Urcuşul până la treapta părăsirii păcatului


Partea a doua – Calea spre mantuire

VII.

Urcuşul până la treapta părăsirii păcatului şi
a hotărârii de a duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu

1. Urcuşul până la hotărârea de a părăsi păcatul

Indiferent dacă harul lui Dumnezeu a cercetat o persoană de la sine sau fiindcă ea l-a căutat şi l-a aflat, starea în care este adusă ea şi urmările pogorârii harului sunt aceleaşi şi într-un caz şi în celălalt. Cel ce a fost deşteptat din întuneric se află acum la mijloc, între păcat şi virtute, căci harul îl descătuşează din robia păcatului, nimicindu-i acestuia puterea de a-l face pe om să săvârşească, chiar împotriva voinţei lui, răul; trebuie ştiut că harul nu sileşte spre lucrarea silită a binelui, ci aduce în suflet atât un simţământ de negrăită bucurie şi uşurare, cât şi sentimentul că am dori să rămână la noi cât mai mult cu putinţă.

În acest moment, cel ce s-a deşteptat se află la o răscruce şi e de trebuinţă să ia hotărârea de căpetenie a vieţii lui. Sfântul Macarie Egipteanul spune că harul nu încătuşează voinţa omului şi nu-l ţine nicidecum statornic numai întru cele bune, adică neţinând seama de consimţământul sau împotrivirea omului faţă de bine. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu aduce prin puterea sa libertatea în sufletul nostru, astfel încât să se arate lămurit: este în voinţa omului să conlucreze cu Dumnezeu sau voinţa lui se încăpăţânează să rămână în cele rele? De aici şi de acum începe unirea voinţei omului cu harul, care până acum sălăşluia în afara omului, lucrând, aşa zicând, „din exterior”. El pătrunde în noi şi începe să pună stăpânire pe puterile noastre sufleteşti, dar aceasta în măsura în care noi îi deschidem poarta sufletului, îngăduindu-i să intre, sau altfel spus: „Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul…” (Ceaslov, 1973, p. 297, n. tr. rom.).

Atunci noi dorim harul şi conlucrăm cu el. Prin el însuşi omul este neputincios în a săvârşi binele sau a hotărî ce este bine şi ce rău, dar el îl poate dori şi se poate strădui să-l afle şi, văzând strădania aceasta, harul îi poate desluşi binele de rău şi va face aceasta până în clipa în care omul se va putea ţine pe propriile picioare şi va avea astfel o statornică stăpânire de sine, spre a lucra binele şi a-I plăcea lui Dumnezeu.

Toate etapele pe care le parcurge omul în această plugărie a sufletului, adică modul lui de acţiune astfel încât să ajungă la acest rost precis, sunt aidoma celor ce le parcurgem în orice altă activitate a noastră. Astfel, de obicei, după ce se înfiripează în noi gândul de a săvârşi oarece lucru, ne mişcăm spre gândul acela cu dorinţa noastră, înlăturăm obstacolele care ne stau în cale şi pornim să facem gândul realitate. Aidoma trebuie procedat şi cu hotărârea de a duce o viaţă în Hristos, adică este neapărat:

a)  să ne aprindem de dorinţa unei vieţuiri creştineşti autentice,

b) să căutăm a da la o parte toate piedicile care s-ar împotrivi dorinţei noastre şi

c) să începem a acţiona potrivit dorinţei.

Cu toate că harul dumnezeiesc aduce o dezmorţire a puterilor sufletului, gândul pe care-l aduce în mintea noastră, acela de a ne schimba viaţa şi de a ne pocăi, ni se înfăţişează mai mult sau mai puţin energic: „Oare să părăsesc păcatul?” sau „Trebuie să mă las de păcătuit.”

Cel ce tocmai s-a trezit din somn vede desluşit că e vremea deşteptării, însă nu ajunge numai simpla constatare, ci e nevoie să facă un efort prin anumite mişcări ale diferitelor părţi ale trupului: îşi încordează muşchii, azvârle de pe el toate aşternuturile care-l acoperă şi se ridică în capul oaselor. Aşa încât, după ce ai simţit cercetarea harului, zoreşte-te să împlineşti poruncile dumnezeieşti, încredinţat fiind în sinea ta că tu, păcătosul şi nevrednicul înaintea lui Dumnezeu, trebuie să purcezi la drum pe calea mântuirii chiar acum.

Cel ce a căutat harul şi simte pogorârea lui în suflet ar trebui să aibă deja râvna de a păşi pe calea către Dumnezeu, întrucât râvna este cea care l-a susţinut în toate nevoinţele sale. în lucrarea şi desăvârşirea noastră lăuntrică este de neapărată trebuinţă să existe dorinţa raţională, adică mintea să cerceteze, să caute, iar omul să se silească spre ajutorarea minţii. O asemenea dorinţă descrie drumul nevoinţelor ascetice şi ia naştere sub înrâurirea harului care sfâşie întunericul sufletului. Mai târziu va apare şi dorinţa lucrătoare, manifestată prin consimţirea voinţei de a începe fără zăbavă ridicarea din starea de somnolenţă în care ne aflăm. Dorinţa făptuitoare se iveşte atunci când se aprinde în suflet flacăra harului, fiind prima lucrare a celui deşteptat de har.

Nu toţi cei ce au primit harul pregătitor trec de îndată la săvârşirea faptelor mântuitoare, adică nu toţi se deşteaptă din starea de înceţoşare, şi acest lucru e bine ştiut, aşa cum nu tot cel ce se trezeşte din somn se şi ridică din pat; uneori acesta va aţipi de mai multe ori până să se ridice.

Ce să facem atunci când simţim cercetarea harului pregătitor

Harul pregătitor, o dată ce se pogoară asupra cuiva, îl face pe acela să simtă o vioiciune şi o uşurinţă plină de bucurie, pe de o parte, iar pe de alta aduce cu sine conştiinţa apăsătoare că hotărârea de a ne trezi din somnul păcatului trebuie adusă la îndeplinire fără amânare. Cine dă mai mare atenţie în acest moment primei lucrări a harului poate foarte uşor să-şi avânte imaginaţia spre cele înalte şi să se dea pe sine fără de grijă plăcerilor vieţii, ca şi cum ar avea de acum toate cele pe care le simte de fapt din pricina lucrării harului. Acest entuziasm care îi este dăruit de sus îl împiedică să cugete cu luare-aminte la ocazia ce i-a fost oferită, iar lipsa pazei de sine duce curând la risipirea minţii, care atrage după sine învârtoşarea inimii şi prăbuşirea în somnolenţă şi delăsare.

Dimpotrivă, cine stăruie asupra celei de-a doua lucrări a harului pregătitor, s-ar putea să-şi îngăduie „nevinovată” eliberare din constrângerea harului, întocmai cum un copil aruncă pansamentul tămăduitor pentru că îl strânge prea tare. În această situaţie, unul va căuta să alunge ceea ce i se par lui a fi gânduri negre, dedicându-se unor diversiuni aparent nevinovate, cum ar fi cititul sau conversaţia. Altul se va apleca să cerceteze acel sentiment „supărător” care i-a apărut în suflet, ca să afle de unde şi în ce mod a apărut. Primul se dedă unor impresii fără vreo legătură cu lucrarea harului, cel de-al doilea se împotmoleşte în neputinţă, întrucât iscodirea sa nu face altceva decât să risipească mintea şi să lase fără roade pogorârea harului. Deci şi aceştia doi vor cădea până la urmă în obişnuita stare de moleşealâ sufletească.

S-ar părea din cele spuse până aici că ar fi mai folositor să nu ne cerceteze harul astfel, dar aceasta se întâmplă aşa pentru că de cele mai multe ori deşteptarea noastră se produce în împrejurări şi grade diferite, care sunt de aşa natură încât să umbrească importanţa celor ce s-au petrecut cu noi. Iar acest lucru este îngăduit a se întâmpla datorită atotînţelepciunii lui Dumnezeu, Care pune astfel la încercare voinţa noastră liberă. De aceea te sfătuiesc aşa: de îndată ce simţi că te-a cercetat harul şi eşti încredinţat că asta este şi nu altceva, zoreşte-te să-ţi struneşti voinţa spre a urma îndemnurilor lui; şi iată cum să faci:

1)  Crede din adâncul inimii că aceasta e de la Dumnezeu, că însuşi te cheamă la El şi că S-a coborât până la tine pentru a te ajuta să păşeşti pe calea mântuirii.

2)  Crezând astfel, să nu laşi să treacă această arătare a milostivirii lui Dumnezeu fără a aduce roade. Doar deşteptarea pricinuită de har îţi dă puterea de a te birui pe tine; dacă harul se îndepărtează, nu vei fi în stare să lupţi cu tine de unul singur, şi nici nu ştii dacă va mai veni vreodată la tine. Poate că e ultima oară când te cercetează şi ştii că după asta vei cădea iar în împietrire, iar apoi în deznădejdea cea amară.

3)  Străduieşte-te, dă-ţi toată silinţa de a te menţine în această stare începătoare a mântuirii în care te-a aşezat harul; căci precum un material uşor inflamabil, dacă-l ţinem vreme îndelungată lângă foc, nu numai că se va încinge, ci va lua foc, tot aşa şi dorinţa noastră de a duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, fiind sub căldura harului, se va aprinde de dorul lui Dumnezeu.

4)  Îndepărtează-te de tot ceea ce ar putea stinge această flacără ce e pe cale să se aprindă în sufletul tău şi caută orice prilej care ar putea să o alimenteze, să o înteţească. Caută liniştea, singurătatea, roagă-te şi cugetă cu luare-aminte la ale tale. Acest mod de viaţă, împreună cu munca şi nevoinţa pe care ai depus-o în căutarea harului, este cel mai nimerit pentru a susţine noua ta lucrare. Cele mai potrivite mijloace sunt singurătatea, rugăciunea şi contemplaţia. Singurătatea ta să fie mai plină de pace, rugăciunea mai fierbinte şi mai adunată, iar contemplaţia mai rodnică. Cugetă la ale tale, la toate gândurile pe care le-ai avut încercând să izgoneşti orbirea, împietrirea şi trândăvia. Chiar dacă acestea nu-ţi mai tulbură sufletul, trebuie să-ţi înmulţeşti râvna şi să treci imediat la fapte. Tot ceea ce faci fă cu un singur şi precis scop. Acum judecata ta despre tine însuţi va fi mult schimbată, căci fără luminarea harului mintea tinde spre generalităţi. Atunci când se pogoară însă harul, mintea, stimulată de el şi sub oblăduirea lui, va lua aminte la tine însuţi fără alte risipiri şi-ţi va aduce în prim plan şi alte lucrări dăunătoare. De aceea, în cazul acesta, este bine nu atât să stărui prea mult în contemplaţie, cât să treci de la o percepţie la alta.

Cum înclinăm spre curăţia sufletului şi cum hotărâm să ajungem la ea

În cursul acestei lupte cu tine însuţi, cerând neîncetat ajutorul harului, vei ajunge în cele din urmă să rosteşti în inimă cuvintele ai căror martori sunteţi Dumnezeu şi cu tine: „Trebuie să trec la lucru, aşa încât voi pune început bun chiar din acest moment”. Asta sună a făgăduinţă, dar nici o ştiinţă din lume n-a putut stabili potrivit căror legi, împrejurări sau fenomene se dezvoltă ea. Toate subiectele frământate prin meditaţie pot fi cunoscute lămurit, însă nu şi concluzia lor.

Se poate chiar întâmpla ca cineva să ţină o predică atât de plină de har şi de iscusită pe marginea acestor subiecte, încât să mijlocească tragerea acestei concluzii de zeci şi chiar sute de oameni, iar el să nu aibă în inimă ecoul ei. Şi nici nu poate spune, cu siguranţă, dacă tragerea concluziei de către ascultători este lucrarea harului sau libertatea lui. Câteodată pogorârea harului rămâne fără urmări şi toate strădaniile libertăţii sunt zadarnice. Şi harul, şi voinţa noastră liberă se unesc într-un chip nepătruns de minte, păstrându-şi fiecare totuşi firea neschimbată. S-ar putea spune că libertatea noastră se încredinţează harului, care o pătrunde pe deplin şi o ocârmuieşte [este asemănător cu perihoreza firilor Mântuitorului – n. tr. rom.]. Din acest moment, totul depinde de tăria voinţei noastre: „De acum mă pun pe lucru”.

De-abia acum este momentul în care înclinăm spre o viaţă cu adevărat evlavioasă, şi suntem gata să pornim pe această cale sfântă, a binelui, a faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. Şi tot acum, pleava cea urât mirositoare a păcatului care se ascundea în inimă este deodată stârnită ca de vânt, încercând să înăbuşe inima şi să o afunde iar în pustiul păcatului. În clipa deşteptării, păcatul a tăcut mâlc, ca şi cum el n-ar avea nimic de-a face cu cercetarea noastră de către har; însă acum, când e pe cale să fie strivit şi stârpit din rădăcină, cel cu o mie de capete – cum este numit de Sfântul Ioan Scărarul – slobozeşte un vacarm de îngroziri spre a-l dezarma pe cel pornit pe calea mântuirii.

Este exact ca la cel ce s-a trezit din somn, care are pace în mădularele trupului atât timp cât se gândeşte numai să se scoale, în momentul în care începe însă să se ridice şi-şi încordează muşchii, tot felul de dureri ale trupului îi arată că mădularele se împotrivesc şi au ceva de spus. Tot aşa, durerile păcatului nu apar câtă vreme rămânem în stadiul de dorinţă raţională, de intenţie, însă când trecem la fapte întunericul din noi ridică un năucitor nor de împotriviri. Gând după gând, gest după gest, el loveşte în noi căutând să ne târască înapoi în păcat. Năpustindu-se din toate părţile, fără a-i da

vreun răgaz, mrejele păcatului înlănţuiesc bietul suflet şi-l afundă în tulburare şi deznădejde. Toată lucrarea cea bună a omului atârnă acum de un fir de păr şi din clipă în clipă el e cât pe ce să dea drumul legăturii firave cu Dumnezeu şi să se scufunde iar în mocirla din care a încercat să iasă. Singurul lucru ce-l ajută acum este dulceaţa şi bucuria pe care a fost învrednicit să le guste în clipa deşteptării, ca şi întărirea simţită atunci când a rostit în inimă: „De acum mă pun pe lucru”.

Ai văzut vreodată o scânteie purtată în sus şi în jos prin fum, care parcă nu-şi găseşte locul, sau o rămurică răsucită pe toate părţile de o furtună? Dacă da, atunci îţi spun că în aceeaşi situaţie se află acum şi bunele intenţii ale celui ce s-a trezit prin har. În suflet e multă tulburare, sângele îi fierbe în vene, îi ţiuie urechile, iar privirea i se înceţoşează. Nu e greu să ne imaginăm de ce proporţii este răzvrătirea păcatului înrădăcinat în inima noastră şi mai ales cât de furios este tatăl păcatului, diavolul, când îşi vede primejduită stăpânirea sa asupra omului.

Sfântul Tihon de Zadonsk spune referitor la aceasta: „Când cel păcătos, susţinut de harul dumnezeiesc, pune început pocăinţei sale, are de înfruntat numeroase ispite. Omul începe să se apropie de Hristos, iar satana îl urmăreşte îndeaproape, îi întinde tot felul de curse, îi răvăşeşte gândurile şi intenţiile, încercând să-l arunce iar în prăpastia păcatului.” Am auzit tot felul de basme despre fantome – cu chipuri înfricoşătoare sau, dimpotrivă, ademenitoare – care le arată amatorilor de chilipiruri unde se găsesc îngropate comorile. Aş zice că aceste basme sunt cele mai nimerite pentru a înfăţişa într-un mod cât mai precis tot războiul vrăjmaşului dus în intenţia de a destrăma şi a zădărnici eforturile noastre de a afla comoara ascunsă în ţarină sau de a cumpăra mărgăritarul de mare preţ.

O luptă îndârjită cu păcatul

Din acest moment, pe proaspătul deşteptat îl aşteaptă o lungă şi îndârjită luptă; o luptă pe viaţă şi pe moarte cu păcatul. El trebuie să biruie ispitele vrăjmaşului, să zdrobească capul şarpelui, să-l pecetluiască şi să-l lipsească astfel de înţepătura cea aducătoare de moarte. Nădejdea şi împlinirea unor biruinţe viitoare asupra păcatului se reazemă pe începutul cel bun. Este foarte greu de lămurit tot ceea ce se petrece în acest moment, dată fiind multitudinea de factori ce se întrepătrund; nu este însă dificil să arătăm care sunt momentele cruciale ale războiului nevăzut şi o facem mai mult spre a veni în ajutorul nevoitorilor decât de dragul sistematizărilor.

Deşi harul lui Dumnezeu îl luminează, omul se clatină ca o corabie în vreme de furtună, fiind zdruncinat din toate părţile şi ameninţat de pieire. Şi unde altundeva să-şi pună el toată nădejdea, decât în Dumnezeu? Să strigăm, să suspinăm din toată inima către El, aşa cum strigă cel în primejdie să se înece, să strigăm precum Iona din pântecele chitului sau precum Petru ce se afunda în mare. Domnul vede nevoia şi necazul, Domnul vede şi strădania ta şi-ţi va întinde mâna îndată ca să te ajute. Te va ridica şi va întări piciorul tău pe piatră, şi vei porni iar la luptă, ca un adevărat oştean.

Care se cuvine a fi starea sufletească a ostaşului

Acesta este un aspect de o covârşitoare însemnătate. Este foarte primejdios pentru ostaş să-şi pună nădejdea în el însuşi, căci atunci războiul e ca şi pierdut. Diavolul va înşfăca iar bietul suflet, pustiindu-l şi înăbuşind mica flacără ce pâlpâia în el. Ostaşul ştie că, lăsat de unul singur, este complet dezarmat, aşa că, fără să năzuiască la nimic din partea lui însuşi, să se umilească, făcându-se ca un nimic înaintea lui Dumnezeu. Să se golească pe sine, ca şi cum în inima lui ar fi nimicnicie, şi atunci harul cel de viaţă făcător va crea totul din acea nimicnicie. Cel ce se încredinţează pe sine lui Dumnezeu cu credinţă neclintită, acela îl atrage pe Dumnezeu în inima sa şi ia putere din puterea lui Hristos.

Se cuvine ca sufletul, odată încredinţat lui Dumnezeu, să nu cadă în moleşeală şi trândăvie; aştepţi totul de la Dumnezeu şi nimic de la tine, dar sileşte-te să lupţi după puterea ta, după măsura ta, astfel încât harul să aibă peste ce se pogorâ, să aibă ce povăţui. Harul aşteaptă mereu, dar îşi săvârşeşte lucrarea sa atunci când noi înşine ne săvârşim lucrarea noastră proprie, umplând cu puterea lui nepreţuită neputinţa noastră. Dedă-te rugăciunii şi încredinţează-te voii lui Dumnezeu, munceşte fără a-ţi îngădui momente de relaxare şi ia aminte la tine însuţi.

Cum să biruim pe cei ce îndeamnă la păcat?

Luptă-te cu tot păcatul, dar îndeosebi cu ispititorii, cu cei ce îndeamnă la păcat. Nu e greu de observat, atunci când toate puterile sufletului se răzvrătesc şi gândurile pun stăpânire pe el întocmai ca nălucirile fără de număr, cine sunt, ca să spunem aşa, cei ce aprind războiul patimilor, aruncându-şi săgeţile aprinse din toate părţile, în spatele puzderiei de ostaşi mărunţi se găsesc generalii, arhistrategii care dau toate ordinele, rânduind direcţiile de asalt. Aceştia sunt adânc înrădăcinaţii ispititori, care ne ademenesc spre lucrarea păcatului. Spre ei trebuie îndreptată toată băgarea de seamă, nu trebuie pierdut din vedere nici un mijloc prin care i-am putea zdrobi şi pune sub picioarele noastre. Trebuie nimiciţi, căci odată înfrânţi aceştia, oştirile luptătorilor mărunţi se vor risipi de la sine.

Mântuitorul Hristos, prin îndemnul de a-L urma, ne-a arătat lămurit care sunt aceste căpetenii ale tuturor relelor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine…” (Marcu 8, 34), să-şi strămute gândul de la sine însuşi, adică să se vadă ca fiindu-şi străin, nevrednic de a fi luat în seamă, de a primi vreo mângâiere sau afecţiunea celorlalţi. Asta înseamnă că, într-o inimă alipită de păcat, iubirea de sine s-a sălăşluit, făcând vlăstare nenumărate. Un rob al păcatului se îngrijeşte de sine aşa cum o mamă iubitoare şi grijulie îşi cocoloşeşte copilaşul: nu îi refuză nimic, împlinindu-i toate dorinţele. Iubitorul de sine nu va face niciodată măcar un pas în a lupta cu omul cel vechi, cu dorinţele sale pătimaşe şi egoiste; de fapt el nu se poate birui pe sine şi nici nu se poate pedepsi pe sine. Mântuitorul ne-a îndemnat să lepădăm toată grija cea lumească pentru a ne mântui sufletele: „Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul?” [N. tr. Marcu 8, 36]. Lumea este mulţimea lucrurilor create din jurul nostru care cad sub incidenţa simţurilor, fiind vizibile şi uşor de pipăit; cugetând la porunca lui Hristos, a lepădării de sine, desprindem concluzia că inima noastră este înrobită de cele pământeşti, de materie, că manifestăm slăbiciune pentru lumea cea văzută, pentru bunurile pământeşti, că avem patima desfătării cu cele ce vedem şi simţim. Şi cu adevărat în firea înrobită de păcat iubirea acestei lumi este o patimă puternic înrădăcinată.

Un asemenea om habar nu are de cele nevăzute, duhovniceşti şi mai presus de fire, însă tot ceea ce poate fi cunoscut prin simţuri nu îi este străin. Domnul spune neamului desfrânat şi păcătos să nu se ruşineze de El, asta însemnând că într-o inimă întunecată de păcat zace ruşinea faţă de oameni, aceasta spre paguba lucrării binelui şi a iubirii adevărului. Într-adevăr, aşa este. Omul trăieşte de obicei în virtutea unei ordini prestabilite în jurul său, aşezat într-un complex de relaţii interumane pe care şovăie să le rupă. Mai degrabă îşi va călca propria conştiinţă decât să ajungă singur şi urgisit prin zdruncinarea legăturilor cu ceilalţi oameni, oricum ar fi aceştia. Aceasta se numeşte plăcerea de la oameni (slava deşartă): „Ce-o să spună oamenii şi ce-o să fac eu când o să trebuiască să rup orice legătură [păcătoasă] cu ei?” Se vede că aceasta este cea mai vicleană legătură a păcatului, de vreme ce acela care se va smulge din ea va ajunge să fie hulit şi batjocorit de judecata lumească: „Căci cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele In neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el. când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8, 38)

Se vede de aici că inima înrobită de păcat nu are cunoştinţă de pregustarea bunătăţilor celor vremelnice şi veşnice. Păcătosul nici nu gândeşte la viaţa de după moarte, ca şi cum ea nici n-ar exista, fiind cu totul prins în viaţa aceasta trecătoare. Aşa şi este, de fapt, pentru că omul trăitor pe pământ gândeşte că va rămâne aici o veşnicie, şi astfel toate strădaniile lui slujesc unui singur scop, anume cum să o ducă aici cât mai bine. Nu are nici cea mai mică idee despre ceea ce urmează vieţii pământeşti. Inima lui iubitoare de păcat este locaş al milei de sine, al iubirii de plăceri, al slavei deşarte şi al năzuirii după cele vremelnice (adică al părerii că nu există viaţă după moarte).

Acestea sunt rădăcina şi izvorul a toate relele, mame ale păcatelor şi patimilor. Noi, păcătoşii, n-am putea să le aflăm singuri, dacă Mântuitorul nu ni le-ar fi arătat limpede; însă acum, că sunt arătate la lumină, e evident că aşa trebuie să fie. Prin căderea din comuniunea cu Dumnezeu, omul şi-a întors toată nădejdea către sine, fiind pedepsit prin mila de sine, care este o urmare clară a păcatului. Cel surpat prin păcat este sfâşiat lăuntric, căzând din cele duhovniceşti în cele trupeşti şi chinuindu-se pe sine cu iubirea de plăceri. Mediul în care păcatul se arată pe sine cu cea mai mare claritate şi în care îşi înteţeşte lucrarea sa distrugătoare asupra sufletului este în tovărăşia oamenilor vicioşi, unde obiceiurile şi relaţiile hrănesc şi slujesc păcatului. Câtă vreme toate merg bine în aceste cercuri, se vorbeşte despre fericire. Dar această rânduială a lucrurilor rezistă numai în viaţa de aici, pe când viaţa cea veşnică cere o cu totul altă aşezare a lucrurilor, al cărei gând nici nu-i trece prin cap păcătosului, darămite să-i deştepte vreo simţire în inimă.

Ei bine, sceste patimi sunt cele ce nasc şi hrănesc toate gândurile care se răzvrătesc împotriva omului care a hotărât să facă un pas afară din stăpânirea păcatului, către lucrarea celor bune. Un roi de gânduri ispititoare îl năuceşte, îl îngrozeşte şi-l slăbeşte cu totul. Mila de sine strigă: „Ce viaţă mai e şi asta? Mereu nevoinţă, muncă, scârbe, tot felul de împovărări şi strâmtorări. Aşa o să păţeşti la nesfârşit. Parcă ai călca prin ciulini şi spini cu tălpile goale – o să ai mereu răni!” Iubirea de plăcere ridică şi ea glasul: „Renunţ şi la asta, şi la cealaltă, fapta aceea n-o mai faci, cu alte cuvinte, tot ce-ţi plăcea ţie nu mai faci; şi te îndeletniceşti numai cu lucrurile astea «duhovniceşti»!

Ai ajuns să duci o viaţă monotonă, neinteresantă, lipsită de dinamism” „Oare ce o să creadă? O să spună de mine că sunt un apucat, un ţicnit, şi n-or să mai aibă de-a face cu mine. Şi trebuie să rup şi cutare legătură, să părăsesc cutare cunoştinţă, până la urmă ce o să mai fac? Unii chiar o să se arate duşmănoşi, ostili.” „De bună-seamă că există şi o viaţă după moarte („un viitor”); cine spune că nu există? Da, numai că mai este cale lungă până acolo. Tu gândeşte-te cum o să trăieşti aici. Atâţia alţii au dus-o bine aici… Ştii cum e viaţa pământească, însă ştie cineva cum e dincolo? Viaţa de aici e în mâinile tale, pe când cealaltă cine ţi-o poate da?”

Ce să facem când, după hotărârea de a-I
sluji lui Dumnezeu, ne luptă gândurile

Când omul se hotărăşte să slujească lui Dumnezeu, toate aceste voci stridente se deşteaptă brusc înlăuntrul său, tulburându-l. Bine ar fi să fie luptat de gânduri trecătoare, însă acestea pătrund până în străfundurile sufletului, ademenindu-l şi copleşindu-l, trăgându-l de partea lor, aşa, cum cârligul agaţă peştele şi-l trage către sine. Ce este de făcut atunci?

Ajutorul e în preajmă… Dă-ţi puţin silinţa şi le vei birui, însă chibzuieşte-ţi bine silinţa, întăreşte-te în rugăciune şi în nădejdea către Dumnezeu şi harul Său atoatelucrător:

1)  Zoreşte-te să izgoneşti din suflet aceste gânduri: îndepărtează-le din conştiinţa ta cu toată puterea, alungându-le în locul întunecat de unde au răsărit, şi cheamă pacea în inima ta; atâta timp cât inima este tulburată, nu poţi progresa. Mai întâi, nu le da nici un fel de atenţie şi nu consimţi să stai de vorbă cu ele, chiar dacă ar părea opuse. O gloată de indivizi gălăgioşi se risipeşte repede dacă te arăţi dur cu ei chiar de la început. Să nu rosteşti nici măcar un singur cuvânt de încurajare, căci de îndată vor prinde îndrăzneală şi vor deveni insistente în pretenţiile lor. Gloata de gânduri rele va prinde şi mai multă putere dacă le vei îngădui să zăbovească câtuşi de puţin în sufletul tău şi mai ales dacă vei sta de vorbă cu ele. Dacă însă le izgoneşti de îndată, împotrivindu-te cu toată voinţa ta şi întorcându-ţi nădejdea către Dumnezeu, vor pleca aşa cum au venit, limpezindu-ţi văzduhul sufletului.

2)  Acum că hoarda întunecată de gânduri a fost alungată, inima şi-a căpătat iar liniştea şi sufletul îţi este sprinten; adu-ţi iarăşi aminte că nu ţi-ai terminat treaba. Vrăjmaşii sunt încă în viaţă; s-au furişat pe nesimţite, astfel încât atenţia ta nu mai e îndreptată spre ei, dar au fâcut-o poate în mod intenţionat, ca să atace într-un moment mai potrivit, prin surprindere, şi să câştige astfel o victorie durabilă. Nu, nu trebuie să te mulţumeşti cu atât, căci altminteri îţi vei pierde şi pacea şi vremelnica biruinţă. Trebuie să-i nimiceşti cu bărbăţie şi fermitate. Alungă din inimă aceste rădăcini blestemate ale păcatului; întărindu-te în rugăciune şi în nădejdea către Dumnezeu şi harul Său, încearcă să-ţi îndrepţi inima spre virtuţile opuse acestor patimi. Făcând aşa, se taie rădăcinile patimilor şi acestea mor. Dă libertate judecăţii sănătoase şi urmeaz-o cu inima; luminată de adevăr şi sprijinită de lucrarea ascunsă a harului, raţiunea ta trebuie:

a) să-şi amintească toată urâciunea acestor, să le zicem aşa, odrasle ale iadului; sileşte-ţi inima să simtă repulsie faţă de ele;

b) să-şi reprezinte clar primejdia pe care o aduc ele sufletului tău; priveşte-le ca pe cei mai înverşunaţi duşmani ai tăi şi străduieşte-te să simţi în inimă ură pentru ele;

c) să-şi închipuie toată frumuseţea şi bunătatea şi dulceaţa vieţii duhovniceşti, în care ele te împiedică să pătrunzi, şi bucuria slobozirii de tirania lor. Sileşte-ţi inima, care deja e scârbită şi îi urăşte, să se întoarcă cu totul de la ele, să tânjească după apa vieţii duhovniceşti, aşa cum cerbul doreşte izvoarele apelor.

Astfel îţi vei atinge scopul; pare o rânduială scurtă, dar e foarte probabil că n-ai s-o împlineşti foarte repede. Noi am arătat aici doar lucrările asupra cărora trebuie să se concentreze raţiunea, însă firul urmat de raţiune până la sfârşit – atingerea scopului – este unic pentru fiecare persoană. Raţiunea fiecăruia vede limpede cum gândul său înclină într-o parte sau în alta. E de trebuinţă să ştii că mintea este o facultate deosebit de importantă a sufletului, însă lucrul de căpetenie este schimbarea inimii, astfel că, de îndată ce în inimă se ivesc schimbările dorite, putem spune că ne-am atins scopul.

Înfrângerea voinţei proprii, premisă a unei noi rânduieli lăuntrice

Această nevoinţă este cea mai însemnată – înfrângerea voii proprii. Este necesar să ne ostenim fără întrerupere, cu râvnă, până când inima s-a schimbat după tiparele unei vieţi duhovniceşti, să nu încetăm strădania noastră până la atingerea scopului final. Limita finală a nevoinţei este ura faţă de tot ceea ce îmbracă haina păcatului, acea stare în care sufletul manifestă repulsie faţă de lucrarea păcătoasă.

Să ne trudim să dezrădăcinăm mila de sine şi să semănăm în locul ei lepădarea de sine, lipsa de milostivire faţă de propria persoană, dorinţa aprinsă de a suferi, a ne răstigni şi a ne istovi trupurile şi sufletele; slava deşartă va fi înlocuită de sila faţă de toată tovărăşia cea rea, de scârbă şi dezgust, pe de o parte, iar pe de alta de învinuirea de sine pentru orice nedreptate şi înjosire suferită de semeni; pofta pentru cele materiale, pentru slujirea trupului, va fi îndepărtată, în locul ei născându-se sila şi dispreţuirea acestora şi însetarea după cele duhovniceşti şi dumnezeieşti, tăinuite; năzuirea după cele vremelnice, orbirea şi fericirea pur pământească vor fi înlocuite cu sentimentul că suntem călători şi străini pe pământ, cu o dorinţă arzătoare de a ajunge în împărăţia Tatălui ceresc.

Când aceste înclinaţii s-au înfiripat şi s-au întărit în sufletul nostru, toate bastioanele păcatului se vor nărui, îşi vor pierde toată trăinicia şi puterea de înrobire, căci acum controlul de sine a trecut în mâinile persoanei. Păcatul izgonit din inimă se sălăşluieşte în afară, devenind mai curând păcat ce ispiteşte decât păcat ce stăpâneşte şi hotărăşte. De fiecare dată când ne ispiteşte, noi să punem înainte sentimentul de silă şi ură, pentru a birui ispita; de aici se înţelege de altfel ce însemnătate au toate nevoinţele pe care le-am înfăţişat până acum: prin ele se naşte în noi un om nou, caracterizat prin aversiunea faţă de lucrarea celor rele şi prin aplecarea spre virtute. Astfel, voinţa noastră capătă o nouă direcţie de acţiune, a cărei finalitate este o nouă rânduială lăuntrică.

Ultima săgeată a vrăjmaşului – ne imploră să ne cruţăm pe noi înşine

Acum persoana se află la limita cea mai dinafară a tărâmului păcatului; nimic nu o mai desparte de tărâmul luminii, libertăţii şi binecuvântării. Lanţurile înrobirii s-au sfărâmat, el se simte uşor şi plin de viaţă; sufletul e gata să se înalţe spre Dumnezeu; numai că vicleşugurile vrăjmaşului nu s-au sfârşit, pentru că a păstrat o săgeată până în ultima clipă. De îndată ce sufletul îşi adună puterile să facă pasul hotărâtor afară din stăpânirea întunericului, îi sună în urechi un strigăt înduioşător: „Mai ai o zi, care trece cât ai clipi, şi gata; mâine vei păşi peste graniţă”. Se aude acest glas fie pentru că sufletul s-a istovit de atâta încordare şi cere odihnă, fie pentru că aşa o fi legea păcatului.

Nu este o opoziţie făţişă faţă de bine, ci doar o cerere vicleană de a mai amâna puţin pasul mântuitor. Acest strigăt ne gâdilă foarte mult mândria – vrăjmaşul parcă stă în spatele nostru, implorându-ne să ne cruţăm pe noi înşine. Dacă ai luat în seamă câtuşi de puţin glasul cel viclean, atunci ai pierdut tot ce ai agonisit, într-un mod tăinuit de cunoaşterea noastră, aceste patimi ucigătoare pe care le-am izgonit din suflet, se furişează în inimă şi desfrânează cu ea fără ca tu să ai habar de asta. Apoi slăbesc şi clatină tot ceea ce tu gândeai să faci, încât, atunci când persoana îşi vine în fire, constată că se află încă pe vechiul drum, ca şi când n-ar fi început niciodată lupta cu sine însuşi.

Se vede biruit de învârtoşare, de toropeală şi de patimile cele multe şi înţelege că trebuie să ia de la început toată lucrarea care i se părea deja împlinită. De aceea, să nu trecem cu vederea acest compromis aparent neînsemnat. Căci pare lipsit de importanţă şi nevinovat la arătare, dar este în sinea lui o adunare a tuturor relelor, o ispititoare nălucire a înrobirii sub masca libertăţii, o vicleană întindere de mână a unui părut prieten, care ascunde de fapt pumnalul.

Urăşte din toată puterea ta această arătare şi se va risipi cu iuţeala fulgerului. Nu pregeta să ştergi orice urmă de-a ei, ca să nu rămână nici un semn, cât de mic. Întăreşte-te în starea de dinaintea ispitirii şi hotărăşte să te menţii mereu în această stare de trezvie, lăuntrică şi exterioară. După ce-l vei fi biruit şi pe acest duşman, biruinţa va fi a ta, căci te vei putea stăpâni pe tine însuţi pe deplin.

Concluzie

După deşteptarea prin har, primul lucru urmărit de libertatea omului este înclinarea spre sine, ce se desăvârşeşte în trei trepte:
a) înclină spre bine şi îl alege,
b) înlătură toate piedicile, zdrobeşte toate legăturile ce îl ţin pe om în păcat, izgonind din inimă mila de sine, slava de la oameni, iubirea de plăceri şi nădăjduirea după cele vremelnice. In locul acestora, se cuvin semănate şi crescute lepădarea de sine, dispreţuirea poftelor păcătoase, primirea cu bucurie a ruşinii şi ocărilor, obişnuirea inimii cu gândul că suntem străini şi călători pe pământ,
c) în fine, este foarte râvnitoare în a păşi de îndată pe calea mântuirii, neîngăduindu-şi nici o amânare, cât de neînsemnată ar fi ea, sau abatere, ci păstrând un ritm cât mai constant.

În acest fel se liniştesc toate puterile sufletului. Cel deşteptat prin har şi slobozit din toate mrejele păcatului îşi spune acum cu hotărâre fermă: „Sculându-mă, mă voi duce”.

Din acest moment începe o altă mişcare a sufletului, cea către Dumnezeu, Odată biruite patimile şi întoarsă libertatea spre sine însăşi, omul trebuie să se aducă pe sine jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că lucrarea lui e săvârşită numai pe jumătate.

2. Urcuşul spre făgăduinţa de a se dărui pe sine lui Dumnezeu

S-ar părea că, de vreme ce omul s-a decis să părăsească păcatul, tot ce i-a mai rămas de făcut este să acţioneze. De bună seamă aşa este, dar ce soi de lucrare va fi aceasta şi ce duh o va însufleţi? Omul este singur cu sine însuşi, aşa încât lucrarea sa va fi din sine şi pentru sine, aspect care poate fi bun din punct de vedere moral. însă. aceasta este o morală păgână, egocentrică. Există indivizi care susţin că fac fapte bune de dragul binelui, adică pentru că demnitatea fiinţei omeneşti cere făcut binele sau pentru că a proceda altfel ar fi o lipsă de chibzuinţă şi o înjosire. Toţi aceia care săvârşesc binele astfel replică că educaţia lor este una lăuntrică şi că formarea omului moral nu este desăvârşită – adică s-au refugiat în ei înşişi, dar nu şi-au întors faţa spre Dumnezeu, neaducându-se Lui jertfă bineplăcută, şi au lăsat deci lucrarea neterminată.

Rostul libertăţii umane nu poate fi aflat în ea însăşi sau în persoana umană, ci în Dumnezeu. Dăruindu-i omului libertatea, Dumnezeu i-a încredinţat în fapt o fărâmă din atotputernicia Sa dumnezeiască, urmărind însă rostul precis ca acesta să I-o aducă de bunăvoie, ca pe cea mai aleasă jertfa. De aceea, cel ce ai reuşit să te stăpâneşti pe tine însuţi acum oferă-te lui Dumnezeu.

Prin săvârşirea păcatului te-ai pierdut pe tine şi te-ai înstrăinat de Dumnezeu, iar acum, că te-ai întors teafăr din robia păcatului, aleargă iar la Dumnezeu.

Nu este lesne să te întorci de la tine spre Dumnezeu, cum te-ai întoarce de la vest la est, de pildă, pentru că păcătosul ce se întoarce spre Dumnezeu nu este cu desăvârşire liber şi lipsit de orice răspundere. El este asemenea robului fugit de pe moşia stăpânului, care se înfăţişează vinovat în faţa împăratului şi Judecătorului. E de trebuinţă să se arate în faţa Lui cu un asemenea chip încât să fie primit. După rânduiala omenească, stăpânul se îndură de sclavul fugar, iar regele se milostiveşte de răufăcător atunci când amândoi îşi recunosc vinovăţia, le pare rău de fărădelegea lor şi făgăduiesc cu sinceritate să nu mai săvârşească iar răul.

La fel se petrec lucrurile cu păcătosul ce se întoarce la Dumnezeu, Care îl primeşte dacă:
a) îşi recunoaşte păcatele;
b) se pocăieşte de ele;
c) face făgăduinţă să nu mai păcătuiască.

Acestea trei sunt de trebuinţă celui ce voieşte să se unească cu Dumnezeu, de ele atârnă trăinicia vieţii celei noi, desăvârşirea ei şi nădejdea de a lucra fapte în duhul ei. Când fiul risipitor se întoarce la tatăl său, el spune: „Tată, greşit-am cerului şi faţă de tine” – arătând prin aceasta cunoştinţa păcatului, nu mai sunt vrednic – pocăinţa; ia-mă ca pe unul din argaţii tăi – făgăduinţa de a lucra (Luca 15, 18-l9).

Cunoaşte-ţi păcatele

Astfel, după ce te-ai întors către Dumnezeu, cunoaşte-ţi păcatele. Hotărându-te să părăseşti păcatul ai căpătat conştiinţa propriei păcătoşenii, căci atunci de ce ai fi avut o nevoie atât de grabnică de a-ţi schimba viaţa? Reprezentarea stării de păcătoşenie era lipsită de o cunoaştere amănunţită, pe când acum străduieşte-te să te vezi ca cel mai rău dintre păcătoşi şi mai ales să cunoşti amănunţit împrejurările păcatului – unde, când, de câte ori a fost săvârşit fiecare în parte – care sporesc sau diminuează răutatea unei fapte.

Să cercetezi firul întregii tale vieţi cu judecata nepărtinitoare şi riguroasă. Făcând aşa, aşază de-o parte Legea lui Dumnezeu, iar de altă parte întreaga ta viaţă, şi caută de vezi cât se suprapun şi cât se deosebesc. Ia faptele săvârşite de tine şi pune-le pe balanţa Legii, ca să afli de sunt sau nu după Lege, sau ia Legea şi observă dacă ea se oglindeşte în viaţa ta. Nu lăsa această lucrare cât de puţin neîmplinită nici măcar cât de puţin, căci este de mult folos, şi urmează o anumită metodă.

Zăboveşte şi aminteşte-ţi toate datoriile tale faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele tău şi faţă de tine însuţi, iar apoi cercetează-ţi viaţa, avându-le pe acestea în vedere. Sau meditează la Cele zece Porunci şi la Fericiri, unele după altele, cu tot ceea ce implică ele, şi vezi: este chipul vieţii tale zugrăvit după ele? Sau citeşte capitolele Evangheliei după Matei în care Mântuitorul rânduieşte normele vieţii creştine, Epistola Sfântului Apostol lacob, ultimul capitol al Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, în care se află o succintă înfăţişare a îndatoririlor unui creştin (de pildă: cap. 12 al Epistolei către Romani sau cap. 4 al Epistolei către Efeseni şi altele). Aceste versete sunt mult mai importante decât celelalte pentru că arată lămurit duhul vieţuirii creştine, duh care este înfăţişat limpede în întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Ioan Teologul. Citeşte toate acestea şi cercetează-ţi viaţa, să vezi de poartă sau nu duhul arătat în ele.

Sau, în fine, citeşte Rugăciunile de dinainte de împărtăşanie şi cântăreşte-ţi faptele tale după ele. Cercetează-ţi toate faptele şi întreaga viaţă, şi nu te judeca doar ca pe o fiinţă omenească obişnuită, ci ca pe un creştin, menit să susţină numele cu purtarea sa.

Plivind în acest fel straturile vieţii tale, vei afla o mulţime nenumărată de fapte, cuvinte, gânduri, sentimente şi dorinţe nelegiuite care ţi-au primejduit mântuirea; îţi vei da seama şi că nu au fost săvârşite numeroase fapte bune care ar fi trebuit săvârşite. Atunci vei înţelege că multe fapte ale tale pe care le credeai după lege au fost de fapt făcute cu un scop rău. Odată terminată această lucrare, s-ar putea să constaţi că toată viaţa ta n-ai făcut altceva decât rele. Ceea ce trebuie să înţelegi tu este că prima treaptă a conştientizării păcătoşeniei este o cunoaştere amănunţită a tuturor faptelor tale. Aşa cum agenda de lucru a unui om de afaceri este scrisă cu o precizie matematică, tot astfel ar trebui întocmită şi în mintea ta lista cuprinzând faptele tale, cu menţiunea precisă a tuturor împrejurărilor – timpul, locul, oamenii, piedicile etc. Dacă autoexaminarea noastră nu dă roade, este pentru că ea a avut loc doar în linii mari.

Să nu zăbovim prea mult asupra acestor detalii, ci să păşim în profunzime, pe drumul păcatului, să pătrundem în adâncimile inimii înghiţite de păcat; dincolo de fapte, cuvinte, gânduri, pofte, dorinţe şi sentimente, vom găsi o constantă înclinaţie păcătoasă a inimii, care dă contur trăsăturilor noastre caracteristice. Unele fapte le săvârşim rău din neştiinţă, iar altele pur şi simplu ţâşnesc din inimă cu aşa putere, că nu avem stăpânirea de sine să ne înfrânăm; există însă şi alt soi de fapte, pe care le facem fără întrerupere şi care au căpătat putere de lege asupra noastră. Ispitindu-ne astfel pe noi înşine, va fi mai lesne să aflăm care sunt faptele ascunse în inimă şi care aţâţă şi nasc o permanentă poftă spre păcat, poftă care răsare din ele. Tocmai acestea sunt înclinaţiile păcătoase şi cunoscându-le pe ele vom scoate la iveală firea inimii noastre, precum şi numărul lor şi felul în care se sprijină unele pe altele.

După ce am procedat astfel, patima de căpetenie nu mai are unde să se ascundă. Ştim că maica tuturor relelor este iubirea de sine, ale cărei vlăstare blestemate sunt iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui („iubirea de plăceri”) şi slava deşartă, care la rândul lor odrăslesc toate celelalte patimi fără de număr, din care opt sunt de moarte. Oricine păcătuieşte este stăpânit de toate patimile – de unele prin fapte, pe altele avându-le în germene – pentru că tot cel ce păcătuieşte îşi rânduieşte viaţa cu iubirea de sine, începătură şi rădăcină a toate patimile şi pornirile păcătoase. Nu toate patimile se vădesc pe sine în aceeaşi măsură. Cineva poate fi stăpânit de mândrie, unul de iubirea de plăceri, altul de iubirea de arginţi.

Cel stăpânit de duhul slavei deşarte nu este străin de plăcerile trupeşti, dar nu e neapărat să le aibă. Cel iubitor de arginţi se poate înălţa pe sine, dar nu e nefiresc ca el să se mai „smerească” uneori, pentru a obţine cât mai mult profit. Şi iubitorul de plăceri este alipit cu duhul materiei, dar va renunţa uşor la averile sale pentru a-şi satisface poftele şi a-şi procura plăcerea, în felul acesta fiecare avem câte o patimă de căpetenie şi toate celelalte patimi stau oarecum în umbră, ocârmuite de aceasta, neîndrăznind să primejduiască cumva împlinirea ei. Toate înclinaţiile şi pornirile păcătoase pe care le va afla cineva în inima sa sunt hrănite şi rânduite să acţioneze de o singură patimă, maică şi izvor a toate relele: iubirea de sine. Ajungând la conştiinţa că suntem stăpâniţi de ea, vom duce la bun sfârşit mărturisirea păcătoşeniei noastre.

În fine, vei reuşi să cunoşti care este rădăcina a tot păcatul şi să deosebeşti „tulpinile” – înclinaţiile păcătoase – şi roadele – nenumăratele fapte rele, înfăţişându-ţi astfel toată istoria păcătoşeniei tale pe care o vei zugrăvi ca pe un tablou.

Să deşteptăm simţirea cea mântuitoare a unei pocăinţe sincere

Ajungând să-ţi cunoşti starea de decădere, nu sta departe ca unul ce e nepăsător la toate, ci sileşte-te să deştepţi în sufletul tău sentimentul mântuitor al pocăinţei sincere. La prima vedere s-ar părea că sentimentul pocăinţei se naşte deodată cu cunoaşterea propriei păcătoşenii, dar în fapt nu este totdeauna aşa. Păcatul învârtoşează inima, şi aşa cum un muncitor îşi înăspreşte firea din cauza trudei zilnice, tot aşa cel ce lucrează necontenit păcatul se face nesimţitor, căci s-a vândut cu totul pe sine pierzătoarei slujiri a păcatului – căutând roşcove şi hrănindu-se cu ele. Pentru aceasta e trebuinţă iarăşi de multă nevoinţă, ca să deşteptăm sentimentul pocăinţei.

Putem înlesni acest proces prin simţământul vinovăţiei pentru păcate şi al neputinţei de a le justifica. Sentimentul propriei vinovăţii se află la jumătatea drumului între cunoaşterea păcatelor şi sentimentul pocăinţei şi el este la rândul său înlesnit de osândirea de sine.

Pune acest început bun, osândirea de sine, şi osândeşte-te. Mută-ţi atenţia de la orice ţi-ar putea îngreuna lucrarea şi pune-te pe tine singur cu conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul Cel ce toate le vede. Recunoaşte că ai ştiut că răul n-ar fi trebuit săvârşit şi totuşi l-ai săvârşit. Ai fi putut lesne să te îndepărtezi de orice pricină de păcat, dar nu ţi-ai folosit voinţa spre binele tău. Raţiunea şi conştiinţa au fost împotrivă şi s-au ivit chiar şi piedici exterioare, dar tu cu bună ştiinţă te-ai lipsit de tot sfatul cel bun. Aşa să faci cu fiecare păcat şi ai să te încredinţezi că fiecare păcat a fost săvârşit din propria ta voinţă, având conştiinţa că este un păcat şi chiar depunând efortul de a înlătura toate piedicile ce se împotriveau săvârşirii lui. Vicleana inimă păcătoasă va încerca să se îndreptăţească pe sine, cum că am păcătuit din pricina unor slăbiciuni ale firii, sau a unui temperament nestăpânit, sau a mersului evenimentelor, sau a stresului zilnic – să nu o asculţi. Toate acestea ar fi mărit ispita de a păcătui într-un fel sau altul, dar nimeni nu te poate sili să păcătuieşti. Este o problemă de voinţă.

Puteai foarte bine să spui: „Nu vreau să fac asta”, şi ai fi pus astfel capăt ispitei! Şi pentru ca să faci cât mai rodnică osândirea de sine, arată amănunţit toată personalitatea ta: cine eşti, unde şi când ai păcătuit, astfel încât să afli cu precizie cât de mare este păcatul tău, cântărit după măsura şi împrejurările lui. Vei găsi în toate acestea nu circumstanţe atenuante, ci pricini care agravează vinovăţia ta. Trebuie în cele din urmă să ajungi la o conştiinţă a propriei vinovăţii, la o sinceră osândire de sine, în care inima să spună: „N-am nici o îndreptăţire – sunt vinovat.”

Prin lucrarea aceasta a învinovăţirii de sine, omul îşi mărturiseşte unul după altul toate păcatele sale şi spune: „Sunt vinovat şi de asta, şi de aceea, şi de cealaltă, întru toate sunt vinovat”. Se osândeşte pentru toate fărădelegile şi începe să simtă că acestea îl strivesc cu povara lor enormă. Când ajungi la cunoaşterea propriei păcătoşenii, îţi vezi păcatele oarecum din exterior, pe când osândirea de sine ne aduce la cunoaşterea propriei vinovăţii şi a împovărătoarei greutăţi a păcatelor care ne apasă. Şi greutatea lor creşte din moment ce nu avem nici o îndreptăţire pentru a le fi săvârşit. Ajuns în această stare, omul nu poate decât să rostească: „Sunt vrednic de toată osânda! Toate cele ce am făcut sunt fărădelegi. Eu singur sunt vinovat că răul este sălăşluit în mine.”

De îndată ce omul rosteşte în inima sa: „Sunt un ticălos”, se nasc în el unele după altele simţăminte de căinţă pentru păcate. Ii este ruşine că s-a dedat la nişte fapte atât de josnice, este mânios că s-a răsfăţat în aşa hal pe sine, făcându-se de râsul şi batjocora dracilor, este îndurerat că s-a afundat atât de adânc în mocirla păcatului şi înspăimântat că L-a mâniat pe Dumnezeu şi şi-a primejduit mântuirea vremelnică şi veşnică. Toate aceste trăiri sufleteşti roiesc în jurul lui şi omul este ars de ele ca de văpaie. Se vede pe sine atârnând deasupra unui hău ca un osândit.

Din această privelişte se naşte o stare răscolitoare, care e foarte apropiată de deznădejde, şi acum este momentul în care demonul deznădejdii pune gheara pe câte unul, şoptindu-i: „Eşti un osândit, n-ai să scapi niciodată de osândă”. Tot păcătosul are parte de aceste trăiri sufleteşti într-o măsură mai mare sau mai mică. Să nu ne pierdem cu firea de venirea lor, ci mai mult, să le dorim să vină cât mai mustrătoare cu putinţă. Cu cât arde un om în propriile sale remuşcări şi cu cât este mai încins focul, cu atât folosul îi este mai grabnic spre mântuire, în mărimea văpăii stă rezistenţa temeliei viitoarei îndreptări. Acum cunoaşte inima amărăciunea roadelor păcatului şi în ea găseşte puterea de a se smulge de îmbrăţişarea păcatului.

Sentimentul pocăinţei trebuie să ducă la o făgăduinţă

Sentimentele de pocăinţă împlinesc de bună seamă o lucrare de despărţire, deoarece Cuvântul pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, a încheieturilor şi măduvei şi judecă mişcările inimii. Harul lui Dumnezeu săvârşeşte lucrarea aceasta nu pentru a distruge, ci pentru a crea cele noi prin distrugerea celor vechi. Noul se zămisleşte prin acea adiere a nădejdii în putinţa de schimbare. Este cu putinţă să schimbăm ce este de neschimbat şi să recuperăm irecuperabilul – numai să ne punem pe fapte. Fiindcă se pare că sentimentul pocăinţei naşte o făgăduinţă: „Voi părăsi păcatul şi făgăduiesc să lucrez pentru Unul Dumnezeu prin împlinirea poruncilor”; se cuvine să arătăm că cel ce face această făgăduinţă trebuie să creadă că păcatele lui vor fi iertate, pe de o parte, iar pe de altă parte că va primi puterea care să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire promisiunea. Iată de ce a face făgăduinţa de a lucra pentru Dumnezeu e uşoară: pentru că avem nădejdea cea bună că vom primi milostivirea şi întărirea Lui; nădejdea se naşte din credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru, prin a Cărui răstignire zapisul păcatelor noastre a fost rupt şi după a Cărui Înălţare ne-au fost dăruite prin dumnezeiasca Lui putere „toate cele ce sunt spre viaţă şi evlavie” (II Petru 1,3).

Fără această credinţă şi fără nădejdea care o urmează, chinuitoarele sentimente de căinţă şi părere de rău ne împing pe drumul lui Iuda. Aici se vădeşte Crucea lui Hristos ancoră pentru om! Zvârcolindu-se în durerile pocăinţei, clătinându-se deasupra unei prăpăstii, omul o vede ca pe singura sa mântuire – îşi pune în ea toată puterea nădejdii şi credinţei lui şi capătă puterea şi dorinţa nestăvilită de a face o făgăduinţă. Precum cel în primejdie să se înece se agaţă cu toată puterea lui de un copac, tot aşa cel ce se pocăieşte îmbrăţişează Crucea lui Hristos şi primeşte încredinţarea tainică că nu va pieri. Cunoaştem toţi cu mintea puterea morţii pe cruce a Mântuitorului, dar cel ce a trecut prin sentimentul amar al pocăinţei o trăieşte, pentru că ea devine o parte integrantă a vieţii lui.

Astfel, strâmtorat de pocăinţă şi păreri de rău, păcătosul îşi mărturiseşte în biserică pocăinţa şi face făgăduinţa să se îndrepte. Ceara topită care curge fără vreun rost precis nu lasă nici o urmă, însă vărsată într-un tipar sau presată cu o pecete va lua imediat forma acelei peceţi. Şi noi trebuie să aplicăm o pecete pe omul nostru lăuntric, încât el să capete o înfăţişare anume, iar acest lucru se petrece în Taina Pocăinţei13 – aici este pecetluit cu harul Duhului Sfânt.
{Nota 13 Adică spovedania [N. tr. în engleză]}.

De ce este necesară Taina Pocăinţei?

Lucrurile care fac atât de necesară Taina Pocăinţei sunt pe de o parte, firea păcatului, iar pe de altă parte firea conştiinţei noastre. Când săvârşim păcatul credem că el nu lasă urme asupra noastră, fie în exterior, fie în interior, dar de fapt sapă urme adânci în interiorul şi exteriorul nostru, în tot ceea ce ne înconjoară, dar mai cu seamă în ceruri, în cărţile judecăţii dumnezeieşti, în clipa în care păcătuim, se hotărăşte acolo sus soarta noastră, căci în cartea vieţii noi suntem trecuţi printre cei osândiţi şi scriitura se pecetluieşte. Harul nu se pogoară asupra cuiva până ce nu se şterge numele său dintre cei osândiţi, până când el nu primeşte dezlegare acolo sus. Însă I-a bineplăcut lui Dumnezeu ca ştergerea osândei din cărţile cereşti să fie făcută prin dezlegarea păcatelor ce au fost legate pe pământ.

Apropie-te de Taina Pocăinţei, ca să primeşti uşurare şi dezlegare de păcate pe pământ şi în cer şi să-ţi deschizi astfel uşa sufletului spre a se pogorî harul. Acum, când conştiinţa se spală şi se curăţeşte, redobândindu-şi prospeţimea şi sensibilitatea faţă de lucrarea binelui, trebuie să primească încredinţarea că îi sunt iertate păcatele. Aşa este şi în desfăşurarea firească a vieţii noastre: nu ne lasă conştiinţa să ne arătăm unei persoane pe care am supărat-o până nu suntem siguri că ea ne-a iertat, iar în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu conştiinţa e şi mai meticuloasă. Făgăduind să facă faptele mântuirii, omul capătă o încredinţare că s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, însă ea are un caracter subiectiv şi nu e vrednică de crezare.

Simţământul acesta va fi foarte curând măcinat de îndoieli: „Aşa este cu adevărat? Poate este amăgire?”, din îndoieli se naşte neliniştea, iar din nelinişte se naşte slăbirea sufletului; în aceste condiţii viaţa nu va avea putere şi nu va urma făgaşul cel bun. De aceea avem nevoie ca Dumnezeu să ne încredinţeze de dezlegarea păcatelor, şi, împăcaţi, mai cu osârdie să împlinim poruncile. Mergi şi te spovedeşte – şi Dumnezeu îţi va ierta păcatele.

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. Cel ce a citit până aici cartea de faţă este pregătit să se apropie cu credinţă şi cu evlavie.

1) Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

2) Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că a fost pe deplin iertat.

3) Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?” Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte. să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

4) Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit. Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţa, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul, în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

5) Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire – mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

6) Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai făcut o făgăduinţă – ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

7)  Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nârăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat.” 14
{Nota 14 Lecturi creştineşti, 1842, vol. l, p. 244 (în limba rusă)}

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi – ceea ce este esenţial – îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

Cel ce se pocăieşte se apropie de Taina Sfintei Euharistii

În pilda fiului risipitor, tatăl îl primeşte pe fiul său care s-a întors şi care s-a pocăit de toate fărădelegile lui, îi cade pe grumaz şi îl sărută în semn că l-a iertat, apoi porunceşte să fie îmbrăcat şi să se facă ospăţ mare şi plin de veselie. Inima lui părintească nu s-a oprit numai la a-l ierta, ci a dorit atât ca fiul său să se încredinţeze de iertare, cât şi să-şi arate cât mai făţiş bucuria pricinuită de întoarcerea lui. Dragostea părintească a copleşit aşteptările fiului, dăruindu-i ceea ce acesta nici nu îndrăznise să nădăjduiască. Cine dintre păcătoşi s-ar putea aştepta la ceva mai minunat decât iertarea păcatelor? Şi totuşi iată că suntem poftiţi la Cina Domnului, unde însuşi Domnul Hristos ne dă Trupul Său să-L mâncăm şi Sângele Său să-L bem. Aceasta este încununarea milostivirii dumnezeieşti faţă de păcătosul risipitor; nu este o revărsare de belşug pământesc, ci condiţia de căpetenie a unirii noastre cu Hristos.

Viaţa creştinească este viaţa în Hristos Iisus Domnul nostru. Credinciosul se îmbracă în Hristos şi trăieşte în şi prin El. Cel ce cade după botez pierde harul dăruit lui, iar când se ridică din căderea sa şi se întoarce la Dumnezeu, trebuie să se învrednicească de a primi iarăşi acest har, de care se învredniceşte prin Sfânta împărtăşanie: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu Întru el”, spune Domnul (Ioan 6, 56).

Acesta este pentru cel ce se pocăieşte începutul vieţii în Iisus Hristos. El a spus că este Viţa iar cei ce cred în El sunt mlădiţele (Ioan 15, l-6). Mlădiţa nu poate trăi dacă nu este în viţă, credinciosul nu trăieşte dacă nu trăieşte în Hristos. În afară de Viţa Hristos nu există viaţă veşnică şi tot ce nu e într-însa e mort.

De aceea, acela care doreşte viaţa cea veşnică să sădească viţa în sufletul său, să se adape din seva ei dătătoare de viaţă şi să se hrănească din roadele ei. Sădim viţa prin Sfânta Împărtăşanie – prin împărtăşire creştinul devine una cu Hristos. Când Hristos l-a călăuzit pe păcătos spre o pocăinţă sinceră, a bătut numai la uşa inimii lui. Odată deschisă aceasta prin suferinţă şi pocăinţă, Domnul intră şi stă la ospăţ cu creştinul.

Astfel omul se naşte din nou şi începe pentru el o viaţă cu totul nouă, care nu poate continua fără hrană; însă avem nevoie de o hrană potrivită cu firea vieţii şi hrana aceasta este Trupul şi Sângele Domnului, Care a zis: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură” (Ioan 6, 55). Cel ce îşi începe viaţa cea nouă cu acestea să înceapă, căci este de neapărată trebuinţă să mâncăm aceste merinde când facem primii paşi pe calea noii vieţi. Se spune că prima hrană dată bebeluşului influenţează dezvoltarea fizică ulterioară şi-i stabileşte nevoile de hrană de mai târziu.

Cum ar trebui să fie viaţa celui ce se pocăieşte? Să fie o viaţă în Hristos Iisus Domnul nostru. Care ar trebui să fie nevoia lui cea mai aprigă? Nevoia unirii cu Hristos. Să se grăbească, într-o primă mişcare a vieţii celei noi, să guste din trupul şi sângele Mântuitorului, ca să pună astfel temelie vieţii sale şi să odrăslească o nevoie arzătoare de a fi permanent în unire cu El prin mijlocirea acestei gustări. Cel ce se împărtăşeşte din dulceaţa acestei Mane cereşti va fi mereu mai flămând şi mai însetat să guste iar din Cina Domnului.

Aşadar, primind milostivirea şi iertarea prin pocăinţă, apropie-te de Sfânta Euharistie; pentru o întărire deplină a omului celui nou, lăuntric.

Nu e nevoie să arătăm aici vreo rânduială anume de pregătire pentru a te împărtăşi. Cel ce s-a pocăit şi s-a mărturisit a lucrat deja toate cele de trebuinţă, iar împărtăşirea este o continuare firească a celor ce s-au făcut până acum; dacă şi-a plâns păcatele şi s-a spovedit este gata să se apropie de această Taină negrăită. Nici Apostolul nu mai are alte poveţe, spunând doar: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (I Corinteni 11, 28), sau altfel spus: păzeşte ce ai înlăuntrul tău sau să nu pierzi ceea ce ai şi este de ajuns.

Potrivit rânduielii care există la noi, perioada dintre spovedanie şi împărtăşanie este, de regulă, scurtă. Cel mai adesea acestea două sunt despărţite doar de o seară, o dimineaţă şi de Sfânta Liturghie; în aceste puţine ceasuri trebuie să ne străduim să ne menţinem în starea duhovnicească pe care ne-a adus-o Taina Sfintei Spovedanii şi să luăm aminte cu toată grija la unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie. Astfel:

1) Păstrează-ţi atenţia neîmprăştiată şi neînvârtoşată; ai grijă să nu-ţi risipeşti mintea sau să te nelinişteşti din pricina grijilor şi îndepărtează-te de orice ţi-ar putea tulbura liniştea; pogoară-te înlăuntrul tău şi de acolo gândeşte-te la Domnul, Cel ce vrea să intre în cămara inimii tale. Îndepărtează orice altă mişcare a minţii şi, contemplându-L numai pe Domnul, roagă-te Lui cu o nerisipită rugăciune a inimii.

2)  Dacă mintea nu este în stare să rămână statornică asupra acestei singure lucrări, atunci hrăneşte-o cu gânduri despre Taina Sfintei Împărtăşanii, şi, ca să nu îi îngădui o prea mare răspândire, pecetluieşte-o cu cuvintele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli despre această Sfântă Taină.

3)  Cugetă la spusele Mântuitorului sau ale Sfinţilor Apostoli, culege din nectarul lor întărire şi caută să-ţi deştepţi înlăuntrul tău o stare de rugăciune smerită. Când rugăciunea va veni, cazi înaintea lui Dumnezeu şi nu te ridica de la rugăciune cât timp stăruie în tine duhul ei.

4)  Să umpli seara cu toate aceste îndeletniciri duhovniceşti, până când somnul îţi va închide ochii. Odată sosită şi dimineaţa, mai întâi insuflă-ţi conştiinţa însemnătăţii acestei zile pentru mântuirea ta, dar ai grijă să nu te plimbi de ici-colo şi să nu te risipeşti în tot felul de nimicuri; ţine-ţi atenţia concentrată asupra celor ce se petrec cu tine şi înlăuntrul tău. Ia aminte! Vrăjmaşul va încerca să te ispitească în tot felul, să-ţi aducă o stare de moleşeală, de amărăciune, să-ţi învălmăşească gândurile, să-ţi dea vreo grijă sau vreo nemulţumire în legătură cu cine ştie ce, să-ţi stârnească ura sau invidia faţă de vreun semen de-al tău. Veghează asupra ta, rugându-te lui Dumnezeu, şi vei trece cu bine şi peste aceste pietre de poticneală.

5)  Intrând în biserică, să ai sentimentul că intri în foişorul din Ierusalim, unde Hristos a luat Cina cea de Taină cu Sfinţii Săi Apostoli, şi străduieşte-te mai mult ca oricând să fii atent la cele ce se cântă şi se citesc la strană, gândul călăuzitor fiind acela că însuşi Hristos pregăteşte pentru tine o Cină a mântuirii.

6)  Încălzeşte-ţi credinţa în prezenţa reală a lui Hristos, Mântuitorul şi Domnul, în Sfintele Sale Taine; ajutat de credinţă şi, conştient că Domnul deja Se apropie de tine, să rosteşti cu inimă înfrântă: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele”. O dată cu smerenia, să simţi şi acea frică a fiului risipitor, însă nu o frică care te îndepărtează, ci te aduce într-o stare de sfială şi evlavie. Deoarece Hristos însuşi te cheamă să o faci, fii gata să te apropii cu bună nădejde, dor şi însetoşare, precum cerbul care doreşte izvoarele apelor: apropie-te cu dor, încredinţat că îl primeşti pe Hristos şi o dată cu El toată bogăţia vieţii ce este întru El. De la dorinţa aceasta, care nu-ţi va fi ruşinată, să te întorci iar spre tine însuţi, fii gata să-L întâmpini pe Hristos şi înteţeşte flacăra zdrobirii inimii, înnoind făgăduinţa de a părăsi păcatul, chiar dacă ar fi să mori pentru a o împlini.

7) Sârguieşte-te să asculţi toată slujba într-o stare de trezvie a minţii, trecând de la un simţământ la altul. Cu sufletul pregătit, apropie-te de potirul Domnului şi zărindu-l, să faci o închinăciune lui Hristos Care Se apropie de tine. Deschide-ţi buzele şi inima, primeşte-L, chemându-L cu multă smerenie împreună cu Sfântul Apostol Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule!

Apropiindu-te de potirul Domnului cu o asemenea stare sufletească şi în aceeaşi stare sufletească plecând, vei simţi în inima ta: „Cu totul adevărat este cuvântul Stăpânului şi Dumnezeului meu, că cel ce se împărtăşeşte cu Darurile cele dumnezeieşti şi îndumnezeitoare nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu, Cel ce eşti din Lumina cea cu trei străluciri, Care luminează lumea”. Iată că de-acum Îl porţi pe Hristos în tine. Ia aminte să-L păstrezi în tine şi să-L odihneşti cu toată râvna. Dacă Hristos este în tine, cine poate să-ţi stea împotrivă? Vei putea să lucrezi toate întru Domnul Care îţi dă puterea.

Cu acestea, încheiem învăţătura despre viaţa duhovnicească a creştinului care a căzut în păcat şi se întoarce la o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.

Concluzie

Aceasta este rânduiala transformării duhovniceşti! Este înfăţişată în aceste pagini în chipul unei lungi istorii pentru a fi cât mai lesne de observat momentele cruciale pe care le întâlneşte cel ce merge pe calea mântuirii, precum şi întrepătrunderea lucrărilor harului cu lucrările libertăţii omeneşti. Tot ceea ce s-a scris se petrece cu fiecare credincios în parte, dar măsura este hotărâtă de personalitatea şi împrejurările specifice fiecăruia. Unul poate trece prin toate aceste etape în doar câteva minute, timp în care el se deşteaptă prin har, se pocăieşte şi hotărăşte să-şi afierosească viaţa lui Dumnezeu.

Evenimentele vieţii duhovniceşti se succed foarte rapid, însă acest fel de prefacere lăuntrică este foarte rar; cele mai multe schimbări nu au loc deodată, ci treptat. Deşi transformările interioare în sine pot fi fulgerătoare, credinciosul ajunge la ele după o îndelungată nevoinţă. Iată motivul pentru care prefacerea duhovnicească a unora poate dura ani de zile, iar lucrurile în preajma cărora zăbovesc ei cel mai mult sunt acelea în care trebuie sâ-şi biruie iubirea de sine, adică să-şi dezrădăcineze patimile şi poftele, să se mărturisească şi altele. Trebuie să se întărească în noi starea lăuntrică a îndepărtării de tot păcatul şi a afierosirii vieţii noastre lui Dumnezeu. Din acest moment începe în noi viaţa cu adevărat creştinească şi aceasta pentru că omul îşi atinge scopul său -ascuns în Dumnezeu. Totul depinde de râvna cu care cineva îşi face lucrarea şi de convingerea că ceea ce urmează să facă este de o trebuinţă vitală; dacă are această convingere, atunci mai devreme sau mai târziu va acţiona; însă acum este cel mai bine. Începe să lucreze de îndată şi pune temelia, iar această punere a temeliei este cel mai important pas al prefacerii lăuntrice.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s