Principalele lucrări ale trupului, sufletului şi duhului

Partea intai – Calea spre mantuire

II

Principalele lucrări ale trupului, sufletului şi duhului

1. Indrumarea puterilor în creştere ale sufletului şi trupului

Mai întâi se stârnesc trebuinţele trupului, rămânând într-o stare de lucrare neîncetată până la moarte. Este de cea mai mare însemnătate ca ele să fie ţinute în frâul cuvenit şi întărite cu puterea obişnuinţei, pentru ca mai târziu să avem cât mai puţină tulburare din partea lor.

Cu privire la hrană

Prima trebuinţă a vieţii trupeşti este hrana. Din punct de vedere moral, acesta e locaşul patimii vinovate a desfătării trupeşti, sau mediul ei de răsădire şi maturizare. Aşadar copilul trebuie hrănit astfel încât, îngrijind viaţa trupului, asigurându-i tăria şi sănătatea, să nu se aprindă însă în suflet plăcerea trupească.

Să nu socotească cineva că pruncul e mic (şi deci nu are a-i purta o astfel de grijă). Chiar din primii ani trebuie supus înfrânării trupul atât de pornit spre cele materiale, iar copilul învăţat să îl stăpânească, pentru ca în adolescenţă şi tinereţe şi în anii care vor mai urma să poată nestingherit şi fără de greutate a-şi înfrâna pornirile. Prima încercare este de cea mai marc însemnătate. Foarte mult din tot ceea ce se întâmplă mai târziu ţine de felul în care este hrănit copilul. Fără ca să bage de seamă cineva, în el se pot stârni gustul plăcerii şi necumpătarea la mâncare – cele două forme ale păcatului lăcomiei, cele două porniri pătimaşe legate de mâncare şi atât de vătămătoare pentru trup şi suflet.

De aceea până şi medicii şi învăţătorii sfătuiesc: 1) a se alege o hrană sănătoasă şi cumpătată, potrivit cu vârsta copilului, căci un fel de hrănire se cade pruncului, alt fel copilului, şi un alt fel pentru adolescent şi tânăr; 2) a supune folosirea hranei unor rânduieli bine statornicite (iarăşi, potrivit cu vârsta), în care să fie hotărâte timpul, măsura şi mijloacele de hrănire; şi 3) a nu părăsi fără de nevoie aceste rânduieli stabilite nici mai târziu, în acest fel copilul este învăţat nu să ceară mâncare ori de câte ori vrea el să mănânce, ci să aştepte până la vremea cuvenită; aici, de fapt, se fac şi primele încercări în strădania de a tăia poftele firii. Când un copil este hrănit de câte ori începe să ţipe, iar apoi de câte ori cere mâncare, este atât de şubrezit din această pricină încât mai târziu numai cu mare chin va mai reuşi el să renunţe la mâncare, în acelaşi timp aceasta îl obişnuieşte să-şi facă voia, căci reuşeşte să capete orice doreşte sau cere.

Şi somnul ar trebui supus unei asemenea măsuri, ca şi frigul şi căldura, şi toate celelalte înlesniri trebuincioase creşterii copiilor, păstrând negreşit grija de a nu stârni împătimirea pentru desfătările trupeşti şi de a învăţa pe om să se lepede de sine. Această grijă ar trebui ţinută cu toată fermitatea pe tot răstimpul creşterii unui copil – schimbând rânduielile, nu e nevoie să o mai spunem, în felul de a le respecta (după împrejurări şi vârstă), dar nu în miezul lor, până când copilul, bine statornicit în ele, va începe să-şi poarte singur de grijă.

A doua tendinţă a trupului este mişcarea. Instrumentul ei sunt muşchii, în care stau puterea şi tăria trupului, unelte pentru muncă. Din punctul de vedere al sufletului, aici este locaşul voinţei, şi foarte lesne prilejuieşte această trebuinţă voia de sine, înlesnirea cu măsură şi cu chibzuinţă a cerinţei de mişcare, dând trupului vioiciune şi sprinteneală, învaţă omul să se ostenească şi prilejuieşte obişnuinţa cumpănirii tuturor faptelor.

Dimpotrivă, o sporire nechibzuită a ei, lăsată la voia copilului, pricinuieşte la unii o prea mare vânzoleală şi neluare aminte, iar la alţii încetineală, delăsare şi lene. în primul caz îndărătnicia şi neascultarea devin lege, în legătură cu care vor mai apărea şi brutalitatea, mânia şi neînfrânarea poftelor, în al doilea caz omul se afundă în carne şi se dedă desfătărilor trupeşti.

Aşadar trebuie avut în vedere ca întărirea puterilor trupului să nu ajungă a hrăni îndărătnicia şi să ruineze sufletul de dragul trupului. Pentru a ne feri de aceasta, avem la îndemână cumpătarea, un program bine întocmit şi riguros respectat şi străjuirea cu luare aminte. Copilul să fie lăsat să se joace, dar în locul şi în felul în care se cade a o face.

Voinţa părinţilor ar trebui să se vădească la fiecare pas în linii mari, desigur. Fără ea, purtarea copilului se poate foarte uşor strica. După ce a forfotit încoace şi încolo în voia sa, copilul se va întoarce întotdeauna nedoritor să mai asculte nici în cele mai mărunte lucruri; şi asta se întâmplă chiar şi atunci când copilul a umblat în voia proprie o singură dată ce s-ar întâmpla oare dacă această parte a lucrării trupeşti ar fi nesocotită cu desăvârşire? Cât de greu va fi mai târziu să dezrădăcinezi îndărătnicia, care se aciuează atât de iute în trup ca într-o cetate. Grumazul nu se va mai pleca, mâinile şi picioarele nu se vor mai mişca, iar ochii nici măcar nu vor mai catadicsi a privi încotro li se spune. Dimpotrivă însă, un copil ajunge să fie gata a se supune oricărei porunci atunci când de la bun început nu i se dă deplină libertate de mişcare.

Mai mult, nu există alt obicei mai bun pentru a fi stăpânul propriului tău trup decât a-l sili să se nevoiască după cum i se porunceşte.

Cu privire la nervi şi simţuri

A treia funcţie a trupului sunt nervii. Din nervi se nasc simţurile – mijloace de cunoaştere şi hrană pentru iscodire; însă despre aceasta mai târziu. Acum vom vorbi despre rostul nervilor ca centru al puterii de simţire a trupului sau despre putinţa de a primi senzaţii neplăcute trupului.

In acest sens ar trebui să facem o lege din a învăţa trupul să rabde orice fel de influenţă din afară fără ca să se împotrivească: fie de la aerul rece, apă, schimbările de temperatură, zăpuşeală, frig, durere, răni şi toate celelalte. Oricine a dobândit o astfel de obişnuinţă este cel mai fericit dintre oameni, având puterea de a face cele mai anevoioase lucruri oricând şi oriunde, într-un astfel de om, sufletul este stăpân absolut peste trup; el nu mai zăboveşte, nu mai schimbă şi nu mai lasă faptele nefăcute pentru că s-ar teme de vreo neplăcere trupească. Dimpotrivă, se va îndrepta cu o anumită hotărâre chiar către acele lucruri care îi pot primejdui cumva trupul; e de cea mai mare însemnătate.

Răul cel mai mare în ceea ce priveşte trupul este dragostea şi milostivirea faţă de el. Acestea nimicesc toată puterea sufletului asupra trupului şi fac sufletul rob trupului. Şi invers, cel ce nu cruţă trupul nu va fi tulburat în tot ceea ce face de nici o temere născută din dragostea oarbă de viaţă. Fericit este acela care e învăţat aşa încă din copilărie!

Tot aici îşi are locul şi sfatul medicului cu privire la îmbăiere, orele şi locurile de plimbare, îmbrăcare; principalul este nu să ţii trupul într-o stare în care să primească doar senzaţii prielnice, ci dimpotrivă, să îl ţii mai mult în acele lucruri care îi pricinuiesc neplăcere. Prin senzaţiile plăcute, trupul se răsfaţă, dar prin cele neplăcute se întăreşte; în primul caz copilul se teme de orice, în al doilea însă e gata la orice şi este în stare să împlinească cu răbdare ce a început.

O astfel de atitudine faţă de trup este recomandată şi de ştiinţa creşterii copiilor. Noi nu vom face decât să arătăm în ce fel aceste sfaturi sunt folositoare şi pentru creşterea vieţii creştine – căci împlinirea cu râvnă a lor apără sufletul de pătrunderea veninului amarnic al desfătărilor trupeşti, al îndărătniciei, al iubirii pentru trup şi milostivirii de sine; ba mai mult, ea naşte în copil înclinaţiile potrivnice acelora, învăţându-l în general să fie şi nu robul trupului său. Acest lucru este foarte însemnat pentru viaţa creştină, care prin firea ei se depărtează de orice fel de mulţumire sau plăcere a cărnii.

Aşadar nu trebuie să lăsăm la voia întâmplării creşterea trupească a copilului, ci să o ţinem în cea mai severă rânduială încă de la bun început, până când mai târziu va putea fi lăsată în mâinile copilului, ca un instrument deja acordat pentru viaţa creştină, iar nu potrivnic acesteia. Acei părinţi creştini care într-adevăr îşi iubesc copiii ar trebui să nu cruţe nimic, nici chiar propria lor inimă de părinţi, pentru a putea înzestra pe copil cu această bunătate. Căci altfel toate faptele lor de dragoste şi purtare de grijă fie vor rodi prea puţin, fie vor rămâne cu desăvârşire neroditoare.

Calea mântuirii

Trupul este sălaşul patimilor, mai ales al celor mai cumplite – desfrânarea şi mânia. Tot el este calea prin care demonii pătrund în suflet sau se aşază în apropierea lui. Se înţelege că în toată această perioadă nu trebuie pierdută din vedere înrâurirea pe care viaţa bisericească şi toate ale ei o pot avea asupra trupului, căci prin ea trupul însuşi se va sfinţi iar viaţa biologică nesăţioasă a copilului va fi înfrânată.

Nu le vom înfăţişa în amănunt acum pe toate, ci numai vom arăta cum să fie în principal influenţele pe care trebuie să le sufere trupul. Viaţa însăşi îi va lămuri pe cei care au nevoie, în urma a tot ceea ce am spus până acum, oricine poate înţelege cum să se poarte faţă de trup şi în toate celelalte perioade ale vieţii, căci tuturor ni se pune aceeaşi problemă.

Odată cu apariţia trebuinţelor trupeşti, nici puterile mai de jos ale sufletului nu întârzie să se facă simţite după cum le este rânduiala. Copilul începe să privească mai îndeaproape un lucru sau altul – la unul mai mult, la altul mai puţin, după cum unul îi place mai mult iar altul mai puţin. Acestea sunt începuturile lucrării simţurilor, după care urmează neîntârziat o trezire a lucrării de imaginaţie şi de memorare. Aceste puteri stau la punctul de trecere dintre lucrarea trupului şi cea a sufletului, şi amândouă lucrează împreună, aşa fel încât ceea ce face una ajunge tot atunci la cealaltă.

Judecând prin însemnătatea pe care o au ele în această vreme a vieţii noastre, cât de bun şi potrivit lucru este a sfinţi aceste începuturi cu lucruri din tărâmul credinţei.

Primele senzaţii rămân adânc întipărite în memorie. Ar trebui să ne amintim că sufletul vine în lume gol; creşte, se îmbogăţeşte lăuntric şi întreprinde felurite acţiuni abia mai târziu. Primele izvoare, cea dintâi hrană pentru creşterea sa el le primeşte din afară, din simţuri, prin puterea de imaginaţie.

Se înţelege de la sine în ce fel ar trebui să fie primele lucruri ale simţurilor şi închipuirii nu numai pentru a nu stânjeni, ci a ajuta şi mai mult viaţa creştină care tocmai se naşte. Este bine cunoscut că aşa cum cea dintâi hrană are o puternică înrâurire asupra alcătuirii trupului, tot aşa primele lucruri pe care le întâlneşte sufletul influenţează în mod hotărâtor felul de a fi al sufletului sau tonul vieţii lui.

2. Înconjurarea copiilor cu obiecte sfinte

Maturizându-se, simţurile aduc neîncetat prilej de lucrare închipuirii: lucrul închipuit este păstrat în memorie şi cuprinde, ca să spunem aşa, conţinutul sufletului. Dacă este aşa, atunci simţurile să primească primele lor senzaţii de la lucrurile sfinte: icoana şi lumina candelei pentru văz, cântările sfinte pentru auz şi celelalte. Copilul nu înţelege încă nimic din ceea ce se află înaintea sa, dar ochii şi urechile i se obişnuiesc cu aceste lucruri, iar ele, intrând în inimă mai înainte, prin chiar faptul acesta scot afară celelalte lucruri. Urmând senzaţiilor, şi primele încercări ale închipuirii vor fi sfinte; îi va fi mult mai uşor să îşi închipuie aceste lucruri decât altele; acestea vor fi cele dintâi exerciţii ale sale. Apoi, în viitor, frumosul (care dintr-un anume punct de vedere este în mod nemijlocit legat de formele care cad sub simţuri sau rămân şi în imaginaţie) nu îl va mai atrage altfel decât în chipul formelor sfinte.

Aşa că lăsaţi copiii să fie înconjuraţi de aceste chipuri sfinte, obiecte de orice fel, şi daţi deoparte orice i-ar putea strica, pilde, picturi sau altceva. Mai târziu şi pentru tot timpul care va urma, trebuie păstrată aceeaşi rânduială. Se ştie prea bine cât de puternic lucrează asupra sufletului imaginile păcătoase, sub orice formă ar face-o! Cât de nefericit este copilul care, închizându-şi ochii, sau rămânând singur cu sine însuşi, e sufocat de mulţimea imaginilor necuvioase – deşarte, ispititoare, inspiratoare de patimi. Este pentru suflet ceea ce e fumul pentru cap.

Nu ar trebui nesocotit nici felul în care lucrează aceste puteri. Ceea ce fac simţurile este să vadă, să audă, să simtă-în general să cerceteze, să încerce. Tocmai de aceea ele sunt primii aţâţători ai iscodirii, care mai apoi din pricina lor dă năvală asupra închipuirii şi memoriei şi, făcându-şi loc în ele, devine tiranul de nebiruit al sufletului.

E cu neputinţă să nu foloseşti simţurile, căci numai prin ele poţi cunoaşte lucrurile ce trebuie cunoscute spre slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru. Făcând acestea însă, nu poţi cu nici un chip ocoli iscodirea, care este de fapt o pornire neînfrântă de a vedea şi auzi pur şi simplu – ce se face unde, şi cum stau lucrurile. Cum ar trebui procedat în acest caz?

Deja cercetarea înseamnă o iscodire de neînlăturat. Iscodirea stă în încercarea de a şti totul fără de rânduială, fără de rost, fără a pricepe dacă această cunoaştere este folositoare sau nu. Nu trebuie decât să se păstreze o măsură şi o rânduială în lucrarea simţurilor, şi ele să fie îndrumate doar către ceea ce e de folos şi către ceea ce conştiinţa spune că este de folos – şi atunci nu va mai fi hrană pentru iscodire. Altfel spus, copilul trebuie învăţat să cerceteze ceea ce e socotit a fi de mare trebuinţă pentru el, dar să se înfrâneze şi să se ferească de la orice altceva. Apoi, în cercetarea însăşi, ar trebui păstrată o orânduire treptată – nu sărind de la un subiect la altul, sau de la o însuşire la alta, ci luând fiecare lucru pe rând şi purtând grijă apoi să îl înfăţişeze minţii în chipul cel mai potrivit.

Un astfel de studiu cu rânduială va izbăvi copilul de la risipirea sufletului chiar şi în mijlocul celor îngăduite; îl va învăţa să stăpânească simţurile, iar prin ele – închipuirea. Nu va sări de la un lucru la altul fără nevoie; şi, prin urmare, nici nu va visa şi nici nu va fi tulburat de tot felul de închipuiri care astfel nu-i vor mai da odihnă sufletului, întinându-l cu fluxul şi refluxul nestăpânit al nălucirilor lui. Cel ce nu e în stare să stăpânească simţurile şi închipuirea va fi negreşit împrăştiat şi nestatornic, biruit de iscodirea care îl va fugări de la un subiect la altul până ce îl va slei cu totul, şi asta fără nici o roadă.

Odată cu aceste puteri, într-un copil se stârnesc şi patimile, care încep să îl tulbure din fragedă vârstă. Copilul încă nu vorbeşte, nu merge, abia a început să şadă şi să apuce jucăriile – dar deja se supără, invidiază, trage la sine, e egoist şi în general vădeşte lucrarea patimilor. Acest rău, care se întemeiază pe viaţa părţii necuvântătoare, animalice, a firii, e foarte vătămător; aşadar, trebuie să i ne împotrivim încă de la primele lui semne.

Cum să o facem, însă, e mai greu de precizat. Totul atârnă de bunul simţ al părinţilor. S-ar putea aşeza totuşi următoarele prevederi: 1) trebuie prevăzută, pe cât e cu putinţă, apariţia lor; 2) apoi, dacă se iveşte vreo patimă, să fie înăbuşită iute, prin mijloace verificate şi bine chibzuite. Astfel, ele sunt împiedicate să prindă rădăcini şi se ocoleşte formarea unei înclinaţii spre ele. Patima care se face simţită mai des decât altele ar trebui tratată cu o atenţie deosebită, deoarece ea poate deveni stihia devastatoare a vieţii omului.

Modul cel mai vrednic de crezare pentru tămăduirea patimilor este chemarea în ajutor a harului. Trebuie să ne întoarcem către acesta cu credinţă. Patima, este o lucrare în suflet, iar la început părinţii nu au nici o cale (nemijlocită) de a pătrunde acolo. Aşadar, mai întâi de toate trebuie să roage pe Domnul pentru ca El să intervină. Experienţa va fi apoi călăuză în aceasta pentru un părinte, o maică sau o doică râvni-toare.

Când copilul începe să înţeleagă, se pot folosi mijloacele de-acum binecunoscute de luptă împotriva patimilor. Trebuie să ne înarmăm împotriva patimilor de la bun început şi să le vânăm apoi pe tot parcursul creşterii copilului, astfel încât acesta să poată fi în stare şi să se obişnuiască a le stăpâni; căci năvălirile lor asupritoare nu vor înceta până la sfârşitul vieţii.

3. Rânduieli educative

Dacă rânduiala aceasta de lucrare asupra trupului şi a puterilor mai de jos ale sufletului este ţinută în chip riguros, atunci şi sufletul va primi din ea o foarte bună pregătire pentru un viitor cu adevărat împlinit. Cu toate acestea, nu e decât o pregătire; formarea viitorului trebuie realizată printr-o lucrare hotărâtă asupra tuturor puterilor sale: minte, voinţă şi inimă.

Mintea

La copii, puterea de cugetare se vădeşte destul de repede. Vine o dată cu vorbirea şi creşte împreună cu ea. Aşadar, formarea gândirii trebuie începută de la cuvinte. Este extrem de important să se rostească idei şi judecăţi sănătoase, potrivit normelor de viaţă creştine, despre tot ceea ce întâlneşte copilul sau vine în atenţia lui: ce e adevărat şi ce e greşit, ce e bine şi ce e rău. E foarte simplu de făcut aceasta prin mijlocirea întrebărilor şi convorbirilor obişnuite. Părinţii vorbesc deseori între ei; copiii aud ce se vorbeşte şi aproape întotdeauna îşi însuşesc nu numai idei, ci chiar şi expresii verbale sau gesturi.

Prin urmare, este nevoie ca părinţii, atunci când stau de vorbă, să spună mereu lucrurilor pe nume. De pildă: care e rostul acestei vieţi şi cum se sfârşeşte ea? De unde vin toate? Ce sunt plăcerile? Ce înţeles au anumite obiceiuri? şi celelalte. Părinţii să le vorbească copiilor şi să îi lămurească fie direct, fie cel mai bine prin istorioare. E bine, să zicem, să te îmbraci frumos? Este folositor când primeşte laude? şi tot aşa. Sau să îi întrebe pe copii ce cred ei despre un lucru sau altul, iar apoi să le îndrepte greşelile, în scurtă vreme, în acest mod simplu, se pot transmite criterii sănătoase de judecare a lucrurilor, iar acestea nu se vor mai şterge timp îndelungat, putând chiar să rămână pe toată viaţa.

In felul acesta gândirea lumească şi iscodirea rea şi nesăţioasă sunt smulse din rădăcină. Adevărul leagă mintea de ceea ce o mulţumeşte, dar felul lumesc de a gândi nu mulţumeşte, şi astfel aprinde iscodirea. Să facem un mare bine copiilor ferindu-i de această cugetare lumească. Iar aceasta încă înainte ca ei să înceapă a citi.

Mai departe, nu trebuie cu nici un chip să se dea copiilor cărţi cuprinzând idei şi păreri stricate; astfel, mintea le va rămâne întreagă, în starea de sfântă şi dumnezeiască sănătate. Nu are nici un sens să nu încercăm a-i deprinde pe copii în felul acesta, sub cuvântul că ar fi prea mici. Adevărul stă la îndemâna oricui. Faptul că un copil mic creştin e mai înţelept decât savanţii s-a dovedit în realitate. El se mai petrece uneori şi astăzi, dar altădată era pretutindeni. De pildă, la vreme de mucenicie, copiii mici vorbeau despre Hristos Mântuitorul, despre nebunia închinării la idoli, despre viaţa viitoare şi despre altele asemenea; şi asta pentru că mama sau tatăl lor le lămuriseră lucrurile acestea în simple convorbiri. Aceste adevăruri s-au apropiat atunci mai mult de inimă, care a început să le păstreze cu sfinţenie până la a fi gata să moară pentru ele.

Voinţa

Un copil are multe dorinţe. Orice lucru îi atrage atenţia, îi place şi dă naştere dorinţelor. Nefiind în stare să deosebească binele de rău, el doreşte totul şi e gata să facă tot ceea ce doreşte. Un copil lăsat în voia lui devine un încăpăţânat cu neputinţă de supus. Prin urmare, părinţii trebuie să vegheze necontenit această mlădiţă a lucrării sufletului.

Cel mai simplu mijloc de îngrădire a voinţei în hotarele cuvenite stă în a-i învăţa pe copii să nu facă nimic fără de încuviinţare. Aşa fel încât să se deprindă a alerga la părinţi, întrebându-i: Pot să fac aceasta sau aceea? Trebuie făcuţi să înţeleagă din propria lor trăire şi din cea a altora că e primejdios a-şi împlini dorinţele fără ca să întrebe, trebuie aduşi în acea stare sufletească în care să se teamă de propria lor voie. Va fi un lucru de cel mai bun augur şi totodată cel mai lesne de întipărit. De vreme ce în cea mai mare parte a lor copiii pun întrebări celor maturi, văzându-şi propria lor neştiinţă şi slăbiciune, această stare de lucruri nu are decât a fi ridicată la rangul de lege absolută pentru ei.

Urmarea firească a unei astfel de deprinderi va fi desăvârşita ascultare şi supunere în toate faţă de voinţa părinţilor, chiar împotriva propriei voiri; o obişnuinţă de a se lepăda de sine în multe lucruri, ca şi puterea şi firescul de a o face; dar, mai ales, încredinţarea întemeiată pe tărie că nu trebuie să îşi împlinească voia în nimic. Acest lucru este în cea mai mare măsură lesne de înţeles de către copii din propriile lor încercări, căci ei doresc multe lucruri, dar adesea ele îi vatăma fie trupeşte, fie sufleteşte.

Obişnuindu-l să nu-şi facă voia, copilul trebuie învăţat totodată să facă binele. Pentru aceasta, părinţii înşişi să le fie pildă vie de viaţă îmbunătăţită, şi să facă copiilor cunoştinţă cu oameni a căror grijă de căpetenie este nu dobândirea de onoruri şi desfătări, ci mântuirea sufletului. Copiilor le place să imite. Cat de repede învaţă să copie pe mamă sau pe tată! Aici se petrece ceva asemănător celor ce se întâmplă cu instrumentele acordate la fel.

In acelaşi timp, copiii înşişi trebuie îndemnaţi spre fapte bune. La început, să li se poruncească a face fapte bune, apoi să fie călăuziţi în a le face ei de la sine. Cele mai obişnuite fapte bune în sensul acesta sunt: milostenia, îndurarea, facerea de bine, ascultarea de alţii şi răbdarea. Nu e greu să îi învăţăm a face acestea. Prilejuri pentru ele se găsesc la tot pasul; nu trebuie decât a fi folosite.

Din toată această educaţie, voinţa iese dispusă spre fapte bune şi în general cu o înclinaţie spre bine. Aşa cum învaţă orice alt lucru, trebuie deprinşi să lucreze şi binele.

Inima

Dacă mintea, voinţa şi puterile inferioare lucrează astfel, nu e nevoie să mai spunem că şi inima va fi gata să primească simţăminte neprefăcute şi sănătoase şi să dobândească obişnuinţa de a se bucura de ceea ce este spre bucurie şi de a nu avea nici o atracţie spre nimic din ceea ce, sub masca plăcerii, varsă venin în suflet şi în trup. Inima este puterea de a gusta şi simţi mulţumirea.

Când omul era în unire cu Dumnezeu, el afla încântare în lucrurile sfinte şi dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu. După cădere, şi-a pierdut acest gust şi acum însetează după cele trupeşti. Harul de la Botez a îndepărtat aceasta, dar aprinderea trupească e iarăşi gata să cuprindă inima. Nu trebuie îngăduit aşa ceva; inima trebuie păzită.

Cel mai puternic mijloc pentru educarea gustului celui adevărat în inimă este o viaţă îmbisericită, în care toţi copiii aflaţi în creştere să fie ţinuţi negreşit. Atracţia pentru lucrurile sfinte, bucuria de a rămâne în mijlocul lor pentru liniştea şi căldura pe care o dau, ferirea de ceea ce străluceşte şi atrage în deşertăciunile lumeşti – toate acestea nu se pot întipări mai bine în inimă (decât printr-o viaţă îmbisericită). Biserica însăşi, icoanele ei, cântările – acestea, prin conţinutul şi puterea lor, sunt cele mai însemnate obiecte ale rafinatei arte bisericeşti.

Trebuie să ne amintim că fiecare va primi dincolo locaşul său veşnic după gustul inimii lui, şi că gustul inimii va fi chiar cel ce se formează aici. E limpede că teatrele, spectacolele şi cele asemenea lor nu se potrivesc creştinilor.

Un suflet care a fost pus în linişte şi bună-rânduială în felul acesta, nu va mai stânjeni, prin neorânduiala firii lui, creşterea duhovnicească. Duhul creşte mult mai lesne decât sufletul şi îşi descoperă puterea şi lucrarea mai iute decât cele ale sufletului. Ale duhului sunt: frica de Dumnezeu (corespunzătoare minţii), conştiinţa (corespunzătoare voinţei) şi rugăciunea (corespunzătoare simţirii). Frica de Dumnezeu naşte rugăciunea şi curăţeşte conştiinţa.

Nici nu e nevoie să îndrumăm acestea către lumea de dincolo, cea nevăzută. Copiii deja au o înclinaţie către ea şi îşi însuşesc aceste simţăminte, îndeosebi rugăciunea se altoieşte foarte uşor şi lucrează nu prin limbă, ci prin inima.

Tocmai de aceea copiii iau parte de bunăvoie şi fără să obosească la rugăciunile de acasă şi la slujbele din biserică şi sunt fericiţi să facă asta. Prin urmare, nu ar trebui să fie lipsiţi de această parte a formării lor, ci duşi, încetul cu încetul în acest locaş sfânt al simţirii. Cu cât mai devreme se va întipări frica de Dumnezeu şi se va trezi rugăciunea, cu atât mai trainică va fi cucernicia pentru tot restul vieţii.

La unii copii acest duh s-a vădit de la sine, chiar şi împotriva unor piedici aflate în calea descoperirii lui. E foarte firesc. Duhul harului primit la Botez, dacă nu a fost înăbuşit de o creştere nepotrivită a trupului şi sufletului, nu poate decât să dea viaţă duhului nostru, şi ce îl poate împiedica să îşi vădească puterea?

Conştiinţa

Cu toate acestea, conştiinţa are nevoie de cea mai strânsă călăuzire. Ideile sănătoase şi rugăciunea, împreună cu pilda bună a părinţilor şi cu alte mijloace de a învăţa binele, luminează cugetul şi aşează în el temelie potrivită pentru lucrarea cea bună de mai târziu. Dar mai ales trebuie formată la copii atât o deprindere spre exigenţă cât şi una spre o conştiinţă vie. Această conştiinţă vie este un lucru de cea mai mare însemnătate în viaţă; dar pe cât de uşor este ea de format, pe atât de uşor poate fi înăbuşită la copii.
Pentru copiii mici, voinţa părinţilor este legea conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Părinţii să poruncească, cum se pricep ei mai bine, într-un asemenea fel încât copiii să nu fie siliţi să calce voinţa părinţilor; iar dacă deja au călcat-o, trebuie îndemnaţi pe cât e cu putinţă să se căiască.

Ceea ce este frigul pentru flori, tot aceea este şi încălcarea voii părinţilor pentru un copil; el nu te mai poate privi în ochi, nu-ţi mai doreşte afecţiunea, vrea să fugă şi să fie singur; chiar şi sufletul îi devine aspru, iar copilul începe să se sălbăticească. Bun lucru este a-l obişnui din timp spre pocăinţă, aşa fel încât fără teamă, cu încredere şi cu lacrimi, să poată veni şi spune: „Am făcut cutare greşeală”.

Desigur că toate acestea privesc doar lucrurile obişnuite; ceea ce contează însă este că se pune acum temelia caracterului statornic şi cu adevărat religios pe care-l va avea copilul pe viitor de a se ridica neîntârziat după cădere – şi că se formează deprinderea unei grabnice pocăinţe şi curăţiri sau reînnoiri prin lacrimi.

Am arătat aici rânduiala vieţii copilului. De va creşte copilul în ea, duhul evlaviei va creşte mai mult în el. Părinţii ar trebui să urmărească toate mişcările trezirii la viaţă a puterilor copilului şi să le îndrume pe toate către un singur scop. Aceasta e legea: începeţi de la prima suflare a pruncului; începeţi-le pe toate deodată, nu numai pe una; faceţi-le neîncetat, în chip cumpătat, treptat, fără salturi, urmând cu răbdare şi nădejde o sporire treptată, luând seama la mlădiţe şi folosindu-le bine, tară a socoti nimic lipsit de însemnătate într-o problemă atât de însemnată. Nu vom mai intra în amănunte, pentru că intenţionăm să arătăm doar cea mai importantă orientare pe care trebuie să o urmeze educaţia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s