Cum începe în noi viaţa creştină

Partea întâi

CUM ÎNCEPE IN NOI VIAŢA CREŞTINĂ?

I

Cum începe în noi viaţa creştină

Trebuie să limpezim bine când şi cum începe într-adevăr viaţa creştină pentru a vedea dacă avem în noi înşine începutul acestei vieţi. Dacă nu-l avem, trebuie să aflăm cum să începem a trăi creştineşte, atât cât ţine de noi lucrul acesta.

O adevărată viaţă în Hristos nu ţine numai de numele de creştin şi de apartenenţa la Biserica lui Hristos. “Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 7, 21). „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi” (Romani 9, 6). Cineva poate fi socotit creştin, iar el să nu fie de fapt creştin. E un lucru pe care îl ştie toată lumea.

1.Viaţa creştină începe cu focul râvnei

Există o clipă, şi încă una foarte demnă de luat în seamă, care se evidenţiază cu multă putere în cursul vieţii noastre, când cineva începe să trăiască într-adevăr creştineşte, în clipa in care încep să se vădească în el trăsăturile deosebite ale vieţii creştine. Viaţa creştină înseamnă râvnă şi taria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu printr-o lucrare neîncetată de împlinire a preasfintei Sale voinţe, potrivit credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, spre slava preasfântului Său nume.

Miezul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru – într-o unire cu Dumnezeu care la început rămâne tăinuită de obicei nu numai celorlalţi, ci şi celui ce o trăieşte. Mărturia acestei vieţi dinlăuntrul nostru, cu putinţă de a se vedea sau a fi simţită, este râvna arzătoare de a-I plăcea numai lui Dumnezeu, desigur într-un mod creştinesc, cu o desăvârşită lepădare de sine şi cu ură faţă de tot ceea ce se împotriveşte acestui lucru. Omul în care acest foc arde neîncetat este un om care trăieşte creştineşte. Aici va trebui să ne oprim şi să cercetăm mai amănunţit această trăsătură deosebită.

„Foc am venit să arunc pe pământ, spune Mântuitorul, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). El vorbeşte aici despre viaţa creştină, şi zice aceasta pentru că mărturia vădită a ei este râvna de a plăcea lui Dumnezeu care se află în inimă prin Duhul lui Dumnezeu. Ea este ca focul deoarece, la fel cum focul mistuie tot ceea ce atinge, aşa şi râvna pentru viaţa în Hristos arde sufletul care o primeşte. Şi aşa cum în timpul unui incendiu flăcările pun stăpânire asupra întregii clădiri, aşa şi focul râvnei, odată primit, cuprinde şi acoperă întreaga fiinţă a omului.

În altă parte Domnul spune: „Căci fiecare om va fi sărat cu foc” (Marcu 9, 49). E tot o trimitere la focul duhovnicesc care în râvna sa pătrunde fiinţa toată. Aşa cum sarea, pătrunzând materia stricăcioasă, o împiedică să se strice, tot astfel şi duhul râvnei, pătrunzând întreaga noastră fiinţă, izgoneşte păcatul care strică firea omului atât în suflet cât şi în trup; îl alungă chiar şi din cel mai tăinuit ungher în care s-a sălăşluit şi ne izbăveşte astfel din răutatea şi stricăciunea lui.

Apostolul Pavel porunceşte: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19); „la sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi” (Romani 12, 11). Şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor pentru ca să ne putem aminti că sârguinţa duhului, sau strădania fără preget, este o trăsătură esenţială a vieţii creştine. Într-un alt loc vorbeşte despre sine astfel: „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 13-l4). Iar altora le spune: „Alergaţi aşa ca să o luaţi” (I Corinteni 9, 24). Aceasta înseamnă că în viaţa creştină râvna arzătoare are drept roade o anumită însufleţire şi vioiciune duhovnicească, prin care oamenii săvârşesc faptele bine-plăcute lui Dumnezeu, călcând peste ei înşişi şi aducând de bunăvoie ca jertfă lui Dumnezeu tot felul de nevoinţe, fără a se cruţa pe sine.

Întemeiat cu tărie pe o astfel de învăţătură, oricine poate cu uşurinţă înţelege că împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, cunoscut dinainte de mintea care îl diriguieşte, sau asemeni purtării de societate corecte şi distinse, plină de mişcări politicoase, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi. Toate acestea sunt bune, dar atâta vreme cât nu poartă în ele duhul vieţii în Hristos lisus nu au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel de lucruri se aseamănă aşadar statuilor fără de viaţă. Şi ceasurile bune merg în mod corect; dar cine va fi de părere că au viaţă în ele? Este acelaşi lucru. Adesea „ai nume să trăieşti, dar eşti mort”  în realitate (Apocalipsa 3, 1).

Mai mult decât orice altceva poate amăgi tocmai această bună rânduială din afară. Adevărata ei însemnătate ţine de starea lăuntrică a omului, în care se prea poate să fie serioase abateri de la adevărata cuvioşie din faptele unui cuvios. Astfel, înfrânându-se în afară de la păcat, omul poate simţi o atracţie pentru el, sau chiar o plăcere a lui în inima sa. La fel, făcând fapte bune doar în afară, se poate ca inima omului să nu fie în ele. Numai adevărata râvnă doreşte atât să facă binele în toată curăţia şi desăvârşirea lui, cât şi să izgonească păcatul chiar şi în cele mai mici chipuri ale lui. Caută binele ca pâinea cea de toate zilele, iar cu păcatul se luptă ca şi cu un vrăjmaş de moarte.

Când îţi urăşti duşmanul, urăşti nu numai persoana lui, ci şi pe rudele şi prietenii săi, şi chiar şi lucrurile lui, culoarea sa preferată, în general tot ceea ce ţi-ar putea aminti de el. Tot aşa, adevărata râvnă de a plăcea lui Dumnezeu prigoneşte păcatul până în cele mai mici urme şi semne ale lui, căci este doritor de desăvârşită curăţie. Dacă nu este adevărată râvnă, câtă necurăţie se poate ascunde în inimă!

2. Focul râvnei

La ce reuşită ne putem aştepta când nu există nici urmă de râvnă aprinsă pentru a plăcea în chip creştinesc lui Dumnezeu? Un lucru care nu cere nici o osteneală, oricine e gata să îl facă; dar de cum ni se cere puţin mai multă nevoinţă, sau vreun fel de lepădare de sine, tot atunci renunţăm, căci nimeni nu poate săvârşi acestea prin sine însuşi. Şi atunci aflăm că nu ne putem bizui pe nici un lucru care să mişte omul către fapta bună: cruţarea de sine va şubrezi toată temelia. Iar orice altă pricină se va mai ivi, afară de cea pe care am amintit-o, va preface fapta cea bună într-una rea.

Iscoadele lui Moise se temeau pentru că s-au cruţat pe sine. Insă mucenicii mergeau de bunăvoie la moarte, fiindcă erau aprinşi de un foc lăuntric. Un adevărat credincios nu va face numai ceea ce porunceşte legea, ci şi ceea ce ea sfătuieşte şi orice bun îndemn care i s-a întipărit în suflet; el nu va face doar ceea ce i s-a dat, ci va dobândi şi orice lucru bun; şi se îngrijeşte cu totul de singurul lucru bun care e trainic, adevărat şi veşnic.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că trebuie să avem pretutindeni această aprindere şi acest foc nemăsurat în suflet, gata să înfruntăm până şi moartea; căci altfel va fi cu neputinţă să dobândim împărăţia.3
(Nota 3: Sfântul Ioan Hrisostomul, „Omilii la Faptele Apostolilor”, în „Nicene and Post Nicene Fathers”, Omilia 31, pp. 195-201)

Lucrarea evlaviei şi a unirii cu Dumnezeu se face cu multă osteneală şi durere, mai ales la început. De unde să luăm puterea de a săvârşi acestea? Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, o putem afla în râvna inimii.

Un negustor, un soldat, un judecător sau un învăţat – fiecare dintre aceştia au o muncă plină de griji şi de greutăţi. Cu ce se întăresc ei în ostenelile lor? Cu râvna şi dragostea pe care o au pentru munca lor. Nici pe calea evlaviei nu se poate întări nimeni cu altceva. Fără acestea vom sluji pe Dumnezeu într-o stare de trândăvie, urât şi dezinteres. Şi o făptură ca leneşul (n. tr. rom.: zool. Bradypus) se mişcă, dar cu mare greutate, în vreme ce pentru sprintena gazelă sau pentru veveriţa cea vioaie mişcarea şi forfoteala sunt o încântare. A căuta plin de râvnă să placi lui Dumnezeu este calea către Dumnezeu care e plină de mângâiere şi dă aripi sufletului. Fără ea toate se duc de râpă.

Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu, sfidând păcatul care zace în noi. Altfel, le vom face doar din obişnuinţă, pentru că aşa „se cuvine”, pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna, sau pentru că aşa fac alţii. Trebuie să facem tot ceea ce ne stă în puteri, altminteri le vom face pe unele şi le vom nesocoti pe altele, şi asta fără nici o părere de rău sau fără a fi conştienţi chiar de ceea ce am nesocotit. Pe toate trebuie să le facem cu grijă şi multă luare aminte, ca pe lucrul nostru de căpetenie; altfel, le vom săvârşi la întâmplare.

Aşadar e limpede că fără râvnă un creştin este un biet creştin. Moleşit, neputincios, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece şi felul acesta de viaţă nu este viaţă. Ştiind aceasta, să ne străduim a ne vădi adevăraţi râvnitori ai faptelor bune pentru a putea fi cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu, neîntinaţi, neprihăniţi şi fără vreo altă necuviinţă.

Astfel că adevărata mărturie a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu. Acum se pune întrebarea – cum se poate aprinde acest foc? Cine îl pricinuieşte? O astfel de râvnă vine din lucrarea harului. Dar ea nu se iveşte fără încuviinţarea şi împreună-lucrarea voii noastre libere. Viaţa creştină nu e viaţa firii. Iată cum ar trebui ea să înceapă sau să fie trezită mai întâi: precum într-o sămânţă se produce creşterea atunci când căldura şi umezeala pătrund până la germenul ascuns înăuntru, iar prin ele se face simţită puterea atotţiitoare a vieţii, aşa şi în noi viaţa dumnezeiască este trezită atunci când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în inimă şi aşează acolo începutul trăirii, în Duhul, curăţind şi adunând laolaltă trăsăturile întunecate şi fărâmiţate ale chipului lui Dumnezeu. Atunci se trezesc (printr-o lucrare din afară) o dorinţă şi o căutare de bunăvoie; pe urmă harul se pogoară (prin Sfintele Taine) şi, unindu-se cu libertatea noastră, naşte râvna cea preaputernică. însă să nu creadă cineva că poate de unul singur să dea naştere unei asemenea puteri de viaţă; nu, ci trebuie să se roage pentru aceasta şi să fie gata a o primi. Focul râvnei ce arde cu putere – acesta este harul Domnului. Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se în inimă, începe să lucreze în ea cu o râvnă care este pe cât de mistuitoare, pe atât de neostoită.

Unii s-ar putea întreba: oare chiar e nevoie de lucrarea aceasta a harului? Chiar nu putem noi înşine să facem fapte bune? La urma urmei şi noi am făcut cutare sau cutare faptă bună, iar dacă mai avem zile vom mai face. Puţini sunt, probabil, cei care să nu-şi pună această întrebare. Alţii spun că de la noi înşine nu putem face nimic bun. Numai că problema în cauză nu e doar a faptelor bune, ci e aceea a reînvierii întregii noastre vieţi, a dobândirii unei noi vieţi, este problema vieţii în deplinătatea ei – a unei vieţi care să ne poată duce la mântuire.

La drept vorbind, nu e de loc greu a face vreun lucru cu adevărat bun, cum făceau şi păgânii de altfel. Să vedem însă şi noi pe cineva care să se hotărască de bunăvoie a face totdeauna numai binele şi care să şi le rânduiască pe toate aşa cum stă scris în cuvântul lui Dumnezeu – iar aceasta nu pentru o lună sau un an, ci pentru o viaţă întreagă – şi care să îşi ia drept lege rămânerea fără de clintire întru această rânduială; iar apoi, când se va dovedi credincios cuvântului dat, nu are decât să se laude cu vârtutea lui. Până atunci însă e mai bine să ne ţinem gura. Cât de multe au fost şi sunt încă acele cazuri – hrănite din bizuirea pe sine – de începere şi încercare de împlinire a unei vieţi creştineşti! Şi toate au sfârşit şi continuă să sfârşească în nimic. Omul lucrează un pic la noua rânduială a vieţii lui – apoi lasă totul baltă. Şi cum ar putea fi altfel? Nu există putere. E propriu doar puterii veşnice a lui Dumnezeu să ne păstreze statornici în felul de a fi în mijlocul neîncetatelor valuri ale schimbărilor vremelnice.

Aşadar trebuie să ne umplem cu această putere; trebuie să o cerem şi să o primim, iar ea ne va scoate din şi ne va înălţa deasupra marii tulburări a vieţii veacului de acum.

3. În faţa ispitei

Să ne întoarcem acum la realitate şi să vedem când vin astfel de gânduri de mulţumire de sine. Atunci când omul se află într-o stare liniştită, când nimic nu îl tulbură, nimic nu-l amăgeşte şi nici nu-l trage în păcat – atunci este el gata pentru orice chip de vieţuire sfântă şi curată. De cum apare însă mişcarea unei patimi sau vreo ispită oarecare, unde îi sunt toate făgăduinţele? Nu îşi zice adesea omul care duce viaţă neînfrânată: „De-acum nu o să mai fac acestea”? Dar iarăşi înfometează patima, iarăşi se stârneşte pofta, şi iarăşi se trezeşte că a păcătuit.

Atunci când totul după voia noastră şi nu împotriva iubirii de sine din noi, iar noi stăm şi cugetăm la răbdarea ocărilor, toate sunt bune şi frumoase. De fapt ni se pare chiar ciudat să încercăm vreun simţământ de jignire sau mânie precum cele cărora le cad pradă unii. Dar ia să te afli într-o stare potrivnică, şi atunci şi o simplă privire – nici măcar un cuvânt – te va face să-ţi ieşi din fire! Aşa, bizuindu-te pe tine, poţi visa în voie, la împlinirea unei vieţi creştineşti fără vreun ajutor de Sus – câtă vreme sufletul ţi-e liniştit. Când însă răul care stă în adâncul inimii este stârnit ca praful de către vânt, atunci vei afla chiar în cele ce tu însuţi vei simţi osânda propriei tale trufii de cuget. Când gând după gând şi dorinţă după dorinţă – una mai rea decât cealaltă – încep să tulbure sufletul, atunci oricine ajunge să uite de sine şi să strige fără să vrea odată cu proorocul: „Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului” (Psalmul 68, l-2). „O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte!” (Psalmul 117, 25).

Adesea lucrurile se petrec astfel: cineva visează să stăruie în bine, bizuindu-se pe sine. Dar un chip sau un lucru îi apare în închipuire, se naşte dorinţa, patima se trezeşte: omul este atras şi cade. După aceea, nu mai vrea decât să se uite la sine însuşi şi să zică: ce rău am fost! Apoi, însă, iar se iveşte vreun prilej de împrăştiere, şi iarăşi e gata să uite de sine.

Sau cineva te-a ocărât, se naşte încăierarea, se fac certuri şi osândiri. Minţii tale totul i se înfăţişează într-un chip nedrept dar convenabil, iar tu ţi-l însuşeşti, îi înjoseşti pe acela, te-apuci şi povesteşti şi altora, îl tulburi pe altul – şi toate acestea după ce te-ai lăudat cu puterea ta de a duce o viaţă fără de prihană, fără ajutor din înălţime. Păi atunci unde ţi-era puterea? „Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). înţelegi binele şi faci răul: „găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Romani 7, 21). Suntem robiţi. Doamne, izbăveşte-ne!

Unul dintre primele vicleşuguri ale vrăjmaşului împotriva noastră este tocmai gândul de a te bizui pe tine însuţi: adică dacă nu te lepezi de el, atunci măcar să nu simţi nevoia de ajutor din partea harului. Ca şi cum ar zice vrăjmaşul: „Nu te îndrepta către lumina în care se doreşte să ţi se dea ţie noi puteri. Eşti bun aşa cum eşti!” Şi omul se dedă la odihnă. Intre timp însă, vrăjmaşul zvârle cu o piatră (vreun soi de neplăcere) într-unul; pe alţii îi ademeneşte în oarecare loc alunecos (amăgirea patimilor); iar altora le împleteşte cu floricele laţul strâns bine împrejur (avantaje înşelătoare). Fără să se rnai gândească, omul se avântă tot mai departe şi mai departe şi nu înţelege că se prăbuşeşte din ce în ce mai jos până ce ajunge în adâncul răutăţilor, până în uşa iadului. Oare nu ar trebui şi lui să-i strige cineva, precum lui Adam celui de demult: „Omule, unde eşti? Unde te-ai dus?” Tocmai acest strigăt este lucrarea harului, care îl face pe păcătos pentru prima oară să ia aminte la sine.

Prin urmare, dacă doreşti să începi a trăi creştineşte, caută harul. Clipa în care harul pogoară şi se alătură voii tale este clipa în care se naşte în tine viaţa creştină – puternică, statornică şi cu multă roadă.

De unde poate dobândi cineva şi cum poate primi harul care dă început vieţii? Dobândirea harului şi sfinţirea vieţii noastre prin el se săvârşesc în Sfintele Taine. Aici stăm sub lucrarea lui Dumnezeu, adică aducem la Dumnezeu firea noastră cea săracă; iar El o preface prin puterea Sa. A plăcut lui Dumnezeu, pentru a doborî mândria cugetului nostru, să-Şi tăinuiască puterea chiar dintru începutul vieţii celei adevărate sub înfăţişarea cea simplă şi materială a lucrurilor. Cum se petrece aceasta noi nu putem înţelege, însă experienţa de veacuri a creştinismului mărturiseşte că nu se întâmplă altfel.

Cum începe viaţa creştină în Taina Botezului

Tainele care ţin mai ales de începutul vieţii creştine sunt Botezul şi Pocăinţa. Aşadar rânduiala cu privire la începerea unei adevărate trăiri creştineşti se vădeşte mai întâi prin lucrarea Botezului, iar apoi prin Pocăinţa.

Botezul este cea dintâi Sfântă Taină în creştinism; căci el învredniceşte pe creştin să primească darurile harului şi prin celelalte Taine. Fără el nimeni nu poate intra în creştinătate sau să devină mădular al Bisericii, înţelepciunea Cea mai dinainte de veci Şi-a zidit Sieşi casă pe pământ, iar uşa care duce în această casă este Taina Botezului. Prin ea nu numai că oamenii pot intra în casa lui Dumnezeu, dar tot acolo ei sunt înveşmântaţi cu haine vrednice de aceasta; primesc un nume nou şi un semn care se întipăreşte în toată fiinţa celui botezat, prin care mai apoi toate făpturile cereşti şi pământeşti îl recunosc şi îl deosebesc de ceilalţi.

4. O nouă făptură în Hristos prin Sfântul Botez

„Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”  învaţă Apostolul (II Corinteni 5, 17). Creştinul devine această făptură nouă prin Botez. Din cristelniţă omul nu iese nicidecum la fel cum a intrat. Cum este lumina faţă de întuneric, cum e viaţa faţă de moarte, aşa este un om botezat faţă de unul nebotezat. Zămislit întru fărădelegi şi născut în păcate, înainte de botez omul poartă în el toată otrava păcatului, cu toată povara urmărilor acestuia. Se află într-o stare de necinste pentru Dumnezeu; este din fire un fiu al mâniei. Este un om distrus, cu toate părţile şi puterile sale răvăşite, îndreptate cu precădere spre înmulţirea păcatului. E robul aflat sub înrâurirea Satanei, care lucrează cu putere multă în el din pricina păcatului care zace în el. Iar în urma a toate acestea, după moarte va fi negreşit fiu al iadului, unde se va chinui în veci alături de stăpânul său şi de slugile şi ajutoarele acestuia.

Botezul ne izbăveşte din toate aceste răutăţi. El ridică blestemul cu puterea Crucii lui Hristos şi aduce iar binecuvântarea. Cei botezaţi sunt fiii lui Dumnezeu, aşa cum Domnul însuşi i~a îndreptăţit a fi: „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori , moştenitori ai lui Dumnezeu şi impreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Deja împărăţia cerurilor este a celui botezat în virtutea botezului său. El este scos de sub stăpânirea Satanei, care îşi pierde acum puterea ce o avea asupra lui şi cu care lucra în el după placul său. Prin intrarea în Biserică – casa cea de scăpare – Satana nu mai poate ajunge la cel botezat. Căci acesta se află acum într-o adevărată îngrădire de apărare.

Toate acestea sunt daruri şi înlesniri în afară. Dar ce se petrece înlăuntru? Tămăduirea vătămării şi stricăciunii pricinuite de păcat. Puterea harului pătrunde înăuntru şi reface aici dumnezeiasca rânduială în toată frumuseţea ei. Vindecă neorânduiala întocmirii şi vălmaşia diferitelor părţi şi puteri ale ei şi întoarce privirea sufletului de la sine la Dumnezeu -pentru a bineplăcea Domnului şi a-şi înmulţi faptele cele bune.

Aşadar Botezul este o renaştere sau o nouă naştere care aşază omul într-o stare în întregime refăcută. Apostolul Pavel îi aseamănă pe cei botezaţi cu Mântuitorul înviat, lăsându-ne să înţelegem că şi aceştia prin înnoirea lor au aceeaşi fire luminată ca firea omenească pe care a avut-o Mântuitorul Hristos prin învierea Sa în slavă (Romani 6, 4). Iar faptul că într-o persoană botezată rostul lucrărilor se schimbă se poate vedea din cuvintele aceluiaşi Apostol, care spune în altă parte că cei botezaţi deja trebuie „să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat” (II Corinteni 5, 15). „Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 10). „Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez” (Romani 6, 4); şi: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Şi aşa, viaţa întreagă a unui om, prin puterea Botezului, este întoarsă de la sine însuşi şi de la păcat către Dumnezeu şi sfinţenie.

Remarcabile sunt cuvintele Apostolului: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” şi celelalte: „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră” (Romani 6, 14). Aceasta ne face să înţelegem că puterea care în firea noastră căzută şi răvăşită ne târăşte la păcat, nu este în întregime nimicită prin Botez, ci doar este adusă într-o stare în care nu mai are nici o putere asupra noastră, nici o stăpânire peste noi, iar noi nu-i mai suntem robi. Dar e încă în noi, trăieşte şi lucrează, însă nu ca stăpân. De acum întâietatea este a harului lui Dumnezeu şi a sufletului care se predă de bunăvoie Lui.

Lămurind puterea Botezului, Sfântul Diadoh (Filocalia rom., vol. l, Ed. Humanitas, 1999, nr. 76, p. 369-370) zice că înainte de Botez păcatul sălăşluieşte în inimă, iar harul lucrează din afară, dar după Botez harul se sălăşluieşte în inimă iar păcatul ne atrage din afară. Este izgonit din inimă precum e alungat duşmanul dintr-o cetate, şi se aşază afară, în mădularele trupului, de unde dă la răstimpuri năvală. Iată de ce rămâne permanent un ispititor, un amăgitor, dar nu mai e stăpân: tulbură şi nelinişteşte, dar nu mai porunceşte. Şi aşa se naşte în Botez viaţa cea nouă!

Acum ne vom îndrepta atenţia asupra felului în care viaţa creştină începe prin Botez în cei care au fost botezaţi când erau copii – aşa cum se obişnuieşte. Căci aici începerea vieţii creştineşti se rânduieşte într-un fel deosebit care vine din legătura ce există între har şi libertate.

Am aflat deja că harul pogoară asupra unei dorinţe şi a unei căutări de bunăvoie şi că numai prin împreună-lucrarea lor ia naştere noua viaţă în duh, care se face atât după har cât şi după firea omului liber. Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să îl caute şi să dorească a-l primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu. Săvârşirea acestui lucru în Pocăinţa şi Botezul celor maturi e limpede; dar cum se săvârşeşte el prin Botezul pruncilor? Un prunc nu ştie încă a-şi folosi nici cugetul, nici libertatea; prin urmare, el nu poate împlini ceea ce îi revine lui pentru începerea unei vieţi creştineşti – adică să dorească a se închina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, lucrul trebuie neapărat împlinit. Felul deosebit în care viaţa (creştină) începe prin Botezul pruncilor atârnă de felul în care această condiţie se împlineşte.

5. Botezul pruncilor

Harul se pogoară în sufletul unui prunc şi săvârşeşte acolo acelaşi lucru pe care l-ar face şi dacă libertatea ar lua parte, dar numai cu condiţia ca în viitor, când i se va dezvolta conştiinţa de sine, pruncul, care în clipa botezului nu avea conştiinţă de sine şi nu a săvârşit nimic personal, să se închine de bunăvoie lui Dumnezeu, să primească din proprie dorinţă harul care şi-a arătat lucrarea în el, să fie bucuros că îl are, să fie recunoscător că i s-a dăruit, şi să spună că, dacă în clipa Botezului său ar fi avut înţelegerea şi libertatea, nu ar fi făcut altfel decât i s-a făcut şi nu ar fi dorit altceva. Pentru această liberă închinare viitoare a sa lui Dumnezeu şi pentru unirea harului cu libertatea, dumnezeiescul har dăruieşte totul pruncului, săvârşind chiar şi fără el, în el, tot ceea ce îi este propriu a săvârşi, cu făgăduinţa că dorinţa şi închinarea omului lui Dumnezeu se vor împlini negreşit. Aceasta este de fapt făgăduinţa pe care o fac naşii când mărturisesc lui Dumnezeu în faţa Bisericii că acest prunc, când va avea propria sa conştiinţă de sine, va dovedi în chip neîndoielnic acea folosire a libertăţii care se cere pentru har, luându-şi asupra lor drept datorie tocmai a aduce până în acea stare pe pruncul căruia îi sunt naşi.

Şi astfel, prin Botez, sămânţa vieţii în Hristos e pusă în prunc şi rămâne în el; dar rămâne ca şi cum n-ar fi: lucrează în el ca un îndemn. Viaţa duhovnicească, zămislită în prunc prin harul Botezului, devine un bun al omului şi se vădeşte în chip desăvârşit nu numai după har, ci şi după felul de a fi al făpturii cuvântătoare, începând din clipa în care aceasta, ajungând la înţelegere, se închină de bunăvoia sa lui Dumnezeu şi îşi însuşeşte puterea harului care este în el, primindu-l cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă. Şi până atunci viaţa creştină lucrează cu adevărat în el, dar o face oarecum fără ca el să ştie; lucrează în el, dar ca şi cum încă nu ar fi a lui. însă din clipa înţelegerii şi a alegerii, devine a lui, nu numai prin har ci şi prin libertate.

Din pricina acestui răstimp mai lung sau mai scurt dintre Botez şi închinarea de bunăvoie lui Dumnezeu, începutul vieţii creştine morale prin harul Botezului la prunci este prelungit, ca să zicem aşa, pe o perioadă nedeterminată, în care pruncul creşte şi devine creştin în Sfânta Biserică printre ceilalţi creştini, aşa cum s-a format trupeşte mai înainte în pântecele maicii sale.

Să mai zăbovim puţin, cititorule, asupra acestui lucru. Va fi de mare trebuinţă pentru noi să hotărâm cum ar trebui să se poarte părinţii, naşii şi învăţătorii faţă de pruncul botezat încredinţat lor de către Domnul şi Sfânta Lui Biserică.

Se înţelege de la sine că, după Botezul pruncului, în faţa părinţilor şi a naşilor stă o problemă de cea mai mare însemnătate: cum să îl crească pe cel botezat pentru ca, atunci când va ajunge la înţelegere, să poată recunoaşte în el darurile harului şi să le primească cu bucurie, alături de îndatoririle şi felul de viaţă pe care ele îl cer. Aceasta ne pune faţă în faţă cu problema educaţiei creştineşti, adică a unei educaţii care să se facă după cerinţele harului de la Botez, şi să aibă ca rost al ei păstrarea acestui har.

Pentru a lămuri cum trebuie să ne purtăm faţă de un prunc botezat, ţinând cont de cele spuse,
să ne amintim ideea mai sus pomenită, că harul umbreşte inima şi se sălăşluieşte în ea când inima  se întoarce de la păcat spre Dumnezeu. Iar dacă aceasta se săvârşeşte cu fapta, urmează şi toate celelalte daruri ale harului şi toate însuşirile proprii celui ce trăieşte în har: ajutor de la Dumnezeu, împreună-moştenirea cu Hristos, traiul în afara stăpânirii satanei şi în afara primejdiei de a fi osândit la iad. Insă în clipa în care această stare a minţii şi a inimii slăbeşte sau se risipeşte, tot atunci păcatul începe iarăşi să stăpânească inima, prin păcat legăturile satanei cad asupra omului, iar bunăvoinţa lui Dumnezeu şi împreună-moştenirea cu Hristos se pierd, în prunc, harul slăbeşte şi stinge păcatul, dar dacă păcatul este hrănit şi lăsat în voia sa, va prinde iarăşi viaţă.

Şi astfel, întreaga atenţie a celor care au datoria de a păzi întreg pe pruncul creştin pe care l-au primit din cristelniţă ar trebui să se îndrepte spre a nu îngădui în nici un fel păcatului să pună iarăşi stăpânire pe el, să zdrobească păcatul şi să îi taie puterea cu orice chip, pentru a trezi şi întări în prunc chemarea către Dumnezeu. Trebuie făcut în aşa fel încât această chemare în creştinul care creşte să crească de la sine, chiar dacă sub călăuzirea altuia, iar el să fie tot mai obişnuit să izbândească asupra păcatului şi să îl învingă pentru a plăcea lui Dumnezeu, şi tot mai deprins cu punerea în lucrare a puterilor sufletului şi trupului său, astfel încât să slujească nu păcatului, ci lui Dumnezeu.

Că lucrul este cu putinţă se vede din faptul că cel născut şi botezat este în întregime sămânţă pentru viitor, sau un câmp plin de seminţe. Această nouă aşezare a lui de către harul Botezului nu e ceva doar gândit sau închipuit, ci este ceva foarte real, adică este deja o sămânţă de viaţă. Dacă, în general, fiecare sămânţă creşte potrivit felului său, atunci şi sămânţa vieţii în har din cel botezat poate să crească. Dacă în el se pune sămânţa întoarcerii la Dumnezeu, care biruieşte păcatul, atunci şi ea, ca şi celelalte seminţe, poate fi hrănită şi îngrijită. Numai că pentru aceasta este nevoie de mijloace folositoare, sau, cu alte cuvinte, trebuie hotărâtă calea cea mai potrivită de a lucra asupra pruncului botezat.

6. Educaţia creştină

Rostul ultim al acestei lucrări ar trebui să fie acesta: omul înnoit prin Botez, când va ajunge la înţelegere, să poată să se recunoască nu numai ca persoană liberă şi cugetătoare, dar în acelaşi timp ca persoană care are o datorie faţă de Domnul, de Care soarta sa veşnică este strâns legată; şi nu numai ca să se recunoască astfel, ci şi să se descopere în stare a împlini această datorie şi să poată înţelege că cea mai de seamă chemare a lui aceasta este.

Se pune întrebarea: cum se poate realiza acest lucru? Ce să se facă pentru un copil botezat ca atunci când va creşte mare să nu dorească nimic altceva decât a fi un adevărat creştin? Cu alte cuvinte, cum să îl crească cineva creştineşte?

Pentru a răspunde, nu vom proceda la o cercetare foarte amănunţită. Ne vom mărgini la o privire de ansamblu asupra întregii probleme a educaţiei creştine, încercând să arătăm cum putem sprijini şi întări partea cea bună în copii, în orice împrejurare, şi cum putem slăbi şi nimici ceea ce este rău.

Mai întâi de toate, în această privinţă atenţia noastră ar trebui să se îndrepte asupra pruncului aflat în leagăn, înainte ca orice înzestrare a sa să se manifeste. Copilul e viu; prin urmare, cineva poate să îi înrâurească viaţa. Aici ar trebui să ne gândim la înrâurirea Sfintelor Taine şi, odată cu ele, a întregii vieţi bisericeşti, dar în acelaşi timp a credinţei şi evlaviei părinţilor. Toate acestea laolaltă alcătuiesc un mediu mântuitor pentru prunc. Prin toate acestea, viaţa în har care s-a zămislit în prunc este insuflată în chip tainic.

Deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos (cineva ar putea adăuga cât mai deasă cu putinţă) leagă noul mădular de Trupul Domnului în modul cel mai viu şi mai folositor prin puterea Preacuratului Său Trup şi Sânge, îl sfinţeşte, aduce pace în sufletul lui şi îl face de neatins pentru puterile întunericului. Cei care împlinesc această povaţă văd cum în ziua în care pruncului i se dă împărtăşania, el se cufundă într-o linişte adâncă, toate trebuinţele lui fireşti îşi slăbesc în mod vădit mişcările – chiar şi cele mai puternic resimţite în cazul copiilor. Uneori, copilul e plin de o bucurie şi o vioiciune sufletească în care e gata să îmbrăţişeze pe oricine.

Adesea Sfânta împărtăşanie e însoţită şi de minuni. Sfântul Andrei Criteanul, în copilăria sa, nu a vorbit deloc vreme îndelungată, dar atunci când părinţii săi întristaţi au alergat la rugăciune şi ajutorul harului, în timpul împărtăşirii, Domnul a dezlegat prin harul Său legăturile limbii copilului, care mai apoi a dat Bisericii să bea şuvoaie de bunătate şi înţelepciune. Din propriile sale constatări, un medic poate da mărturie că în cele mai multe cazuri de boală la copii aceştia ar trebui duşi la Sfânta Cuminecătură, şi că numai rareori ar mai avea apoi nevoie de vreun ajutor medical.

O mare înrâurire asupra copilului o are mersul cât mai des la biserică, sărutarea Sfintei Cruci, a Evangheliei, a icoanelor, ori acoperirea lui cu Sfintele Acoperăminte. La fel şi acasă, aşezarea lui înaintea sfintelor icoane, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, stropirea sa cu agheasmă, tămâierea, facerea semnului Crucii deasupra leagănului, a hranei şi a tuturor lucrurilor care îl privesc, binecuvântarea lui de către preot, aducerea în paraclisul icoanelor din biserică molitfele – şi în general toate cele ale bisericii în chip minunat încălzesc şi hrănesc viaţa în har din copil, fiind totdeauna cea mai sigură şi de nebiruit ocrotire împotriva năvălirilor puterilor nevăzute ale întunericului, care pretutindeni sunt gata să pătrundă în sufletul care creşte pentru a-l învenina cu lucrarea lor.

In spatele acestei ocrotiri văzute stă una nevăzută: îngerul păzitor pus de Domnul să apere pe copil din chiar clipa Botezului său. îi poartă de grijă şi îl influenţează în chip nevăzut prin prezenţa sa, iar în caz de nevoie inspiră chiar părinţilor cele ce ar trebui să le ştie pentru pruncul aflat în primejdie.

Numai că toate aceste puternice ocrotiri şi insuflări vii şi ajutătoare pot fi risipite şi lăsate fără rod de necredinţa, nepurtarea de grijă, necucernicia şi viaţa decăzută a părinţilor. Aceasta se întâmplă fie pentru că toate cele mai sus pomenite nu se folosesc, fie pentru că nu se folosesc cum se cuvine; aici puterea de înrâurire lăuntrică a părinţilor asupra copilului este deosebit de însemnată. E adevărat că Domnul e milostiv faţă de cei nevinovaţi; însă există o legătură pe care nu o putem înţelege între sufletele părinţilor şi sufletul copilului şi nici nu putem hotărî măsura în care cei dintâi influenţează pe acesta din urmă. în acelaşi timp, atunci când părinţii au o influenţă nepotrivită asupra copilului, mila şi bunăvoinţa lui Dumnezeu tot nu îl părăsesc pe copil. Se întâmplă însă ca uneori acest sprijin dumnezeiesc să înceteze, şi atunci pricinile pregătite lui îşi aduc roadele lor. Aşadar, duhul credinţei şi al cucerniciei părinţilor trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creştere şi întărire a harului din copil.


7. Inrâurirea părinţilor asupra copilului

Sufletul pruncului nu cunoaşte, ca să spunem aşa, încă nici o mişcare în primele lui zile, luni şi chiar ani. Este cu neputinţă să i se poată transmite ceva pe care să şi-l însuşească prin mijloacele obişnuite de predare a cunoştinţelor, dar poate fi influenţat în alt fel.

Există un anumit fel de convorbire între suflete care se face prin inimă. Un suflet îl mişcă pe celălalt prin simţăminte. Uşurinţa de a lucra o astfel de înrâurire asupra sufletului unui prunc atârnă în chip nemijlocit de deplinătatea şi profunzimea simţămintelor părinţilor pentru copil, într-un fel, tatăl şi mama trec în copil, punându-şi tot sufletul pentru bunăstarea lui. Iar dacă sufletul le este pătruns de evlavie, nu se poate ca într-un anume fel aceasta să nu influenţele pe copil.

Cel mai bun mijloc pentru a realiza aceasta sunt ochii. Căci în timp ce în celelalte simţuri sufletul rămâne tăinuit, ochii îşi deschid privirea lor către cei din jur. Ei sunt locul de întâlnire a unui suflet, cu celălalt. Fie ca aceste deschideri să folosească trecerii simţirii sfinte din sufletele mamei şi tatălui în sufletul copilului; căci ele nu pot decât să ungă inima pruncului cu acest untdelemn sfânt.

Trebuie ca în privirea părinţilor să fie nu numai iubire, care e atât de firească, ci şi credinţa că în braţe au ceva mai mult decât un simplu copil. Părinţii trebuie să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat în grijă această comoară ca pe un vas al harului le va da şi mijloace îndestulătoare pentru păstrarea lui. Şi, în cele din urmă, este nevoie de neîncetata rugăciune a sufletului trezit la nădejde prin credinţă.

Când părinţii ocrotesc în felul acesta leagănul copilului lor cu acest duh de evlavie neprefăcută, şi când în acelaşi timp, pe de o parte îngerul păzitor, iar pe de alta Sfintele Taine şi toată viaţa Bisericii lucrează asupra lui din afară şi dinlăuntru – prin toate acestea se statorniceşte în jurul vieţii abia începute un mediu duhovnicesc înrudit ei, care va trece în însăşi felul ei de a fi, aşa cum sângele, temelia vieţii biologice, îşi ia numeroase din însuşirile sale din mediul înconjurător. S-a spus odată că vasul nou va păstra vreme îndelungată, poate pentru totdeauna, mirosul a ceea ce s-a pus în el cât era încă nou. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mediul înconjurător al copiilor. Acesta pătrunde în mod harismatic şi mântuitor în formele de viaţă care tocmai se încropesc în copil şi-şi lasă pecetea asupra lui. Şi aceasta este o ocrotire care nu poate fi străpunsă de influenţa duhurilor rele.

Incepând astfel din leagăn, lucrarea trebuie să stăruie apoi pe tot parcursul creşterii: în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe. Biserica cu viaţa ei şi Sfintele Taine sunt ca un cort sfânt pentru copii, iar ei ar trebui să rămână în el fără a-l părăsi. Sunt pilde care arată cât de rodnic şi mântuitor este acest lucru (precum viaţa Proorocului Samuel; viaţa Sfântului Teodor Schitiotul – 22 aprilie şi altele). Toate acestea pot înlocui chiar orice alte mijloace de educaţie, aşa cum s-a şi făcut de altfel în nenumărate cazuri, cu deplină reuşită. Temelia vechilor metode de educaţie constă tocmai în aceasta.

Când puterile dintr-un copil încep să se trezească, una după alta, părinţii şi cei ce cresc copii ar trebui să îşi sporească încă o dată atenţia. Căci atunci când, sub înrâurirea mijloacelor mai sus arătate, setea după Dumnezeu se va ivi şi va creşte în ei, atrăgând după ea toate puterile copilului, în acelaşi timp nici păcatul ce zace în ei nu va dormi, ci se va strădui să pună el stăpânire pe acele puteri. Urmarea de neocolit a acestui lucru va fi o luptă lăuntrică. Şi, de vreme ce copiii nu pot de a o purta ei înşişi, se înţelege că locul lor îl vor lua părinţii. Dar pentru că această luptă trebuie să se dea de către puterile copilului, părinţii sunt datori să vegheze asupra primelor lor dezmorţiri, astfel încât să poată da din prima clipă acestor puteri o îndrumare în armonie cu rostul de căpetenie spre care trebuie ele îndreptate.

Aşa începe lupta părinţilor cu păcatul care zace în copil. Şi deşi acest păcat este lipsit de puncte de sprijin, totuşi lucrează şi încearcă să ia în stăpânire puterile trupului şi ale sufletului pentru a-şi afla sieşi locaş bun de odihnă. Nu trebuie să i se îngăduie aceasta, ci este nevoie, ca să zicem aşa, să smulgem aceste puteri din mâna păcatului pentru a le încredinţa lui Dumnezeu.

Dar pentru ca aceasta să se facă pe temelie trainică şi cu o cunoaştere amănunţită a temeiniciei mijloacelor alese, trebuie lămurit ce anume vrea păcatul, ce anume îl hrăneşte şi cum anume pune el stăpânire asupra noastră. Lucrurile cele dintâi care stârnesc şi târăsc pe om la păcat sunt: pentru puterea de a cugeta – bunul plac al minţii (sau iscodirea); pentru puterea de a voi – voia de sine; iar pentru puterea de a simţi plăcerile.

Aşadar, puterile în creştere ale sufletului şi trupului trebuie astfel călăuzite şi îndrumate încât să nu se predea robiei desfătărilor trupeşti, iscodirii, bunului plac al voii de sine şi plăcerilor egoiste – căci va fi o robie în păcat – ci dimpotrivă, copilul trebuie învăţat cum să se lepede de ele şi să le stăpânească, scăpând astfel de tirania şi de vătămarea lor. Acesta e lucrul de căpetenie pentru început. Mai târziu toată educaţia poate fi făcută în armonie cu acest început. Să aruncăm acum încă o privire, pentru a lămuri lucrurile, asupra principalelor lucrări ale trupului, sufletului şi duhului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s