Păstrarea harului de la Botez


Partea Intai – Calea spre mantuire

IV.

Păstrarea harului de la Botez

Din cele spuse până acum, se poate uşor înţelege pricina pentru care atât de puţini păstrează harul Botezului. Educaţia este pricina a toate, fie bune, fie rele.

1. De ce nu se păstrează harul Botezului

Cauza pentru care nu se păstrează harul de la Botez este aceea că nu se ţine rânduiala, normele şi buna aşezare a unei educaţii menite tocmai păstrării şi sporirii harului. Cele mai de seamă pricini ale acestui fapt sunt:

1)  Depărtarea de Biserică şi de mijloacele ei de a dărui harul, ceea ce usucă mugurul de viaţă creştină, rupându-l de sevă, iar el se veştejeşte ca o floare ţinută la căldură.

2) Neluarea în seamă a firii trupeşti. Unii cred că trupul poate fi crescut oricum fără nici o pagubă pentru suflet, când de fapt tocmai în mădularele trupului este locaşul patimilor, care cresc odată cu ele, se înrădăcinează în ele şi pun stăpânire pe suflet, împrăştiindu-se în mădularele trupului, patimile află acolo sălaş sau fac din ele o adevărată cetate întărită, folosindu-le puterea pentru sine în toată vremea care va urma.

3) O creştere fără discernământ a puterilor sufletului, care nici nu e îndrumată spre un rost unic. Oamenii nu văd rostul înaintea lor şi de aceea nici calea către el. De aici, în ciuda multelor griji care se poartă educaţiei contemporane, oamenii nu fac altceva decât să îşi hrănească în ei înşişi iscodirea, îndărătnicia şi setea de plăceri.

4)  Nesocotirea cu desăvârşire a duhului. Rareori se iau în seamă rugăciunea, frica de Dumnezeu şi conştiinţa. Deşi în afară există o bună rânduială, cea mai mare parte a vieţii din lăuntru este întotdeauna luată drept bună şi, prin urmare, lăsată să-şi poarte singură de grijă, în vremea studiilor, cel mai de seamă lucru este îngropat în cele minore, iar singurul de trebuinţă,  întunecat de mulţimea celorlalte.

5) La urmă, faptul că omul intră în anii tinereţii fără a-şi fi statornicit bunele rânduieli şi fără a se fi hotărât să ducă viaţă creştină. Mai mult, el nici nu înăbuşă cum se cuvine atracţiile tinereţii, ci se afundă în setea atotcuprinzătoare de senzaţii prin distracţii, lecturi uşoare, aţâţarea închipuirii cu tot felul de visări, legătura fără discernământ cu cei de o seamă, şi mai ales cu persoanele de sex opus, purtarea de grijă numai faţă de studiu şi lăsarea în voia lumii prin mijlocirea ideilor, obiceiurilor şi năravurilor la modă, care nu numai că niciodată nu au fost prielnice vieţii în har, ci întotdeauna s-au ridicat împotriva ei şi au căutat să o stingă.

Fiecare din aceste pricini, şi chiar numai una dintre ele, ajunge pentru a înăbuşi într-un tânăr viaţa în har. Însă, în cea mai mare parte ele lucrează împreună şi în chip negreşit una o va atrage după sine şi pe alta; şi toate laolaltă stânjenesc într-atât viaţa duhovnicească, încât nu i se poate afla nici cea mai mică urmă, ca şi cum omul nu ar avea suflet deloc şi nici nu ar fi fost zidit pentru unirea cu Dumnezeu, nu ar avea puterile rânduite anume la aceasta şi nici nu ar fi primit harul care îi dă viaţă.

Pricina pentru care nu se ţine o bună rânduială în educaţie trebuie căutată fie în necunoaşterea acestei rânduieli, fie în nesocotirea ei. Educaţia care e lăsată la voia întâmplării fără a se da vreo importanţă necesităţii ei, în chip negreşit o va lua pe un drum stricat, greşit şi vătămător, mai întâi în viaţa de acasă, apoi pe parcursul studiilor. Dar chiar şi acolo unde, după toate aparenţele, educaţia nu rămâne neluată în seamă ci este supusă rânduielilor binecunoscute, se dovedeşte adesea a fi neroditoare şi se abate de la rostul ei din pricina ideilor şi principiilor greşite pe care a fost construită. Tocmai ceea ce trebuie nu se are în vedere şi nu e pus pe primul plan: nu a plăcea lui Dumnezeu, nu mântuirea sufletului, ci cu totul alte lucruri – fie creşterea puterilor exclusiv fireşti sau pregătirea pentru vreo funcţie oficială, ori adaptarea la viaţa din lume, şi aşa mai departe. Numai că atunci când începutul este greşit şi necurat prin forţa lucrurilor, tot ceea ce s-a ridicat pe seama lui nu duce la nimic bun.

Cele mai de seamă abateri de la o educaţie cuviincioasă sunt:

1)  Lepădarea căilor de primire a harului. Este urmarea firească a nesocotirii faptului că omul care trebuie educat e creştin şi are puteri nu numai fireşti, ci şi duhovniceşti, dăruite lui prin har. Numai că fără ele creştinul este o grădină fără de apărare călcată de demonii întunecaţi şi devastată de furtuna păcatului şi a lumii, neavând pe nimeni şi nimic care să-l facă a-şi veni în fire şi sa le izgonească.

2)  Faptul că oamenii sunt pregătiţi îndeosebi pentru fericirea din viaţa pământească, în vreme ce amintirea vieţii veşnice e ştearsă din minţile lor. Despre această fericire se vorbeşte acasă, se discută la ore şi mai ales în convorbirile de zi cu zi.

3) Duhul de neseriozitate şi superficialitate care domină în toate, până şi în slujirea preoţească.

Nefiind pregătit acasă şi trecând printr-o astfel de educaţie, în chip negreşit omul se va alege cu o minte tulbure şi va avea o perspectivă deformată asupra lucrurilor. Va vedea totul strâmb, prin nişte lentile proaste sau stricate. Drept urmare, nici nu vrea să audă de adevărul ultim al rostului său în viaţă sau de căile ce duc la acesta. Acestea sunt pentru el lucruri minore, care nu trebuie luate în seamă.

2. Cum să se îndrepte rânduiala greşită a lucrurilor

După toate acestea nu e greu să stabilim ce anume trebuie făcut pentru a îndrepta o astfel de rânduiala greşită a lucrurilor. Este nevoie ca:

1) Să se înţeleagă bine şi să se asimileze principiile adevăratei educaţii creştine, urmându-se întocmai, mai întâi de toate acasă. Educaţia primită acasă este rădăcina şi temelia a tot ceea ce urmează. Cineva bine crescut şi îndrumat acasă nu va fi prea lesne îmbrâncit din calea cea dreaptă de vreo învăţătură greşită la şcoală.

2) Imediat după aceea, trebuie reconstruită întreaga educaţie şcolară pe temeiuri noi şi neprefăcute; să se introducă în ea învăţăturile creştineşti, să se îndrepte ceea ce are nevoie de îndreptare; şi, mai ales – în toată vremea, educarea copilului să se facă sub înrâurirea atotbinefacătoare a Sfintei Biserici, care prin întreaga ei rânduiala de viaţă lucrează în chip mântuitor asupra creşterii duhului. Acest lucru nu ar mai da nici un prilej de aprindere a pornirilor pătimaşe, ar slăbi duhul lumesc şi ar scoate sufletul din prăpastie. Totodată, trebuie întors de la ceea ce e trecător spre ceea ce e veşnic, de la cele din afară către cele din lăuntru, pentru a ridica fii ai Bisericii, părtaşi ai împărăţiei cerurilor.

3) Mai presus de toate, trebuie educaţi educatorii sub călăuzirea celor care cunosc adevărata educaţie nu din vorbe, ci din faptă. Formaţi sub povăţuirea celor mai încercaţi învăţători, educatorii la rândul lor îşi vor preda meşteşugul celor ce urmează, şi tot aşa. Educatorul ar trebui să treacă prin toate treptele desăvârşirii creştine pentru a şti mai târziu cum să se comporte în vâltoarea lucrurilor, pentru a fi în stare să înţeleagă pe ce drumuri apucă cei aflaţi în grija lor, iar apoi să lucreze asupra lor cu răbdare, reuşită, tărie şi rodnicie. Ar trebui să facă parte dintr-o ceată a celor mai curaţi, aleşi de Dumnezeu şi sfinţi oameni. Dintre toate lucrările sfinte, educarea copiilor e cea mai sfântă.


3. Roadele bunei educaţii

Roada unei bune educaţii este păstrarea harului de la Sfântul Botez. Această păstrare răsplăteşte din belşug toate ostenelile educaţiei, în chip neîndoielnic, mari daruri rămân asupra unui om care a păstrat harul de la Botez şi de la cea mai fragedă vârstă s-a închinat lui Dumnezeu.

1)  Cel dintâi dar şi, ca să spunem aşa, temelia tuturor celorlalte daruri, este plenitudinea a tot ceea ce a primit prin fire sau prin har. Omul este menit a fi primitorul unor puteri care sunt gata a fi revărsate asupra lui din Izvorul tuturor bunătăţilor, numai el să nu se arunce în neorânduială. E adevărat, şi cel ce se pocăieşte poate fi tămăduit cu desăvârşire; dar se pare că lui nu îi este dat să ştie şi să simtă ca unul care nu a căzut; el nu mai poate gusta din acea plenitudine şi nu mai poate avea îndrăzneala care se naşte din ea.

2)  De aici decurg firesc vioiciunea, uşurinţa şi bucuria cu care el face binele. Se plimbă prin bine ca prin singura lume apropiată de inima lui. Celui ce se pocăieşte îi trebuie multă vreme să se silească şi să se înveţe a face binele, pentru a-l putea împlini apoi în chip firesc; şi chiar după ce reuşeşte aceasta, trebuie să rămână permanent într-o stare de încordare şi teamă. Pe de altă parte, cel ce nu a căzut vieţuieşte în simplitatea inimii, într-un fel de neîndoielnicie a mântuirii, care îl bmecuvintează şi nu e amăgitoare.

3) Apoi, în viaţa sa se nasc o anumită cumpătare şi statornicie. Nu există în el nici slăbiciuni, nici porniri nestăvilite, şi aşa cum fiecare din noi respirăm mai tot timpul fără nici un efort, aşa se săvârşeşte în el lucrarea celor bune. Aceasta se poate petrece şi în cineva care se pocăieşte, numai că nu se dobândeşte prea repede şi nici nu lucrează în chip atât de desăvârşit. O roată reparată deseori îşi vădeşte cusururile, iar un ceas care s-a stricat şi apoi a fost reparat nu mai este la fel de precis ca unul nou, ce n-a suferit vreo reparaţie.

4) Omul care nu a căzut rămâne veşnic tânăr, în trăsăturile felului său de a fi se oglindesc simţămintele unui copil care nu a devenit încă vinovat cu ceva faţă de tatăl său. Aici cel dintâi simţământ de nevinovăţie este o copilărie în Hristos, un fel de necunoaştere a răului. Cât de mult îndepărtează ea gândurile nefolositoare şi tulburările apăsătoare ale  inimii!   Apoi,   este   o   bucurie  negrăită,   o   bunătate neprefăcută, obiceiul îi e paşnic, în el se descoperă cu toată puterea roadele Duhului arătate de Apostol: dragostea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,  facerea de bine,  credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5; 22, 23). E îmbrăcat, cum s-ar spune cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare (Coloseni 3, 12). Apoi, păstrează o voioşie deloc prefăcută sau o bucurie duhovnicească, căci în el se află împărăţia lui Dumnezeu, care e pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Mai mult, îi sunt proprii un dar al înaintevederii şi înţelepciunii cu care vede tot ceea ce este în el şi în jurul lui şi poate face mult bine prin sine şi prin faptele lui. Inima sa ajunge într-o astfel de stare încât îi spune neîntârziat ce ar trebui să facă şi cum ar trebui să facă.

În cele din urmă, se poate spune că îi este propriu să nu se teamă de cădere, să simtă o anumită ocrotire a lui Dumnezeu. „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani 8, 35). Toate acestea îl fac vrednic de cinste şi de iubire. Atrage multă lume la sine fără să vrea. Prezenţa în lume a unor astfel de oameni este un mare dar de la Dumnezeu. Ei ţin locul năvoadelor Apostolilor. Aşa cum pilitura de fier se strânge în jurul unui magnet puternic, sau un caracter tare îi atrage pe cei slabi, aşa şi puterea Duhului care este în el îi strânge pe toţi la sine şi mai ales pe cei în care răsar primele mlădite ale Duhului.


4. Chipul desăvârşirii morale: neclintirea în virtute

Dar chipul cel mai de seamă al desăvârşirii morale, la care ajunge cel ce s-a păstrat întreg în anii tinereţii este o anumită statornicie în virtute pentru toată viaţa. Samuel a rămas neclintit în faţa tuturor ispitelor care răscoleau casa lui Eli şi în mijlocul tulburărilor poporului de afară. Apoi Iosif, între fraţii săi răi, în casa lui Putifar, în robie şi în libertate, şi-a păstrat tot timpul sufletul neprihănit, într-adevăr, „bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui” (Plângerile lui leremia 3, 27). „Fiule! Din tinereţile tale alege învăţătura şi până la cărunteţile tale vei afla înţelepciune… Căci cu lucrarea ei puţin te vei osteni şi curând vei mânca roadele ei” (înţelepciunea lui Isus Sirah 6; 18, 20). O învăţătură bună devine, aşa-zicând, a doua natură, iar dacă uneori se întâmplă a fi puţin încălcată, revine iute la starea cea dintâi. Aşa se face că îi găsim în „Vieţile Sfinţilor” tocmai pe acei care şi-au păstrat curăţia morală şi harul Botezului din tinereţe.

Ce place cel mai mult lui Dumnezeu

Dincolo de toate acestea, cel care şi-a păstrat curăţia şi s-a închinat lui Dumnezeu din fragedă vârstă săvârşeşte lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu. El aduce lui Dumnezeu jertfa bine-primită:

1) pentru că Dumnezeu este bucuros mai mult decât orice, potrivit legii îndreptării, de ceea ce I se aduce din cele dintâi, primele roade, primii născuţi ai dobitoacelor şi oamenilor, aşadar şi de primii ani ai tinereţii;

2) pentru că se aduce jertfă curată – un tânăr neprihănit – şi aceasta se cere mai întâi pentru orice jertfă;

3) pentru că lucrul se săvârşeşte prin biruirea câtorva piedici, atât dinlăuntru cât şi din afară, prin lepădarea unor plăceri către care, mai ales la această vârstă, există o pornire nestăvilită.

Afierosirea lui Dumnezeu din primele clipe ale trezirii

Un astfel de om face lucrul cel mai plin de sens. Trebuie să ne afierosim lui Dumnezeu, căci numai în acesta aflăm mântuire, altfel ne lăsăm pradă deznădejdii. Nu e nici o altă clipă mai potrivită şi mai plină de nădejde spre aceasta decât cea dintâi clipă în care am devenit conştienţi de noi înşine -căci cine poate şti ce va fi mâine? Dar, de se gândeşte cineva să trăiască mai multă vreme, fără a o afierosi lui Dumnezeu, nu face decât să-şi pună singur piedici, obişnuindu-se cu un fel de viaţă potrivnic celuilalt. Şi numai Dumnezeu ştie de va mai fi în stare să se biruie pe sine mai târziu. Şi chiar dacă va reuşi, ce fel de jertfă va aduce el lui Dumnezeu – o jertfă nu întreagă, ci bolnavă, ponosită şi stricată în mădularele ei? Ba, mai mult, chiar de se mai întâmplă aceasta, dar se întâmplă alât de rar! Cât de puţini sunt cei care, după ce şi-au pierdut nevinovăţia, reuşesc să o dobândească iar!

Cât de greu îi este să se schimbe cuiva care nu s-a bucurat de o viaţă bună din copilărie arată cu multă însufleţire, din propria sa trăire, Fericitul Augustin în „Confesiunile” sale. El spune: „Anii copilăriei i-am petrecut în jocuri şi năzbâtii, chiar şi dintre cele neîngăduite, în neascultare şi neluare în seamă faţă de părinţi. Când am intrat în tinereţe am început să duc viaţă desfrânată, iar în trei ani ajunsesem atât de stricat încât, mai apoi, timp de doisprezece ani am tot încercat să mă îndrept şi nu am aflat puterea de a o face. Chiar şi după ce am săvârşit întoarcerea, printr-o mişcare hotărâtă a voinţei, tot am mai zăbovit încă doi ani, amânându-mi convertirea de pe o zi pe alta. Atât de slabă ajunge voinţa de pe urma celor dintâi patimi! Dar, chiar şi după convertirea mea definitivă şi primirea harului prin Sfântul Botez, câte am avut de răbdat luptând cu propriile mele patimi, care mă târau cu putere la calea pe care mersesem mai înainte!”

Mai e de mirare că se izbăvesc atât de puţini dintre cei ce au avut o tinereţe decăzută? Această pildă arată mai limpede ca orice altceva în ce mare primejdie se află omul care nu a primit bunele rânduieli în tinereţe şi nici nu s-a închinat mai înainte lui Dumnezeu. Ce fericire este, prin urmare, să primeşti o educaţie creştină bună şi adevărată, cu care să intri în anii tinereţii, iar apoi să păşeşti în acelaşi duh în vârsta bărbăţiei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s