Cum se dobândeşte harul trezirii


Partea a doua – Calea spre mantuire

VI.

Cum se dobândeşte harul trezirii

S-a mai spus deja că printre diferitele lucrări ale harului care ne trezeşte, una care e în mod deosebit vrednică de luare-aminte este cea pe care o foloseşte Dumnezeu pentru a trezi un păcătos ce a mai trăit şi înainte o astfel de trezire, dar a căzut iarăşi în păcat şi mai ales în acele păcate de moarte obişnuite lui. Cu cât mai des se repetă aceste căderi, cu atât mai mult slăbeşte imboldul de îndreptare, căci inima lui se obişnuieşte, aşa-zicând, cu căderea şi căderile în păcat trec în rândul întâmplărilor de zi cu zi ale vieţii sufletului.

Odată cu această slăbire, el şi încetează a mai fi un simţământ plin de putere după cum i-ar fi de fapt propriu să fie, apropiindu-se tot mai mult de sfera cugetării şi devenind până la urmă nimic mai mult decât un simplu gând şi o amintire. Acest gând este încuviinţat o vreme, dar apoi doar tolerat, şi aceasta fără supărare, însă cu nepăsare, fără a-i acorda vreo atenţie mai deosebită. După care începe să plictisească, devine ceva de care trebuie să scapi cât mai iute cu putinţă. Până la urmă stârneşte chiar dezgust şi vrăjmăşie faţă de el – păcătosul nu numai că nu îl suferă, ci îl urăşte, îl vânează şi îl izgoneşte, în mod corespunzător, credinţa că o viaţă duhovnicească mai bună e de trebuinţă începe să se stingă. La început nevoia de schimbare pare doar posibilă. Mai târziu se învăluie în îndoială sub forma semnelor de întrebare cu privire la diferitele ei aspecte, iar mai pe urmă începe să pară chiar nefolositoare şi lipsită de însemnătate, străină. În cele din urmă, se ajunge lăuntric la o hotărâre de genul „trăieşte cum ţi-e voia – totul e în regulă. Toate celelalte nu sunt decât necazuri în plus.” Aici omul a atins adâncul răului şi al nepăsării. Starea sa e a unuia care nu s-a mai trezit niciodată.

E limpede că mântuirea acestui om e în mare primejdie. Mila lui Dumnezeu e mare, dar până şi ea s-ar putea să nu mai poată face nimic cu el. E ca ţarina care absoarbe ploaia ce coboară adeseori asupra ei şi totuşi rămâne neroditoare, iar „blestemul îi stă aproape” (Evrei 6, 8)8. (Nota 8 „Dar dacă aduce spini şi duhni, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape iar la urmă focul o aşteaptă.”)

Este urmarea unei vieţi fără de rânduială şi a nesocotirii nevoii de trezire prin har, care ar trebui să se întipărească cu deosebire în mintea celor ce duc lipsă de ea. E adevărat că mişcările harului dumnezeiesc nu se mărginesc la măsurători şi definiţii, dar uneori se fac în acord cu acestea. Prin urmare, deşi nu trebuie să deznădăjduim de putinţa noastră de întoarcere şi mântuire oricât de slabă ar fi chemarea de întoarcere la o viaţă de virtute, trebuie însă întotdeauna să cugetăm cu frică şi cu cutremur la firea noastră cea neputincioasă. Oare nu ne-am cufundat atât de adânc încât am ajuns la cea din urmă şansă de a mai primi trezirea prin har? Oare nu cumva am stăvilit toate pornirile pe care harul dumnezeiesc, dorind neîncetat mântuirea noastră, le-ar fi avut de a lucra asupra noastră? Oare nu o fi aceasta ultima dată când harul s-ar mai putea apropia de noi pentru a ne face să ne venim în fire şi a înceta starea noastră ticăloşită? Astfel, oricât de slabă ar fi chemarea, trebuie cu atât mai iute să ne grăbim să o ascultăm cu toată hotărârea, deşi aceasta ar cere mai mult discernământ şi să o întărim cu toată puterea libertăţii noastre omeneşti. Desigur, o astfel de întărire nu înseamnă altceva decât deschiderea noastră către această căutare şi dorinţă de primire a harului. Trebuie să ne deschidem, căci prin căderile noastre am devenit tot mai împietriţi şi mai închişi faţă de har, mai întâi într-o privinţă, apoi în alta.

Vom arăta acum cum să primim harul, astfel ca imboldul acesta de îndreptare să-şi poată recăpăta vigoarea sa de la început, căci trebuie să înţelegem că omul va spori potrivit cu deschiderea sa către îndemnurile duhovniceşti care ajung până la el. In vreme ce omul proaspăt trezit împlineşte toate cele de trebuinţă iute, cu râvnă şi cu aprindere, lucrarea celuilalt e rece, aproape de să se stingă, plină de greutăţi. E ca şi cum harul l-ar fi părăsit anume pentru ca el să poată simţi cât de preţioasă este ascultarea cu credinţă de Dumnezeu pentru cel pe care El îl cheamă şi astfel să poată preţui cum se cuvine ajutorul lui Dumnezeu. Domnul păstrează această dorinţă. El nu dăruieşte o lepădare bruscă de cele ale lumii, ci îl ţine pe om în continuare în mijlocul ei, într-o stare de încordare, fără a-l înclina nici într-o parte, nici în cealaltă, pentru a-i încerca râvna şi a lăsa loc dorinţei şi hotărârii lui să crească. Abia apoi cel astfel încercat va lepăda cu adevărat păcatul.

Am înfăţişat toate aceste lucruri anume pentru a deosebi între cele două feluri de lucrări ale harului lui Dumnezeu, despre una din care Domnul zice: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3, 20), iar despre cealaltă: „caută şi vei afla; bate, şi ţi se va deschide” (Luca 11, 9). Am arătat deja cum se petrec lucrurile în primul caz. Cât despre cel de-al doilea, rămâne întrebarea: cum ar trebui să căutăm şi în ce trebuie să batem? În împrejurări neobişnuite harul lui Dumnezeu lucrează iute şi hotărâtor, după cum putem vedea, de pildă, în viaţa Sfântului Apostol Pavel, a Sfintei Măria Egipteanca şi a altora. Dar în rânduiala obişnuită a lucrurilor, cel mai adesea convertirea se face simplu, prin gândul care îi vine omului să îşi schimbe viaţa şi să se îmbunătăţească atât în legăturile sale cu alţii, cât şi în înclinaţiile sale lăuntrice. Gândul vine, dar cât de mult are nevoie să se întărească pentru a putea birui în suflet! În cea mai mare parte astfel de gânduri binefăcătoare rămân neroditoare – şi nu din pricina lor, ci mai degrabă datorită răspunsului necorespunzător al omului al cărui suflet a fost cercetat.

1. Boala de obşte: amânarea

Cea mai de seamă problemă în legătură cu aceste gânduri privitoare la starea de păcătoşenie a omului este că ele rămân neîmplinite şi sunt mereu amânate de la zi la zi. Amânarea este boala de care suferim aproape toţi şi cea dintâi pricină a lipsei de îndreptare. Toţi spun: „O să am timp mai târziu” şi rămân înţepeniţi în vechile obiceiuri ale vieţii păcătoase. Aşa că, atunci când vine gândul bun al schimbării, prinde-l, ţine-l bine – de aceea ţi-a fost trimis. Cu acest ţel în minte, mai întâi de toate alungă amânarea.

Nu zăbovi nici o clipă. Să nu-ţi îngădui niciodată a spune: „O să o fac mâine, sau altădată”, ci apucă-te de treabă chiar acum. Apucă arma cugetului sănătos, iar în ajutorul acestuia:

1) Gândeşte-te bine la nesăbuinţa, nebunia şi primejdia amânării. Spui „mai târziu”, dar mai târziu va fi încă şi mai greu să o faci, căci te vei obişnui şi mai mult cu păcatul, iar obişnuinţele şi legăturile tale cu păcatul vor fi încă mai strânse. Ce rost ar avea ca cel încâlcit în mreje să se încâlcească încă şi mai mult, gândind în acest timp că îi va fi la fel de uşor mai târziu, ca acum, să se descâlcească? Dacă deja ai înţeles că nu trebuie să rămâi în felul în care eşti, atunci de ce mai zăboveşti? La urma urmei, s-ar putea ca Dumnezeu să spună: „îmi eşti dezgustător, păcatele tale nu le voi mai ierta” (Isaia l, 14), şi atunci să ajungi acolo de unde nu mai e întoarcere. Ar fi un astfel de dezastru încât nici o osteneală nu ar mai trebui precupeţită pentru a-l ocoli. Dacă s-ar purta grijă cu sârguinţă să se înţeleagă acest lucru limpede şi cu putere, atunci toţi cei ce se nevoiesc pentru sufletul lor vor fugi de la sine de această amânare, căci ea nu va mai avea nici un susţinător lăuntric. Vei înţelege că ţi-e vrăjmaşă şi o vei privi cu dispreţ.

2) Amânăm şi pentru că gândul cel bun care ne-a cercetat rămâne însă în noi un simplu gând, fără a ne fi atras cu ceva către el; şi nici nu ne motivează.

Gândul acela a venit în noi împreună cu celelalte interese, ca un oaspete străin, făcându-ne semn de afară, fără a ne mişca în vreun fel. E treaba fiecăruia dintre noi să îl ducem mai adânc în suflet şi să luăm în seamă însemnătatea şi puterea lui. Astfel, trebuie să îl aduci în faţa ochilor, să îi înţelegi adevărul, bucuria şi înălţarea pe care le pricinuieşte, să te încredinţezi cât de lesne este să îl împlineşti. Un astfel de gând bun e slab şi nu atrage inima pentru că în minte roiesc mulţime de alte lucruri mai interesante şi tot felul de planuri, după gândurile care deja au fost primite mai înainte. Aşa că, recheamă-le pe toate şi deosebeşte-le unele de altele fără părtinire. Nimic nu se poate asemăna cu ceea ce înseamnă gândurile bune – orice altceva se află mult, mult în urmă. Va rămâne doar gândul cel bun şi fiind singur şi frumos, va atrage.

3) Suferim de amânare mai ales pentru că în clipa aceea ne lăsăm puterile să se risipească, ne hrănim trândăvia, neluarea aminte, toropeala şi şovăiala în cugetare şi lucrare. Poţi să te birui din cealaltă parte – închipuie-ţi cu însufleţire cât de umilitor ar fi să-ţi îngădui acestea în treburile de zi cu zi. E cu atât mai înjositor în problema propriei tale mântuiri, pentru care ar trebui întotdeauna să te dovedeşti iute şi gata de lucru. E ruşinos să îngădui cele potrivnice, e ruşinos să amâni pe mâine ceea ce se poate şi trebuie să se facă astăzi.

Foloseşte exerciţiul acesta şi altele similare pentru a alunga amânarea. Oricine o poate face să o facă. Dacă ţi-a venit vreun gând bun, hotărăşte-te să îl împlineşti, sârguieşte şi sileşte-te să faci de îndată ce te îndeamnă el. E fără rost a mai da alt sfat celui ce a amânat lucrul pentru o altă zi.

2. Obiceiuri şi înclinaţii care închid omul în păcat

Să presupunem că gândul cel bun a fost primit de noi şi este luat în seamă. Acum trebuie să ne grăbim a ni-l însuşi într-o asemenea măsură încât să devină un adevărat cui de osie. care să pună în lucrare cu uşurinţă şi tărie toate cele dinlăuntrul nostru. Pentru aceasta trebuie să-i facem loc de ajuns pentru a putea trece înăuntru, adică să săvârşim o adevărată lucrare asupra noastră, ca pregătire foarte trebuincioasă şi folositoare spre trezire.

O astfel de lucrare are de înfruntat acele curse iscusite sau obiceiuri şi înclinaţii care închid pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în mrejele sale nenumărate sau se ascunde de suflet sub şi mai numeroasele sale învelişuri; căci în şi prin sine păcatul e urât şi o simplă privire îl vădeşte dezgustător.

Învelişul cel mai adânc şi mai aproape de inimă e alcătuit din amăgirea de sine, nepăsare şi nepurtare de grijă; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţă stau împrăştierea minţii şi grija de multe, cele mai de seamă lucruri care ascund şi hrănesc păcatul, obiceiurile şi împrejurările păcătoase. Deasupra tuturor stă stăpânirea cărnii, cel mai vădit înveliş, dar nu mai puţin tare sau însemnat.

Primul înveliş (amăgirea de sine, nepăsare şi nepurtarea de grijă) e cel mai de seamă. El împiedică omul să vadă primejdia stării în care se află şi îi subminează dorinţa de schimbare. Celelalte două nu sunt decât unelte – ele sporesc şi întăresc starea de păcat. Atunci când harul dumnezeiesc intră până la despărţitura sufletului de duh, loveşte direct în primul înveliş şi îl sfâşie. Sub lucrarea lui, omul păcătos e scos la iveală cu totul şi stă înaintea propriei sale cunoştinţe în toată hidoşenia lui. Însă când omul caută el însuşi trezirea prin har, trebuie să înceapă din afară şi să îşi facă drum până înăuntru.

Astfel, dacă vrei să urmăreşti cum se cuvine gândul care ţi s-a dat cu privire la viaţa ta păcătoasă, începe prin îndepărtarea învelişurilor păcatului aşa cum ar îndepărta cineva straturile de pământ pentru a scoate la iveală comoara îngropată dedesubt.

Trupul

Mai întâi de toate, urmăreşte trupul. Refuză-i desfătările şi plăcerile, mărgineşte-i îngăduinţele chiar şi în cele mai fireşti trebuinţe; lungeşte ceasul de priveghere, împuţinează-i hrana obişnuită, adaugă osteneală peste osteneală. Mai ales, în orice chip vrei sau poţi să o faci – slăbeşte trupul, subţiază-i grosimea. Prin aceasta sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mai plin de energie, mai uşor şi mult mai deschis lucrărilor bune. Trupul material care domină asupra sufletului odrăsleşte în acesta propria sa amorţire şi moleşeală. Nevoinţele ascetice trupeşti slăbesc aceste legături şi le înlătură urmările. E adevărat, nu orice păcătos trăieşte fără de înfrânare sau îşi răsfaţă trupul. Dar ar fi cu anevoie să aflăm vreun om cu viaţă normală care să nu aibă nimic de făcut pentru a-şi stăpâni trupul, odată ce dorinţa de mântuire i-a atins inima. Iar rostul e plin de înţeles – schimbă în întregime lucrarea aceluia. Ceea ce ai făcut mai înainte din obişnuinţă sau pentru că îţi susţii îndeletnicirile obişnuite, acum fă cu unele schimbări şi cu un plus de asprime, de dragul mântuirii – iar lucrul acesta va avea urmări imediate.

Grijile şi împrăştierea minţii

Trupul împovărează sufletul din afară; grijile şi gândurile risipite îl apasă din lăuntru. Să presupunem că trupul deja s-a smerit – primul pas a fost făcut. Dar alte două obstacole despart sufletul de sine însuşi.

Grijile nu lasă deloc timp pentru lucrarea lăuntrică. Când se ivesc, ai un lucru în mâini şi alte zece în minte. De aceea ele mână pe om tot înainte, fără a-i da prilej să se uite înapoi şi să se vadă. Prin urmare, trebuie să laşi deoparte grijile o vreme, pe toate, fără nici o excepţie. Ai să te apuci iarăşi de treburile tale obişnuite mai târziu, dar acum lasă-le să înceteze, aruncă-le din mâini şi dă-le afară din minte.

Odată ce grijile au încetat, vârtejul persistă în cap – un gând după altul, unul de acelaşi fel, altul cu totul potrivnic. Sufletul se risipeşte, iar mintea se răsuceşte încoace şi încolo, fără a-ţi îngădui astfel să păstrezi ceva mai trainic şi mai statornic. Adună fiii aceştia risipiţi ai tăi într-unul singur, aşa cum păstorul îşi strânge turma sau cum lentila adună razele împrăştiate, şi întoarce-i asupra ta însuţi.

Voinţa de a pătrunde mai adânc în tine însuţi şi a lucra asupra ta, de a stăvili grijile şi gândurile risipite, cere desigur negreşit următoarele înlesniri: pe de o parte însingurare, iar pe de alta încetarea oricăror preocupări obişnuite atât personale, cât şi sociale. Mai întâi, această smerire a cărnii are nevoie de o schimbare în felul în care îţi împlineşti trebuinţele fireşti, în acest sens, cel mai prielnic timp pentru a-ţi schimba viaţa, trebuie socotit în vremea postului, mai ales în Sfântul şi Marele Post. Totul ajută la aceasta în timpul Postului acasă, la biserică şi chiar şi în societate9 , în această perioadă totul este socotit ca o pregătire pentru pocăinţă. La fel, asta nu înseamnă că atunci când gândul cel bun de a-ţi schimba viaţa a venit, trebuie să îi amâni împlinirea până când va începe Postul. Tot ce se cere în această vreme poate fi săvârşit oricând altcândva, şi în afara posturilor. Dar când a sosit Sfântul şi Marele Post e un păcat să iroseşti prilejul de a te îngriji de mântuirea sufletului tău, aşa cum a fost irosit altădată. Dacă cineva, care a primit gândul mântuitor de a-şi schimba viaţa, dar în afara Postului, e împiedicat de modul său de viaţă să îl şi împlinească, ar fi mai bine pentru el să se retragă o vreme într-o mănăstire. Acolo îi va fi mult mai lesne să se stăpânească.

{Nota 9 : desigur că Sfântul Teofan se referă la o societate ortodoxă, cum era în Rusia pre-revoluţionară [n. tr. în engleză]}.

Nepurtarea de grijă, nepăsarea şi orbirea

Acum stai faţă-n faţă cu inima ta. Înaintea ta se află omul tău lăuntric, cufundat în somnul adânc al nepurtării de grijă, nepăsării şi orbirii, începe să-l dezmeticeşti. Gândul cel bun care a venit, deja l-a necăjit un pic. Păşeşte spre aceasta cu nădejde tare şi cu stăruinţă sufletească neslăbită, cu toată luarea-aminte şi începe să te sileşti cu tot felul de imagini, mai mult sau mai puţin tari şi înfiorătoare, primindu-le pe toate în starea ta lăuntrică de a fi.

Mai întâi, îndepărtează vălurile de pe ochii minţii tale, care o ţin într-o stare de orbire. Dacă omul nu leapădă păcatul şi nu fuge de el, aceasta e pentru că nu se cunoaşte pe sine şi primejdia în care se află din pricina păcatului său. Dacă ochii i-ar fi deschişi, ar fugi de păcat ca de o casă cuprinsă de flăcări. O asemenea orbire este urmarea neluării-aminte la sine însuşi – omul nu se cunoaşte pe sine pentru că nu a intrat niciodată în sine şi nici nu s-a gândit vreodată la sine sau la starea sa morală, însă în cea mai mare parte întunecarea îi este întreţinută de anumite convingeri oarbe despre sine însuşi. Omul îşi ţese o plasă de gânduri, în care se închide sistematic pe sine. Pesemne că aceste gânduri nu sunt decât ca nişte plase de păianjen – adică sunt cu putinţă doar în mică măsură şi totuşi mintea niciodată nu le desface cu grijă, iar inima vorbeşte cu multă tărie despre realitatea şi preyenţa lor. Aceasta e amăgirea morală sau prejudecata ce se naşte din amestecul inimii în lucrurile minţii. Tocmai de aceea e nevoie să unim o anumită cumpătare şi înţelepciune cu luarea-aminte în acest moment, lepădând orice înşelăciune a inimii înrăite. Dacă inima vrea să simtă ceva în clipa cu pricina, să simtă atunci sub înrâurirea puterii de închipuire a minţii şi nu doar prin ea însăşi, ca şi cum ar lua-o de capul ei. Altfel, iarăşi va sili mintea să-şi închipuie lucrurile aşa cum îi plac ei; iarăşi va sili mintea să se supună inimii, pricinuind neorânduială şi răvăşire în înţelegere şi, în loc să o lumineze, doar o va scufunda într-o orbire şi mai adâncă.

3. Gândurile care ţin omul în orbire

Punându-te acum într-o astfel de împrejurare, începe să aduci pe teren neutru diferitele gânduri care te ţin în orbire şi supune-le unei judecăţi aspre şi nefăţarnice.

Mulţumirea de sine cu „Sunt creştin „

Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau sâ-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”

,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii. Aşa se înşeală unii prin propria lor apreciere psihologică. Alţii, dimpotrivă, sunt înşelaţi de înfăţişarea trupească – putere, frumuseţe şi formă. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:

1) Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare în creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.

2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E câştigul pe măsura cheltuielii?

3)  Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, îl întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el.”

4)  N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine, şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

„Nu suntem chiar aşa de răi”

Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Şi pe lânga asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate.

Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi. fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.
Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?!

Aşadar, răutatea e „in mine – dar ce, eu sunt singurul? „

„Ei bine, deci e răutate în mine – dar ce, eu sunt singurul?” Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decât mine…” Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine însuţi că numărul mare al păcătoşilor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El îi va pedepsi pe toţi. Priveşte câţi oameni s-au născut înainte de potop şi toţi au pierit, afară de opt suflete. În Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc din cer şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia?

4. Încetează a te mai îndreptăţi în păcate şi ocupă-te de orbirea ta

Cu aceste gânduri şi altele asemănătoare, grăbeşte-te să risipeşti ceaţa cugetării păgubitoare care te ţine în orbire şi nu te lasă să te vezi aşa cum eşti. Fă din aceasta ţelul acestei lucrări de seamă asupra ta – să ajungi până într-acolo, încât să conştientizezi starea primejdioasă în care te afli. Vei ajunge firesc la aceasta când vei începe să îndepărtezi unul după altul acele lucruri care îţi întreţineau orbirea.

Puţin câte puţin vei începe să nimiceşti nădejdea deşartă în tine însuţi sau în cele ale tale; încetul cu încetul vei înceta să te mai îndreptăţeşti pentru păcate, adică vei pune capăt acestei porniri de a te îndreptăţi mereu şi în orice privinţă. Incredinţează-te că ceea ce numeşti tu creştinismul tău nu înseamnă nimic; că, dacă eşti rău, înzestrările tale intelectuale şi trupeşti mai degrabă te mustră decât să te îndreptăţească; că, dacă inima nu ţi-e în bună rânduială, purtarea ta bună exterioară nu e decât un bâlci prin care îl batjocoreşti pe Dumnezeu, că nici laudele celorlalţi, nici cercul larg de prieteni la păcat nu te vor apăra de mânia şi judecata lui Dumnezeu, încetul cu încetul te vei despărţi de gândurile tale şi nu va mai rămâne decât unul – un singur gând înaintea ochilor minţii şi conştiinţei tale, care va grăi răspicat împotriva ta, mai ales după ce te vei fi unit cu ceea ce se aşteaptă de la tine să fii în Hristos. Vei descoperi că te-ai abătut mult de la imaginea pe care o aveai mai înainte despre tine.

Ca urmare, dacă în tine conştiinţa nu va lucra împotriva ta, vei deveni în chip firesc nesigur de tine însuţi. Despărţit de toţi şi lipsit de orice sprijin de mai înainte, ar trebui să fii copleşit de simţul primejdiei în care te afli. Ar trebui să te sârguieşti în orice chip îţi stă la îndemână să lucrezi asupra orbirii tale înainte de a ajunge în această stare-limită. Renaşterea acestui simţământ e întotdeauna pragul de cădere al păcatului, aşa cum în război clătinarea şirurilor inamicului e semn că în curând acesta va fugi.

5. Cum să-ţi înmoi inima împietrită

În chiar clipa primirii până şi a celei mai uşoare simţiri a păcătoşeniei tale şi a primejdiei de a mai zăbovi în ea, adânceşte-te tot mai mult în tine însuţi şi cu o putere de cuget încă şi mai mare biruieşte-te cu ameninţări şi imagini care zguduie; şi, folosindu-te de ele, clinteşte şi înmoaie inima ta împietrită, aşa cum un ciocan greu sfărâmă piatra cea vârtoasă.

Adu-ţi aminte de soarta ta

Adu-ţi aminte de soarta ta. Spune-ţi: „Vai, curând va veni moartea”, încă un cunoscut de-al tău moare; oricând poate fi ceasul tău. Nu te înstrăina de ceasul acesta al morţii. Gândeşte-te că îngerul morţii deja a fost trimis; vine şi se apropie. Sau închipuie-ţi că eşti un om care are deasupra capului său atârnată o sabie, gata să îl taie. Apoi, gândeşte-te bine ce va fi cu tine la vremea morţii şi după aceea. „Judecătorul stă înaintea uşilor” (lacov 5, 9). Păcatele tale ascunse vor fi mustrate înaintea îngerilor şi a tuturor sfinţilor. Acolo vor fi cu toţii de faţă, vei fi singur cu faptele tale. Ele fie te vor osândi, fie te vor îndreptăţi. Ce e raiul, ce e iadul!… în rai e fericirea cea de negrăit; în iad e chin fără uşurare şi fără de sfârşit – poartă pecetea izgonirii de către Dumnezeu. Caută să simţi toate acestea cu putere şi sileşte-te să rămâi în ele până ce te vei umple de frică şi cutremur.

Gândeşte-te la Dumnezeu şi aşează-te înaintea feţei Lui

Apoi întoarce-ţi gândul către Dumnezeu şi aşează-te aşa cum eşti, întinat şi împovărat de multe păcate, înaintea feţei Lui, a Celui prezent pretutindeni, atotştiutor, întrutot îndurat şi îndelung-răbdător! Încă vei mai supăra ochiul lui Dumnezeu cu înfăţişarea ta păcătoasă, prihănită? Încă îi vei mai întoarce cu neruşinare spatele Celui ce cuprinde toate şi de pretutindeni? Tot îţi vei mai astupa urechile la glasul părintesc care te cheamă cu atâta milă? Oare tot vei mai respinge mâna întinsă pentru a te primi? Înţelege singur toată această nebunie şi grăbeşte-te să trezeşti şi să întăreşti în tine dumnezeiasca milă şi durere.

Urcă cu gândul  pe Golgota şi răstigneşte-te

Adu-ţi aminte că eşti creştin, răscumpărat prin Sângele lui Hristos, curăţat prin apa Botezului. Ai primit darul Duhului Sfânt; ai şezut la masa Domnului şi eşti hrănit cu Trupul şi Sângele Său. Iar tu ai nesocotit toate acestea de dragul păcatului care le ucide! Urcă-te în gând pe Golgota şi înţelege urmările păcatelor tale. Tot vei mai răni fruntea Domnului cu spinii păcatelor tale? Încă îl vei mai ţintui pe Cruce, îi vei mai străpunge coasta şi batjocori îndelunga Sa răbdare? Sau poate nu vezi că păcătuind iei parte la chinuirea Mântuitorului şi astfel vei avea parte de soarta chinuitorilor. Dar dacă vei lepăda păcatul şi te vei căi, te vei împărtăşi din puterea morţii Lui. Alege una din două: fie răstigneşte-L, apoi pieri veşnic – fie răstigneşte-te şi moşteneşte cu El viaţa cea veşnică.

Gândeşte-te la păcatul pe care îl faci – urăşte-l şi respinge-l

Pe urmă gândeşte-te ce este păcatul de care te ţii. Este un rău mai nimicitor decât toate relele.lumii. Te desparte de Dumnezeu, îţi prăpădeşte sufletul şi trupul, îţi chinuie conştiinţa, aduce asupra ta pedeapsa lui Dumnezeu în viaţa de aici şi în clipa morţii; iar după moarte te aruncă în iad, închizându-ţi raiul pentru totdeauna. Ce fiară e pentru oameni! Gândeşte-te bine la tot răul păcatului şi sileşte-te să-l urăşti şi să-l alungi.

Priveşte păcatul din punctul de vedere al diavolului

La urmă, priveşte păcatul din punctul de vedere al diavolului, primul lui născocitor şi răspânditor şi vezi pentru cine lucrezi păcătuind. Dumnezeu a făcut şi va face totul pentru tine, dar tu nu vrei să îi placi. Diavolul nu a făcut nimic pentru tine, doar te asupreşte cu păcatul, dar tu cu multă râvnă şi fără de odihnă lucrezi pentru el. Prin păcat tu îl ajuţi, iar el îţi face rău. Te momeşte la păcat făgăduindu-ţi dulceaţa acestuia, dar pe cei ce cad în păcat îi chinuie şi îi munceşte. Aici te încredinţează că păcatele tale nu-s nimic, dar acolo ţi le va pune înainte spre ocară, ca lucruri de cea mai mare însemnătate. Saltă de bucurie răutăcioasă atunci când cineva cade în mrejele păcatului şi se împotmoleşte în ele. înţelege toate acestea şi ridică-te cu ură împotriva acestui urâtor de oameni şi a tuturor faptelor lui.

Când vei adânci astfel în inima ta, unul după altul, acele simţăminte care o înmoaie şi care nasc căinţa – groaza şi frica, mâhnirea şi amărăciunea, dezgustul şi ura faţă de păcat -încetul cu încetul inima ta se va încălzi şi va începe să mişte, iar apoi voinţa ta slăbănogită va începe să se încordeze şi să sară la treabă. După cum volţii din curentul electric transmit o anumită tensiune şi imbold trupului, sau după cum aerul rece şi curat al dimineţii dă prospeţime şi vigoare, aşa şi această simţire care umple sufletul stârneşte puterea amorţită şi renaşte chemarea şi hotărârea de a te izbăvi din primejdie. Aşa va începe purtarea de grijă pentru propria ta mântuire. Porneşte cu tărie chiar din clipa aceasta.

6. Cum să alungi somnul nepăsării

Alungă somnul nepăsării. Voinţa ta a slăbit din pricina îndelungatei stăruiri în păcat; acum strânge toate gândurile care de obicei deşteaptă energia. De partea binelui ce duce la mântuire stau frumuseţea, folosul, uşurinţa împlinirii şi îndepărtarea piedicilor, mângâierea care stă să vină şi mai ales porunca. De partea păcatului sunt toate cele potrivnice celor mai de sus. Lămureşte-ţi bine acestea până când te vei încredinţa de ele şi vei ajunge într-o stare de încordare hotărâtă, gata de a purcede la treabă. Spune sufletului tău:

1) Trebuie sa alegi una sau cealaltă: fie să pieri veşnic şi atunci rămâi cum eşti, iar dacă nu vrei aceasta, atunci pocăieşte-te şi întoarce-te către Domnul şi către poruncile Sale. Şi de ce să întârzii? Cu cât laşi lucrurile să ajungă mai departe, cu atât mai rele vor deveni. Gândeşte-te că moartea stă la uşă.

2)   Chiar e  atât  de  greu?  Trebuie  doar  să începi, urneşte-te din loc. Domnul e aproape şi ajutorul Său e gata pentru tine în orice clipă.

3)  Şi ce binecuvântare! Vei arunca acel jug şi acele lanţuri grele şi vei ieşi la libertatea fiilor lui Dumnezeu.

4) De ce te chinui singur de parcă ţi-ai fi vrăjmaş? Nu ai linişte nici ziua, nici noaptea, în jurul tău e numai tulburare şi nelinişte, întoarce-te o clipă către tine însuţi şi toate acestea vor dispărea şi vei simţi bucuria de a trăi.

5)  Totul în jurul tău e viaţă şi totul te cheamă la viaţă. Dumnezeu nu e Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Şi tu te poţi împărtăşi din preaplinul vieţii Lui. Mergi şi bea din izvoarele apei celei vii.

Atunci când omul se află pe muchie de cuţit – ori piere, ori îşi schimbă viaţa – întotdeauna energia i se va stârni în voinţa cea slăbănogită. Simţământul cruţării de sine te va pune neîntârziat în lucrare. După aceea, aminteşte-ţi ce mare binecuvântare te aşteaptă după ce îţi vei schimba viaţa spre mai bine, cât de uşor e să o faci şi câtă tărie şi chemare ai pentru a o face; şi ai la îndemână toate mijloacele de a o face. Priveşte doar câţi oameni buni în cer şi pe pământ vor fi bucuroşi să ţi se alăture. Te vor purta pe braţe şi vei avea bucuria de a vieţui laolaltă cu toţi cei ce vieţuiesc în Hristos Iisus Domnul nostru. Adu-ţi aminte de acestea şi voia slăbănogită se va ridica singură din ţărână, iar genunchii tăi slăbiţi se vor întări.

7. Osteneşte-te fără răgaz

Pentru aceasta osteneşte-te şi vei fi din ce în ce mai în măsură să alungi orbirea, nesimţirea şi nepăsarea. Dar osteneşte-te şi iar osteneşte-te fără răgaz, în sufletul păcătos există acea înşelare care încearcă tot ceea ce poate pentru a-l îndepărta de la lucrarea mântuirii. Apropie-te de ea, pune stăpânire pe ea şi cucereşte-o, nu se va împotrivi – pur şi simplu nu vrea să facă treabă. Nimeni nu poate să fie stăpân peste viaţa ta lăuntrică afară de tine însuţi. Intră în lăuntrul tău şi luptă cu tine însuţi: dezmeticeşte-te, instruieşte-te, fă treabă cu tine însuţi înaintea feţei lui Dumnezeu; hotărăşte-te şi convinge-te. Tocmai de aceea spunem că în cele ce ţin de convertire, împreună-cugetarea cu propriul sine e singura cale. Dacă tu însuţi nu cugeţi şi nu gândeşti la aşa ceva, cine să o facă în locul tău? De aceea ţi s-a spus: „Cugetă, gândeşte, încearcă să înţelegi”.

Ce mare binecuvântare e pentru un păcătos dacă decăderea lui nu a reuşit încă să stingă cu totul lumina cunoaşterii adevărului din el. Să zicem că obiceiurile îi sunt stricate, simţămintele necurate – dar dacă înţelegerea sănătoasă încă mai stăruie în suflet, tot a mai rămas ceva de făcut celui ce a început să cugete la mântuirea sa. Când însă nici aceasta nu mai există, când până şi mintea a decăzut, acela fie va cădea în îndoială, pierzându-şi convingerea, fie va primi vreo învăţătură în întregime răstălmăcită. Atunci, omului nu i-a mai rămas nimic de folos în cele ale lui; e nevoit să recunoască faptul că s-a stricat din creştet până în tălpi, în paranteză fie spus, puţini ajung atât de departe. Cât despre cei care într-adevăr ajung până acolo, dacă mai e vreo nădejde pentru convertirea lor, aceasta să fie doar prin lucrarea deosebită şi fulgerătoare a harului lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi păcătoşi nu-şi pierd credinţa sau concepţiile sănătoase – potrivit Apostolului, judecata, ci doar se strică din punct de vedere moral. Pentru aceştia e destul să se cureţe prin îndepărtarea întunericului din mintea lor şi prin întărirea credinţei slăbite de neluarea-aminte şi nepurtarea de grijă faţă de faptele bune.

Aşează-te şi gândeşte-te singur la ceea ce ar trebui să crezi, cum ar trebui să trăieşti şi în ce ar trebui să nădăjduieşti, potrivit Simbolului Credinţei şi poruncilor Domnului. Dacă nu te descurci, uită-te prin catehism; dacă nici aşa nu reuşeşti, întreabă pe cineva – mai ales pe părintele tău duhovnicesc.

Când vei face aşa, adevărul care domneşte în tine va birui şi va începe cu multă tărie să arunce afară faptele, pornirile şi simţămintele necuvioase care te-au stăpânit. Apoi îţi va fi uşor să cugeti, să-ţi descoperi orbirea, să spulberi nesimţirea şi să izgoneşti nepăsarea.

8. Cugetă la mântuire

Deşi apar nenumărate probleme şi cer să te gândeşti la ele, să nu crezi că numai cei instruiţi ar fi în măsură să o facă. Oricine poate cugeta la mântuire, chiar şi copiii. Nu e acelaşi lucru cu gândirea academică, savantă. Orice adevăr care intră în minte îţi va descoperi neîntârziat fapta pe care o cere. Nu trebuie decât să fii sârguincios, să reaprinzi în tine dorinţa sinceră de bine şi să fii gata a împlini poruncile adevărului.10

(Nota10 În astfel de clipe nu va fi niciodată de prisos să ai la îndemână scrieri de suflet folositoare. Toate problemele pe care trebuie să le lămureşti sunt limpezite cu multă pricepere şi tărie în ele. De nepreţuit, în această privinţă, printre scrierile Sfântului Tihon [de Zadonsk] sunt articolele despre păcat, orbire, iertare, cele pentru cei ce nu se pocăiesc şi scrisorile de chilie [de povăţuite, sfat şi îndrumare]. De mare ajutor este şi o „Antologie de scrieri patristice” care se cheamă „Deşteaptă-te, cel ce dormi…”)

Numai că toată această lucrare de lămurire trebuie făcută în aşa fel încât să îşi atingă ţinta – să mişte sufletul şi să-l trezească, în acest scop:

1)  Când cugeti, nu te complica singur, punând tot felul de întrebări, ci, după ce ţi-ai lămurit o problemă, pune-o la inimă în felul în care simţi că o va mişca cel mai mult şi contempl-o îndelung astfel.

2)  Nu trece iute de la un gând la altul. Acest lucru mai degrabă îţi va risipi gândurile decât să ţi le adune şi va influenţa şi sufletul. Soarele n-ar mai încălzi nici măcar o făptură din cele de pe pământ dacă doar le-ar întâlni în treacăt. Măsura cugetării la un lucru sau la altul să fie simţirea. Adu fiecare gând în simţire şi nu-l lăsa să dispară până când nu va pătrunde în inimă.

3)  Dacă e cu putinţă, nu lăsa gândul simplu, doar în forma în care a fost cugetat, cum s-ar zice, ci înveşmântează-l într-o imagine oarecare şi apoi du-l în minte pentru a-ţi fi o amintire cât mai statornică. Ar fi încă mai bine dacă ai putea aduna mai multe astfel de imagini cutremurătoare într-una singură. De pildă, Sfântul Tihon, pentru a întipări în mintea păcătosului gândul despre starea sa primejdioasă, spune:

„Deasupra stă spada adevărului, dedesubt e iadul gata să te înghită; înainte-ţi stă moartea, în urmă – mulţimea păcatelor, iar de-a dreapta şi de-a stânga ta sunt cetele cumpliţilor vrăjmaşi. Oare chiar poţi să rămâi nepăsător?…” Această imagine este uşor de înţeles şi de reţinut şi are o înrâurire foarte puternică şi mişcătoare.

4) Cazi la pământ, fă metanii – multe, multe – şi bate-te în piept. Nu lăsa rugăciunea cât timp se mişcă. Când se răceşte, începe iarăşi să cugeţi şi apoi revino iar la rugăciune.

5) Atât la rugăciune, cât şi în cugetare, suspină şi zi adesea: „Ai milă de zidirea Ta, Stăpâne! Doamne, milostiv fie mie,  păcătosului!   Dumnezeule,  mântuieşte-mă!   Doamne, grăbeşte să vii în ajutorul meu!” Aminteşte-ţi cântările bisericeşti care mişcă sufletul şi cântă-le: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii… La mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul… Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?” şi altele asemenea.


9. Harul lui Dumnezeu alege mijloacele binecunoscute

Sileşte-te în felul acesta, bate neîncetat la poarta milostivului Dumnezeu. Ce căutăm prin nevoinţele noastre? Harul care trezeşte. Harul lui Dumnezeu este obişnuit să aleagă, pentru a lucra asupra noastră, acele mijloace binecunoscute, cum s-a arătat în descrierea mişcărilor deosebite ale harului dumnezeiesc. Aşadar, foloseşte tu însuţi aceste mijloace asupra ta şi lucrează sub pecetea şi înrâurirea lor. Pesemne că o rază de har va cădea şi asupra ta, aşa cum a căzut şi asupra altor păcătoşi ca tine.

l) Harul lui Dumnezeu a ales pentru lucrarea Sa bisericile şi praznicele bisericeşti. Şi tu ar trebui să mergi la biserică şi, cu răbdare, cu luare-aminte şi evlavie, să asculţi slujbele; căci biserica şi arhitectura ei, rânduiala slujbelor, cititul şi cântarea – toate acestea pot avea urmări. Nu e de mirare că deşi intri în biserică pustiu, vei ieşi din ea zămislindu-se în tine duhul mântuirii.

2)  Harul a lucrat prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tu ar trebui să-l iei şi să-l citeşti. Poate că şi tu vei întâlni un fragment care te va frapa cum s-a întâmplat cu Fericitul Augustin când a deschis Noul Testament.”

3)  Inimile altor păcătoşi s-au muiat prin convorbiri cu oameni evlavioşi. Du-te şi tu şi vorbeşte. Auzind unul după altul cuvintele discuţiei, oare unul nu va pătrunde în tine până la despărţitura sufletului de duh, după gândurile inimii? Poate că un cuvânt viu, încălzit prin iubire, va intra adânc în inima ta şi va nărui cetatea întărită a păcatului dinlăuntru.

4)  Rugăciunea sărmanilor are multă putere. Mergi şi înmulţeşte milosteniile tale: şterge lacrimile celor nefericiţi, adăposteşte dacă poţi pe cei lipsiţi. Suspinele rugăciunilor celor împovăraţi ajung la ceruri şi trec prin cerurile cerurilor. Oare nu-ţi vor aduce şi ţie înger călăuzitor cum i-a adus lui Cornelie sutaşul?

Lucrând aceste fapte şi alte asemenea, vei intra în legătură cu vasele şi purtătorii harului. Poate că roua sa înviorătoare va pogorî asupra ta de undeva şi va da viaţă seminţelor îngheţate ale vieţii duhovniceşti.

„Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrănări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 13-l4). Acest verset a însemnat un punct de cotitură în viaţa sa, când s-a convertit definitiv.


10. Aşteaptă să te cerceteze Dumnezeu

Aşadar, ai primit gândul de a-ţi îndrepta viaţa şi starea morală. Izgonind cu putere amânarea, smereşte şi subţiază trupul prin nevoinţe ascetice trupeşti, îndepărtează-te de griji şi tulburări încetând a mai lucra treburile tale obişnuite şi însingurându-te, iar apoi, luând bine aminte la acele gânduri mântuitoare de suflet, sileşte-te să risipeşti toată orbirea, nesimţirea şi nepăsarea prin cugetare sau interiorizare, adăugând mereu rugăciune şi căutând a te afla sub înrâurirea acelor prilejuri pe care le alege dumnezeiescul har pentru a lucra asupra sufletelor păcătoase.

Osteneşte-te, sileşte-te, caută  şi vei afla; bate şi ţi se va deschide. Nu slăbi şi nu deznădăjdui. Aminteşte-ţi însă, în tot acest timp că aceste nevoinţe nu sunt decât lupta şi strădania noastră de a primi harul; ele nu sunt harul însuşi, pe care încă nu-l avem. Nu am dobândit încă lucrul cel mai de seamă: trezirea prin har. Lucrul vădit, fie că ne rugăm, cugetăm sau facem altceva – împingem în inimile noastre ceva din afară, cumva străin. Uneori, se întâmplă ca, potrivit cu intensitatea nevoinţei noastre, o anumită tensiune născută din aceasta să biruiască asupra celor statornicite în adâncul inimii, numai că inima o respinge din pricina acelei reţineri a ei faţă de orice lucru străin şi nefamiliar. E ceva asemănător felului în care un băţ cufundat în poziţie verticală în apă, este împins direct în sus. Imediat după aceea, în suflet apar o răceală şi o frământare – semn vădit că nu a fost nici o clipă lucrarea harului, ci numai silinţa şi osteneala noastră.

Aşa că nu te mulţumi numai cu aceste nevoinţe, ca şi cum ele ar fi fost ceea ce căutai. Ar fi o greşeală primejdioasă! La fel de primejdios ar fi să crezi că urmează vreo răsplată pentru aceste osteneli, iar harul va fi trimis automat asupra ta. Cu desăvârşire nu! Ele nu fac decât să te pregătească a-l primi, însă darul în sine atârnă cu totul de Cel Care dăruieşte. Astfel, întrebuinţând neîncetat mijloacele de mai sus, căutătorul trebuie să stăruie, aşteptând ca Dumnezeu să-l cerceteze, lucru care – în treacăt fie spus – nu se va petrece la vedere, ci, când va fi, nimeni nu va şti de unde a venit.

Când soseşte şi clipa acestei treziri prin har, abia atunci vor începe adevăratele schimbări lăuntrice ale vieţii şi purtărilor omului. Fără aceasta nu ne putem aştepta la nici o sporire, ci numai la încercări nereuşite. Martor stă Fericitul Augustin, care s-a ostenit şi a pătimit îndelung, dar nu a reuşit să se biruie decât când a venit harul şi l-a cuprins. Nevoieşte-te cu nădejde şi credinţă tare. Harul va veni şi le va împăca pe toate.


11. Ce este trezirea prin har?

E firesc să ne punem întrebarea: ce este trezirea prin har? în ce stare îl aduce pe păcătos? Şi prin ce se deosebeşte această stare de alte stări similare? Este nevoie să cunoaştem trăsăturile proprii acestei treziri atât pentru a nu o lăsa să treacă fără de roade, cât şi pentru a primi vreo stare firească în locul ei.

Starea sufletului trezit prin har poate fi deosebită de celelalte prin compararea ei cu starea potrivnică a sufletului pierdut în somnul păcatului.

Simţământul atârnând de Dumnezeu reapare

Păcatul desparte pe om de Dumnezeu. Cel ce a părăsit pe Dumnezeu pentru păcat nu va mai pricepe atâmarea vieţii lui de Dumnezeu, trăieşte cum îi place, ca şi cum nu ar fi al lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu al lui. Este asemeni unui rob îndărătnic care fuge de stăpânul său. Acum, piedicile au fost îndepărtate. Simţământul atârnării de Dumnezeu reapare. Omul înţelege limpede supunerea sa desăvârşită faţă de Dumnezeu şi uriaşa răspundere pe care o are către El. Înainte, cerul nu era pentru el decât un acoperământ greu de aramă, întins peste capul lui; dar acum câteva raze de lumină străpung acest văl întunecat, arătându-i-L pe Dumnezeu Stăpânul şi Judecătorul, înlăuntrul său se trezeşte cu putere multă cunoaşterea lui Dumnezeu în plinătatea desăvârşirii Sale, iar Dumnezeu intră fără oprelişti în suflet, umplându-l în întregime. Aceasta este temelia şi puterea pentru viitoarea viaţă duhovnicească.

Omul îşi vede urâţenia lăuntrică

Mai întâi de toate, păcatul a scufundat omul în orbire, nesimţire şi nepăsare, în clipa de înrâurire a harului, această întreită piatră de moară înţepenită cade de pe sufletul înlănţuit. Acum, omul vede desluşit toată urâţenia dinlăuntrul său şi nu numai că o vede, ci o şi simte, înţelege primejdia care-l pândeşte, începe să-i fie ruşine de sine şi să poarte grijă de soarta sa. Şi nu numai că îl cuprinde ruşinea, dar prin simţul de răspundere înaintea lui Dumnezeu, teama, chinul şi deznădejdea încep să îi lovească inima. Conştiinţa îl mustră neîncetat.

Omul simte o anumită dulceaţă a vieţuirii celei după Dumnezeu

Acum simte o anumită dulceaţă a vieţuirii celei după Dumnezeu, încredinţându-se de zădărnicia vieţii păcătoase şi scârbindu-se de ea ca de o mare a răutăţii, presimte că bucuria şi mângâierea sunt ascunse pe tărâmul bunătăţii care i se descoperă acum ochiului său duhovnicesc. Ea i se arată ca un pământ al făgăduinţei, ca un liman liniştit, departe de toată tulburarea, în fond, presimţirea care se iveşte în sufletul păcătos nu este o manifestare pe care să o poată provoca omul prin propriile sale puteri. Este binecuvântarea lui Dumnezeu, aflată în stăpânirea Lui, iar a cugeta la ea nu e totuna cu a o simţi aievea. Dumnezeu însuşi duce duhul omului în vistieria Sa şi îi dă acestuia să guste din bunătăţile ei.

Eliberat de sub tirania păcatului, sufletul este liber să aleagă

Observaţi cât de necesară este această lucrare a harului pe drumul eliberării sufletului de sub stăpânirea păcatului. Scopul harului deşteptător şi puterea lui constau în a-l trage pe om dintre colţii păcatului şi a-l aduce într-o stare de echilibru între bine şi rău. Talerele balanţei voinţei noastre, care înclină într-o parte sau în alta după cum se mişcă voinţa, trebuie să fie acum la acelaşi nivel. Aşa ceva însă nu se poate întâmpla dacă păcătosului nu i se dă măcar o pregustare cât de mică din dulceaţa binelui; dacă ea nu i-ar fi dăruită, atunci, aşa cum am arătat mai înainte, dulceaţa păcatului l-ar ademeni la sine cu mai multă putere decât bunătatea; iar alegerea ar înclina în favoarea celei dintâi, aşa cum se întâmplă cu cel ce se sileşte să-şi schimbe viaţa fără a fi primit însă cercetarea harului deşteptător, în privinţa aceasta există o lege generală: ignoti nulla cupida, adică nu poţi dori ceea ce nu cunoşti, însă atunci când harul îi dă să guste din dulceaţa celor bune, îl atrage la sine într-un chip ce presupune încercarea, simţirea şi cunoaşterea lui. Braţele harului sunt la acelaşi nivel, în acest punct, toată libertatea de a alege este în mâinile omului.

Trezirea prin har luminează totul

În acest fel, ca printr-o străfulgerare de lumină, trezirea prin har luminează toate cele dinlăuntru şi din afară ale omului. Preţ de o clipă, ea aduce în inimă acea stare din care păcatul a fost izgonit şi-l reaşează pe om în rânduiala firească a întregii creaţii, din care el a căzut cu voia lui, prin păcat. Iată de ce această lucrare a harului este întotdeauna prevestită printr-o stare de spaimă şi şoc, asemănătoare celor pe care le trăieşte cel ce merge repede, adâncit în gânduri şi căruia dintr-odată îi poruncim cu voce puternică: „stai!” Dacă analizăm această stare din punct de vedere psihologic, ea nu este altceva decât o dezmeticire a duhului. Este firesc pentru duhul nostru să-L recunoască atât pe Dumnezeu cât şi rânduiala înaltă sau cealaltă faţă a tuturor lucrurilor, şi să-l înalţe pe om mai presus de lumea cea văzută, strămutându-l într-un tărâm cu totul duhovnicesc, însă, zăcând în păcat, duhul îşi pierde puterea şi se amestecă cu emotivitatea psihologică şi prin aceasta cu lascivitatea, până într-acolo încât se pierde în ele. Harul îl smulge din această stare şi, ca şi cum l-ar pune într-un sfeşnic, îl aşează în templul nostru lăuntric, răspândindu-şi lumina asupra tuturor celor lăuntrice şi putând fi văzut dinăuntru.

12. Să deosebim stările de deşteptare de stările fireşti

Starea în care este aşezat sufletul în vremea trezirii prin har este similară multor stări fireşti, de care trebuie să o deosebim.

Starea de supărare chinuitoare comparată cu starea de plictiseală

În timpul cercetării harului omul se găseşte într-o stare de chin, de supărare, de amărăciune, de nemulţumire faţă de sine şi de starea sa. Aceasta însă nu este totuna cu plictiseala*; aceasta nu are o cauză precisă – omul este tulburat şi abătut fără a şti de ce sau pentru ce.

{* Acest cuvânt este în limba rusă, tosca şi de fapt nu are corespondent în engleză. Este un amestec de plictiseală şi tristeţe sau zădărnicie, un sentiment că ne lipseşte ceva de care suntem foarte legaţi [nota traducătorului în engleză]}

Dimpotrivă, în cazul trezirii prin har amărăciunea are un motiv bine întemeiat şi anume acela că L-am supărat pe Dumnezeu şi ne-am mânjit cu noroiul păcatului. Cea dintâi este a sufletului, pe când cealaltă este a duhului; una este chinuitoare, întunecată şi ucigătoare, din care pricină se şi spune „moare de plictiseală”, iar cealaltă trezeşte şi dă viaţă, în viaţa de zi cu zi avem parte nu o dată de aceste nedefinite stări de plictiseală, fiecare avându-şi specificul său. Vrednice de luat în seamă sunt dorul după patria cerească, sentimentul de nemulţumire de toate cele zidite, simţământul de pace duhovnicească. Acestea sunt unele din mişcările fireşti ale duhului nostru.

Când patimile încep încetul cu încetul să amuţească, duhul slobozeşte propriul său strigăt, înştiinţându-ne cu multă putere din inimă despre starea umilitoare şi înăbuşitoare în care este ţinut, întreabă de ce nu este hrănit după cuviinţă, ci este chinuit cu înfometarea. Aceasta este nostalgia paradisului, suspinul pe care Apostolul l-a auzit în toată zidirea. Cu toate acestea, aceasta nu este totuna cu trezirea prin har. Este una din mişcările sau funcţiile fireşti ale duhului nostru şi în sinea ei şi lăsată fără sprijin rămâne mută şi neroditoare. Trezirea prin har este cea care o însufleţeşte, împărtăşindu-i lumină şi viaţă.

Tristeţea duhului comparată cu dezamăgirea firească

Trezirea prin har este însoţită de tristeţea duhului, de un semnal de alarmă care zguduie conştiinţa; cu toate acestea, este total diferită de dezamăgirea obişnuită pe care o încercăm în viaţa de fiecare zi din pricina unor greşeli importante sau neînsemnate. Tare ne mai consumăm atunci când spunem sau facem ceva greşit; şi mai în toate ocaziile când -cum se spune – ne-am făcut de ruşine, ne spunem: „Vai, ce ruşine mi-e!”. însă glasul pe care-l auzim acum nu este cel al conştiinţei duhovniceşti.

În primul caz, omul se gândeşte doar la sine şi la relaţiile sale vremelnice. În cel de-al doilea, dimpotrivă, omul uită de el şi toate cele vremelnice şi-L vede numai pe Dumnezeu pe Care L-a supărat, precum şi relaţia sa veşnică cu El, pe care a rupt-o. În prima ipostază, omul se apără pe sine şi omenescul e cel care porunceşte, în a doua el apără pe Dumnezeu şi slava Lui. În primul caz se tânguieşte pentru că s-a făcut de ruşine înaintea oamenilor, în al doilea, se tânguie deoarece s-a făcut de ruşine înaintea lui Dumnezeu – nu mai are deloc de-a face cu oamenii şi nici chiar cu lumea întreagă. Cea dintâi este supărare fără alinare, a doua este însă amestecată cu o anumită bucurie, pentru că primul se bizuie pe sine şi pe ceilalţi şi, când temelia aceasta se năruieşte, nu mai are nici o cale de scăpare. Cea de-a doua este însoţită de ajutorul lui Dumnezeu, de Care doreşte să nu fie respins; ci nădăjduieşte în El. Actele fireşti ale conştiinţei le imită pe cele ale adevăratei conştiinţe. Am putea spune că şi acesta este un act de conştiinţă numai că este denaturată, căzută din lucrarea ei firească. A deviat, împreună cu duhul, de la menirea ei iniţială, din tărâmul duhovnicesc şi a nimerit pe tărâmul trupesc-afectiv. A început să slujească intereselor pământeşti şi s-a pervertit într-o aşa-numită conştiinţă lumească, care simte mai acut ruşinea faţă de oameni decât cea faţă de Dumnezeu.

Simţământul fericirii veşnice a vieţuirii cu
Dumnezeu comparat cu ,,izbucnirile dorinţelor înflăcărate”

În vremea trezirii prin har inimii i se dă simţirea unei alte vieţi, mai pline de bucurie, mai bune, mai apropiate de desăvârşire, însă aceia care simt elanuri luminoase sau nutresc idealuri nobile (pe care le-am putea denumi mişcări de idei) nu trăiesc nici pe de parte aceste simţăminte. Ele sunt manifestări specifice ale celor care se înalţă deasupra rânduielilor obişnuite ale lucrurilor şi tind spre înfăptuirea lucrurilor impuse de har, deosebindu-se foarte mult în ceea ce priveşte direcţia şi scopurile. Cele din urmă îl împing pe om într-un fel de zonă ceţoasă, în vreme ce cele dintâi îl întorc pe om către Dumnezeu, îi arată pacea care este întru El şi-i dăruiesc să guste din ea. Scopul celei dintâi este vieţuirea cu Dumnezeu în fericirea veşnică, pe când al celei din urmă este . „ceva”. Bineînţeles, este întotdeauna ceva mare şi nemaipomenit, însă nu se poate spune nimic în plus pe lângă faptul că este „ceva”. Deosebirea fundamentală dintre cele două este că cele din urmă izbucnesc şi lucrează în mod unic la fiecare – duhul inspiră o persoană într-o direcţie şi o alta în altă direcţie, însă cele dintâi îmbracă în întregime duhul şi-l duc foarte aproape de scop, îndestulându-l sau dându-i să guste din deplina mulţumire ce va să fie.

Avânturile dorinţelor înflăcărate sunt, de fapt, rămăşiţele chipului lui Dumnezeu în om; este un chip fărâmiţat, de aceea se şi arată sub chipul razelor fărâmate şi risipite. Aceste raze trebuie adunate într-un mănunchi – focalizate -iar din concentrarea lor într-un singur punct se naşte o rază ce poate înteţi focul. Această – ca să spunem aşa – rază focalizată a duhului unită în ea însăşi dar risipită în sufletul cu nenumărate feţe, produce harul care deşteaptă sufletul şi aprinde viaţa duhovnicească – nu aşezându-l pe om într-o contemplaţie rece, ci într-o anumită ardere dătătoare de viaţă. Această concentrare a duhului corespunde simţământului dumnezeirii – este sămânţa vieţii duhovniceşti. La fel stau lucrurile în natură: nu se iveşte viaţă când puterile ei lucrează într-un chip risipit; însă de îndată ce puterile superioare se reunesc, se zămisleşte o făptură nouă – de pildă, o plantă. Tot aşa se întâmplă şi în duh. Câtă vreme un imbold sau altul risipesc lucrările, într-o direcţie sau într-alta, nu există viaţă într-însul. Însă când puterea dumnezeiască, de sus, a harului se pogoară în acelaşi timp peste duh, ea îi adună laolaltă toate strădaniile şi le ţine strâns unite – după care vine flacăra vieţii duhovniceşti.

După aceste semne putem deosebi cu uşurinţă trezirea prin har de manifestările fireşti, ale vieţii duhovniceşti, întâi pentru a nu fi confundate şi, mai ales, pentru a nu irosi posibilitatea de a le folosi spre mântuirea noastră. Este necesar să cunoaştem aceasta mai ales cu privire la timpul când harul lui Dumnezeu lucrează fără vreun efort pregătitor din partea noastră sau fără o putere deosebită. Starea de trezire prin har nu poate trece nebăgată în seamă, însă e posibil să nu-i dăm atenţia cuvenită şi, după ce vom fi petrecut o vreme în ea, să ne prăbuşim iarăşi în obişnuitul vârtej al mişcărilor sufleteşti şi trupeşti.

Trezirea prin har nu duce la desăvârşirea lucrării de convertire a păcătosului, ci doar îi pune început; urmează nevoinţa foarte migăloasă asupra sinelui. De altfel, toate cele referitoare la nevoinţă se desăvârşesc prin două momente de răscruce: mai întâi prin mişcarea către sine, iar pe urmă prin îndepărtarea de sine şi mişcarea către Dumnezeu. Prin cea dintâi omul dobândeşte stăpânirea pierdută asupra sinelui, prin cea de-a doua se aduce jertfă lui Dumnezeu – o ardere-de-tot a libertăţii. Cu prima mişcare, el ajunge la hotărârea de a părăsi păcatul, iar cu a doua el se apropie de Dumnezeu şi făgăduieşte să I se afierosească numai Lui până la sfârşitul vieţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s