II. Experienţa Mistică

Capitolul II – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Cuvântul „mistic” se înrudeşte cu noţiunea biblică de mister şi desemnează legătura intimă dintre Dumnezeu şi orn, respectiv conuniunea lor de natură nupţială. Această unire finală este taina Înţepciunii divine, tîlcul planului Său referitor la destinul etern al omului. Un tîlc pe care nici îngerii nu-l cunosc, dar pe care Dumnezeu îl descoperă sfinţilor. Aceatsa este „taina cea din veci ascunsă”, adică dragostea Lui manifestată prin Hristos şi desăvârşită în Biserică de-a lungul istoriei.

Tradiţia răsăriteană nu a deosebit niciodată prea net mistica de teologie, experienţa personală a dumnezeieştilor Taine de dogma mărturisită de Biserică. Ea nu a cunoscut nici divorţul dintre teologie şi spiritualitate şi nici vreo devotio moderna. Dacă experienţa mistică trăieşte conţinutul credinţei de obşte, teologia îl ordonează şi sistematizează. Astfel, viaţa oricărui credincios este structurată de cuprinsul dogmatic al liturghiei, iar doctrina relatează experienţa intimă a Adevărului relevat şi împărtăşit tuturor. Teologia este mistică, iar viaţa mistică este teologică, ea fiind culmea teologiei, teologia prin excelenţă, adică vederea în duh a Sfintei Treimi. Teologia şi viaţa sînt cu atît mai mistice cu cît sunt mai concrete de vreme ce tainele, care sînt prin definiţie mistice, sînt actele cele mai concrete cu putinţă. Iată de ce sinoadele definesc dogmele ca pe nişte formule liturgice care alcătuiesc o doxologie vie, trăită şi proclamată de-a lungul liturghiei. Evagrie exprimă admirabil această unitate: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat, iar dacă te vei ruga cu adevărat eşti teolog”. Încă din secolul IV, Părinţii identifică misterul mântuirii cu substanţa Sfintelor Taine, şi acest fapt explică de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului şi-a numit predicile „Cateheze mistagogice”, de ce Sfântul Maxim Mărturisitorul şi-a intitulat meditaţiile despre liturghie, „Mistagogia”, sau de ce Pseudo-Dionisie şi-a reunit tratatele sub titlul: „Teologia mistică”.

Nicolae Cabasilas continuă această tradiţie numindu-şi tratatul despre sfintele taine: „Viaţa în Hristos”. Într-adevăr, viaţa mistică este dintru început axată pe cuvântul Sfântului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20), căci, după calist, cel mai important lucru petrecut între Dumnezeu şi sufletul omenesc este acela de a iubi şi de a fi iubit.  „erosul divin – spune Sfântul Macarie – l-a făcut pe Dumnezeu să coboare pe pământ şi să părăsească culmile tăcerii”.

Dorinţa divină şi cea umană se împlinesc prin Hristosul istoric în care Dumnezeu şi omul se privesc ca într-o oglindă şi se recunosc, „întrucît iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului sînt cele două feţe ale unei iubiri totale”. După Sfântul Grigorie de Nyssa, erosul se descarca de orice posesiune egocentrică şi se topeşte în „intensitatea agapică”. Dumnezeul filantrop, iubitor de oameni, cere, în schimb, să fie iubit pentru El Însuşi.

În acest fel, „viaţa mistică” e totuna cu „viaţa creştină” de îndată ce se transformă în trăire a iubirii lui Dumnezeu, care cuprinde omul şi de care omul este perfect conştient. Caracterul existenţial al credinţei trebuie subliniat. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, insul care nu este mişcat de Duhul Sfânt nu este o fiinţă omenească, aşa cum pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, cel care nu are conştiinţa de a se fi „îmbrăcat cu Hristos” pierde harul Botezului.

Cultul martirilor îi arată pe aceştia ca fiind preaplini de prezenţa lui Hristos şi ajunşi asemenea lui Hristos-Cel-înviat. Curăţirea ascetică se reduce astfel la clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine. Asceţii sînt urmaşii direcţi ai martirilor pentru că, în cazul lor, acea clipă se prelungeşte, prin nevoinţă, toată viaţa. Crucea precede lumina fulgerătoare a Învierii. Totuşi, dacă orice mistic este ascet, nu orice ascet este „mistic” în înţelesul particular al celui „copleşit de har”. De aceea, asceza  este nicicînd un scop, ci doar un mijloc de a atinge, cu ajutorul Domnului, starea de unire nupţială dintre Dumneyeu şi sufletul omenesc. Acest ultim grad al experienţei mistice depinde de harul lui Dumnezeu. Şi
tot ce poate face omul este să-şi constituie fiinţa ca „loc al lui Dumnezeu”, ca loc teofanic al prezenţei Sale. Nu există nici o tehnică în stare să te facă stăpînul acestei experienţe. Mijlocul cel mai avansat cultivă reculegerea tăcută, „isihia”; aflat pe culmea smereniei rugătoare (care este „cutremurul inimii în faţa porţilor Împărăţiei”) omul se prosternează înaintea acestor porţi, pe care însă numai voinţa liberă a lui Dumnezeu le poate deschide. Scara Paradisului, scrisă de Sfântul loan Scărarul ne învaţă că iubirea absolută nu se arată la începutul, ci la capătul unirii cu Dumnezeu. Dumnezeul biblic ne iubeşte cu o dragoste zeloasă, ne doreşte pe de-a întregul: iubirea   universală   se   împlineşte   nestînjenit atunci cînd Dumnezeu devine „totul în toate”.

Dacă Sfântul loan spune „noi vom fi asemenea Lui” (I loan 3, 2), Sfântul Pavel vorbeşte la timpul prezent: „iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă…” (II Corinteni 3, 18). Cu faţa descoperită, asemenea lui Moise, creştinii oglindesc slava lui Hristos. Contemplarea lui Dumnezeu în Hristos îi face asemenea lui Dumnezeu. Astfel, viaţa creştină presupune harul unei viziuni a lui Dumnezeu, viziune care, deşi crepusculară, te transformă după chipul Domnului; datorită ei poţi crede, poţi cunoaşte, poţi uni, preschimbîndu-te după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

1. Obiectul experienţei mistice

Înainte de a aborda experienţa propriu-zisă, trebuie să precizăm contextul Tradiţiei care o condiţionează, adică ce spune această Tradiţie despre obiectul ei.

Orientată   spre  Dumnezeu,  reflecţia   Părinţilor angajează o cunoaştere apofatică: negare a oricărei definiţii antropomorfe, apropiere de tenebre, rază a inaccesibilităţii luminii dumnezeieşti. Axioma apofatismului este: despre Dumnezeu ştim doar că „este”, dar nu şi „ce este”, căci „nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Sensibil în cel mai înalt grad faţă de impenetrabilitatea misterului divin, Răsăritul neagă radical posibilitatea de a contempla esenţa lui Dumnezeu, care este veşnic transcendentă.  Sfântul loan Hrisostom spune că esenţa divină nu este accesibilă nici măcar sfinţilor din cer; la sinodul de la Florenţa, Marcu al Efesului a extins această imposibilitate asupra îngerilor. Esenţa lui Dumnezeu este mai presus de orice nume, de orice cuvînt, aşa explicîndu-se mulţimea atributelor divine: Bun, Drept, Sfânt, Atotputernic… Şi chiar atunci cînd spunem: „nesfârşit”, „nenăscut” ne recunoaştem neputinţa şi atingem, prin însuşi caracterul  negativ  al  acestor forme,  limita  impusă  de  apofază.  Datorită  lipsei oricărui termen de comparaţie, Dumnezeu este în mod  absolut incomparabil.  Iar teologia catafatică, pozitivă, este „simbolică”, întrucît nu se aplică decît atributelor   relevate,   respectiv   manifestărilor   lui Dumnezeu în lume.

„Conceptele crează nişte idoli ai lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa numai uimirea poate „prinde” ceva. Uimirea este acel simţ precis al distanţei insurmontabile care transcende orice cunoaştere situându-se „mai departe chiar de incognoscibil, pe cea mai semeaţă culme a Scripturilor mistice, acolo unde tainele simple, absolute şi incoruptibile ale teologiei se dezvăluie în bezna mai mult decît luminoasă a tăcerii”.

Nu e deloc vorba de neputinţa omenească, ci de natura insondabilă şi incognoscibilă a profunzimilor esenţei divine. Obscuritatea inerentă credinţei protejează misterul inviolabil al apropierii lui Dumnezeu. La aceasta se gîndeşte Isaac Sirul cînd afirmă că vederea lui Dumnezeu nu anulează credinţa, fiind de fapt o „a doua credinţă” – superioară credinţei pe care o poartă sufletul. Cu cât Dumnezeu este mai prezent, cu atât este El mai misterios, mai ascuns, Însaşi natura Sa. „Întunericul strălucitor” este doar un mod de a-I exprima apropierea deopotrivă reală şi insesizabilă. A-L găsi pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta, neîncetat… „Îl vezi pe Dumnezeu atunci cînd eşti nesfârşit dornic de El”. Dumnezeu este Cel veşnic cercetat: „El rămîne ascuns în plină epifanie”.

2. REALITATEA CUNOAŞTERII LUI DUMNEZEU

De la Sfântul Vasile pînă la Sfântul Grigorie Palama, tradiţia este fermă şi unanimă: ea distinge între transcendenţa radicală a lui Dumnezeu în Sine şi imanenţa manifestărilor Sale în lume. Dumnezeu „iese înainte” prin energiile Sale în care se implică total. „Energia” nu este o „parte” a lui Dumnezeu, ci este manifestarea lui Dumnezeu, în urma căreia esenţa lui „nemanifestată” nu este cu nimic diminuată. Acestea sînt cele două moduri de existenţă ale lui Dumnezeu: în El Însuşi şi în afară de El Însuşi. Ele nu afectează defel unitatea, indivizibilitatea şi simplitatea lui Dumnezeu, tot aşa cum deosebirea dintre ipostasuri şi fire nu îl compun. Comentînd textul de la Exod 3,14, Palama notează: „Dumnezeu nu a spus: «Eu nu sunt esenţă», ci: «Eu sunt Cel ce sunt»; El refuză astfel să identifice totalitatea Fiinţei cu esenţa – existenţa primează asupra esenţei”. Deşi este neparticipabil în esenţa Sa, Dumnezeu se poate manifesta prin fiinţa Sa Însăşi. Simplitatea lui Dumnezeu este „cu totul altfel” decît ideea noastră de simplitate; Dumnezeu transcende orice formă logică pentru că El este creatorul oricărei forme şi deci, şi al oricărui concept. Pînă şi dogma este antinomică, metalogică, dar niciodată contradictorie: pur şi simplu logica nu se aplică la acest plan, fiind cu totul inoperantă la un atare nivel.

Tradiţia răsăriteană este deci determinată de distincţia fundamentală între esenţa lui Dumnezeu şi lucrările sau energiile Sale harice. Nu e vorba de vreo abstracţie, ci de realitatea însăşi a comuniunii dintre Dumnezeu şi om, ca şi de posibilitatea însăşi a experienţei mistice. Într-adevăr, omul nu poate participa la esenţa lui Dumnezeu (altminteri, ar fi Dumnezeu); pe de altă parte, orice comuniune cu un element creat („graţia creată” întîlnită în catolicism, n.tr.) nu poate fi comuniunea cu Dumnezeu.

Omul intră în adevărata comuniune cu „lucrările” în care Dumnezeu este prezent şi, precum în misterul euharistic, acela care a primit o „lucrare” divină l-a primit pe Dumnezeu Însuşi. Comuniunea nu este nici substanţială (ca în panteism), nici ipostatică (ca în cazul unic al lui Hristos) ci energetică, iar Dumnezeu cu totul prezent în aceste energii/lucrări.

Sinteza palamită expune corect mistica ortodoxă. Este mistica paradoxală a „obscurităţii divine”, rază din lumina lui Dumnezeu. Prin participare, Duhul transferă cunoaşterea de la nivelul omului la acela al lui Dumnezeu. Aceasta este cunoaşterea ioaneică, prin „locuirea” Cuvîntului şi iluminarea interioară conferită de lumina divină necreată.

Experienţa mistică o trăieşte sub aspectul ei lăuntric, ascuns, pînă la strălucirea ei exterioară: aureolele sfinţilor, luminiscenţa trupurilor, lumina taborică şi cea a Învierii, percepută cu o privire transfigurată, deschisă de Duh. Potrivit lui Palama, Schimbarea-la-Faţă a Domnului îi privea mai mult pe Apostoli, oferindu-le capacitatea momentană de a contempla slava Mîntuitorului ascunsă pînă atunci prin kenoză.

3. ÎNDUMNEZEIREA

„Theosis” – starea de îndumnezeire a omului pătruns de energiile divine – exprimă idealul religios al Răsăritului. Antropologia răsăriteană este ontologia deificării, iluminarea progresivă a omului şi a lumii. Prin Tainele şi Liturghia ei, Biserica este locul acestei metamorfoze care atestă viaţa divină în universul uman.

Părinţii aprofundează în sens ioaneic noţiunea paulină de „înfiere”: Fiul este Cel în care Dumnezeul treimic îşi face lăcaş. Duhul ne conduce spre Tatăl, prin Iisus Hristos: printr-o metaforă euharistică, sîntem astfel „încorporaţi” în El (Efeseni 3, 6). Sfîntul Chirii al Ierusalimului pune accentul pe faptul că participanţii la Cină devin „co-trupeşti” şi „co-sanguini” cu Hristos. Omul este într-adevăr „cristificat”, „logoficat”, „lutul primeşte demnitatea regească… şi se preface în fire împărătească”.

Trebuie să subliniem legătura strînsă dintre teologie şi mistică, dintre itinerariul sacramental şi viaţă sufletească în Hristos. Regula de aur a întregii gîndiri patristice enunţă că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”; participînd la viaţa divină, „omul devine după har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. După chipul pîinii şi al vinului, omul devine – prin lucrarea Duhului Sfînt -o părticică din natura îndumnezeită a lui Hristos. Euharistia, „sămînţă a nemuririi” şi putere a Învierii se uneşte cu natura umană pătrunsă şi transfigurată de energiile divine. S-ar putea spune că viaţa mistică este conştientizarea mereu mai deplină a vieţii sacramentale. Faptul că ambele sînt descrise sub acelaşi chip al „nunţii mistice” demonstrează identitatea lor de natură. După cum spune Teodoret de Cyr: „Hrănindu-ne cu trupul şi sîngele Mirelui, intrăm în legătura nunţii”.

4. VIZIUNEA LUI DUMNEZEU

În tradiţia iudaică, Moise este într-adevăr cel care contemplă lumina; de aceea Moise şi Ilie, cei doi mari vizionari, asistă la Schimbarea-la-Faţă a lui Hristos. Norul luminos însoţeşte exodul, acoperă tabernacolul, umple templul, fiind spaţiul acelei Scheikinah (slava lui Dumnezeu) ca semn al prezenţei divine. Poporul Cuvântului (îndemnul „ascultă, Israele” introduce totdeauna textele mesianice) – aude: „ridică-ţi ochii şi vezi”. Transfigurarea Domnului inaugurează viziunea apocaliptică.

Pentru Sfântul Irineu, viziunea lui Dumnezeu se plasează în eshatologie. Prin Clement şi Origen, Alexandria creştină creează o doctrină intens intelectualistă despre viziunea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Sfântul Atanasie va accentua îndumnezeirea şi va stabili ca ideal creştin spiritualitatea deşertului care se bucură deja de premisele nestricăciunii. Odată cu Părinţii Cappadocieni, obiectul teologiei este deja Sfânta Treime. Pentru Sfântul Vasile, gnoza este înlocuită de comuniunea cu Dumnezeul Treimic, iar chemarea vizează „intimitatea cu Dumnezeu” sau „unirea din dragoste”. Tot el spune însă „chiar dacă afirmăm că ne cunoaştem Dumnezeul şi energiile Sale, nu ne permitem defel să ne apropiem de esenţa Lui. Căci, dacă aceste energii coboară pînă la noi, esenţa Lui rămîne inaccesibilă”. Orice viziune a lui Dumnezeu este trinitară: în Duhul Sfânt vedem chipul Fiului şi prin el, arhetipul abisal: Tatăl. Pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, intelectul este depăşit de contemplarea „celor trei lumini care sunt una”, a acelei „unice străluciri a Treimii ale cărei umbre sînt singure îndeajuns – scrie sfântul – pentru a mă înfiora”. La rîndul său, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „E deopotrivă drept că inima curată îl vede pe Dumnezeu şi că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce este nevăzut prin fire ajunge vizibil prin energiile sale care apar oarecum împrejurul firii”.

Viziunea este interiorizată, sufletul contemplă imaginea sa purificată ca într-o oglindă în care răsfrînge lumina divină, dar natura lui Dumnezeu rămîne inaccesibilă. Aici, experienţa mistică e centrată asupra locuirii Cuvântului în suflet şi asupra tensiunii iubitoare – urcuş infinit spre natura inaccesibilă a lui Dumnezeu.

Pentru loan Hrisostom şi şcoala teologică din Antiohia, în veacul ce va să vină ÎI vom vedea pe Hristos îmbrăcat în slavă divină şi pe Dumnezeu îmbrăcat în firea umană a Mîntuitorului. În schimb, pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, nu vom vedea doar unitatea îndumnezeită a Cuvântului, ci Persoana divină întrupată care se va arăta în aceeaşi slavă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Sfântul Maxim ne oferă o sinteză viguroasă: viziunea celor aleşi se prezintă ca o revelaţie energetică a divinităţii în persoana lui Hristos, trupul acestuia devenind o teofanie perceptibilă. Avem aici o viziune care întrece deopotrivă intelectul şi simţurile; care se adresează omului deplin: o comuniune a persoanei cu un Dumnezeu personal. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere. Sfântul Atanasie Sinaitul se referă la viziunea „faţă către faţă” (Matei 18, 10; I Corinteni 13, 12) amintindu-ne că textul spune: „persoană către persoană” nu „natură către natură”. Şi nu natura este cea care vede Natura, ci persoana este aceea care vede Persoana. Acesta este, de altfel, răspunsul ortodox la argumentele iconoclaştilor („pe icoanele lui Hristos nu se poate reprezenta nici amestecul celor două naturi, nici umanitatea separată de divinitate”), răspuns care a fost formulat de Sfântul Teodor Studitul: icoana nu seamănă cu prototipul „după esenţă”, dar i se aseamănă „după ipostas şi nume”. Căci în icoanele lui Hristos se zugrăveşte ipostasul Cuvântului întrupat, iar nu natura sa divină sau umană. Este deci vorba de o comuniune cu Persoana lui Hristos în timpul căreia cele două naturi – cea creată şi cea necreată – se întrepătrund, în acest fel, cultul icoanelor anunţă deja viziunea lui Dumnezeu. Sfîntul loan Damaschinul aprofundează acest proces, precizînd că în unirea ipostatică, umanitatea lui Hristos participă la slava divină şi ni-L face pe Dumnezeu vizibil. Vederea „faţă-către-faţă” este comuniunea cu Persoana lui Hristos.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne trece din contextul hristologic în planul pneumatologiei, adică spre lumina necreată pe care Duhul Sfânt o descoperă şi la care omul participă pe deplin. Experienţa sa transcende limitele fiinţei create reprezentînd ieşirea spre misterul „zilei a opta”. Contemplaţia mistică se întîlneşte cu viziunea eshatologică. În Veacul ce va să vină, Duhul Sfânt va apărea ca o lumină, dar ceea ce se va vedea, în comuniune personală cu fiecare dintre noi, va fi Persoana lui Hristos. Sinteza palamită încheie tradiţia patristică, depăşind dualismul dintre sensibil şi inteligibil, dintre simţuri şi intelect, dintre materie şi spirit. Transcendenţa divină presupune că Dumnezeu se descoperă omului întreg, fără să se poată vorbi de vreo viziune propriu-zis sensibilă sau intelectuală. Frontiera se situează între creat şi necreat. Nu este vorba nici de reducerea sensibilului la inteligibil, nici de materializarea spiritualului, ci de comuniunea omului întreg cu necreatul, unire a persoanei umane cu Dumnezeu, mai presus de toate limitele materiei create. „Natura divină nu este participabilă în ea însăşi, ci în energiile ei”. „Cel care participă la energia divină devine el însuşi, într-un fel, lumină”, spune Palama. Această lumină nu este materială, nici spirituală, ci dumnezeiască, necreată: ea se comunică întregului om şi îl face să trăiască în comuniune cu Sfânta Treime, fericire a veacului ce va să vină. Iată stadiul îndumnezeirii, cînd Dumnezeu va fi „totul în toate” nu la nivelul esenţei, ci la acela al energiei, splendoare inefabilă a Treimii.

5. ROSTUL VIEŢII ASCETICE

Dintr-o perspectivă negativă şi privit razant, ascetismul este „lupta nevăzută”, neîncetată, fără răgaz; din unghi pozitiv şi privit de sus, el este iluminare, dobîndire a darurilor, trecere în starea harismatică.

Orice ascet începe prin a vedea propria sa realitate umană. „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, căci „nimeni nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu s-a cunoscut  mai  întîi   pe  el  însuşi”. Cel  care  şi-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri”. Ascetul este un fel de scafandru care plonjează pentru a explora propriile genuni populate cu monştri. După acest „instantaneu” al propriului adînc, sufletul aspiră firesc către milostivirea divină: „Din prăpastia păcatelor mele chem abisul harului tău”. Înălţarea este treptată şi te ajută să urci „scara paradisiacă”. Acest climat de smerenie, mereu aprofundat, învăluie toată durata vieţii ascetice. Atenţia este atrasă către sursa spirituală a răului, care nu provine din fire, dar se activează prin spirit. Asceza aspiră la stăpînirea lumii spirituale şi comportă  reabilitarea ascetică  a  materiei.   Păcatul trupesc este păcatul spiritului împotriva cărnii.

Efortul ascetic converteşte patimile, făcînd să conveargă în aşteptarea tăcută a clipei cînd Dumnezeu va conferi sufletului o formă divină. Erosul purificat trece prin deprecierea totală a spiritului şi posesiune egocentrică, transformîndu-se în iubire absolută: „intensitatea agapică” de care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa: „a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura niciodată de dorirea Lui. Atunci cînd sufletul nu-şi mai este centru, trece printr-o deplină despuiere smerită, „gnoza devine dragoste unitivă”.

6. URCUŞUL MISTIC

Prin calea mistică, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertăţii, care însă este structurată şi susţinută lăuntric de către trăirea dogmei prin Liturghia Sfintele Taine. Nu există mistică în afara Bisericii. Pe de altă parte, iubirea mistică nu poate fi „organizată”, iar viaţa mistică – domeniu al ascezei – nu se sprijină pe nici o tehnică.

Inima se deschide în măsura receptivităţii faţă de proiecţia umană a misterului întrupări locuirii Cuvântului – aşa cum se operează şi prelungită prin euharistie. Numai Dumnezeu poate face cunoscut pe Dumnezeu, şi Duhul Sfânt este acela care ne uneşte cu Fiul, iar prin El, Tatăl. După Sfântul Simeon, vîrful vieţii mistice este întîlnirea personală cu Hristos care vorbeşte în inimile noastre prin Duhul Sfânt.

Adăpată la izvorul liturgic, călăuzită de dogmă, sobră şi chibzuită, viaţa mistică se impune prin perfectul său echilibru. „Patima ei impasibilă” dezrădăcinează cultivarea fenomenelor vizuale sau senzitive şi exclude orice curiozitate. Nici chiar extazul nu este apanajul perfecţilor, fiind accesibil pînă şi novicilor: „Dacă vedeţi vreun tînăr care urcă la cer din propria-i voinţă, trageţi-l de picior înapoi pe pămînt, pentru că asta nu-i aduce nici un folos”. Taumaturgia – fama miraculorum – este mai degrabă problema celui „psihic”, decît preocuparea insului înduhovnicit. „Nu te forţa să zăreşti în timpul rugăciunii vreo imagine sau figură; fii netrupesc în prezenţa Celui Netrupesc” ne sfătuieşte Sfântul Nil Sinaitul. Apariţiile sînt rare şi sosesc ca o stare de graţie care înfrînge rezistenţa instinctivă a misticilor. Vederea luminii necreate, luminozitatea trupului şi uşurarea lui pînă aproape de levitaţie nu se împacă nici cu plăgile deschise nici cu altă formă de „dolorism”. Răsăritul adoră Crucea nu ca pe un lemn al supliciului, ci ca pe arborele vieţii care înmugureşte iarăşi în centrul lumii. Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărîmă porţile iadului. Este experienţa Celui Transfigurat şi Înviat care aduce sufletului o tresărire de bucurie pascală. Aceasta este mistica mormîntului pecetluit şi apoi deschis, din care ţîşneşte viaţa veşnică. Răsăritul nu cunoaşte confesiunile, mărturiile sau autobiografiile sfinţilor. Limbajul misticilor – atîta cît scrierile lor ne-au parvenit – este diferit de cel al teologilor. Ei vorbesc în termenii unei foarte paradoxale experienţe de comuniune şi dragoste. Viaţa mistică este esenţialmente viaţa întru dumnezeire, iar în Răsărit, dumnezeirea nu este în primul rînd Putere, ci emergenţă a „creaţiei înnoite”. Starea mistică atestă depăşirea condiţiei creaturale. Dumnezeu îi este omului mai aproape decît poate omul să-şi fie însuşi, aşa încît viaţa supranaturală întru divinitate îi este acestuia mai firească încă decît viaţa întru umanitate, în orice ins botezat, Hristos este o prezenţă lăuntrică. Aceasta este experienţa antinomică a neantului şi a Absolutului; fără să suprime hiatusul ontologic, Dumnezeu îl umple prin prezenţa Sa. O fiinţă vine din neant şi trăieşte participînd la condiţiile vieţii divine: „Sunt om după fire, dar Dumnezeu după har”. Dumnezeu transcende propria Lui Transcendenţă: „El vine dintr-o dată şi, neamestecat, se cufundă în mine… Mâinile mele sînt cele ale unui prăpădit, dar îmi mişc braţul şi văd că Hristos este pe de-a-ntregul în el”, spune Sfântul Simeon. Această pogorâre este parusia lui Hristos în suflet, forma Chipului Său. Sfântul loan Damaschin numea asta „întoarcerea anti-naturii în matca firii”.

Văzut de sus, un sfânt este deja plămădit din lumină. Fără să caute a-L copia, el îi urmează lui Hristos până când imaginea Acestuia i se întipăreşte în suflet: „Curăţia inimii se măsoară prin iubirea neputincioşilor care se poticnesc”. Sufletul se dilată şi se împlineşte ca iubire cosmică, asumă răul universal, străbate agonia din Ghetsimani şi se înalţă către o altă viziune, care îl despoaie de orice judecată: „Cel curăţit vede sufletul aproapelui său”. Vederea uneşte cele asemenea: „Cînd cineva vede pe toţi oamenii buni şi nimeni nu-i pare necurat, atunci poate spune că e curat cu inima… dacă îl vezi pe fratele tău păcătuind, aruncă-i pe umeri mantia iubirii tale”. O asemenea dragoste este lucrătoare, fiindcă „preschimbă firea însăşi a lucrurilor”.

Aici nu mai e vorba de trecerea de la patimi la înfrînare, sau de la păcat la har, ci de trecerea de la teamă la iubire: „Cel desăvîrşit refuză temerea, dispreţuieşte recompensele şi iubeşte din toată inima sa”.

Sufletul se înalţă mai presus de orice semn determinat şi iese în afara tuturor reprezentărilor şi imaginilor. Multiplicitatea este înlocuită de unicitatea simplă. Sufletul – chip şi oglindă a divinului – devine lăcaşul lui Dumnezeu. Răpirea mistică îl îndreaptă spre Împărăţie: „Dacă specificul înţelepciunii este aptitudinea cunoaşterii realităţilor, nimeni nu va fi înţelept dacă nu va privi spre cele viitoare”. „În veacul din urmă – spune Sfântul Isaac – un om înduhovnicit va primi harul care i se potriveşte”. Aceasta este viziunea iconografică a „Liturghiei dumnezeieşti”. „Oaia cea pierdută” – omenirea – intră în corul ceresc al îngerilor, stînd în faţa Mielului mistic din Apocalipsă, pe care îl înconjoară întreitul cerc al sferelor. Purpura regească a Patimii se întinde peste albul lumii cereşti bătînd în strălucirea Amiezei neapuse: culoarea iconografică a iubirii divine îmbrăcată în haine omeneşti. Este revenirea omului la demnitatea sa celestă, în momentul Înălţării lui Hristos, îngerii strigaseră deja: „Cine este Împăratul slavei?” Acum însă, îngerii trăiesc ui rea suscitată de misterul ultim: oaia cea pierdută devine Una cu Păstorul. Cîntarea cîntărilor exprimă Nunta Cuvântului cu logodnica Lui. Dragostea este magnetul care atrage mereu mai puternic sufletul care se prăbuşeşte în luminosul întuneric al Domnului. Întuneric luminos, beţie trează, izvor de viaţă vie, mişcare nemişcată: cum să treci de slăbiciunea cuvintelor?

„Te-ai făcut frumoasă venind în Lumina  Mea, apropierea   te-a   împărtăşit   cu   frumuseţea   Mea. Intrînd  în  lumină,  sufletul  se   face  lumină”. La acest nivel nu mai e vorba să înveţi ceva despre Dumnezeu,   ci   să-L  primeşti,  adâncindu-te  în El. Ştiinţa prefăcută în iubire” este de natură absolut euharistică: „După Patimi vinul care veseleşte inima se cheamă sînge al viţei” şi „via mistică provoacă beţia lucidităţii”. „Dumnezeu este iubirea care trimite pe Fiul Său unul-născut ca pe o săgeată cu vârful umezit în Duhul  Sfânt; vârful  este cred cel care introduce în suflet nu doar săgeata, ci şi pe Săgetător”.

Sufletul transformat în pasăre a luminii urcă mereu. Orice dobîndire devine un nou început. „După ce a pus piciorul pe scara lui Dumnezeu (sufletul) urcă neîncetat, căci fiecare treaptă deschide alt infinit”. Aceasta este scara lui lacob.

Omul este întîmpinat „nu doar de îngeri, ci de însuşi împăratul îngerilor”. „Dar cum voi exprima indicibilul? Ceea ce ochii n-au văzut, ceea ce urechea n-a auzit, ceea ce inima omului nu a simţit: cum s-ar putea spune toate acestea prin cuvinte?”

Orice mişcare se stinge şi însăşi rugăciunea îşi schimbă natura: Sufletul se roagă în afara rugăciunii. Este isihia, liniştirea duhului, odihnă mai presus de orice rugă, pacea care depăşeşte orice păşnicie. Aceasta este eternizarea întîlnirii „faţă către fată”, cînd, potrivit frumoasei spuse a Sfântului loan Damaschin, „Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în Dumnezeu”.

Apofatismul răsăritean Îl mărturiseşte pe Duhul Sfânt, Persoană care rămâne misterioasă, dar care manifestă cele dumnezeieşti şi realizează întreaga viaţă spirituală. Mereu lucidă, aceasta din urmă aprofundează cunoaşterea duhovnicească pe care Sfântul Isaac o numeşte „simţul vieţii veşnice” şi „intuiţia realităţilor ascunse”. Viaţa spirituală se desăvârşeşte prin contemplarea şi participarea la lumina Sfintei Treimi care se manifestă prin vederea ipostatică a Hristosului transfigurat: o vedere care este accesibilă încă de aici sfinţilor chemaţi la ospăţul nesfîâşit al întâlnirii.

Descoperirile de pe drumul urcuşului par simultan obscure şi luminoase. În veşnicie şi dincolo de ea, străfulgerările se întunecă pe măsură ce lumina treptelor superioare sporeşte. Acelaşi mister se voalează neîncetat, dar se şi dezvăluie progresiv, fiecare punct de sosire fiind de fapt unul de plecare. Dar subiectul uman nu mai este acelaşi. Interiorizarea îi redescoperă cosmosul – strună de laudă adîncită în suflet – într-o linişte mereu mai plină de Dumnezeu. Fiecare transfigurare a omului este o depăşire întru infinitate. Totul este nou, unic, irepetabil, primit ca un dulce har înnoitor de bucurii pascale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s