzute ale dracilor, există şi atacuri vădite din partea lor şi pe acestea le simţim prin trup: tot soiul de năluciri, care merg până într-acolo încât pun stăpânire pe trup. Pentru a afla mai multe despre înşelarea diavolească este folositor să citim vieţile Sfinţilor Nifon, Spiridon şi alţii.

Acestea sunt toate posibilităţile prin care poate fi atacat – şi din interior şi din afară – omul cel nou. Cei care priveghează la ei înşişi depun mărturie că nu trece nici măcar un minut fără a primi loviturile uneia sau alteia dintre aceste mişcări potrivnice vieţii duhovniceşti. Este o situaţie de neînlăturat; pentru că vedem cum cel ce năzuieşte spre lumea lăuntrică şi râvneşte să facă binele este înconjurat din toate părţile de puteri vrăjmaşe. Este scufundat în ele ca în adâncul mării. Pe deasupra, pentru a birui în luptă, el nu trebuie numai să cunoască oştirile vrăjmaşului, ci şi să ştie cum atacă ele.

Să ne imaginăm chipul omului în vremea întoarcerii spre Dumnezeu: este cu totul întors spre înăuntru, într-o altă lume; există şi lucrează diferit, în mintea sa sunt subiecte duhovniceşti, în intenţiile sale – fapte ale dreptăţii. Asta înseamnă că a părăsit tărâmul patimilor şi poftelor. Mai târziu, când sunt întocmite şi aplicate regulile şi rânduiala cea tămăduitoare, se poate vedea că se sălăşluieşte pe de-a-ntregul în tărâmul luminii duhovniceşti, că este sfânt. Duhul săvârşirii pătimaşe şi păcătoase a dispărut cu totul din atenţia sa, acoperită fiind („săvârşirea” – n. tr. rom.) de reguli. Patimile îşi ridică vocea rareori, apoi se cufundă din nou în umbră, intrând sau nu în atenţia noastră. Se arată doar ochiului lăuntric, amintindu-ne că există, având doar dorinţa ca noi să ne ocupăm timpul cu ele, să ne gândim la ele, să le contemplăm.

Prin urmare, înfăţişarea sub care ne apare cel mai des vrăjmaşul este gândul. Când vrăjmaşul reuşeşte să ne umple mintea cu gânduri de hulă, se poate spune că deja a dobândit ceva. De cele mai multe ori, el poate să prăznuiascâ de pe acum victoria, pentru că după gând urmează consimţirea dorinţei, iar după ea vine hotărârea de a săvârşi – acesta este deja un păcat şi o cădere. Pornind de la aceste adevăruri, Sfinţii Părinţi, luând aminte la ei înşişi, la formele şi intensităţile atacurilor şi a ispitirii, au împărţit lucrarea păcatului astfel: bântuiala, momeala sau atacul gândurilor rele, unirea sau consimţirea, îndulcirea, pofta, patima, învoirea de a-l face, hotărârea şi apoi săvârşirea în sine. Toate aceste trepte lucrează uneori unele după altele, alteori izolat, o treaptă sau alta lucrând separat şi afară din înşiruirea celorlalte, cu excepţia hotărârii, care este un act direct, precedat întotdeauna de consimţire şi de învoirea voinţei de a săvârşi păcatul. Până nu se întâmplă aceasta, curăţia este neatinsă, iar conştiinţa neîntinată.

De aceea, toate mişcările premergătoare săvârşirii propriu-zise a păcatului pot fi definite printr-un cuvânt – gândul. El poate fi simplu firesc sau împreunat cu un gând pătimaş, ce momeşte spre păcat şi gâdilă poftele; pentru că el apare în noi fie ca un gând simplu o simplă închipuire a unui lucru păcătos – fie ca o poftă, o dorinţă sau o ispitire, fie ca o patimă sau înclinaţie pătimaşă. Toate acestea amăgesc şi ispitesc mintea sau duhul către ceva păcătos sau pătimaş, însă atâta vreme cât mintea nu consimte să stea de vorbă cu ele, cât se luptă cu ele de fiecare dată când se ivesc până le izgoneşte, nu este rău sau păcat.

Graniţele câmpului de luptă

Acestea sunt limitele câmpului de luptă – de la ivirea gândului, poftă, patimă şi atracţie până la dispariţia şi ştergerea celor mai mici urme ale acestora. Către acestea se îndreaptă toate regulile războiului duhovnicesc, într-adevăr, lumea lucrează din afară, la fel ca Satana; însă rezultatele ispititoare ale lucrării ei nu pot ajunge la conştiinţa noastră decât printr-unul din acestea trei, pentru că toată grija lor este să zguduie toată buna alcătuire lăuntrică şi să o pervertească înspre ele. Îşi folosesc toată viclenia în acest scop, astfel încât ei nu aplică o metodă sau anumită lucrare asupra noastră, ci ne creează o stare de spirit, pe care ei.vor s-o aprindă şi s-o înteţească în noi, cum că toate lucrările – care ne duc în cele din urmă la păcat – sunt de mare trebuinţă şi nepreţuite în viaţa noastră. De pildă, în timpul prigoanelor şi suferinţelor, un om este sănătos, dar îi vin gânduri de cârtire, de deznădejde sau de a se lepăda de virtute.

Aşadar, acesta este ultimul cuvânt referitor la războiul duhovnicesc: indiferent de ceea ce te aţâţă la păcat, întoarce-ţi toată atenţia şi puterea către însuşi păcatul – începe de la el şi luptă-te. Această regulă este de o importanţă covârşitoare, pentru că te va ţine înlăuntru – şi astfel vei căpăta întărire -şi, într-o anumită măsură, în afară de orice primejdie. De aceea regulile Sfinţilor Părinţi sunt îndreptate împotriva gândurilor, patimilor şi dorinţelor, fiind adaptate la însăşi firea acestora.

Cauzele nici măcar nu sunt pomenite, sau, dacă sunt, nu se dă prea mare importanţă în această privinţă şi nici nu se face o deosebire între ele. Pentru că lumea, diavolii şi pofta trupului pot şi chiar stârnesc fiecare în noi una şi aceeaşi patimă, dar asta nu înseamnă că ea va căpăta din surse diferite însuşiri diferite. Prin urmare, toată luarea-aminte a nevoitorului trebuie aţintită înspre înlăuntru – spre gânduri, dorinţe, patimi şi înclinaţii. Atenţia să fie concentrată mai ales asupra gândurilor, pentru că inima şi voinţa nu sunt atât de iuţi ca gândurile, iar patimile şi poftele rareori atacă singure – de cele mai multe ori sunt odrăslite din gânduri. Din acestea putem desprinde următoarea regulă: taie gândurile şi vei tăia lucrarea păcătoasă.

4. Regulile războiului duhovnicesc

Dintre toate regulile războiului duhovnicesc care alcătuiesc codul de luptă al creştinului, unele sunt menite să vestească atacurile, altele înlesnesc un deznodământ al luptei cât mai rapid şi mai încununat de biruinţă, altele asigură o întărire şi o statornicire a roadelor victoriei, iar altele vindecă cu repeziciune răul loviturilor primite în luptă.

Toate acestea pot fi împărţite în trei grupe:

1) reguli de urmat înaintea luptei;

2) reguli de urmat în timpul luptei;

3) reguli de urmat după luptă.

Înaintea luptei

Înaintea luptei oşteanul trebuie să se poarte în aşa fel încât fie să respingă atacurile ce sunt pe cale să vină, fie să poată să le vadă de la prima mişcare, fie să-şi asigure o biruinţă înainte de vreme. De aceea, se cuvine mai întâi de toate să restrângă aria de manifestare a mişcărilor păcătoase şi să le îngrămădească pe toate într-un loc, căci făcând aşa nu numai că îi va veni mult mai uşor să observe răzvrătirea lor, dar va şti mult mai precis încotro să-şi îndrepte forţele.

1) Semnele exterioare ale stăpânirii păcatului sunt îndeobşte acestea: din cuibul pe care şi l-a făcut în centrul vieţii duhovniceşti – inima – păcatul pătrunde în suflet şi trup prin toate funcţiile lui, ajungând pe urmă în toate legăturile exterioare ale omului şi în cele din urmă îşi azvârle vălul întunecat peste toate cele dimprejur. Acum, deşi este izgonit din adâncurile inimii, încă mai dă târcoale ameninţător prin împrejurimi, hrănindu-se cu ce s-a hrănit dintotdeauna. Chipurile, lucrurile şi împrejurările pot foarte uşor să stârnească şi acum gândurile pătimaşe pe care omul le alipea de ele când lucra păcatul.

Luptătorul înţelept trebuie acum să se ferească de aceste surse de provizii din care se poate hrăni duşmanul, în vederea acestui lucru, el trebuie:
a) să-şi revizuiască întreaga purtare exterioară, să-i dea o nouă înfăţişare, un nou suflu, să calculeze altfel timpul rânduit pentru lucrările ei şi aşa mai departe, toate acestea căutând a le săvârşi în duhul noii vieţi;

b) Să-şi drămuiască timpul astfel încât să nu treacă nici o oră fără o îndeletnicire folositoare. Pauzele dintre diferitele activităţi trebuie umplute cu ceva şi trebuie să fie ceva care ajută la omorârea păcatului şi întărirea duhului. Oricine se poate convinge cât de folositoare sunt anumite podvig-uri trupeşti pentru îndepărtarea înclinaţiilor potrivnice;

c) Să-şi ţină în frâu simţurile, mai cu seamă ochii, urechile şi limba, care sunt cele mai rapide transmiţătoare ale păcatului din inimă spre exterior şi din afară în inimă;

d) Să caute „înlocuitori” duhovniceşti pentru fiecare din lucrurile cu care este nevoie să vină în contact – obiecte, persoane, întâmplări; şi mai ales să îşi umple tot perimetrul în care îşi desfăşoară viaţa cu lucruri care îi înalţă sufletul, astfel încât prin această vieţuire în afară omul să trăiască într-un fel de şcoală a Dumnezeirii. În general trebuie să ne aranjăm mediul nostru exterior în aşa fel încât, pe de o parte, să nu stârnească prea mult atenţia, scutindu-ne de prea multă vâlvă în jurul propriei persoane, iar pe de altă parte nu numai să ne facă imuni la atacurile neaşteptate ale păcatului, ci şi să hrănească şi să întărească viaţa cea nouă ce se zămisleşte în duh. În asemenea împrejurări, păcatul va fi cu totul înlăturat din afară şi nu va mai primi hrană şi sprijin de la vechea sa sursă.

2) Dacă luptătorul îşi foloseşte în afară toată puterea pentru a se păstra în starea pe care i-a adus-o prima victorie, adică dacă va aprinde neîncetat acele simţăminte şi dispoziţii care s-au născut în el, atunci păcatul va fi izgonit dinlăuntru şi va rămâne pentru totdeauna fără sprijin sau substanţialitate. Astfel, lipsit de orice hrană şi sprijin dacă nu este nimicit de îndată, păcatul va slăbi din ce în ce mai mult, până ce se va istovi. Războiul cu păcatul va înceta apoi de bună-seamă şi atenţia se va concentra total asupra războiului cu gândurile (care vor încerca din toate puterile să tulbure noua rânduială) şi mai puţin asupra patimilor şi înclinaţiilor, unde rămâne numai să „priveghem cu toată osârdia” (vezi Marcu 14, 38). Luptătorul pentru Hristos trebuie să aibă două străji neadormite trezvia şi dreapta socoteală; primul are atenţia îndreptată înspre înăuntru, al doilea înspre exterior. Cel dintâi veghează asupra mişcărilor venite de la inimă, cel din urmă cercetează mişcările care pot năvăli peste el prin înrâuririle din afară.

Regula pentru cel dintâi este aceasta: după ce feluritele gânduri sunt azvârlite afară din inimă prin aducerea aminte de Dumnezeu, să străjuiască la poarta inimii şi cu toată osârdia să păzească ce intră şi ce iese din ea; mai cu seamă să nu îngăduie mişcării să pună în gardă simţurile şi poftele, pentru că de aici vine tot răul.

Regula pentru cel de-al doilea este aceasta: la începutul fiecărei zile, stai şi gândeşte-te la toate întâmplările şi la posibilele întâlniri, precum şi la toate simţămintele şi mişcările posibile pe care le-ar putea deştepta acestea, întăreşte-te dinainte, astfel încât să nu fii înşelat şi să cazi din pricina vreunui atac neaşteptat. Apropo, pentru a te apăra cu mai multă şansă de reuşită în momentul atacului, este bine să pui la cale un război pregătitor făcut în gând, realizat dinadins în acest chip, dar neînfăptuit. Să te pui cu ajutorul minţii într-o situaţie sau alta, cu un simţământ sau altul, cu o dorinţă sau alta şi apoi să cauţi diferite metode pentru a te păstra în limitele îngăduite şi să observi ce anume te-a ajutat şi te-a întărit mai mult într-o situaţie sau alta. Un asemenea exerciţiu premergător va întări în noi un duh războinic, ne va învăţa să dăm piept cu duşmanul fără nici o sfiiciune şi să-l biruim fără prea mari necazuri, folosindu-rie de tacticile dobândite prin experienţă.

Mai mult decât atât, înainte de a păşi propriu-zis în luptă e necesar întotdeauna să aflăm mai întâi când să luptăm în ofensivă, când să luptăm în defensivă şi când să ne retragem. În afară de faptul că folosim o tactică sau alta de luptă, potrivită treptei de maturitate duhovnicească la care am ajuns, la început cel mai bine este să ne retragem, adică să ne punem sub acoperământul aripilor lui Dumnezeu fără a încerca să luptăm.

Mai târziu, când vom fi sporit în cunoaşterea vrăjmaşilor prin experienţă şi le vom fi studiat tacticile de atac, îi vom putea respinge fără nici o pierdere de timp. Însă niciodată nu trebuie să le îngăduim să aţâţe înadins patimile în noi, sau să ne aşezăm în locurile cele mai expuse atacurilor lor necruţătoare doar ca să avem un prilej de a lupta şi a repurta o victorie; există anumite imbolduri pătimaşe care nu pot fi biruite decât printr-o metodă sau alta. Gândurile trebuie izgonite fără milă, însă nu întotdeauna e posibil să procedăm la fel cu înclinaţiile şi cu patimile, mai ales cu cele trupeşti, în ambele situaţii, din cauza nepriceperii biruinţa poate fi pierdută. În sfârşit, niciodată să nu purcezi la luptă fără gândul de căpetenie al biruinţei – semnul biruinţei49, înainte ea a înclinat balanţa victoriei dintre bine şi rău în favoarea celui dintâi şi tot astfel ne va face cu uşurinţă biruitori în încleştarea cu fiecare mişcare păcătoasă a sufletului.
(Nota 49 : Aceasta se referă la Cinstita şi de-viaţă-facătoare Cruce a Domnului)

Cetele demonilor şi toate gândurile şi poftele cele necurate se risipesc de îndată la apariţia ei. Are puterea de a-l însufleţi şi a-l ridica pe om mai presus de sine – de aceea trebuie să ne-o aducem în minte şi în simţuri cât mai des cu putinţă şi să întărim de-a pururi în fortăreaţa minţii noastre acest sfeşnic care risipeşte întunericul. Nimic nu poate aprinde cu mai multă putere râvna de a birui păcatul decât acest gând al râvnei, acest şuvoi repede de apă vie care, stârnit dar nu tulburat, face neobservate valurile provocate de pietrele ispitelor.

În timpul războiului

Cu aceste avertismente şi reguli mergi la luptă, înarmat cu bună nădejde, o, ostaşule al lui Hristos. În timpul desfăşurării propriu-zise a luptei, trebuie să acţionezi după regulile ei premergătoare, astfel încât să nu-ţi pui nădejdea într-o apărare dezordonată de atacurile vrăjmaşului. Deseori, luptând după un anumit plan, fără a fi înzestrat cu cine ştie ce putere, vei fi încununat de biruinţă. După ce ai băgat de seamă de apropierea vrăjmaşului – începutul unui imbold, al unui gând, al unei patimi sau a! unei înclinaţii [pătimaşe] -grăbeşte-te să conştientizezi că acela este vrăjmaşul. Este un lucru necugetat şi foarte des întâlnit, să credem că tot ceea ce se iveşte în noi este o însuşire a sângelui nostru, şi că, prin urmare, trebuie apărată şi preţuită ca pe noi înşine.

Orice poartă urma păcatului este străin nouă, drept pentru care trebuie întotdeauna să ne curăţim şinele de toată întinăciunea. Altminteri ne vom trăda pe noi înşine.

Cine vrea să se lupte cu sine trebuie să se împartă în două: în el însuşi şi în duşmanul care se ascunde în el. După ce ai despărţit cunoscuta mişcare pângăritoare de sinele tău şi ai recunoscut-o ca fiind duşmanul, încredinţeaz-o conştiinţei şi simţurilor, deşteptându-ţi în inimă scârba faţă de ea. Aceasta este cea mai mântuitoare cale de izgonire a păcatului. Fiecare mişcare păcătoasă este ţinută în suflet prin senzaţia unei anumite plăceri pe care o hrăneşte. Prin urmare, prin deşteptarea unui simţământ de scârbă, mişcarea păcătoasă este lipsită de tot sprijinul şi dispare de la sine.

Totuşi acest lucru nu este întotdeauna aşa de uşor de făcut şi nici chiar posibil. Este lesne să biruim gândurile mâniindu-ne pe ele, dar mai greu e să învingem pofta şi încă şi mai greu să biruim patimile, pentru că ele însele sunt mişcări ale inimii. Când acest lucru nu dă rezultate, iar duşmanul nu se va da bătut fără luptă, intră în luptă cu dârzenie, dar fără înălţare sau bizuire de sine. Timiditatea aduce tulburare în suflet şi o anumită nestatornicie şi delăsare şi, dacă sufletul nu este sigur pe el, poate foarte uşor să dea greş. Bizuirea pe sine şi părerea de sine sunt chiar duşmanii cu care trebuie să ne luptăm. Cel ce le-a îngăduit să pătrundă înăuntru a căzut deja şi chiar s-a predispus pe sine spre alte căderi, pentru că acestea îl duc pe om la nelucrare şi orbire.

Odată începută lupta, ia aminte bine la inima ta: nu cruţa mişcările ce se deşteaptă în simţuri, întâmpină-le chiar la poarta sufletului şi încearcă să le birui acolo. Pentm a reuşi cât mai repede întăreşte-ţi o convingere lăuntrică ce este potrivnică lucrului de care depinde gândul de tulburare. Astfel de convingeri potrivnice nu sunt numai scuturi în acest război al minţii, ci şi săgeţi. Ele îţi apără inima şi biruie pe vrăjmaşul aciuat aici. Din acel moment înainte, războiul duhovnicesc se va desfăşura după cum urmează: păcatul ce se apropie va fi străjuit de gânduri şi imagini care îl ascund şi-l apără, iar nevoitorul, la rândul lui, va nimici aceste scuturi [viclene] prin gânduri şi imagini contrare.

Durata acestui război depinde de o mulţime de împrejurări, care sunt imposibil de stabilit. Dacă nu-şi îngăduie nici o cât de mică relaxare sau nu consimte nici măcar cu gândul să treacă de partea vrăjmaşului, atunci biruinţa va fi a lui, fără îndoială, pentru că mişcările păcătoase nu au, după cum am arătat mai sus, un reazem de nădejde în noi şi ar trebui să se curme de la sine curând.

De se va întâmpla ca, după ce ai săvârşit toate acestea cu bună conştiinţă, acţiunile defensive ale inamicului să mai zăbovească încă precum nişte năluciri în sufletul tău şi să nu vrea în ruptul capului să renunţe la stăpânirea lor, atunci negreşit că este sprijinit prin întăriri din afară şi că tu trebuie să cauţi ajutor tot în afară, pământesc sau ceresc. Destăinuie acestea povăţuitorului tău duhovnicesc şi roagă-te cu sinceritate Domnului, sfinţilor şi mai cu seamă îngerului tău păzitor. Nădejdea tare în Dumnezeu n-a fost niciodată ruşinată. Pe lângă acestea, află că războiul cu gândurile e unul, cel cu patimile este altul şi altul cel cu poftele. Gândul se naşte din gând, dorinţa din dorinţă, iar patima din patimă. Trebuie folosite anumite mişcări împotriva fiecăreia dintre ele, mişcări care trebuie aflate dinainte, fie prin contemplaţie, fie prin experienţe ascetice şi prin povăţuire. Însă nu e de trebuinţă întotdeauna ca cineva să înceapă lupta propriu-zisă – câteodată dispreţuirea şi scârbirea fac toată lucrarea, izgonindu-l pe vrăjmaş, iar lupta n-ar face decât să-l înmulţească şi să-l mânie.

Trebuie urmărit până când nu mai rămâne din el nici cea mai neînsemnată urmă; altminteri, chiar şi un simplu gând lăsat în inimă, ca un şarpe viclean, îşi va face până la urmă lucrarea, înclinând pe nesimţite sufletul spre el. În vremea luptei propriu-zise nu trebuie să ne folosim de mijloacele menite a preîntâmpina încleştările viitoare. Regulile întocmite pentru aceasta sunt întotdeauna foarte aspre şi prin urmare este întotdeauna necesar să le schimbăm şi – urmează de aici – să recunoaştem netemeinicia bizuirii pe experienţa noastră, deoarece este primejdioasă pentru războiul duhovnicesc şi ispititoare pentru luptător.

După război

Lupta s-a încheiat. Mulţumeşte-I Domnului că te-a izbăvit de înfrângere, dar nu te da unei nestăvilite bucurii a mântuirii, nu îngădui să se lase peste suflet negrija şi uitarea, nu slăbi râvna. Deseori duşmanul se preface a fi învins astfel, încât, când tu te-ai rezemat pe un simţământ de siguranţă [şi ferire de primejdii], să te biruie mult mai lesne printr-o prăbuşire neaşteptată. De aceea nu agăţa armele în cui şi nu uita de regulile de strajă. Mereu să fii un oştean dârz şi cu luare-aminte. Mai bine să stai şi să-ţi numeri stricăciunile; vezi încă o dată întreaga desfăşurare a luptei – începutul, încleştarea propriu-zisă şi, în fine, ce i-a pus capăt. Asta se va constitui într-un soi de tribut cerut de la cel înfrânt şi va face mult mai uşoare toate biruinţele viitoare asupra lui. Iată, într-o analiză finală, cum se dobândesc înţelepciunea duhovnicească şi experienţa ascetică.

Să nu spui nimănui despre biruinţă – asta l-ar înfuria la culme pe vrăjmaş şi ţi-ai pierde puterea. Slava deşartă, de care ar fi cu neputinţă să scapi în atare situaţie, va deschide porţile fortăreţei tale duhovniceşti şi, după ce vei fi învins un singur duşman, vei fi nevoit acum să înfrunţi o întreagă mulţime. Dacă eşti învins, smereşte-te; însă nu fugi de la Dumnezeu şi nu fi îndărătnic. Grăbeşte-te să-ţi înmoi inima şi să o aduci la pocăinţă. Este imposibil să nu cădem, însă putem şi trebuie neapărat să ne ridicăm după ce am căzut. Când cineva care aleargă repede se împiedică de ceva, se ridică imediat şi-şi continuă nestingherit drumul până la ţintă. Caută să-l depăşeşti. Domnul nostru este ca o mamă care îşi ţine copilul de mână şi nu-l părăseşte, chiar dacă el deseori se împiedică şi cade.

În loc să paralizezi de deznădejde, mai bine să îţi pregăteşti inima pentru nevoinţe ascetice, învăţând din căderea de faţă o lecţie de smerenie şi avertismentul de a nu păşi prin locuri lunecoase, unde inevitabil vei cădea. Dacă nu striveşti păcatul prin pocăinţă sinceră, atunci prinzând cât de cât putere înăuntrul tău te va târî fără putinţă de scăpare în adâncul mării păcatului. Păcatul te va stăpâni şi vei fi nevoit să o iei iar de la capăt, de la prima luptă. Însă Dumnezeu ştie dacă acest lucru va mai fi posibil. Poate că, încredinţându-te păcatului, vei trece dincolo de hotarul convertirii tale şi nu vei mai găsi nici măcar un adevăr care să-ţi zguduie şi să-ţi străpungă inima. Poate nu ţi se va mai da harul. Atunci vei fi socotit deja printre cei osândiţi la chinurile veşnice.

Regulile războiului nu sunt aceleaşi pentru toţi

Referitor la aceste reguli ale războiului trebuie remarcat în general că ele nu sunt în sinea lor nimic altceva decât o folosire a tuturor armelor în cazurile particulare şi că din această cauză e imposibil să le înfăţişăm pe toate. Problema războiului lăuntric este tainică şi de nepătruns. Modurile lui de desfăşurare sunt neînchipuit de variate, iar luptătorii sunt, la rândul lor, nenumăraţi. Unul este biruit de un lucru, altul se biruie de altceva.

De aceea este imposibil să întocmim un set de reguli pentru fiecare. Cel care îşi poate întocmi cele mai potrivite reguli este însuşi luptătorul. Experienţa este cel mai bun învăţător – avem nevoie doar de dorinţa plină de râvnă de a ne birui pe noi înşine. Primii asceţi nu au studiat din cărţi, însă cu toate acestea ei întruchipează simbolul desăvârşitei biruinţe. Mai mult, să nu se bizuie cineva prea mult pe aceste reguli, ele fiind doar nişte schiţe exterioare. Care este esenţa problemei va afla fiecare prin propria experienţă, când va începe să lupte pe faţă cu duşmanul. Iar în această lucrare, singurii îndrumători vor fi simţirea cea bună proprie şi lăsarea în voia lui Dumnezeu.

În fiecare persoană există o cale lăuntrică a vieţii duhovniceşti, care ne aduce aminte de anticele catacombe, extrem de tainice şi de întortocheate. La intrarea în ele, cel încercat primea câteva instrucţiuni despre însuşirile generale ale catacombei – să facă aşa aici, să procedeze astfel dincolo, să urmeze un anumit semn aici şi acolo un altul; dar apoi este lăsat singur în bezna catacombelor, uneori având cu sine doar lumina firavă a unui sfeşnic. Totul depinde de prezenţa sa de spirit, de simţirea cea bună şi de luare-aminte precum şi de călăuzirea nevăzută Şi viaţa creştinească lăuntrică este învăluită într-o asemenea taină. Aici fiecare merge singur, chiar dacă este înconjurat de reguli nenumărate. Imboldurile inimii şi mai ales indiciile harului sunt singurele călăuze statornice, neamăgitoare şi nedespărţite în acest război cu sine însuşi. Orice altceva îl va abandona.

Lupta cu fiecare gând în parte

Aşa este războiul cu fiecare patimă, poftă şi gând. Căci patimile, poftele şi gândurile sunt toate diferite. În consecinţă, nu este neapărată nevoie să intrăm în toate amănuntele războiului cu fiecare gând în parte. Vom face doar câteva observaţii:

1) Există gânduri subţiri şi gânduri foarte subţiri; există gânduri grosiere şi foarte grosiere. Pe acestea din urmă le poate simţi oricine; primele însă se strecoară pe neobservate în clipa sălăşluirii lor în inimă, vădindu-se mai târziu prin lucrare. Ele par a fi mai degrabă altceva decât ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, să nu te mai încrezi în propria-ţi linişte, bunătate şi curăţie nici măcar o iotă, ci întotdeauna să fii prudent în ceea ce le priveşte; urmăreşte cu atenţie mersul treburilor şi vezi ce gânduri le însoţesc şi cu care gânduri se isprăvesc pentru ca prin aceasta să le judeci pe cele ce s-au furişat de la început în inimă. Pe lângă toate acestea, e foarte bine să avem un prieten de încredere – un ochi scrutător va observa de îndată din afară ceea ce se ascunde în noi, deşi noi s-ar putea să nu băgăm de seamă.

Când vorbim de gânduri foarte subţiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gândurile pot veni şi dinspre suflet şi dinspre trup. Însuşirea lor caracteristică este subtilitatea, furişarea în adâncuri, astfel încât persoana crede că lucrează în curăţie, fără vreo întinăciune a patimilor, când de fapt lucrează din patimă. Pricina acestei [înşelăciuni] este încă nepovăţuita curăţie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdată puţin sporită între ceea ce este firesc şi ceea ce este nefiresc. Când acestea vor spori, gândul subţire şi foarte subţire va deveni grosier şi foarte grosier, fiindcă atenţia va fi ascuţită de experienţă şi va învăţa simţămintele inimii să discearnă binele şi răul.

2) Sunt gânduri, pofte şi patimi care vin pe neaşteptate sub chipul unor tulburări trecătoare dar sunt şi unele cu mult mai statornice, care ţin zile, luni sau chiar ani la rând. Cele dintâi sunt uşoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Să fim cu multă luare-aminte însă nu atât la ele, cât la înşiruirea lor. Vrăjmaşul are o lege a lui, nu ne atacă de la început cu patima întreagă, ci ne-o înrădăcinează printr-un gând şi prin deasa repetare a lui. Poate că primul gând l-am izgonit cu mânie, însă un al doilea şi un al treilea le primim cu mai mare îngăduinţă şi atunci se naşte pofta şi patima; iar de aici mai e un pas până la învoire şi făptuire. Aceste gânduri care vin fără de încetare sunt împovărătoare şi ucigătoare. Lor, mai mult decât oricăror altora, le aparţine numele de ispititoare.

Despre acestea se cuvine să ştim că nu sunt de la fire – deşi după trăsături sunt asemănătoare cu ea – ci sunt întotdeauna de la cel viclean. Domnul le îngăduie anume pentru a ne curăţi, pentru a ne încerca şi a ne întări dragostea, credinţa şi statornicia şi pentru a plăsmui cu mai multă înţelegere omul lăuntric. De aceea trebuie să le răbdăm cu bucurie, chiar dacă sunt prea pline de amărăciune pentru o inimă în care s-a pogorât harul de curând. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznădejdea şi necredinţa. Lucrul de căpetenie este să nu înclinăm spre ele, să nu le primim şi să ţinem inima neînrobită de ele, separându-le de noi înşine şi de libertatea noastră de a gândi şi de a crede.

3) Gândurile cu care trebuie să ne luptăm nu sunt întotdeauna rele; de multe ori, ele pot să pară bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite există o singură regulă – să le izgonim de îndată. Celelalte două [feluri de gânduri] trebuie judecate sau cântărite. După cum arată şi virtutea de toţi lăudată a deosebirii gândurilor, adică [de a şti] pe care să le primim şi pe care să le izgonim, nu se poate întocmi o lege pentru aşa ceva. Să afle fiecare din propria experienţă, pentru că nu vom întâlni niciodată un om ale cărui reguli să poată fi aplicate întocmai de noi, în orice împrejurare ne-am găsi. Mai bine e să procedezi aşa: să-ţi stabileşti o ordine a lucrurilor – să te ţii de ea şi să izgoneşti tot lucrul nou se iveşte, oricât de bun ar părea el.

Chiar dacă un gând nu are nimic rău în sine sau în urmările lui, nu te mişca spre dânsul de îndată, ci rabdă o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au aşteptat cinci ani de zile până au împlinit un gând. Legea cea mai importantă este aceasta: să nu te încrezi în mintea şi în inima ta şi să mărturiseşti fiecare gând părintelui tău duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna şi încă este pricina înşelăciunilor şi a căderilor mari.

4) Gândul cel rău ispiteşte, pe când cel ce pare a fi bun amăgeşte, aşa încât cel ce este biruit de primul se socoteşte printre cei ce au păcătuit sau au căzut, însă dar cel ce se biruie de al doilea se află într-o stare de amăgire; este oare cu putinţă să zugrăveşti toate înşelările, cu începuturile şi însuşirile lor? Trăsătura lor de căpetenie este aceea că persoana în cauză se socoteşte cu toată tăria a fi ceva ce de fapt nu este – crede de pildă, că este chemată să-i înveţe pe alţii sau are darul unei vieţi nemaiauzite etc. Rădăcina şi izvorul acestor păreri de sine este gândul foarte subţire că „eu sunt ceva şi încă ceva însemnat”. Cel ce e nimic şi praf şi cenuşă cugetă despre sine că ar fi ceva, iar vrăjmaşul se alipeşte de această închipuire de sine foarte subţire şi-l prinde în mrejele sale viclene pe om. Pe lângă acestea, fiecare gând subţire de care nu ne dăm seama ne ţine în înşelare, iar noi credem că de fapt suntem călăuziţi de un gând bun şi evlavios.

Acestea fiind spuse, putem afirma fără putinţă de tăgadă că nu este minut în care noi să nu zăcem în înşelare; umblăm printre fantome şi suntem ademeniţi şi înrobiţi de ele într-un chip sau altul; şi asta se întâmplă din pricină că răul sălăşluieşte încă în noi, nefiind izgonit, pe când binele este pe dinafară, motiv pentru care ochii noştri [lăuntrici] sunt înceţoşaţi.

5)  Este bine ca la început să adunăm cunoştinţe despre fiecare gând în parte, adică să le pricepem obârşia, urmările şi mijloacele de a le alunga. Ne vom întocmi astfel un veritabil depozit de muniţie, foarte trebuincios pe timp de război, adică în cazul în care nu izbutim să izgonim gândul prin ură, iar el începe să-şi facă lucrarea-i blestemată, ispitindu-ne şi convingându-ne, iar noi trebuie să-i punem în faţă ceva care să-i arate netemeinicia, însă pentru a reuşi să facem aşa ceva, trebuie să avem gânduri de rezervă, în privinţa celor de mai sus, Sfinţii Părinţi au ales opt patimi de căpetenie şi au înfăţişat pilde de care se poate folosi oricine vrea să le biruie. Acestea nu sunt singura muniţie de război, dar constituie arma lui cea mai importantă, în alte scrieri putem găsi descrierea altor patimi şi regulile potrivite lor. Cea mai importantă colecţie de asemenea învăţăminte se află la Sfântul Ioan Scărarul.

6)  Există gânduri trupeşti, gânduri sufleteşti şi gânduri duhovniceşti. Este limpede pentru oricine că ele pot ataca toate laolaltă, dar că, în mod firesc, la început le simţim mai lesne pe cele trupeşti, în vreme ce gândurile sufleteşti şi duhovniceşti se vădesc mai târziu. Nevoitorul trebuie să ştie să-şi schimbe poziţiile de luptă potrivit cu fiecare dintre ele. Trebuie să facă astfel pentru ca nu cumva, biruindu-şi trupul, să se facă fără de grijă din pricina unui simţământ de siguranţă şi să fie biruit de aceea de propriu-i; cel cu sufletul împăcat poate fi lovit în duh. În general, atâta vreme cât avem suflare, lupta nu se curmă, deşi poate conteni chiar pentru o perioadă mai îndelungată.

7)  Avva Dorotei spune: „Sunt [din aceia] care lucrează patima, [din aceia] care se luptă cu patimile, şi [din aceia] care le biruie”50.
(Nota50 :Avva Dorotei, „Învăţături şi scrisori de suflet folositoare”, 1997, Ed. Bunavestire, Bacău, Cuvântul 11: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele, pp. 90-99)

Cei dintâi păcătuiesc, cei din mijloc au purces pe drumul curăţirii de sine, iar cei din urmă sunt aproape de nepătimire. Cu cât este mai înverşunată împotrivirea cuiva faţă de o patimă – neîngăduind nici măcar un gând şi cu atât mai puţin pofta şi îndulcirea în ea, ci dezrădăcinându-le grabnic pe acestea din inimă dacă au intrat, deşteptându-şi întotdeauna un simţământ potrivnic – cu atât mai repede va dobândi curăţia. Cu cât este cineva mai îngăduitor şi cu cât se cruţă mai mult, cu atât osteneala se lungeşte fiind presărată de opriri şi porniri dezordonate. Această stare a lucrurilor este hrănită de mila de sine, adică de nedezlipirea de patimi. Cruţându-se şi miluindu-se pe sine, omul îl odihneşte pe adevăratul duşman şi devine propriul său adversar.

8)  Urmarea războiului poate fi o minte lipsită de gânduri, o inimă neînrobită de patimi şi o voinţă descătuşată de înclinările păcătoase. Când acestea apar în suflet, omul a ajuns la nepătimire. Fiinţa lui lăuntrică se transformă într-o oglindă curată în care se reflectă lucrurile duhovniceşti.

9)  Războiul minţii cu gândurile, poftele şi patimile nu trebuie privit ca fiind unicul mijloc – prin care se înlocuiesc şi se înlătură toate celelalte – de curăţire a întinăciunilor noastre, cu toate că este de o importanţă covârşitoare şi de neînlăturat, având în el o [mare] putere de cucerire. El trebuie pus neapărat în legătură cu războiul neîncetat cu patimile sau cu dezrădăcinarea, stingerea şi îndepărtarea lor prin lucruri opuse. Pricina este că lucrarea pătimaşă a pătruns puterile noastre fireşti; şi aceasta deoarece noi am lucrat în chip pătimaş. Fiecare lucrare pătimaşă a mai vărsat un strop de patimă în puterile noastre, iar toate lucrările împreună au umplut puterile noastre de patimi, precum apa îmbibă un burete sau mirosul intră într-o haină.

Prin urmare, pentru a stoarce toată patima e necesar să lucrăm prin cele potrivnice ei, astfel încât fiecare faptă care pătrunde în puteri să izgonească partea corespunzătoare de patimă. Săvârşirea a cât mai multe fapte de acest fel va sili toată patima să iasă afară. Această metodă, dacă se foloseşte cum trebuie, este atât de puternică încât, după ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simţi deja slăbirea patimilor, uşurinţă şi libertate, cât şi o anumită lumină în suflet.

Războiul minţii nu face decât să alunge patimile din conştiinţă; totuşi patima rămâne ascunsă şi încă vie. Şi atunci faptele potrivnice vin să zdrobească capul şarpelui. Totuşi, aceasta nu înseamnă că poţi curma de acum războiul minţii. El trebuie să continue într-o strânsă împreună-lucrare cu săvârşirea faptelor potrivnice, pentru că altminteri poate rămâne cu desăvârşire sterp, putând chiar să înmulţească patimile în loc să le împuţineze, deoarece de făptuirea potrivnică unei patimi se poate lipi o alta. De pildă, postul se poate însoţi cu slava deşartă. Dacă nu ne dăm seama de aceasta, atunci toată truda noastră va fi zadarnică. Războiul minţii împreună cu războiul activ vor lovi patima şi dinăuntru şi din afară şi o vor nimici la fel de repede precum piere un duşman împresurat şi atacat şi din faţă şi din spate.

10) În această luptă susţinută de îndreptarea noastră trebuie să ţinem seama de rânduiala si ordinea binecunoscute şi, clădind această structură, să ne îndreptăm atenţia asupra firii patimilor, şi în general, asupra caracterului nevoitorului şi asupra faptelor bune menite să susţină această activitate. În primul caz trebuie să avem drept ţintă patimile de căpetenie: iubirea de plăceri, iubirea de arginţi şi cugetarea trufaşă. Apoi să ne nevoim în necruţarea şi mânia faţă de sine, în supunerea faţă de alţii şi în a ne socoti pe noi înşine a fi nimic (vezi Sfântul Varsanufie). Sfinţii, care s-au nevoit fără încetare pentru a se curăţi, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treaptă. Pe cea de-a doua treaptă se află patima cea mai mare pe care o lucrează cineva şi care se vădeşte pe sine în vremea convertirii, atunci când omul vine la cunoaşterea propriei păcătoşenii şi se pocăieşte. Făgăduind să nu mai păcătuiască, mai ales asupra acestei patimi este concentrată atenţia nevoitorului.

De aceea, chiar şi după convertire patima principală trebuie să fie cea mai apropiată ţintă a luptei împotriva păcatului care are sălaş în noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca şi cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vădi celelalte patimi doar slăbind şi biruind patima principală, urmând apoi să le risipim pe toate odată. Trebuie să ne îndreptăm de la început toate forţele împotriva ei şi aceasta mai cu seamă din pricina faptului că în acest moment avem multă ură faţă de ea, ură din care vine şi puterea de a i ne împotrivi.

Iar fără a o zdrobi pe aceasta dintâi, nu vom putea să le biruim pe celelalte. Pe a treia treaptă este de la sine înţeleasă necesitatea respectării unei rânduieli a faptelor celor după Dumnezeu. Astfel, chiar de la început se duce război împotriva patimilor precumpănitoare, mai târziu împotriva izvorului lor, iar apoi, când toate sunt îngenuncheate, virtutea este slobodă să caute resturile oştirii duşmane, după propriul său discernământ şi mai ales după imboldurile lăuntrice. Trebuie să ne luptăm mai întâi cu patima care se deşteaptă şi se vădeşte pe sine.

Acestea sunt scopurile luptei şi ele trebuie împlinite după rânduiala cunoscută. Pe lângă respectarea rânduielii arătate mai sus, însăşi împotrivirea trebuie să se supună unei creşteri treptate, după o anumită împărţire dreaptă, astfel încât să nu alergi de la un lucru la altul, asemenea celui risipit. Altminteri vei semăna în sufletul tău trufia şi nu vei dobândi nici roade adevărate. Cu cât lucrezi cu mai multă hotărâre şi stăruinţă, cu atât vei fi mai aproape de deznodământ şi de pacea sufletească. Stăruie în lucrarea pe care ai început-o până se vor ivi şi roadele, fiindcă sfârşitul este cel care încununează toată nevoinţa. Şi nevoitorul să ia aminte la tot ceea ce îi arată experienţa sa într-ale ostenelii duhovniceşti. Se pare că aşa se desfăşoară lucrurile: imediat după convertire se duce un război activ cu patimile; îndată după el sau împreună cu el se face şi lupta lăuntrică.

Mai târziu ele se întăresc şi sporesc reciproc – crescând nevoinţa lăuntrică, sporeşte pe potriva ei şi cea exterioară şi întărindu-se cea exterioară se întăreşte de asemenea şi cea lăuntrică; în sfârşit, când amândouă sunt îndeajuns de puternice, nevoitorului îi vin gânduri despre osteneli şi fapte ascetice care să stârpească definitiv patimile şi să le taie din rădăcină. Marile nevoinţe şi lucrări ascetice nu trebuie luate asupră-ne după cum ne taie capul şi nici nu trebuie să-i sfătuim pe alţii să se dedea lor. Trebuie înaintat pas cu pas, crescând şi întărindu-ţi treptat puterea, astfel încât nevoinţele să sporească o dată cu sporirea puterii şi îndemânării tale duhovniceşti. Altminteri lucrarea ta va semăna cu un petic nou [cusut] la o haină veche. Cerinţa nevoinţei trebuie să vină dinăuntru, aşa cum uneori se întâmplă ca tratamentul medical să fie reglat cu mai multă acurateţe de nevoile şi sensibilitatea pacientului.

11) Lupta minţii şi cea activă împotriva patimilor sunt prin sine aprige; însă cu mult mai mult este încununată de biruinţă şi de roade şi cu mult mai grabnic decurge ea atunci când o săvârşim sub povăţuirea altcuiva. S-ar putea întâmpla să nu zăreşti întotdeauna duşmanul în războiul minţii, sau să nu fii în stare să-l biruieşti şi să-ţi menţii râvna şi hotărârea, sau, mai cu seamă, în amândouă situaţiile nu vei dispune de un plan sau de o schiţă pregătitoare, după care să te orientezi în timpul luptei. Este efectiv imposibil să împlineşti aşa ceva de unul singur. Toţi avem nevoie de cineva care să privească din afară cele prezente şi cele viitoare ale noastre.

Iată de ce a te încredinţa povăţuirii unui părinte duhovnicesc trebuie socotită drept cea mai bună şi cea mai spornică metodă pentru îndreptarea noastră. Povăţuitorul va aplica pe noi şi în noi aceeaşi metodă: războiul minţii şi cel activ; dar, lucrul care este cel mai important, se va folosi de ea după propria lui judecată, după planul său, luând aminte la toate cărările şi răspântiile şi având în vedere scopul. Aşadar, dacă doreşti şi cauţi curăţia, roagă-te fierbinte Domnului să-ţi descopere un părinte şi o călăuză şi, o dată ce l-ai aflat, mărturiseşte-i tot ceea ce vezi şi cunoşti tu despre tine.

Apoi încredinţează-te lui; ascultă-l întru toate cele din afară şi dinăuntru. Lasă-te în mâinile lui precum un material brut, astfel încât să plăsmuiască din el un locaş al Domnului, o făptură nouă. Făcând astfel, aruncă de la tine orice grijă de sine şi adăposteşte-te sub aripa părintelui tău. Lasă-l pe el să te călăuzească unde şi cum va voi; lasă-l să te îndrume să faci ce, când şi unde va voi. Nouă ne revine să îl ascultăm fără cârtire, fără a mărunţi tot ceea ce face, cu credinţă şi cu bucurie, descoperindu-i pe deplin conştiinţa sau cunoaşterea gândurilor, dorinţelor, patimilor, faptelor şi cuvintelor noastre, adică a tot ceea ce ni se întâmplă sau săvârşim noi. Asta îl va ajuta să-şi dea seama unde ne aflăm şi în ce stare lăuntrică suntem şi-i va da un punct de sprijin cât mai solid pentru povăţuirea şi lucrarea pe care ne-o va rândui.51
(Nota51: Întreaga scriere a Sfântului Varsanufie vorbeşte despre aceasta – n. tr. în engleză)

Descoperirea gândurilor şi ascultarea faţă de un bătrân sunt cele mai puternice lucrări pentru stârpirea patimilor şi biruirea demonilor. De fiecare dată când ne mărturisim gândurile şi lucrăm întocmai după sfatul, pe care îl primim, facem ca şi cum am curaţi rănile şi am schimba pansamentul.

Un tratament extrem de eficient! Cel ce şi-a mărturisit gândurile scoate afară toată necurăţia şi, prin ascultare, primeşte o comoară nouă, neîntinată – merinde întăritoare şi sevă curată. Se aseamănă celui care vomită hrana stricată şi primeşte apoi mâncare bună, sănătoasă. Dar, ceea ce este cel mai important, această lucrare taie de la rădăcină patima egoismului, a eu-lui. Cel ce se luptă de unul singur, conduce el însuşi atacurile, astfel încât în timp ce luptă pe de o parte cu egoismul, pt de altă parte cumva îl hrăneşte.

Prin ascultarea faţă de un povăţuitor, eu-l nostru propriu şi voinţa lui se risipesc şi din cauza aceasta şi patimile îşi pierd orice sprijin. Se apropie şi lovesc în mod dezordonat, fără nici o rânduială; chiar şi în aceste condiţii, ambiţiile lor viclene sunt vădite şi zădărnicite prin faptul că se află în câmp deschis, în general, acesta este mijlocul cel mai puternic pentru a stârpi patimile şi a aduce pe cineva cât mai grabnic la [starea de] curăţie.

Aici este cuprinsă toată experienţa Părinţilor şi se pot aduce nenumărate exemple. Se cuvine să insistăm asupra faptului că este cu atât mai bine pentru tine, cu cât îţi găseşti mai repede un povăţuitor, după convertire. Atunci râvna este arzătoare şi gata de orice, iar un părinte înţelept poate face orice cu ea, mai ales atâta timp cât lucrarea călăuzită de voia proprie – care dă naştere la îndărătnicie, neîncredere, dorinţa de a-i îndrepta pe alţii şi o tendinţă de a „ajusta” sfaturile duhovnicului – n-a apucat să prindă rădăcini. Cel ce s-a îmbolnăvit deja de acestea şi şi-a ales un povăţuitor trebuie să se lase mai întâi vindecat pentru a putea ajunge la starea de fiu adevărat, care să fie format. Este o nenorocire când sufletul s-a obişnuit să facă totul după propria raţiune şi voinţă.

12) În fine, o curăţire desăvârşită a întregii noastre fiinţe, o purificare prin foc este săvârşită de către însuşi Dom nul. Aceasta se petrece în afară prin necazuri, iar înăuntru prin lacrimi. Nu putem spune că aceste lucrări curăţitoare apar numai la sfârşit şi nu şi mai înainte. Nu, ele se nasc încă de la început şi însoţesc omul în chipul feluritelor întâmplări amare şi al umilirilor inimii şi cu cât sporeşte omul [lăuntric] cu cât se înteţesc şi ele. Însă Domnul este Cel Care le aduce peste noi, îngăduindu-le şi, ca să zicem aşa, binecuvântându-le spre a ne fi de folos în înfăptuirea tuturor lucrărilor noastre lăuntrice şi exterioare, înspre sfârşit, El le rânduieşte dinadins, ne dă lacrimi şi aduce necazurile şi scârbele – fie toate dintr-odată, fie una după alta, mai întâi lacrimile sau necazurile, fie numai una din acestea pentru o persoană şi cealaltă pentru altă persoană. Necazurile sunt focul, iar lacrimile sunt apa. Acesta este Botezul prin foc şi prin apă, despre care Sfântul Isaac Sirul spune că este întruchipat prin urcarea pe Cruce, sau este răstignirea din urmă a omului celui vechi.

Această clipă, se spune, este timpul marii încercări, precum cea pătimită de Avraam care şi-a adus fiul spre a fi jertfit. Mintea este acoperită de pâclă, inima se zbate în chinuri răscolitoare; deasupra este aşteptarea mâniei, dedesubt este pregătit iadul. Omul se vede pe sine pierind, atârnând deasupra hăului. Unii trec peste acest moment plini de biruinţă, alţii cedează şi cad, întorcându-se pentru a reîncepe urcuşul acestui deal. Cel ce a urcat şi această treaptă, ca şi cei ce s-au înălţat la cer, nu mai este pământesc, ci ceresc; Duhul lui Dumnezeu Se sălăşluieşte în ei şi îi poartă asemenea roţilor din vederea lui lezechiel [N. tr.: lezechiel 1], Dumnezeu Se mişcă întru ei. Starea lor este mai presus de puterea minţii, nu poate fi cunoscută decât prin experienţă şi de aceea cei care au trăit-o nu vorbesc despre ea – nu este de folos altora şi poate fi chiar vătămătoare.

Alte mijloace de purificare: necazuri şi întâmplări neplăcute trimise de Dumnezeu

Aşa stau lucrurile la sfârşit. Până atunci, necazurile necontenite, situaţiile neplăcute trimise de Dumnezeu şi un duh de pocăinţă dăruit tot de la El trebuie să fie împreună cu alte mijloace, cele mai puternice căi de curăţire [a firii înrobite de păcat]. Ele au aceeaşi putere cu cea a unui povăţuitor duhovnicesc, iar în lipsa lui îi pot ţine locul într-un chip mulţumitor; de fapt, pentru cel ce crede şi este şi smerit chiar îl înlocuieşte. Pentru că în acest caz Dumnezeu însuşi este călăuzitorul şi povăţuitorul şi El este, fără putinţă de tăgadă, mai înţelept decât tot omul. Sfântul Isaac Sirul zugrăveşte în amănunt modul în care Dumnezeu îl călăuzeşte pe om prin necazuri din ce în ce mai curăţitoare şi în care El aprinde duhul de pocăinţă în acesta. De la noi nu se cere decât credinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să primim cu întărire, cu bucurie şi cu mulţumire tot ceea ce El ne trimite. Unde sufletul nu este întărit în asemenea simţăminte, necazurile şi întâmplările amare îşi pierd toată puterea de a curăţi, neputând să pătrundă în inimă şi în adâncuri. Aceasta cu privire la necazuri.

Zdrobirea presupune cunoaşterea amănunţită a păcatelor şi a tulburărilor şi o dobândim atât printr-o atentă veghere asupra noastră şi a ceea ce se petrece înăuntru, cât şi prin deasa spovedanie făcută cu pocăinţă şi durere pentru păcatele săvârşite. Fără necazurile din afară, este cu anevoie pentru cineva să reziste nebiruit de mândrie şi de părerea de sine; şi fără zdrobirea inimii, cum (vei putea lepăda) oare de la tine egoismul lăuntric al fariseicei îndreptăţiri de sine?52
(Nota52 Necazurile din afară, lacrimile şi zdrobirea [inimii] sunt lăudate în toate omiliile Sfântului Isaac Sirul)

Cel ce nu rabdă necazurile este socotit de Apostol preadesfrânat. întrucât nu e în puterea noastră ci în mâinile lui Dumnezeu să rânduiască scârbele din afară, să nu le cerem, pentru că puterea noastră de a le suferi cu răbdare nu este sigură. Totuşi, să nu arătăm nepăsare faţă de zdrobirea lăuntrică. Ea se află mai mult de jumătate în mâinile noastre şi nu este oprit a ne ruga pentru ele.

Aşadar sileşte-te pe cât îţi îngăduie înţelepciunea şi pe cât îţi este cu putinţă. Smereşte-te cât mai des cu putinţă înaintea lui Dumnezeu, aruncându-te cu pocăinţă înaintea Lui şi rugându-L să Se milostivească de tine. Văzând ostenelile tale, El îţi va dărui zdrobire necontenită şi, dacă e de trebuinţă, un şuvoi nestăvilit de lacrimi prin care faţa sufletului tău se va spăla şi în cele din urmă se va curăţi. Biruinţa [astfel dobândită] nu trebuie să nască în noi bizuirea pe sine şi trâmbiţarea de sine, ci să ducă la trezvie – poate că arătarea biruinţei înseamnă de fapt că Domnul te-a şi lepădat ca pe ceva netrebnic. Mai degrabă trebuie să aprindă în noi râvna aprinsă pentru zdrobirea inimii, care este o jertfă întotdeauna bineprimită de Dumnezeu. Se poate chiar afirma că, atunci când nu ai parte de necazuri din afară, se cuvine să ai parte de strâmtorare lăuntrică, la care te cheamă Însuşi Dumnezeu. De asemenea, este adevărat că El dăruieşte alinare celui ce trece prin scârbele cele din afară – clipe de negrăită bucurie care te fac să uiţi de toate necazurile, îţi tămăduiesc rănile şi îţi alungă plânsul şi întristarea. Revărsarea milei dumnezeieşti poate – sau nu – fi însoţită de lacrimi. Cel mai important este să plângi înaintea Domnului pentru necurăţia ta.

Concluzie

Acestea sunt toate mijloacele prin care patimile sunt dezrădăcinate din noi — fie prin propria noastră osteneală a minţii sau prin povăţuitorii pe care îi aflăm, fie prin lucrarea nemijlocită a Domnului Însuşi. Am arătat deja că fără războiul lăuntric cu gândurile, lupta exterioară nu are cum să fie încununată de biruinţă; la fel stau lucrurile atât în privinţa războiului dus sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc cât şi a curăţirii săvârşite de către pronia divină. Prin urmare, lupta lăuntrică trebuie să fie necurmată şi neschimbată. Ea nu este grozav de puternică prin sine însăşi dar atunci când lipseşte, toate celelalte mijloace sunt nelucrătoare şi nefolositoare. Tipicarii şi cei ce suferă, cei ce plâng şi cei aflaţi sub ascultare au pierit şi pier încă din pricina unei insuficiente lupte lăuntrice sau paze a minţii. Dacă, pe lângă toate acestea, îţi aduci aminte de toate cele ce s-au spus până aici cu privire la aplicarea lucrării lăuntrice, că tocmai într-însa se află scopul şi puterea nevoinţei exterioare, atunci se vădeşte întreaga însemnătate a puterii lucrării lăuntrice şi oricine poate vedea [cu uşurinţă] că ea este rodul, temelia şi scopul tuturor nevoinţelor ascetice. Putem rezuma întreaga noastră lucrare în următoarea formulare: după ce te-ai adunat înlăuntru, deşteaptă-ţi conştiinţa duhovnicească şi lucrarea vieţii duhovniceşti şi, în această stare, umblă potrivit cu planul lucrării din afară, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc sau a Proniei. Observă şi urmăreşte cu multă asprime şi luare-aminte încordată tot ceea ce se petrece înlăuntrul tău. De îndată ce îşi iţeşte capul  vreo   mişcare  pătimaşă, izgoneşte-o şi zdrobeşte-o şi cu gândul şi cu fapta, neuitând fireşte să reîncălzeşti un duh lăuntric de străpungere şi de durere pentru păcatele tale.

Toată atenţia ascetului trebuie concentrată asupra acestui lucru, astfel încât, în cursul nevoinţelor ascetice, să nu fie risipit sau să se facă asemenea unuia înlănţuit sau împresurat de propriile sale gânduri. A lucra într-o asemenea adunare lăuntrică şi păzire a inimii înseamnă a lucra cu trezvie, iar ştiinţa acestei lucrări este [de fapt] ştiinţa trezviei. Acum putem pricepe motivul pentru care toţi asceţii socoteau trezvia ca fiind cea mai de seamă dintre toate virtuţile ascetice, şi pentru care oricine este lipsit de ea este sterp. De aceea, ea trebuie să fie accentuată în mod deosebit. Am vorbit despre ea, dar acela a fost numai începutul. A fost amintită mai înainte pentru a arăta că cel ce se nevoieşte nu trebuie să înceapă lucrarea împotrivirii de sine şi a silirii de sine altfel decât dinlăuntru înspre afară, sau, mai bine spus, să umble în trezvie, întărindu-se lăuntric. Acum vom lua acelaşi punct de plecare şi vom porni pe scara dumnezeiescului urcuş, pentru că acesta din urmă este scopul, iar toate lucrările cele exterioare sunt mijloacele [ajutătoare]. Cu alte cuvinte, trebuie să arătăm: tinderea cea mai dinăuntru către Dumnezeu a duhului ce petrece în nevoinţe ascetice, condiţiile unei cât mai grabnice apropieri de El şi starea celui ce s-a apropiat – sau, mai bine spus, a celui care este în stare de aşa ceva, întrucât apropierea [de cele cereşti] vine de la Dumnezeu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s