Instruirea şi călăuzirea tineretului

Partea intai – Calea spre mantuire

III.

Instruirea şi călăuzirea tineretului

1. Instruirea tinerilor

Nu se poate hotărî cu precizie când ajunge o persoană la conştiinţa că este creştină şi la hotărârea de a trăi creştineşte de bunăvoie, în realitatea de zi cu zi, aceasta se petrece la momente diferite: la vârsta de şapte, zece, cincisprezece ani, sau şi mai târziu. Se poate ca vremea studiilor să vină mai înainte de aceasta, cum se şi întâmplă de obicei.

In acelaşi timp există o rânduială neschimbată: trebuie păstrată, fără vreo ştirbire, şi pe toată perioada studiilor toată rânduiala arătată până aici, căci ea decurge în chip nemijlocit din firea înzestrărilor noastre şi din cerinţele vieţii creştine. Rânduiala studiilor nu trebuie să se facă împotriva celor arătate mai sus, altfel tot ce a fost zidit mai înainte se va nimici. Altfel spus şi elevii trebuie feriţi, asemeni pruncilor, prin mijlocirea evlaviei faţă de tot ceea ce îi înconjoară, prin viata bisericească şi Sfintele Taine; în acelaşi mod, trebuie lucrat asupra trupului, sufletului şi duhului lor.

Apoi, concret vorbind, la învăţătura propriu-zisă mai trebuie adăugat doar acest lucru: instruirea să fie orânduită astfel încât să se vadă limpede ce contează mai întâi şi ce vine după aceea. Deosebirea aceasta e lesne de făcut printr-o împărţire pe măsură a materiilor de studiu şi a timpului acordat lor. Studierea credinţei să fie socotită lucrul de căpetenie. Cele mai bune perioade să fie rezervate faptelor de evlavie, iar când se întâmplă vreo nepotrivire, acestea să primeze asupra învăţăturii, încuviinţare să dobândească nu numai reuşita la învăţătură, ci şi credinţa şi buna purtare, în general, mintea şcolarilor trebuie formată în aşa fel încât să nu piardă încredinţarea că cea mai de seamă lucrare a noastră este a plăcea lui Dumnezeu şi că învăţătura vine în urmă, ca ceva secundar, bun numai pentru viaţa aceasta. Iată de ce nu ar trebui ţinută la o atât de mare evlavie, încât să înghită toată luarea aminte şi să capteze întregul interes.

Nimic nu e mai veninos sau nimicitor pentru duhul vieţii creştine decât o astfel de învăţătură şi grija exagerată pentru ea. Căci ea îl aruncă pe om direct în nepăsare şi apoi îl poate ţine pentru totdeauna acolo, iar uneori mai adaugă şi o viaţă stricată, dacă sunt înjur prilejuri prielnice pentru ea.

Al doilea lucru care ar trebui luat în seamă este duhul în care se predă învăţătura sau al atitudinii faţă de materiile de studiu. Este nevoie să se aşeze în chip de lege neclintită ca orice fel de studiu s-ar preda unui creştin, acesta să fie pătruns de învăţăturile creştineşti şi, mai precis, de cele ortodoxe. Orice ramură a învăţăturii poate fi abordată astfel şi va fi o adevărată ştiinţă abia când va împlini şi această normă. Principiile creştine sunt adevărate mai presus de orice îndoială. Aşadar, fără a ne mai îndoi în nici un fel, să facem din ele etalonul adevărului. E o greşeală deosebit de primejdioasă aceea care se face la noi, că materiile de studiu se predau fară nici o atenţie faţă de credinţă cea adevărată; ci se îngăduie libera cugetare şi chiar ideea că învăţătura şi credinţa sunt două domenii diferite.

Dimpotrivă, noi nu avem decât un singur duh. Acesta primeşte învăţătura şi cuprinde cunoştinţele ei tot aşa cum primeşte şi credinţa şi este pătruns de ea. Cum să fie atunci cu putinţă ca aceste două domenii să nu se întâlnească aici. fie in chip armonios, fie de-a valma? In acelaşi timp, sfera adevărului e una. Prin urmare, la ce bun să mai bagi în cap ceea ce nu ţine de ea?

Dacă educaţia s-ar împlini în acest mod, astfel încât credinţa şi viaţa dusă în duhul credinţei să poată stăpâni atenţia şcolarilor, atât în felul de a învăţa, cât şi în duhul în care învaţă, atunci numai încape îndoială că deprinderile însuşite din copilărie nu numai că se vor păstra, ci chiar vor spori, se vor întări şi vor ajunge la o desăvârşire pe măsură. Şi ce urmări bune va avea lucrul acesta!

Dacă se va rândui astfel creşterea copilului încă din primii săi ani, atunci puţin câte puţin i se va descoperi felul în care va trebui să-şi ducă viaţa, şi va creşte mult mai obişnuit cu gândul că asupra lui stă datoria primită de la Dumnezeul şi Mântuitorul nostru de a trăi şi făptui potrivit legii Sale, că toate celelalte fapte şi preocupări sunt mai prejos decât aceasta şi au loc doar în cursul vieţii de acum, şi că există un alt locaş, o altă patrie către care să îşi îndrepte toate dorinţele şi gândurile sale.

In cursul firesc al creşterii înzestrărilor fiecăruia, oricine ajunge cu timpul la cunoştinţa faptului că este om. Dar dacă la firea sa i se mai altoieşte şi principiul nou a] harului creştinătăţii chiar în clipa în care se trezesc şi se mişcă puterile din om (la Botez), şi dacă apoi în toate punctele de creştere a acestor puteri, principiul cel nou nu numai că nu cedează primul loc – ci dimpotrivă, domină întotdeauna şi dă, ca să spunem aşa, formă tuturor celorlalte – atunci, când omul ajunge la deplina cunoştinţă se va descoperi în acelaşi timp făptuind potrivii învăţăturii creştine şi se va afla pe sine ca şi creştin.

Acesta este rostul ultim al unei educaţii creştine: ca, în urma ei, omul să poată spună în sinea sa că este creştin. Iar dacă, ajungând la deplina cunoştiinţă de sine va spune: „Sunt creştin, dator faţă de Mântuitorul şi Dumnezeul meu să trăiesc în aşa fel încât să mă învrednicesc de fericita unire cu El şi cu cei aleşi ai Lui în viaţa viitoare”, atunci în chiar miezul existenţei sale individuale sau al rânduielii, unice şi raţionale, a vieţii sale, el va pune pentru sine însuşi ca cea dintâi şi cea mai de seamă datorie să păstreze nestingherit şi să cultive duhul evlaviei în care a umblat mai înainte sub povăţuirea altora.

2. Primirea de bunăvoie a jugului lui Hristos

S-a spus deja că trebuie să existe o clipă aparte în care omul să îşi înnoiască cu bună-ştiinţă în conştiinţa sa toate datoriile de creştin şi să ia asupră-şi jugul lor ca pe o lege de neclintit.

La Botez, ele au fost primite fără conştiinţa lor, căci atunci erau păstrate mai mult de mintea şi credinţa altcuiva, şi în nevinovăţie, dar acum omul trebuie să îşi ia cu bună-ştiinţă asupră-şi jugul cel bun al lui Hristos, să aleagă viaţa de creştin şi să se închine în întregime doar lui Dumnezeu, astfel ca mai târziu în toate zilele vieţii sale să poată sluji cu râvnă Lui. Abia acum începe omul viaţa creştină. A fost în el şi mai înainte, dar se poate spune că ea nu decurgea nici din lucrarea, nici din persoana lui. Acum însă, el însuşi, în persoana sa, începe să lucreze într-un duh creştin, înainte de aceasta, lumina lui Hristos era în el asemeni luminii din prima zi (a Creaţiei), care nu venea dintr-un singur izvor aparte, ci era pretutindeni. Dar aşa cum pentru lumină a fost nevoie de focare pentru a o canaliza către sori şi planete, tot aşa această lumină (duhovnicească) trebuie canalizată în jurul punctului central al vieţii noastre – conştiinţa.

Omul ajunge în întregime om atunci când dobândeşte conştiinţa de sine şi libertatea de cuget, atunci când devine stăpânul şi mânuitorul absolut al propriilor sale gânduri şi fapte şi afirmă anumite idei nu fiindcă i le-au dat alţii, ci pentru că el însuşi le socoteşte adevărate. Când un om, ajunge creştin rămâne tot om şi prin urmare, în creştinismul său, trebuie să fie tot raţional, numai că această putere a raţiunii sale ar trebui să o întoarcă spre folosul sfintei credinţe. Să fie lăsat atunci să se încredinţeze pe cale raţională că sfânta credinţă pe care o mărturiseşte este singura cale adevărată spre mântuire, şi că toate celelalte căi care nu sunt în armonie cu aceasta duc la pierzare. Nu e nici o cinste pentru om să fie un mărturisitor orb; trebuie să fie un mărturisitor cu bună-ştiinţă, astfel încât acţionând în felul acesta, el procedează aşa cum se cuvine. Toate acestea le face atunci când ia asupră-şi cu bună ştiinţă jugul cel bun al lui Hristos.

Abia atunci credinţa personală sau viaţa îmbunătăţită prin credinţă a omului devine fermă şi de nezdruncinat. Nu va mai fi smintit de vreo răutate, nu va mai fi atras de gânduri deşarte, căci este pe deplin conştient de datoria sa de a gândi şi de a acţiona într-un fel deja statornicit.

Dar dacă nu a devenit conştient de aceasta, atunci întocmai cum mai înainte o pildă bună îl îndemna să o urmeze, aşa acum una rea îl poate face să făptuiască răul, îl poate târâ în păcat. Şi aşa cum mai înainte gândurile bune ale celor din jur îi stăpâneau mintea lesne şi fără împotrivire, tot astfel acum gândurile rele pun stăpânire pe el. Din viaţă se cunoaşte cât de lipsită de temeinicie este mărturisirea credinţei şi cuvioşia vieţii la un om care nu a devenit din timp conştient de sine ca şi creştin. Cel care va avea de înfruntat mai puţine ispite va continua să se desăvârşească în simplitatea inimii; dar cel ce nu se va izbăvi de ele va fi în mare primejdie. Vedem în viaţa tuturor celor care au păstrat harul de la Botez că a existat o clipă când ei s-au închinat cu hotărâre lui Dumnezeu; aceasta ni se arată prin cuvinte precum „s-a aprins cu duhul”, „a fost aprins de dorirea cea după Dumnezeu”.

Trebuie ca cel ce a devenit conştient de sine ca şi creştin, sau s-a hotărât de bunăvoie să trăiască creştineşte, să păstreze el însuşi cu toată grija desăvârşirea şi curăţia vieţii pe care a primit-o din fragedă vârstă, aşa cum şi alţii au păstrat-o înaintea lui. Nu e nevoie să îl mai călăuzim cu rânduieli deosebite, în acest sens el se aseamănă celui care se pocăieşte şi care, lepădând păcatul, a hotărât cu înflăcărare să ducă de-acum o viaţă creştină. Prin urmare, de aici înainte va fi călăuzit de aceleaşi rânduieli mai sus pomenite. Deosebirea dintre acest fel de om şi un altul care s-a pocăit şi se află pe drumul desăvârşirii e limpede, fără vreo altă lămurire.

Acum avem de dat câteva avertismente de cea mai mare însemnătate, care-i privesc exclusiv pe tineri. Cât de bun şi mântuitor lucru este nu numai să fii îndrumat creştineşte pe tot parcursul creşterii, ci şi să te poţi cunoaşte mai târziu şi să te hotărăşti a fi creştin înainte de a intra în anii tinereţii propriu-zise. E lucrul cel mai de seamă, din pricina marilor primejdii care pândesc în chip negreşit pe un tânăr: 1) din însăşi firea vârstei pe care o are şi 2) din partea ispitelor care se ivesc la tinereţe.

3. Vârsta tulbure a tinereţii

Curgerea vieţii noastre este zăgăzuită de vârsta tulbure a tinereţii. E vremea în care viaţa trupului şi a sufletului dă în clocot. Un copil, un băiat, trăieşte liniştit; un om matur are doar câteva izbucniri mai năprasnice; iar cei împodobiţi cu părul alb deja alunecă spre tihnă. Doar tinereţea clocoteşte de fierberea vieţii.

Avem nevoie de o temelie foarte trainică pentru a putea rămâne neclintiţi în acest perioadă de izbiturile valurilor, înseşi neorânduiala şi nestăvilirea pornirilor vârstei sunt primejdioase.

Acum încep primele mişcări proprii ale tânărului, încep să se trezească puterile lui şi au pentru el un farmec deosebit. Prin puterea înrâuririi pe care o au, ele alungă tot ceea ce a fost mai înainte pus în mintea şi inima băiatului. Cele mai dinainte devin acum pentru el un vis, o pierdere de vreme. Numai simţirile de acum i se par adevărate; doar ele par a avea realitate şi însemnătate.

Cu toate acestea, dacă înainte ca aceste puteri să se trezească băiatul s-a legat de datoria de a mărturisi şi a trăi ca un creştin, atunci toate noile imbolduri, care sunt secundare, vor fi mai slabe şi vor face loc mult mai lesne cerinţelor îndemnurilor pe care le-a simţit mai de timpuriu, căci acestea sunt mai vechi, au fost deja gustate şi alese de către inimă şi, cel mai important, au fost întărite prin făgăduinţă. Un tânăr va face totul pentru a-şi ţine cuvântul.

Dar ce se poate spune cuiva care nu numai că nu iubeşte viaţa şi adevărul creştin, dar nici măcar nu a auzit vreodată de ea?

În acest caz, e ca o casă fără apărare, lesne de jefuit, sau ca o ramură uscată pusă de o parte pentru a fi arsă în foc. Atunci când tirania ideilor tinereşti aruncă o umbră de îndoială asupra a tot ce există, când stârnirea patimilor pricinu-ieşte mare tulburare în el, când întregul suflet e năpădit de cugete şi mişcări ispititoare – tânărul se află în foc. Cine îi va da o picătură de rouă pentru a-l mai răcori, sau îi va întinde o mână de ajutor, de nu va exista un glas în inima lui care să îi vorbească despre adevăr, despre bunătate şi despre curăţie? Acest glas însă nu se va auzi de nu va fi fost semănată mai înainte dragostea pentru el. În acest caz nici măcar sfaturile bune nu vor fi de ajutor; în el nu va fi nimic de care sfatul cel bun să se lipească. Sfatul şi încrederea în el au putere dacă, intrând prin auz în inimă, stârnesc acolo simţiri care deja există şi înseamnă ceva pentru noi şi au fost doar lăsate deoparte pentru o vreme, iar noi între timp nu mai ştim cum să ajungem la ele şi să le redăm puterea firească, în acest caz sfatul unei alte persoane este un dar de preţ pentru tânăr. Dar dacă în inimă nu sunt de găsit începuturile unei vieţi curate, un astfel de sfat nu are nici un folos.

Tânărul trăieşte în lumea lui proprie şi cine va pătrunde toate mişcările şi imboldurile inimii lui? E ca şi cum ai vrea să dibuieşti calea unei păsări prin aer sau urma unui vas prin apă! Clocotul unei ape care fierbe, mişcarea stihiilor potrivnice atunci când sunt amestecate – aceasta e inima unui tânăr. Toate cerinţele aşa-zisei firi se trezesc la viaţă; fiecare din ele strigă şi îşi cer împlinirea, în firea noastră se produce o adevărată învălmăşire şi astfel adunarea acestor voci seamănă strigătelor de neînţeles ale unei mulţimi zgomotoase.

Ce se va întâmpla cu tânărul acesta, dacă nu a fost deprins mai înainte să-şi rânduiască mişcările într-un anume fel şi nu şi-a însuşit datoria de a le ţine într-o desăvârşită supunere faţă de anumite cerinţe superioare? Dacă aceste învăţături au fost adânc întipărite în inimă în vremea copilăriei lui şi apoi au fost primite în mod conştient ca regulă de viaţă atunci toate aceste tulburări se vor petrece cumva la suprafaţă, în treacăt, fără a clinti temelia sau a zdruncina sufletul.

Starea în care ieşim din anii tinereţii atârnă în mare măsură de starea cu care intrăm în ei. în căderea sa de pe stâncă apa spumegă şi se învolburează până jos, dar apoi îşi urmează drumul în tihnă prin albiile sale. E o înfăţişare a tinereţii, în care fiecare se vede aruncat ca apa în cascade. De-acolo ies două feluri de oameni: unii strălucesc prin virtute şi nobleţe, în vreme ce alţii se întunecă prin necuviinţe şi viaţă stricată. Mai este şi un al treilea fel, o pătură de mijloc, un amestec de bine şi de rău, ceva asemeni unui foc de paie care acum înclină spre bine, acum spre rău, sau ca un ceas stricat care uneori merge bine dar alteori o ia înainte sau rămâne în urmă.

Cel care s-a întărit din timp prin asumarea unei obligaţii a aflat adăpost, cum s-ar spune, într-o corabie tare ce nu îngăduie apei să intre înăuntru sau a aflat vad liniştit de trecere prin vâltoare. Fără aceasta, nici măcar o bună creştere nu va putea întotdeauna să ne izbăvească. Se prea poate ca tânărul să nu cadă în păcate grele, şi totuşi, de nu e adunat în sine însuşi, iar inima lui nu s-a despărţit de cele pământeşti printr-o făgăduinţă, va fi împins încoace şi încolo de lucrurile care îl atrag, şi va ieşi în mod sigur din anii tinereţii într-o stare de învârtoşare, fără a fi aflat liman nicăieri. Cât de mântuitor este ca, mai înainte de anii tinereţii, nu numai să primeşti o educaţie bună, ci şi să te întăreşti în făgăduinţa de a fi un adevărat creştin. Cel ce s-a hotărât la aceasta să se teamă de tinereţe ca de foc, şi prin urmare, să fugă de orice împrejurare prin care tinereţea se poate lesne dezlănţui şi sălbătici cu desăvârşire.

4. Două porniri proprii tinereţii

Tinereţea e primejdioasă în ea însăşi; pe lângă aceasta însă, mai sunt şi două tendinţe proprii acestei vârste, iar prin ele impulsurile tânărului se aprind cu multă forţă, dobândind multă putere şi devenind primejdioase. Acestea sunt: 1) o sete neostoită de senzaţii şi 2) nevoia de a se întâlni cu alţii. Prin urmare, pentru a ocoli primejdiile vârstei, s-ar putea da sfatul ca aceste porniri să fie supuse unei anumite rânduieli, altfel în loc de bine ele vor face rău. Deprinderile bune însuşite mai înainte îşi vor păstra toată puterea, dacă nu sunt înăbuşite şi nici stânjenite.

Setea de senzaţii

Setea de senzaţii dă un anumit neastâmpăr, o nestatornicie, o diversificare a îndeletnicirilor unui tânăr. El doreşte neîncetat să se pună la încercare, să vadă totul, să audă totul, să fie pretutindeni, îl poţi afla oriunde există o lucire pentru ochi, o armonie pentru urechi, un loc liber pentru mişcare. Vrea să fie sub o curgere neîntreruptă de senzaţii, mereu noi, deci mereu altele. Nu-i place să stea acasă, nu-i place să rămână într-un loc, nu-i place să îşi îndrepte atenţia către o singură lucrare. Mediul său este neîncetata distracţie.

Însă aceasta nu-i ajunge. Nu e mulţumit doar să încerce, ci vrea şi să absoarbă şi, ca să zicem aşa, să îşi însuşească ceea ce au simţit alţii, felul în care s-au purtat alţii la rândul lor sau în împrejurări asemănătoare celor ale lui. Apoi se aruncă asupra cărţilor şi începe să citească. Citeşte carte după carte, adesea chiar fără a le înţelege cuprinsul; e mai presus de toate doritor să se aleagă cu „ceva”, nu contează ce fel de lucru ar fi sau ce urmări ar putea să aibă. Ceva nou, viu, picant aceasta face, după el, cel mai bun renume unei cărţi. Aici se naşte şi se descoperă o înclinaţie către lectura uşuratică, care vine din aceeaşi sete de senzaţii, doar că sub alt chip. Numai că aici mai e ceva.

Adesea tânărul se plictiseşte de realitate, pentru că într-un fel îl leagă de loc; îl cuprinde şi îl îngrădeşte prea tare în nişte hotare bine precizate, în vreme ce el caută un fel de libertate. Astfel, deseori se îndepărtează de realitate, fuge într-o lume pe care şi-a creat-o pentru sine, iar acolo acţionează plin de îngâmfare, închipuirea construieşte pentru el scenarii întregi, în care în cea mai mare parte a lor eroul e propria lui persoană. Tânărul abia intră în viaţă; înaintea sa stă un viitor ademenitor, înşelător. Cu vremea va avea parte de el – dar cum va fi atunci? Oare n-ar putea ridica un pic această cortină şi să se uite dincolo? Închipuirea, care e foarte însufleţită la această vârstă, nu zăboveşte cu mulţumirile pe care le poate aduce. Acum începe visatul cu ochii deschişi, care sporeşte tocmai în astfel de năravuri.

Visatul, lecturile uşoare, distracţiile – toate acestea, aproape unul şi acelaşi lucru în duh, sunt rodul setei de senzaţii, o sete după ceea ce e nou şi diferit. Iar vătămarea din ele e una şi aceeaşi. Nu există mijloace mai bune decât acestea pentru a usca seminţele de bunătate care au fost puse mai înainte în inimă. O floare proaspătă răsădită într-un loc în care vântul o bate din toate părţile trăieşte puţin apoi se ofileşte; iarba pe care se calcă des nu mai creşte; mădularul care e frecat mai multă vreme amorţeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu inima şi bunele deprinderi din ea dacă tânărul se dedă la visare, lecturi deşarte sau distracţii.

Dacă cineva rămâne timp îndelungat în bătaia vântului, mai ales a unui vânt umed, iar apoi vine într-un loc liniştit ferit de vânt, simte că toate cele din lăuntrul lui nu prea mai sunt unde ar trebui să fie; aşa se întâmplă şi în sufletul dedat la distracţii, de orice fel ar fi ele. Când îşi vine în fire din starea aceea de risipire, tânărul descoperă că toate cele din sufletul său s-au schimbat. Cel mai însemnat lucru însă care i s-a întâmplat este că tot ce a fost bun a fost acoperit cu un fel de văl al uitării, iar pe primul loc stau acele lucruri amăgitoare care şi-au lăsat urmele asupra lui. Prin urmare, ce a fost mai înainte şi ar fi trebuit să fie totdeauna nu mai e de găsit; vechile lui obiceiuri s-au schimbat şi altele noi trec acum pe primul plan.

Dar de ce, când îşi vine în fire după vreun fel oarecare de risipire, pe suflet îl cuprinde urâtul? Fiindcă se descoperă jefuit. Un om împrăştiat a făcut din sufletul său drumul mare pe care, prin închipuire, trec lucrurile ispititoare ca nişte umbre, momind sufletul să le urmeze. Şi atunci când omul este, ca să spunem aşa, scos din sine însuşi, diavolul se apropie pe furiş, fură sămânţa cea bună şi pune în loc una rea. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul când a lămurit cine este cel ce fură sămânţa căzută lângă drum şi cine este cel ce seamănă neghina: vrăjmaşul neamului omenesc face şi una şi cealaltă.

Deci, tinere! Vrei să păstrezi curăţia şi nevinovăţia copilăriei sau făgăduinţa vieţii creştine fără de prihană? Atunci, din toate puterile şi din tot cugetul tău înfrânează-te de la distracţii, de la citirea de-a valma a cărţilor ispititoare şi de la visatul cu ochii deschişi.

Cât de bine este să ne supunem în această privinţă, unei severe şi chiar foarte severe discipline şi să fim, pe tot parcursul tinereţii, sub povăţuirea altora. Se pot numi fericiţi acei tineri cărora nu li se îngăduie să-şi hotărască singuri soarta până când nu vor fi ajuns la maturitate. Orice tânăr ar trebui să se bucure dacă se găseşte în astfel de împrejurări. E limpede că un tânăr abia dacă poate ajunge până la o astfel de înţelegere; dar el dovedeşte multă înţelepciune dacă dă crezare sfatului de a sta mai mult acasă, la lucrul său, nu la visat şi la citit lucruri deşarte. Să se ferească de distracţii prin dragoste de muncă, iar de visarea cu ochii deschişi prin preocupări serioase, sub povăţuire. Mai ales cititul ar trebui să fie supus unei astfel de povăţuiri – atât în ceea ce priveşte alegerea cărţilor cât şi metoda de studiu. Fiecare să rânduiască acestea cum ştie mai bine; dar trebuie rânduite. Patimile, îndoielile, pornirile – toate se stârnesc tocmai în acest neastâmpăr al minţii tânărului.

Nevoia de a se întâlni cu alţii

Al doilea imbold din tânăr, la fel de primejdios ca cel dintâi, este înclinaţia de a se întâlni cu alţii. Ea se vădeşte în nevoia de tovărăşie, de prietenie şi iubire. Dacă se află într-o adevărată rânduială, toate acestea sunt bune; dar nu tânărul însuşi ar trebui să fie cel care să le pună în această orânduire.

Vârsta tinereţii este vremea unor simţăminte foarte vii. Ele sunt în inima lui întocmai ca fluxul şi refluxul de la ţărmul oceanului. Orice lucru îi atrage atenţia; toate îl uimesc. Natura şi societatea îşi deschid comorile înaintea lui. Dar simţămintelor nu le place să rămână tăinuite, iar tânărul doreşte să le împărtăşească. Atunci are nevoie de cineva căruia să îi poată mărturisi simţirile, adică un tovarăş şi prieten. Această nevoie e bună şi nobilă, dar poate fi şi primejdioasă! Celui căruia îi încredinţezi simţămintele tale îi dai o anumită putere asupra ta.

Cu câtă grijă trebuie să se facă alegerea unui prieten apropiat! Poţi da peste cineva care să te ducă departe, foarte departe de calea cea dreaptă. Nu e nevoie să mai spunem că binele trage în mod firesc spre bine şi ocoleşte răul; există un anumit simţ în inimă pentru aceasta. Dar iarăşi – cât de des se întâmplă ca simplitatea inimii să fie înşelată de viclenie.

Astfel, fiecare tânăr este sfătuit cu dreptate să aibă grijă în alegerea unui prieten. E bine să nu statorniceşti o prietenie până când prietenul nu a fost pus la încercare. E încă şi mai bine să ai ca cel dintâi prieten pe tatăl tău, sau pe cineva care ţine în multe privinţe locul unui tată, sau vreo rudă, om bun şi cu experienţă de viaţă. Pentru cel care s-a hotărât să ducă viaţă creştină, cel mai de seamă prieten dăruit lui de Dumnezeu este părintele său duhovnicesc. Vorbeşte cu el, încredinţează-i tainele tale, cugetă la ceea ce îţi spune şi învaţă. Sub povăţuirea lui, prin rugăciune, Dumnezeu îţi va mai trimite vreun prieten, dacă va fi nevoie.

Totuşi, nu este atât de primejdioasă prietenia, cât este tovărăşia. Rareori vedem prieteni adevăraţi, dar cel mai adesea doar simple cunoştinţe şi „amici” în sensul larg al cuvântului. Şi cât rău se poate întâmpla aici şi chiar se întâmplă!

Există anumite cercuri de „amici” cu apucături foarte rele. Lăsându-te atras în ele, nici nu bagi de seamă cum te uneşti cu ei în duh, aşa cum nu bagi de seamă, când te afli într-un loc urât mirositor cât de urât miroşi tu însuţi. Oamenii înşişi pierd deseori conştiinţa necuviinţei felului în care se poartă, devenind grosolani fără a se tulbura vreo clipă. Şi chiar dacă această conştiinţă se trezeşte în cineva (dintr-un astfel de cerc), acela nu are tăria de a ieşi. Fiecare se teme să spună cu glas tare ce gândeşte, aşteptându-se ca apoi să fie izgonit cu ironie, aşa că zice „Ei bine, fie, pesemne că va trece”. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33). O, Doamne, izbăveşte-i pe toţi din aceste gheare ale Satanei! Pentru cineva care s-a hotărât să se nevoiască pentru Domnul, singura sa tovărăşie va fi cu cei cucernici, care caută pe Domnul; de ceilalţi ar trebui să se ferească şi în chip neprefăcut să nu aibă nimic de-a face cu ei, urmând în această privinţă pilda sfinţilor lui Dumnezeu.

5. Cel mai mare pericol pentru un tânăr

Vârful tuturor primejdiilor care pândesc pe un tânăr este legătura cu persoane de sex opus. Dacă prin primul fel de ispite tânărul poate cel mult să se rătăcească de la calea cea dreaptă, de data aceasta el se pierde pe sine. La primele ei manifestări, această problemă se confundă cu nevoia de frumos, nevoie care din clipa în care se stârneşte îl sileşte pe tânăr să o satisfacă, între timp, frumosul începe puţin câte puţin să prindă formă în sufletul lui, căci nu putem afla nimic mai frumos decât aceasta. Chipul care a prins astfel a se desluşi rămâne întipărit în mintea tânărului. De acum înainte el pare să caute frumosul, cel ideal adică, nu pământesc, dar în acelaşi timp întâlneşte pe una din fiicele oamenilor şi e rănit de ea. Un tânăr ar trebui să fugă de acest fel de rănire mai mult decât de oricare altul, căci ea înseamnă boală şi încă o boală cu atât mai primejdioasă cu cât cel ce suferă de ea o doreşte la nebunie.

Cum să te fereşti pentru a nu fi rănit

Cum te poţi feri de această rănire? Nu călca pe calea care duce la ea. lată cum e descrisă această cale într-o lucrare de psihologie: are trei puncte de cotitură.

1) La început, se stârneşte în tânăr un fel de întristare (de unde vine şi cu ce stă în legătură, el nu ştie), care îl face să se vadă cât e de singur. Este un simţământ de singurătate. Din acesta se naşte pe loc un altul – o anumită purtare de grijă, gingăşie şi atenţie faţă de sine. Înainte de aceasta trăia ca şi cum nu ştia de el însuşi. Dar acum se ia în seamă, se cercetează şi descoperă mereu că nu e deloc rău, că nu e mai rău decât alţii, că are o anumită valoare, începe să îşi simtă drăgălăşenia, farmecul trupului său – cu alte cuvinte, să se placă. Aici este hotarul primei mişcări de ispitire spre sine. De aici înainte, tânărul se întoarce spre lumea din afară.

2) Intrarea în lumea din afară e însufleţită de convingerea că trebuie să placă altora. Cu această încredinţare el iese cu multă îndrăzneală şi, ca să zicem aşa, păşeşte triumfător în scena faptelor şi, poate pentru prima oară, îşi face o lege din a fi curat, îngrijit, ordonat, şi chiar elegant, începe să hoinărească, sau să îşi caute însoţitori aparent fără vreun scop anume, dar potrivit cu o pornire tainică a inimii, care caută ceva. În acelaşi timp, încearcă să arate cât e de inteligent, cât e de plăcut în tovărăşia altora, cât de drăguţ şi prevenitor poate fi şi, în general, orice lucru prin care speră să fie plăcut de ceilalţi. Totodată, dă cale liberă celui mai de seamă mijloc de legătură cu sufletele din jur – ochii.

3)  Într-o asemenea stare tânărul este ca praful de puşcă lângă o scânteie şi curând dă peste ceea ce îi va aprinde boala. Dintr-o privire sau printr-un glas deosebit de plăcut, străpuns de o săgeată sau lovit de glonţ, rămâne la început ca răpit sau prefăcut în stană de piatră. Venindu-şi în fire din această stare şi  dezmeticindu-se,  descoperă că atenţia şi mintea îi sunt îndreptate către un lucru anume, spre care îl atrage o putere de nebiruit.

Din clipa aceea inima i se umple de alean. Tânărului îi este urât, e închis în sine, îl preocupă un lucru de mare însemnătate, caută ca şi cum ar fi pierdut ceva, iar tot ceea ce face, face pentru acea persoană şi ca şi cum ea ar fi de faţă. Seamănă cu cineva care s-a rătăcit; nu-i mai stă gândul nici la mâncare, nici la somn, uită treburile sale obişnuite şi ajunge într-o stare de desăvârşită răvăşire. Nimic nu-i mai place. E chinuit de o boală cumplită care îi roade inima, îi taie răsuflarea, îi seacă înseşi izvoarele vieţii. Aşa se răneşte cineva pas cu pas!

6. Cum să te păzeşti de ispitele tinereţii

Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtoare. Nu călca pe acest drum! Alungă semnele care îl vestesc – tristeţea aceea fără sens şi simţământul de singurătate, împotriveşte-te făţiş. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreaptă-ţi atenţia asupra vreunui lucru de seamă şi va trece. Dacă ţi s-a făcut milă de tine, sau te gândeşti cât de bun eşti, grăbeşte a te dezmetici şi alungă toanele acestea cu o anume severitate şi hotărâre faţă de tine însuţi, limpezindu-ţi mai cu seamă gândul sănătos al uşurătăţii celor ce-ţi trec prin minte. O smerire sau o micşorare de sine, voită ori întâmplătoare, în acest caz ar fi ca apa turnată peste foc.

Trebuie avut grijă ca acest simţământ să fie înăbuşit şi alungat mai ales pentru că el porneşte o mişcare. Dacă te vei opri aici, nu se va mai petrece nimic; nu vei mai avea nici dorinţa de a plăcea în mod deosebit altora, nici de a te îmbrăca cu haine frumoase, nici de a ieşi tot timpul la plimbare. Dacă acestea năvălesc, luptă-te cu ele. Cea mai bună apărare stă în cea mai severă rânduială în toate: în lucrările trupului şi încă mai mult în lucrarea minţii. Sporeşte-ti studiile, stai acasă, nu te deda la distracţii. Dacă trebuie să ieşi, păzeşte-ţi simţurile, fereşte-te de persoanele de sex opus şi  mai ales roagă-te.

Pe lângă aceste primejdii care vin din însuşirile tinereţii, mai sunt două. Mai întâi, un fel de a cugeta care ridică în slăvi cunoaşterea raţională sau raţiunea personală. Un tânăr socoate drept titlu de cinste să arunce o umbră de îndoială asupra a tot ceea ce există, lăsând la o parte cele ce nu se potrivesc măsurii cu care judecă el lucrurile. Aceasta este de ajuns pentru a-şi smulge din inimă trăirea care se naşte din credinţă, prin Biserică, şi rămâne singur. Căutând înlocuitori pentru ceea ce a lepădat, se aruncă în teorii făurite fără nici o legătură cu Adevărul dumnezeiesc; se încâlceşte în acestea şi izgoneşte din mintea sa toate adevărurile de credinţă. Prăpădul e încă şi mai mare dacă aceste teorii îi sunt puse la îndemână în şcoli şi dacă un astfel de duh stăpâneşte acolo. Oamenii de astăzi cred că intră în stăpânirea adevărului, dar nu fac decât să strângă idei ceţoase, deşarte şi ciudate, în cea mai mare parte a lor împotrivindu-se chiar simţului realităţii; numai că aceste idei îi atrag pe cei nepricepuţi şi devin un idol pentru tânărul iscoditor.

În al doilea rând este felul lumesc de a cugeta. Chiar dacă acesta ar putea să pară folositor, atunci când domină într-Lin tânăr se dovedeşte o adevărată pacoste. Se arată printr-o viaţă dusă încoace şi încolo de senzaţiile primite prin simţuri, prinlr-un fel de a fi în care persoana zăboveşte foarte puţin în lăuntrul ei, fiind mai mereu în afară, fie în visuri sau realitate. Cugetând astfel, omul urăşte viaţa lăuntrică şi pe cei care vorbesc despre ea şi o trăiesc.

Pentru el, adevăraţii creştini sunt nişte mistici cu minţile zdruncinate sau nişte prefăcuţi şi aşa mai departe. Nu poate ajunge la înţelegerea adevărului, fiind împiedicat de duhul lumii atât de prezent în cercurile de viaţă lumească în care tânărul este îngăduit fără nici o reţinere, ba chiar e sfătuit să intre. Prin legătura cu ele, toate ideile şi obiceiurile stricate ale lumii sunt presărate în sufletul deschis al tânărului, care nu a fost prevenit din timp şi nici pregătit să li se împotrivească. El acum îşi formează o privire asupra vieţii, iar acest duh lumesc se întipăreşte în el ca în ceară, iar el fără să vrea îi devine fiu. Dar a fi un astfel de fiu e tot ce poate fi mai potrivnic înfierii noastre de către Dumnezeu în Hristos Iisus.

Şi aşa, iată care sunt primejdiile ce pândesc pe un tânăr pentru că este tânăr! Şi cât de greu este să le faci faţă! Însă pentru cel care s-a sculat şi s-a hotărât să se închine lui Dumnezeu înainte de a veni anii tinereţii, această vârstă nu e chiar atât de primejdioasă. Trebuie doar să rabde puţin, dar apoi va veni cea mai senină şi fericită odihnă. Păstrează cu grijă făgăduinţa vieţii creştine curate în tot acest răstimp, iar apoi vei putea trăi cu o anumită trăinicie sfântă, de nezdruncinat. Oricine a trecut neprimejduit prin anii tinereţii, a navigat, aşa-zicând, de-a lungul unui râu năvalnic şi zbuciumat şi, privind în urmă, binecuvintează pe Dumnezeu. Un altul, însă, cu lacrimi în ochi, se întoarce cu adâncă părere de rău, blestemându-se pe sine. Niciodată nu vei mai recăpăta ceea ce ai pierdut în vremea tinereţii. Oare va mai dobândi vreodată cel căzut ceea ce are cel ce nu a căzut?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s