Introducerea autorului

Se poate face o înfăţişare completă a tuturor lucrurilor pe care trebuie să le simtă şi să caute a le dobândi un creştin, dar acest lucru e departe de a fi tot ceea ce se cere făcut pentru orânduirea lucrării de mântuire a sufletelor. Ceea ce e important pentru fiecare din noi este să trăim o viaţă cu adevărat în duhul lui Hristos. însă numai cât ne gândim la aceasta, şi câte nelămuriri nu apar, de câte indicatoare nu este nevoie apoi, aproape la fiecare pas!

Într-adevăr, oricine poate şti rostul ultim al omului: unirea cu Dumnezeu. Şi oricine poate fi în stare să înfăţişeze calea spre aceasta: credinţa şi împlinirea poruncilor cu ajutorul harului dumnezeiesc. Şi oricine mai poate spune: iată, aceasta este calea – începe să păşeşti pe ea!

Uşor de spus, dar cum să o faci? Pentru cei mai mulţi dintre oameni lipseşte însăşi dorinţa de a o face. Sufletul, atras de o patimă sau alta, se împotriveşte cu îndărătnicie oricărei siliri din afară şi oricărei chemări; ochii se întorc de la Dumnezeu şi nu vor să îl privească. Legea lui Hristos nu e pe placul lui; nu există nici măcar dorinţa de a o asculta. Cineva s-ar putea întreba, însă, cum se poate săvârşi lucrul, atunci când se naşte dorinţa de a înainta spre Dumnezeu pe calea lui Hristos? Ce trebuie făcut pentru ca legea să se întipărească de la sine în inimă, iar omul, făcând toate ale sale după lege, să le facă precum de la sine însuşi, nesilit, astfel încât legea să nu îl apese, ci să purceadă, aşa zicând, chiar de la el?

Să presupunem că cineva s-a întors la Dumnezeu, să spunem că a ajuns să iubească legea Lui. Este oare întoarcerea la Dumnezeu, singura, mersul pe calea legii lui Hristos de ajuns? Şi oare va fi o lucrare reuşită doar pentru că am dori noi aceasta? Nu. Dincolo de dorinţă, este nevoie şi de tăria, şi de priceperea de a o face; este nevoie de înţelepciune făptuitoare.

Oricine începe să placă lui Dumnezeu pe calea cea dreaptă, adică începe cu ajutorul harului să năzuiască la Dumnezeu pe calea legii lui Hristos, va fi cu siguranţă ameninţat de primejdia de a rătăci drumul în clipele de răscruce, de a se abate şi de a se pierde, închipuindu-şi că este mântuit. Aceste clipe de răscruce sunt de neocolit din pricina pornirilor pătimaşe şi a neorânduielii în care se află puterile drumeţului, ceea ce îi poate înfăţişa totul într-o falsă lumină -pentru a-l înşela şi a-l pierde. La aceasta se mai adaugă şi linguşelile satanei, foarte nedontor de a se vedea despărţit de prada sa, şi care, atunci când cineva aflat sub stăpânirea lui, purcede către lumina lui Hristos, îl urmăreşte şi îi întinde tot soiul de capcane pentru a-l prinde iar – şi adesea chiar reuşeşte.

Prin urmare, oricine doreşte deja să meargă pe calea deschisă către Domnul are nevoie să i se arate şi toate abaterile ce pot surveni de-a lungul căii, astfel încât să fie prevenit din timp cu privire la ele, să poată zări primejdiile pe care le va întâmpina şi să poată şti cum să le ocolească.

Aceste învăţături generale, de neocolit pentru cei aflaţi pe calea mântuirii, necesită anumite rânduieli călăuzitoare foarte trebuincioase pentru o viaţă creştinească, prin care să se poată stabili: pe de o parte, cum se poate dobândi dorinţa mântuitoare de unire cu Dumnezeu şi râvna de a stărui în ea, iar pe de alta, cum se poate ajunge cu bine la Dumnezeu prin toate răspântiile ce pot fi întâlnite la fiecare pas de-a lungul drumului – cu alte cuvinte, cum să se înceapă o viaţă creştinească şi cum se poate desăvârşi, odată începută.

Semănatul şi creşterea vieţii creştineşti se deosebesc după firea lor de semănatul şi creşterea vieţii fireşti, datorită felului aparte de a fi al vieţuirii creştine, ca şi din pricina legăturii în care se află ea cu firea noastră. Omul nu se naşte creştin, ci devine creştin după naştere. Sămânţa lui Hristos cade pe pământul unei inimi care deja bate. Dar de vreme ce cerinţele creştinismului îl rănesc şi-i sunt potrivnice omului născut în chip firesc – pe când într-o plantă, de pildă, începutul vieţii îl face încolţirea unei mlădiţe din sămânţă, adică o trezire, într-un fel, a puterilor adormite – înseamnă că începutul adevăratei vieţi creştine în om este un fel de re-zidire, o înzestrare cu puteri noi, cu o viaţă nouă.

Apoi, să presupunem că legea creştină a fost primită, adică s-a luat hotărârea de a trăi o viaţă creştinească: această sămânţă de viaţă (hotărârea cu pricina) nu e deloc înconjurată în om de lucruri favorabile ei. în afară de aceasta omul în întregul său – trup şi suflet – rămâne neadaptat la noua viaţă, nesupus jugului lui Hristos. Aşadar din clipa aceea începe în om osteneala cu sudoare – truda de a-şi forma şinele şi toate facultăţile sale după legea creştină.

Iată de ce, în vreme ce creşterea plantelor, de pildă, înseamnă o sporire treptată a facultăţilor firească, nesilită, in creştin se dă o luptă cu sinele, cu multă osteneală, o luptă puternică şi anevoioasă, iar el trebuie să îşi îndrepte facultăţile către ceva spre care ele nu au nici o pornire. Asemeni unui războinic, trebuie să cucerească prin luptă de la vrăjmaşul său fiecare palmă de pământ, chiar şi pe al său, cu sabia cu două tăişuri a silirii şi împotrivirii sinelui propriu. In cele din urmă, după îndelungate osteneli şi nevoinţe, normele creştine ies biruitoare, domnind fără vreo împotrivire; ele pătrund întreaga alcătuire a firii omeneşti, izgonind din ea cerinţele şi pornirile vrăjmaşe lor, şi o aşează într-o stare de nepătimire şi curăţie, învrednicind-o de fericirea celor curaţi cu inima – de a vedea pe Dumnezeu în ei înşişi în cea mai curată unire cu Dânsul.

Acesta este în noi locul vieţii creştine. Această viaţă are trei trepte care s-ar putea numi: 1) întoarcerea la Dumnezeu; 2) Curăţirea sau îndreptarea; 3) Sfinţirea.

În prima treaptă omul se întoarce de la întuneric la lumină, de la stăpânirea Satanei la Dumnezeu; în cea de a doua el curăţă cămara inimii lui de orice necurăţie, pentru a primi pe Hristos Domnul care vine la el; în cea de a treia Domnul vine, îşi face sălaş în inima lui şi Se uneşte cu el. Aceasta este fericita unire cu Dumnezeu – rostul tuturor ostenelilor şi nevoinţelor ascetice.

A înfăţişa toate acestea, descoperindu-le şi vădindu-le legile după care ele se orânduiesc – înseamnă a arăta calea mântuirii.

Călăuza completă în materie va lua pe omul care se află la răspântiile păcatului, îl va duce de-a lungul drumului de foc până la curăţie, înălţându-l până la* starea de desăvârşire care îi este cu putinţă, potrivit măsurii sale de sporire în Hristos. Prin urmare ea ar trebui să arate:
1)   cum începe în noi viaţa creştină;
2)   cum se desăvârşeşte, sporeşte şi se întăreşte ea
3)   cum lucrează ea în starea de desăvârşire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s