APOSTOL ÎN ZAIR

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”


Viaţa Cuviosului părintelui nostru Cosma Grigoriatul,                                   

scrisă de tatăl său, Dimitrie Aslanidis


Naşterea şi educaţia

Eu, Dimitrie Aslanides, autorul prezentei biografii, m-am căsătorit cu Despina Xenidou pe 29 iunie 1941, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, după războiul greco-italian. Am trăit în satul Theodosia, Kilkis. Câteva luni mai târziu, Despina a rămas însărcinată. În acelaşi timp, aparent fără nici un motiv, a început să sângereze pe nas şi pe gură, aceasta continuând până în ultima lună de sarcină. În timpul acestei luni, a avut şi ameţeli, de două-trei ori pe zi. Pe 16 august 1942, ea a dat naştere unui frumos băieţel, viitorul părinte Cosma. Toate necazurile luaseră sfârşit, iar suferinţele au fost date uitării.
Apoi a început să aibă grijă de copil. Tatăl meu, pe nume Ioan, ori de câte ori găsea timp pentru a se rupe de munca de la câmp, venea fugind să-l vadă pe copil şi să-l îmbrăţişeze. Nu voia să-l audă niciodată ţipând sau plângând.
Socrul meu era preot, iar înainte de trecerea primei luni ne-a îndemnat să botezăm copilul. Au sosit naşa, prietena şi ruda noastră, doamna Angela Papadopoulou, iar Taina a început. I-am spus naşei să-i dea copilului numele de Ioan, după tatăl meu, care a fost foarte bucuros să audă aceasta, spunând că l-am numit aşa tocmai ca el să aibă grijă de ei la bătrâneţe.
Ioan a crescut sub ocupaţia germană din Grecia. Hrana se găsea din greu prin pieţe, iar oamenii de la oraşe mureau de foame. Chiar şi la sate, ţăranii sufereau şi ei deoarece erau siliţi să-şi vândă pâinea pentru a-şi cumpăra alte lucruri necesare.
Hrană specială pentru copii nu se găsea, aşa cum există astăzi. Toată familia mânca aceeaşi mâncare. Îmi amintesc cum în primăvara anului 1942, când puneam cartofi, nu mai rămăsese nimic pentru consum. Aşa că am oprit vreo 3-4 kilograme, i-am pus într-un vas şi i-am spus soţiei să-i păstreze pentru copil. Din fericire, noi aveam oi şi vaci, aşa că puteam asigura copilului hrana necesară.
Încă de mic copil, Ioan părea foarte inteligent. Odată s-a întâmplat să pierdem capacul de la un ceainic al nostru, iar la puţin timp după aceea am fost împreună cu Ioan la casa socrului meu, preotul, pentru o treabă. Băiatul, care nu avea mai mult de un an şi jumătate, a găsit în locul în care se juca un capac asemănător, pe care mi l-a adus mie, făcând şi unele gesturi în acest sens. „Ia-l”, i-am spus. Iar el l-a vârât numaidecât în haine, iar când am ajuns acasă, l-a pus singur pe ceainic. Dar au mai fost şi alte cazuri care dovedeau cât de inteligent şi ager era la jocuri.
Am suferit cumplit sub ocupaţia germană până în octombrie 1944. De îndată ce  nemţii au plecat, ne-a fost dat să ne bucurăm doar pentru o scurtă perioadă, după care a început Războiul Civil. Între timp, în 1945 s-a născut cel de-al doilea fiu al meu, Alexandru. Apoi, de frica războiului, am părăsit satul, petrecându-mi cea mai mare parte a timpului în Kilkis sau în Tesalonic. De teama primejdiilor, copiii şi mama lor au rămas cu frică în sat. În ianuarie 1947, soţia mea, care era însărcinată cu al treilea copil, i-a pus pe ceilalţi doi pe un măgar şi au venit la Tesalonic, fugind de focul rebelilor. Au venit fără nici un fel de bunuri sau provizii, ci doar cu frica în sân, reuşind cu greu să ajungă.
Cu trei luni în urmă împrumutasem o baracă de la vărul meu, Constantin. Am împărţit-o în două folosind nişte împletituri, într-una din încăperi punând ceva unelte – am lucrat ca negustor de fier vechi  – iar în cealaltă un pat. Între timp, în iunie 1947 s-a născut al treilea copil, Stavroula. Din ianuarie până în august 1947 am locuit la prăvălie, după care într-o cameră construită din ciment, până în 1952. Când am fost daţi afară de acolo, am cumpărat un petic de pământ şi am construit o baracă, unde am locuit până în 1959. Apoi, cu harul lui Dumnezeu, ne-am construit propria casă, unde trăim până astăzi.

Studii

Ioan a intrat la şcoala primară din Stavropoulis în 1948. Când îşi termina orele, eu obişnuiam să-l pun să facă câte ceva prin prăvălie, iar când eram plecat, avea chiar el grijă de ea. A învăţat să vândă tot felul de lucruri şi să-şi confecţioneze el însuşi câteva obiecte, atâta cât îl ţineau puterile. Pe măsură ce creştea, făcea treburi tot mai grele, care se dovedeau folositoare în munca noastră şi, de aceea, adoptam adesea şi propunerile lui.
La şcoală şi-a atras repede dragostea profesorilor, datorită dispoziţiei sale de a împlini orice sarcină i se dădea. A învăţat să schimbe geamurile şcolii şi alte lucruri utile. Era bun la lecţii, fără a se distinge în mod deosebit. Avea o inteligenţă mai degrabă practică decât academică. Era un copil vesel, însă fără a crea neplăceri. Îi făcea plăcere să adune zarzavaturi pentru iepurii pe care-i ţineam în grădină. Atunci când nu avea de lucru, se ducea să se plimbe cu sora lui într-un mic căruţ pe care-l avea.
Într-o zi a fost neascultător şi, deoarece ştia că sunt sever şi obişnuiesc să le dau bătaie, i-a fost teamă să vină acasă seara, dormind în prăvălie pe o bancă. Când am venit dimineaţa acolo, totul strălucea de curăţenie. Astfel a reuşit să mă liniştească şi să scape de pedeapsă. Ioan cunoştea piaţa din Tesalonic încă de când avea zece ani. El făcea cumpărăturile care erau mai uşoare.  Dacă erau mai grele, mergând până la 70 de kg, le punea pe bicicletă, lua un cărucior cu trei roţi, iar câteodată chiar un cal şi o căruţă şi le aducea acasă. El reuşea astfel să-mi uşureze mult povara.
Era foarte îndrăzneţ. În 1952, când am construit baraca din tablă ondulată pe dinafară şi din cărămizi în interior, un şarpe venea adesea acolo să bea apă, fiindcă atunci era totul numai câmpie. Într-o zi, Ioan a văzut şarpele intrând într-o gaură. Eu eram plecat la prăvălie. Fără nici o frică, a apucat o sapă, a săpat mai adânc în groapă, a găsit şarpele şi l-a omorât. Avea un metru şi jumătate lungime.

Viaţa în Biserică

Încă de când era copil, nu lipsea niciodată de la biserică. Orele de catehism erau mâncarea şi băutura sa. Şi orice învăţa, venea la mine să-mi spună, ca să fiu şi eu fericit. În 1954 a părăsit şcoala primară şi s-a înscris la Şcoala Medie de Catehism, la „Farul”, ce ţinea de Frăţia „Zoë”. În fiecare duminică dimineaţă se scula din pat înaintea mea şi se ducea la biserică în oraş. După aceasta, participa la lecţiile de catehism şi, atunci când se întorcea la ora douăsprezece şi jumătate, era plin de bucurie şi vioiciune.
La vârsta de 14 ani s-a înscris la Şcoala de Catehism a Uniunii Creştine a Tinerilor Greci (UCT). Acolo a întâlnit tineri de treabă. S-a împrietenit cu Haralambos Kalaïtzidis, căruia, mai târziu, el urma să-i devină cel mai bun prieten şi pe al cărui prim copil, Vasiliki, l-a botezat, dar şi cu Demos Tsifoutidis, în prezent stareţul Mănăstirii Kostamonitou din Sfântul Munte, cu numele de Agathon. De asemenea, a ajuns să-l cunoască, devenindu-i apropiat răposatului stareţ al Mănăstirii Xiropotamou, părintele Efrem, de fericită pomenire. Un alt prieten a fost Apostolos Stefiadis, din Neapolis, în prezent profesor de matematică, şi mulţi alţii.
Pe lângă lecţiile de catehism, ei se adunau în serile de sărbători pe acoperişul casei noastre sau al altcuiva, unde se citea din Sfintele Scripturi sau din alte cărţi creştineşti. Jucau de asemenea şi jocuri pe care le învăţaseră la Catehism şi în tabără. Pentru răposatul nostru preot-paroh, părintele Apostolos, ei erau mâna lui dreaptă, ajutându-l la slujbele şi la treburile bisericii.

Şcoala tehnică şi alte îndeletniciri

Când Ioan a părăsit şcoala primară, am vrut să-l trimit la şcoala medie, dar răposatul preot al parohiei noastre, părintele Michalis, a sugerat să-l trimitem să înveţe o meserie, căci astfel putea scoate mai mulţi bani decât oamenii cu o educaţie mai bună. Am fost de acord cu propunerea lui şi     l-am trimis alături de un vecin al nostru să lucreze la magaziile de cereale.
Totuşi, curând m-am răzgândit şi l-am trimis în schimb la un electrician, ca să se poată duce la o şcoală tehnică. Acolo a lucrat puţin timp, a primit un certificat şi s-a dus apoi cu mama lui să se înscrie la şcoala „Euclid”. Era o şcoală privată, deoarece în acea vreme nu existau şcoli de stat. Ca muncitor electrician, muncea foarte mult, cărând grămezi de echipamente electrice până în strada Sfântul Dimitrie, ajungând aproape de Acropole. Încercam să-l mângâi spunându-i că vor veni şi zile bune. Alţi copii îl ocărau, dar şi-a păstrat răbdarea un an de zile.
A găsit apoi o altă persoană cumsecade, pe Loupinis, care acum nu mai trăieşte, pentru care lucra aproape o zi întreagă, după care seara se ducea la şcoală. Se întorcea acasă cu bicicleta pe la orele 11-12 seara. După aceea obişnuia să mănânce, să citească, să scrie şi în cele din urmă să se culce. A doua zi de dimineaţă, nici nu apucam bine să-l vedem, că el era gata de plecare.
În 1960 a terminat Şcoala inferioară de Mecanică Electrică, unde a primit şi diplomă. A încercat apoi să intre la Şcoala de Maiştri Electricieni, continuând să frecventeze seralul la „Euclid” pentru încă trei ani. Acela a fost şi momentul în care a luat hotărârea să rămână necăsătorit. Mi-a spus aceasta patru ani mai târziu. S-a întors într-o permisie de la Marină, unde-şi exercita serviciul militar, spunându-mi. „Tată, spune-i mamei să nu stârnească fetele de prin jur cum că vrea să mă însoare. Am de gând să rămân necăsătorit şi să slujesc în Misiunea din afară”.
Primele contacte cu Misiunea Externă au avut loc la tabăra Sfântul Sila, în Kavala. I-am scris răposatului misionar, părintele Hrisostom Papasarandopoulos, care în acea vreme se afla prin Kenya şi Uganda, Africa. După aceea am continuat să fiu la curent cu evenimentele prin buletinele misionare, iar mai târziu printr-un periodic numit Pe cale.
Din pricină că afacerea şefului său mergea în pierdere, Ioan şi-a găsit o slujbă temporară la compania de electricitate, lucrând cu fire aeriene. Era destul de periculos; el se expunea stihiilor naturii atât vara cât şi iarna, dar cu toate acestea îşi îndeplinea cu plăcere primejdioasa lui muncă. Doi ani mai târziu a fost angajat permanent, dar a demisionat curând după aceea. L-a întrebat: „De ce ţi-ai dat demisia, acum că ai fost angajat permanent?” A răspuns: „Deoarece ar fi necinstit să păstrez postul. Ar împiedica pe altcineva să-şi câştige pâinea, iar eu sunt hotărât pentru o slujbă mai înaltă”.

Serviciul militar

În 1963 a terminat şcoala „Euclid”, după care s-a înscris la o şcoală serală privată din Tesalonic. Dar, în scurt timp, a trebuit să plece pentru a-şi îndeplini până la capăt serviciul militar, fără a mai face studii. În septembrie 1964 s-a întors pentru o scurtă permisie, a urmat puţin anul de practică şi a trecut clasa, fără a frecventa vreun curs. Pentru anul al doilea s-a înscris la o şcoală serală de stat din Pireu, aflată în apropierea bazei navale unde el era repartizat. Astfel că a reuşit să fie atât marinar cât şi elev. După Marină a reuşit să-şi termine liceul, deoarece frecventa cursurile în timp ce locuia ca elev intern la Frăţia Crucii.
Pentru a-şi îndeplini serviciul militar, el a fost mai întâi trimis la baza navală din Pireu. Instrucţia şi-a făcut-o acolo, iar apoi a fost repartizat pe vasul anti-torpilă Sfendoni [Funia] ca subofiţer, clasa a doua. A lucrat pe vas din februarie 1964 până în decembrie acelaşi an. Restul termenului şi l-a petrecut pe uscat, la staţia terestră de la Skaramanga. A fost liberat în martie 1966, după ce servise timp de 30 de luni.
Din credinţă şi dragoste pentru Hristos, îndrăznea să-i mustre pe ofiţerii care huleau, cerând să fie pedepsiţi, în vreme ce, dacă îi auzea cumva pe marinari că ziceau hule, îi pedepsea el însuşi.

Frăţia Sfânta Cruce şi alte studii

Înainte să plece spre serviciul militar, auzise multe lucruri despre arhimandritul Augustin Kamtiotis, de predicile şi nevoinţele sale. Când l-a ascultat întâia oară, a fost aşa de mulţumit încât de atunci încolo nu l-a părăsit niciodată.
Într-una din permisiile primite de la Marină, numai mie mi-a descoperit această taină. Ca unul care ştiam că încă din 1965 se hotărâse să devină preot, ce drept aveam eu ca să stau în calea viitorului său? Când şi-a dat seama de dorinţa inimii mele, aceea ca el să devină preot, a zis: „Deocamdată nu sunt pregătit. Voi sta câţiva ani cu părintele Augustin, pentru a mă întări duhovniceşte, fiindcă el, din câţi mi-a fost dat să cunosc, este cel mai bun în chestiuni duhovniceşti, şi apoi vom mai vedea. Acum spune-i mamei, ca să nu plângă atunci când vă voi părăsi după terminarea Marinei”. Şi într-adevăr, soţia mea a fost de acord, după care le-a spus celorlalţi copii următoarele: „Dacă veţi reuşi cu toţii să deveniţi monahi şi monahii, eu voi fi foarte fericită”.
După marină, a venit acasă pentru câteva zile, a rezolvat nişte treburi, şi-a luat rămas bun şi s-a întors la Atena, trecând şi pe la părintele Augustin. Ioan s-a folosit foarte mult din prietenia cu alţi fii duhovniceşti ai părintelui Augustin, dintre care mulţi sunt astăzi clerici. El era unul din favoriţii lui Nikolaos Sotiropoulos, teolog.
Până în 1970, când şi-a terminat liceul, obişnuia să vină şi să ne viziteze în Tesalonic, dar numai în pauze sau perioadele de vacanţă, în timp ce, mai târziu, a fost în permanenţă liber. La început avea de lucru la subsolul casei Frăţiei, împreună cu echipa de întreţinere; după aceea a lucrat cu spor la tipografie ca administrator de tipografie. Când cei responsabili pentru Frăţie au văzut ce calităţi are, l-au însărcinat cu administraţia clădirii.
În 1967 părintele Augustin a devenit Mitropolit al Florinei. Ioan a început să meargă periodic la Florina pentru a-şi oferi preţioasele sale sfaturi şi servicii tehnice pentru construcţia de biserici, instituţii, aşezăminte pentru ţigani şi o mulţime de cruci. A închegat o echipă de tehnicieni experimentaţi şi, împreună cu tinerii din casa Frăţiei, pe care i-a luat ca voluntari, mergea prin tot felul de locuri realizând diferite lucrări pentru Mitropolie.
Una din cele mai mari sarcini era aşezământul pentru ţigani, azilul de bătrâni, casa Frăţiei şi trei cruci mari. Dintre acestea, una a fost construită în satul Sitaria, în biserica Sfântul Cosma, alta pe lacul Prespei Mici, iar a treia pe Dealul 802, aproape de oraşul Florina.
Ultima din acestea avea 32 de metri înălţime şi 14 lăţime. Ioan mi-a spus mai târziu că a fost nevoie de multă muncă pentru a o construi. De fapt, armata şi-a pus la dispoziţie măgarii pentru a căra materialele de construcţie. Când constructorii au ajuns la intersecţie cu armoariile orizontale, şi-au ridicat mâinile a disperare, spunându-i lui Ioan că le era cu neputinţă să fixeze plăcile pe suportul vertical. Şi dacă ne gândim că fiecare armoar avea 7 metri lungime, le vom da dreptate. Cu toate acestea, Ioan nu se descurajase, nevrând să renunţe la treabă cu nici un chip. S-a apucat să le fixeze el însuşi. Cu o mână le-a ridicat în sus şi cu cealaltă a bătut în cuie scândurile, la o înălţime de 28 de metri. Când a auzit Mitropolitul, s-a minunat cu totul, venindu-i greu să creadă aşa ceva.
Din acel moment, braţul său drept a început să-l doară. De fapt, avusese dureri încă din 1967, şi nu a încetat niciodată să lucreze, evitând doar lucrul cu utilaje de mare tonaj.
În jurnalul său personal el notează: „Am vorbit timp de o oră cu cinci doctori, rezultatul fiind că braţul meu nu va evolua spre mai bine şi, după părerea lor, va rămâne paralizat. Întreaga problemă a început în subsoluri, în Dioceza Florinei, în timp ce tăiam benzi de metal rotunde. Nu cred că e urmare a păcatului, deoarece mi s-a întâmplat datorită unui zel excesiv pentru Misiune, iar Dumnezeu mi-e martor”.
Printre documentele lui private am găsit un plic plin cu radiografii ale braţului. Mi-a spus că la Crucea Roşie şi la Clinica Bunavestire doctorii îi recomandaseră amputarea, deoarece altfel îi va fi o povară pentru tot restul vieţii. Dar Dumnezeu le-a înşelat aşteptările.
Pe lângă Dioceza Florinei, el a mai lucrat împreună cu echipa şi în Paros, la o clădire din locul natal al părintelui Augustin, care era folosită ca bibliotecă. Ori de câte ori avea timp, se ducea la mănăstirea din Longobarda, adăpându-se din râurile învăţăturilor duhovniceşti ale marelui duhovnic şi stareţ, părintele Filotei Zervakos.
Era mai tot timpul în Atena, lucrând şi pardosind cu scânduri la Frăţia Crucii; aici a învăţat şi alte meserii. A frecventat un an de zile Crucea Roşie pentru a învăţa să îngrijească bolnavii, ca astfel să-şi poată folosi mai târziu cunoştinţele în Misiunea Externă.
În acelaşi timp, frecventa lecţiile despre Misiunea Externă de la Apostoliki Diakonia, ţinute de profesorul Ilie Voulgarakis şi episcopul de Androusa, Anastasios Yannoulatos. De asemenea, participa şi la lecţiile de catehism de la Arhidioceza Atenei, unde a şi lucrat timp de 12 ani ca dascăl în diverse parohii.
Unul din elevii săi, Apostolos Diaremes, l-a urmat în Misiunea Externă. Părintele Cosma l-a dus întâi la Mănăstirea Grigoriu, unde mai târziu avea să se facă monah. Tânărul a fost tuns în monahism cu numele de Chiril, iar apoi a fost luat în Misiune de părintele Cosma. Astăzi, părintele Chiril lucrează neostenit, mergând pe urmele învăţătorului şi Bătrânului său.
Ioan a mers atât de departe încât a devenit un înotător de frunte, primind un certificat special. Iubea foarte mult marea, drept care şi-a procurat tot echipamentul necesar salvării. Când a plecat la mănăstire, a lăsat totul acasă, dar mai târziu, în Misiune, a avut nevoie de materiale. A sărit în apă, scufundându-se în jur de douăzeci de metri, de unde a scos un copil care se înecase şi pe care l-a aşezat la capătul lacului artificial de la Kolwezi.
Nu s-a dat înapoi nici de la a-şi oferi sângele pentru cei în nevoie. Avea o grupă de sânge foarte rară, dar când auzea sau citea în vreo publicaţie că este nevoie de sânge de acest tip, pleca în grabă să-l doneze. Mi-a spus odată că auzise la radio, după miezul nopţii, că era nevoie de grupa lui de sânge, necesar pentru salvarea unui pacient. A plecat repede şi a donat sânge.
După 10 ani petrecuţi cu părintele Augustin şi-a amintit din nou de Misiunea Externă, vrând să ia lecţii cu alte subiecte, ca să fie astfel mai bine pregătit pentru întâmpinarea nevoilor şi greutăţilor ce-i puteau sta în cale. A trecut cu succes examenele de admitere la medicină, deoarece voia să ajute misiunea externă ca doctor. În acelaşi timp a mai luat şi examenele pentru Seminarul Teologic Rizareio cu note foarte bune. N-a reuşit să intre la Facultatea de Medicină, dar a trecut de examenele de admitere la Seminarul Teologic. L-a părăsit apoi pe părintele Augustin, studiind un an întreg, fără pauze.
În 1975 şi-a început cel de-al doilea an de studii. Din fire era un om foarte activ şi puternic, apărător al vederilor sale în materie de lucruri şi rânduieli duhovniceşti.  Îmi spunea că se certa adesea pe diferite subiecte cu profesorii săi. El a format prin intermediul şcolii un cerc de studenţi împreună cu care citea cărţi de-suflet-folositoare şi pe care-i ajuta în sporirea duhovnicească, ca unul care era mai mare şi avea mai multă experienţă în multe domenii.
După ce şi-a finalizat acolo studiile, i-am sugerat să se ducă la Facultatea de Teologie, dar mi-a spus că nu este necesar, deoarece profesorii de la Academia Rizareio fuseseră efectiv de nivelul celor universitari. Oricum, îi venise vremea să lucreze pentru Misiunea Externă. Astfel că aceasta a fost ultima etapă a educaţiei lui formale – Seminarul Teologic Rizareio. Cu totul, el a studiat 24 de ani, şi anume:
6 la şcoala publică
7 la cursurile serale
4 la Şcoala inferioară de tehnicieni – electricieni
3 la Şcoala de Maiştri
2 la Seminarul Teologic
1 la Şcoala de infirmieri a Crucii Roşii şi
1 la Şcoala de Catehism din cadrul Asociaţiei Apostoliki Diakonia.
Toată această învăţătură şi experienţă practică au fost de mare ajutor pentru întemeierea bazei misionare, precum şi pentru începutul lucrării duhovniceşti şi misionare din oraşul Kolwezi, Zair.

Prima perioadă a misiunii

Aşa cum am spus, după primul an de studii la Seminarul Teologic Rizareio, a plecat în Africa pentru un an. A luat această hotărâre după ce l-a întâlnit în Atena pe misionarul Amfilohie Tsoukos, care i-a spus despre marile nevoi ale misiunii. El ne-a telefonat să ne spună că va pleca cu părintele Amfilohie. A venit la Tesalonic, şi-a făcut bagajele şi s-a întors la Atena pentru plecare.
În iulie 1975 Ioan a ajuns în Kolwezi, Zair. Acolo a fost şi locul începerii luptelor sale. Părintele Amfilohie l-a însărcinat cu construcţia bisericilor în sate şi oraşe pe o rază de 700 de kilometri. Cu entuziasm, cu dinamism şi îndrăzneală – însuşire definitorie, s-a apucat imediat de lucru, trecând peste faptul că nu ştia limba swahili, pe care acum o auzea pentru prima dată.
A stabilit echipe de lucru şi a început lucrul la construirea bisericilor. Echipele lucrau pe rând. Cu alte cuvinte, una din ele lucra la zidărie, apoi veneau tencuitorii, alţii puneau uşile şi ferestrele, alţii văruiau şi aşa mai departe. Înainte de terminarea unei biserici, deja se începea construcţia alteia. Trebuia să termine ceea ce părintele Amfilohie îi ceruse să facă.
Veştile primite de la monahiile Anastasia şi Zoë şi în special de la părintele Amfilohie au fost foarte plăcute şi încurajatoare. Ioan era de  neîntrecut şi neobosit în munca sa, dispreţuind toate primejdiile vieţii.
Toată această muncă de zidire a bisericilor cerea o mulţime de bani. Monahiile Misiunii scriau scrisori peste tot pentru ajutor. Şi, într-adevăr, banii veneau, iar munca de zidire a bisericilor a continuat. În 15 luni Ioan a zidit 9 biserici. Dintre ele, 8 se aflau în regiunea Samba şi una în Katanga, în zona misionară a arhimandritului Hariton Pnevmatikakis.
La un moment dat, domnul Simos, preşedintele Asociaţiei Misionare din Patras „Întâiul-Chemat” a venit acolo într-o vizită. La întoarcere ne-a spus că Ioan obişnuia să se întindă în pat şi să se odihnească cu pantofii în picioare. Nu voia să petreacă nici un pic de timp pentru el însuşi.
Între timp, în Kolwezi, Mitropolitul Africii Centrale, răposatul Nicodemos Galatsiatos, era atât de mulţumit de el încât i-a oferit medalia de aur a Patriarhiei de Alexandria.
Deoarece nu se îngrijea prea mult de sine, ca unul ce avea o constituţie robustă, a făcut insolaţie. A suferit tot restul vieţii de dureri de cap şi ameţeli. În ciuda muncii istovitoare şi a multor griji, nu a întrerupt legătura cu noi, continuând să ne scrie. Credea că se vor găsi şi alţii care să meargă pe urmele sale. Îi scriau mulţi tineri care-i spuneau că se gândesc la Misiune, dar, cu toate acestea, mai târziu s-au căsătorit. Alţii au fost hirotoniţi preoţi în Grecia şi, o dată ce au reuşit să ocupe un loc într-o parohie, aşezându-se bine, şi-au uitat promisiunile. Dar alţi oameni, în care nu-şi pusese nici o nădejde, s-au dus şi l-au ajutat, şi la fel se întâmplă şi astăzi.

Întoarcere în Grecia

În septembrie 1976 s-a întors din Zair şi şi-a continuat studiile din anul doi de la Seminarul Teologic Rizareio. În anul ce a urmat şi-a luat diploma şi a plecat cu părintele Nicodim Bilalis la Sfântul Munte. Părintele Nicodim colectase nişte bani pentru reconstrucţia bisericii Sfântul Nicodim Aghioritul, aproape de chilia în care Sfântul a trăit şi a adormit în Domnul. A văzut în Ioan persoana potrivită pentru a începe reconstrucţia, drept care i-a dat lui această sarcină. Şi, într-adevăr, prin dinamismul său caracteristic, a reuşit să înalţe scheletul bisericii în trei luni, în vara lui 1977. A necesitat multă muncă, deoarece terenul era accidentat şi în pantă.
În acest timp, Ioan a avut ocazia să cerceteze şi părinţi athoniţi îmbunătăţiţi. Printre ei se afla şi părintele Paisie, care atunci locuia pe pământul Mănăstirii Stavronikita, la Kapsala. El a propus ca Ioan să fie tuns monah la Sfânta Mănăstire Grigoriu pe care, până atunci, nu o cunoscuse şi nici nu avusese vreun contact cu ea, astfel încât el să fie hirotonit şi să se întoarcă în Misiune ca ieromonah, cu binecuvântarea mănăstirii sale.
Ioan mi-a povestit despre prima întâlnire cu părintele Paisie. După ce se recomandase, Bătrânul l-a trimis cu un urcior să aducă nişte apă de la un izvor aflat la o anumită depărtare de chilie. Ioan a luat urciorul şi a pornit bucuros. A găsit robinetul din care apa curgea într-un jgheab frumos şi, după ce a aşteptat răbdător, s-a întors înapoi. Bătrânul a luat urciorul şi l-a golit în faţa lui într-un rezervor din chilie. El voise să pună la încercare răbdarea şi ascultarea lui Ioan. După aceasta au vorbit mai multă vreme, iar Ioan s-a folosit mult de dumnezeieştile sfaturi ale Bătrânului.
Altă dată, mi-a povestit el odată, înainte să se ducă la Mănăstirea Grigoriu, l-a vizitat din nou pe părintele Paisie. A plouat atât de mult pe cale încât s-a udat leoarcă. În timp ce se apropia de poarta din faţa chiliei Bătrânului, l-a găsit pe acesta îmbrăcat în nişte haine vechi, aşteptându-l pe vizitator. Ioan rămase înmărmurit, neînţelegând cum de ştia Bătrânul că va veni cineva la chilia lui. Au intrat înăuntru. Bătrânul voia să-i dea de schimb o altă pereche de pantaloni, dar avea numai una! Aşa că  i-a aprins soba. Ioan s-a încălzit şi s-a uscat. Au vorbit foarte mult timp, iar Ioan şi-a dat seama ce mare dar de la Dumnezeu este să iei sfatul unuia dintre Bătrânii luminaţi ai pustiei.

La sfânta mănăstire Grigoriu

În acel timp, părintele Nicodim Bilalis locuia la Nea Skiti, ce aparţinea de Mănăstirea Sfântul Pavel. Ioan i-a făcut o vizită. Voia să-l vadă şi pe părintele duhovnic al schitului, părintele Spiridon Xenon, care trăia la schit alături de alţi patru monahi. Părintele Spiridon i-a făcut cunoştinţă lui Ioan cu Stareţul Mănăstirii Grigoriu, părintele Gheorghe, ca unui viitor monah.
Astfel că, într-o dimineaţă de octombrie a anului 1977, s-au dus împreună la mănăstire. Din motive lesne de înţeles, regulile mănăstirii şi ale Sfântului Munte nu conţin nici o dispoziţie referitoare la expediţiile misionare ale monahilor mai noi. În cazul lui Ioan, Stareţul a acţionat din iconomie, ascultând atât de părintele Spiridon cât şi de preacucernicul Bătrân Paisie, care de asemenea a propus ca Ioan să fie tuns la Grigoriu înainte de a pleca apoi în Misiune. Părinţii mănăstirii au fost de acord cu Stareţul, părintele Gheorghe.
Cu acordul mănăstirii, Ioan s-a întors din nou în lume pentru o scurtă perioadă de timp. Şi-a pus în ordine situaţia socială şi obligaţiile. S-a dus să-l vadă pe părintele său duhovnic, părintele Fotie Stamapoulos, ca şi pe fostul episcop al Tesalonicului, Leonida Paraskevopoulos, pe mitropolitul Florinei, Augustin Kantiotis şi pe alţi bine-cunoscuţi clerici şi prieteni.
De fapt, ne-am dus împreună să-l vizităm pe mitropolitul Florinei. Când Ioan i-a spus ce avea pe suflet, mitropolitul Augustin a ridicat anumite obiecţii. Nu l-a lăsat să plece, zicându-i: „Te vreau cu mine. Am o mare sarcină în faţa mea şi am nevoie de oameni care să mă ajute”. „Am luat această hotărâre încă din anii 1960 – răspunse Ioan – şi trebuie să merg cu ea până la capăt”. Când discuţia a luat sfârşit, Mitropolitul Augustin s-a întors către mine şi a zis: „Îl vreau pe Ioan alături de mine, căci aripile mele sunt destul de mari pentru a-l acoperi”.
A plecat la mănăstire în martie 1978. Noul său Bătrân, părintele Gheorghe, l-a sfătuit să nu se îngrijească prea mult de lucrul mâinilor, ca să aibă timp pentru îndatoririle lui duhovniceşti şi pentru a învăţa rânduiala ascultărilor de la mănăstire. De la ieromonahi a învăţat îndatoririle preoţeşti, din Tipic – rânduiala slujbelor şi aşa mai departe. El voia să aplice regula monahală athonită în lucrarea Misiunii şi să-i înveţe pe africani rugăciunea inimii fie din cărţi, fie din puţina experienţă dobândită din şederea de opt luni  la mănăstirea sa de metanie.
În iunie a fost tuns ca monah, luând numele Sfântului Cosma Etolul. Bătrânul său, părintele Gheorghe, ne-a spus mai târziu că hotărâse iniţial să-i dea numele de „Metodie”, în cinstea Sfântului Metodie din Tesalonic, Luminătorul slavilor, dar nu a reuşit să găsească Troparul acestui Sfânt din Ceaslov. Şi pentru că momentul tunderii se apropia, Bătrânul, prin îndemn dumnezeiesc, l-a numit Cosma, pentru a-l cinsti pe marele misionar al Greciei din vremea robiei turceşti. Ioan, sau părintele Cosma de acum, i-a spus Bătrânului că lumina dumnezeiască a fost aceea care l-a făcut să-i dea acel nume deosebit, deoarece el l-a avut din totdeauna pe Sfântul Cosma ca şi protector al vieţii sale,  a cărui icoană o avea deasupra pernei, după cum i-a şi arătat mai târziu.
După aceea ne-a scris o scrisoare despre tunderea sa, iar noi i-am dorit toate cele bune. Ne-a spus şi despre marele eveniment al hirotoniei, care urma să aibă loc pe 15 august (stil vechi) 1978. I-a scris de asemenea şi părintelui Fotie, care era în Atena pentru a obţine de la el consimţământul duhovnicesc, pe care i l-a şi trimis, dar, din păcate, nu a putut fi prezent personal din pricina vârstei înaintate.
Noi, cei din Tesalonic, am umplut un autobuz întreg şi am sosit la Uranopolis în ajunul Praznicului Adormirii Maicii Domnului. Alţii sosiseră de pe tot cuprinsul Greciei, din Atena şi Patras cu deosebire. Eram aproape o sută de oameni cu toţii, călătorind până la mănăstire cu un vapor ce  fusese închiriat. Era pentru prima dată când părinţii de la mănăstire văzuseră atât de mulţi oameni veniţi pentru hirotonia unuia dintre fraţii lor.
Hirotonia întru diacon a avut loc în cadrul Dumnezeieştii Liturghii de la Praznic, care a căzut într-o sâmbătă, iar a doua zi a fost hirotonit preot. Stareţul, părintele Gheorghe, a ţinut un cuvânt la trapeză referitor la viaţa şi misiunea părintelui Cosma, mulţumind în numele acestuia tuturor celor care au împărtăşit bucuria hirotoniei sale. După aceasta a vorbit episcopul de Rodostolos, care a şi condus hirotonia întru diacon, iar după el episcopul de Androusa, care a descris hotărârea părintelui Cosma ca o mare şi slăvită lucrare a lui Dumnezeu.
În acord cu Tipicul Bisericii noastre, părintele Cosma a stat în mănăstire vreme de 40 de zile, pentru a săvârşi 40 de liturghii. Apoi a părăsit Athosul şi şi-a făcut actele de plecare, trecând şi prin Atena.
După aceea a revenit pentru câteva zile la mănăstirea sa de metanie. Spuse că înainte să plece, Bătrânul său i-a citit o rugăciune specială, exprimându-şi nădejdea că Dumnezeu îi va spori lucrarea. Toţi părinţii de la mănăstire, după treapta fiecăruia, şi-au luat atunci rămas bun de la el, unii dintre ei neputându-şi opri lacrimile. La noi acasă a mai stat doar două zile, iar apoi, luându-şi lucrurile, s-a dus la Atena pentru marea călătorie.

A doua perioadă misionară

Când a ajuns în Zair pentru prima dată şi a văzut, în Kanaga, că părintele Hariton Pnevmatikakis şi sora Olga erau bătrâni şi singuri, s-a gândit că ar fi bine să plece şi să fie alături cu ei. Cu toate acestea, s-a întâlnit în Atena cu mitropolitul Africii Centrale, Timotei, de la care a primit alte instrucţiuni. Preasfinţia Sa i-a propus să meargă la Centrul Misionar din Kolwezi, deoarece părintele Amfilohie plecase în Grecia, iar ei aveau nevoie de un preot. Dar părintele Cosma a preferat să înceapă din Kanaga. A fost primit cu mare bucurie de părintele Hariton şi sora Olga.
Şi-a dat seama că nu-şi va putea pune în practică prea curând programul pe care-l elaborase în timpul primei perioade a misiunii. A aflat că protestanţii şi romano-catolicii îşi aduseseră misionarii lor în urmă cu o sută de ani, dar şi el voia să-i ajute pe africani atât material, cât şi spiritual. Planul său era să găsească o fermă unde să poată cultiva pământul şi să crească animale, fiindcă nevoile materiale trebuie neapărat rezolvate alături de cele spirituale. Aşa că, într-o lună de zile, părintele Cosma a plecat spre Kolwezi, cu ascultare de la episcopul său, căci aceea era voia lui Dumnezeu. Kanaga e situată la 1500 de kilometri depărtare de Kolwezi. A luat trenul şi a sosit la destinaţie şapte zile mai târziu, din cauză că trenurile nu erau rapide, mergând cu viteza unor căruţe. La Kolwezi a găsit două surori, Anastasia Pexou şi Zoё Mihalaki, care au fost foarte bucuroase să-l vadă.  Îndeosebi episcopul a fost mulţumit când a primit o scrisoare din Kolwezi de la părintele Cosma.
A început să-şi pună planul în aplicare încă din primele zile. Voia să construiască o casă misionară care să formeze primul nucleu de educare şi îndrumare duhovnicească a copiilor. Alături de clădirea Misiunii, a construit camere pentru copii. A construit de asemenea şi un grajd pentru animale, aducând câteva capre şi găini.
Din pricina plecării din Kinshasa spre Grecia a părintelui Dionisie Beka, care lucrase pentru Misiune, părintele Cosma s-a dus acolo pentru două luni, urmând instrucţiunile episcopului. A luat cu sine şi un tânăr african care ştia franceză şi care era capabil să facă  multe treburi pentru el. Cel mai important lucru a fost acela că a putut să ceară drepturile de proprietate asupra unei bucăţi de pământ pe care autorităţile au cedat-o unei biserici ortodoxe, dar pe care erau nerăbdători s-o ia înapoi. S-a dus să se întâlnească cu miniştri şi alţi oficiali de stat, reuşind să obţină drepturile şi recunoaşterea lor oficială.
A reuşit de asemenea să găsească căi de obţinere a unor tractoare şi maşini, scutite de impozit. A primit ajutor din Grecia de la prietenul său, Mihail Hagiioannou  şi din partea Frăţiei Misiunilor Externe din Tesalonic, care în 1978 i-au trimis 1.000.000 de drahme pentru a cumpăra o maşină.
Când s-a întors din Kinshasa, caprele şi găinile erau de negăsit. Le furaseră hoţii noaptea, deschizând întâi uşa exterioară de la internatul copiilor. Acesta a fost motivul care l-a făcut pe părintele Cosma să ia o serie de măsuri. A blocat zidul curţii, a adus câini şi a pus un paznic la uşă să păzească zi şi noapte. De atunci încolo, la clădirea Misiunii nu au mai avut loc furturi aşa de grave.
Aria geografică acoperită de Misiunea Kolwezi se întinde pe o suprafaţă de 70 de kilometri către Zambia, 350 către Angola, 300 de kilometri de oraşul Lubumbashi şi 700 de kilometri către Nord. În timpul ploilor, drumurile deveneau impracticabile. Din acest motiv voia părintele Cosma noi vehicule: ca să se poată mişca cu ele prin jur fără a le strica sau a le împotmoli în noroi la jumătatea drumului.
În vremea când dădeam o mână de ajutor la Centrul misionar, aveam două camioane vechi, care se stricau la fiecare cursă de două sau trei ori. Dar părintele Cosma lua întotdeauna cu el toate sculele şi piesele de schimb necesare şi le repara.
Odată am fost împreună într-un sat numit Moshima, aflat pe drumul spre Zambia.  Mergând noi către seară prin pădure, am dat peste un camion foarte mare ce aparţinea firmei G.K.M.Co., încărcat cu femei şi copii ce se îndreptau spre Kolwezi. Era împotmolit acolo de două zile. Ca de obicei, părintele Cosma s-a oprit pentru a ajuta.     I-am spus că trebuie să ne continuăm drumul deoarece se lăsa seară şi nu ştiam ce ni se mai putea întâmpla atunci în pădure. Nu a luat în considerare ceea ce spuneam. Luându-şi sculele pentru reparat, s-a întins sub camion şi a descoperit imediat problema: ţevile prin care curgea benzina erau blocate. De îndată ce le curăţase, a strigat la şofer: „Dă-i drumul!” Şi duşi au fost, mai fericiţi ca niciodată şi bătând din palme. Părintele Cosma nu se gândea la vreun eventual pericol pentru viaţa sa, obişnuind să-mi spună: „Dumnezeu m-a făcut misionar în această regiune. Oriunde mă duc, ajut pe oricine aflu în cale care are nevoie de mine”.

Educaţia duhovnicească a africanilor

Spre deosebire de neobositele sale eforturi de a crea condiţiile preliminare necesare pentru întreţinerea membrilor centrului – copiii, alături de o mulţime de creştini, părintele Cosma a pus mare accent şi pe partea duhovnicească a lucrurilor. El a început cu predarea unor lecţii de catehism pentru creştinii ortodocşi, pe grupe sau echipe. Lecţiile erau diferite pentru bărbaţi, femei, fete sau băieţi. Pentru ortodocşii din Kolwezi, el a pus lucrurile în rânduială.
Dar ce se întâmpla cu ortodocşii din celelalte oraşe şi sate aflate la mare depărtare? Trebuia să aibă grijă să le viziteze şi pe ele. A făcut rost de o maşină puternică, un fel de Land Rover, cu care a mers prin satele din jur, luându-şi cu el cortul şi ceva provizii. Îi aduna laolaltă pe oamenii din sate şi le vorbea ore întregi. Folosind bateria de la maşină, el proiecta imagini din Sfântul Munte, Ţara Sfântă, aspecte din viaţa religioasă a oamenilor din Grecia până târziu în noapte. Atunci ei aprindeau focuri pentru a vedea şi a se încălzi. Îi pregătea pentru Dumnezeiasca Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, iar dimineaţa săvârşea Liturghia în adăposturi făcute din ierburi şi noroi. Apoi le împărţea haine, medicamente şi, uneori, alimente.
Pe cei ce se arătau dispuşi să îmbrăţişeze Ortodoxia îi convingea să lepede uneltele vrăjitoreşti şi să creadă numai în Adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Alegea din fiecare sat câte doi oameni, dintre cei mai buni care-i găsea, şi-i păstra pentru două sau trei luni la Centrul Misionar pentru instruire. După aceea îi trimitea înapoi în satele lor, iar mai târziu, deoarece uitau foarte uşor, îi trimitea la Baza Misiunii pentru a-şi consolida ceea ce el îi învăţase.
Adesea era nevoit să stea în adăposturile lor, dar nu reuşea niciodată să doarmă din pricina mirosului, viermilor, insectelor, şoarecilor, şerpilor şi a celorlalte animale de noapte. Dar nimic din toate acestea nu a reuşit să-i micşoreze hotărârea, singura lui grijă fiind aceea de a-i ajuta pe africani să iasă din sărăcie şi mizerie.
La diferite conferinţe organizate de stat, la care a fost invitat de către oficiali guvernamentali, el le-a spus să nu asuprească oamenii şi să nu îngăduie soldaţilor să jefuiască sătenii, care adesea erau siliţi să se ascundă în păduri. Deoarece îl respectau şi îi preţuiau opinia, ei i-au urmat sfatul. Astăzi, militarii nu mai sunt văzuţi pe străzi, iar oamenii se pot mişca în voie prin oraş.
Când părintele Cosma a ajuns la Kolwezi în 1978, acolo exista numai un singur preot african, părintele Gherasim. El fusese hirotonit în 1975 şi făcea vizite parohiale prin sate de unul singur. Lucrarea duhovnicească era săvârşită cu ajutorul dascălilor de catehism locali, instruiţi cu regularitate de părintele Cosma. Ei îşi aduceau listele cu catehumeni şi cu candidaţii pentru Botez.
Pe timp de vară, când se opreau ploile, făcea vizite prin sate împreună cu părintele Gherasim şi îi botezau pe catehumeni în râuri. Un Botez în masă, fie pentru câţiva, fie pentru mai mulţi, lua două zile.
În prima zi, erau aleşi acei catehumeni care urmau să fie botezaţi şi care aveau situaţiile familiale puse în ordine. Pentru cei care aveau două sau trei neveste, aceasta era o problemă majoră. Înainte de a fi botezaţi, ei trebuiau să aleagă cu care soţie voiau să se căsătorească, iar apoi îi cununa. Erau de asemenea obligaţi să predea toate instrumentele folosite în magie, deoarece altminteri diavolul i-ar fi chinuit chiar şi după Botez.
A doua zi, se săvârşea Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie, în care primeau Împărtăşania numai cei botezaţi. Apoi mergeau cu toţii la râu, unde se făcea o mărturisire de credinţă, lepădările de satan şi unirea cu Hristos. Intrau cu toţii în apă, iar preotul îi boteza unul câte unul în numele Sfintei Treimi. După aceasta, nou-botezaţii creştini se duceau la biserică şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine, întrucât preotul nu consumase tot Trupul şi Sângele Domnului. Apoi cuplurile nou-botezate se căsătoreau, primind diferite daruri: haine şi medicamente.
Când erau foarte mulţi oameni pentru botezat, iar noaptea era pe cale să se aştearnă, Tainele erau săvârşite sub lumina farurilor de la maşini. În oraşe era uşor să faci Botezuri, în cristelniţe cruciforme, întrucât exista electricitate, care ajuta mult şi la săvârşirea altor slujbe.
Înainte de a ajunge părintele Cosma acolo, exista deja un număr destul de mare de credincioşi, dar nu exista nici un preot. Cel mult o dată pe an primeau vizita unui preot, pentru spovedanie şi împărtăşanie. Părintele Cosma trebuia să pregătească candidaţi la preoţie şi primii care trebuiau să preia această funcţie înaltă erau dascălii de catehism.
În vara anului 1979, Preasfinţitul a venit la Kolwezi. Împreună cu părintele Cosma, au vizitat satele şi au hirotonit zece dintre cei mai buni dascăli, astfel că personalul misionar a crescut la unsprezece preoţi, incluzându-l pe părintele Gherasim. Dintre aceştia, toţi participau în acea vară la un seminar de liturgică, iar apoi se duceau pe la satele lor. Cei mai mulţi dintre ei au preluat câte două sau trei parohii fiecare. Se duceau în fiecare vară la Baza Misionară, unde, timp de două luni, participau la un seminar pentru preoţi şi cateheţi.
În acea vreme, părintele Cosma nota în jurnalul său că aceşti preoţi nu erau bine înzestraţi şi că vor trebui găsiţi preoţi mult mai pricepuţi printre copiii din propria casă misionară. Episcopul Timotei a hirotonit mai târziu alţi trei preoţi, trei diaconi şi trei ipodiaconi.

Ferma şi posibilităţile de                               creştere a animalelor

Pe teritoriul Zairului, grecii, şi în general europenii, au înfiinţat cu mult timp în urmă ferme cu animale domestice. O astfel de fermă se găsea la 7 kilometri de Kolwezi, fiind proprietatea unor greci, Mihail Psathas şi Gheorghe Hagiharalambos. Cu toate acestea, în 1975, guvernul Zairului şi-a însuşit proprietăţile cetăţenilor albi, dându-le apoi africanilor. În decurs de doi ani nu le mai rămăsese nimic, fiind aduşi în pragul foametei. Din cauza aceasta, în 1978, Statul i-a invitat din  nou pe albi să-şi ia înapoi pământurile şi clădirile, deşi acestea se aflau în paragină.
Grecii pomeniţi mai sus şi-au recăpătat şi ei ferma, din care nu numai că lipseau animale, ci şi tabla ondulată de pe acoperişurile clădirilor. Au acoperit unele din adăposturile pentru animale, dar le era teamă să le aducă acolo, ca nu cumva să fie furate din nou. Au auzit că părintele Cosma voia să pună bazele unei ferme, iar ei i-au propus să o cumpere pe a lor. S-a ajuns la o înţelegere şi părintele a preluat-o în 1979. La început a cumpărat nişte porci, cinci capre, tot atâtea oi, trei iepuri şi câteva găini.
Apa se găsea la mare distanţă de adăposturi. Iniţial o aduceau la animale cu ajutorul unor motoraşe, dar pentru că apa era murdară, acestea s-au stricat. Părintele Cosma se gândea că ar fi imposibil să aduci apă cu ajutorul animalelor sau vehiculelor de la o distanţă aşa de mare. El a descoperit că de la un loc mai înalt al râului, apa putea curge la vale de la sine. S-a hotărât să aducă apa în ţarcul animalelor printr-un  canal. A angajat muncitori şi s-au apucat să sape şanţul. Era o muncă istovitoare, întrucât în anumite locuri şanţul trebuia să aibă cinci metri adâncime; totuşi, până în toamna lui 1980, a fost terminat. Muncitorii s-au putut odihni liniştiţi, iar animalele şi-au avut necesarul de apă.
Cu toate acestea, marea bucurie pe care au simţit-o a fost urmată de consternare. Pe timp de iarnă ploua foarte mult, iar pământul se sfărâma. De aceea, şanţul a suferit stricăciuni foarte mari: apa curgea pe de lături, iar animalele rămâneau fără apă. În 1981 au început un nou proiect. G.K.M.Co. a trimis două buldozere şi două gredere  pentru a repara drumurile. Părintele Cosma a obţinut de la şeful companiei permisiunea de a folosi maşinile pentru a construi pe marginea şanţului un drum lung de trei kilometri. Drumul le-a fost de mare ajutor muncitorilor, deoarece anterior ei trebuiau să parcurgă un drum de ţară foarte dificil, plin de buruieni înalte de trei metri. Cu ajutorul vehiculelor de la bază au adus de asemenea şi nisip, pietre şi ciment, cu care au netezit acele părţi ale şanţului care trebuiau cimentate. La gura râului, de unde venea apa, a construit un zid dublu, foarte puternic, pe post de dig, colectând astfel toată apa râului. Astăzi nu se mai înregistrează nici o lipsă de apă la instalaţiile de alimentare a animalelor. Un canal special duce apa de jur împrejurul adăposturilor de animale şi ea curge la baza lor. Grădinile de zarzavaturi sunt de asemenea udate permanent de la aceeaşi sursă. Grajdurile sunt astfel spălate foarte frumos, iar apa aduce bălegarul într-un loc special, de unde este folosit pentru grădini.
În 1981, animalele au început să se înmulţească, dar grajdurile şi coteţele de găini se aflau încă într-o stare mizerabilă. Porcii îşi purtau purceluşii abia fătaţi prin noroi, puii mureau din cauză că apa de ploaie intra înăuntru, deci, era nevoie de condiţii mai bune.
Atunci, domnul Papadimitrakopoulos, care se afla la conducerea misiunilor în Tesalonic, i-a trimis părintelui Cosma nişte cărţi utile despre creşterea animalelor. Le-a citit şi şi-a făcut propriile planuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor din adăposturi. Pentru grajdurile animalelor a pus pavaj înclinat, ca astfel să poată fi spălate mai uşor. A văruit pereţii pentru a ucide bacteriile şi alţi paraziţi, a pus tablă ondulată nouă pe acoperişuri, iar pentru animale a făcut pâlnii noi de alimentare, mult mai perfecţionate. De atunci încolo animalele se puteau hrăni mult mai uşor, fără a risipi hrana sau a o călca în picioare. Pentru iarnă, a pus încălzire în coteţele de găini, ca să nu moară de frig. A fixat în zid nişte butoaie mari, speciale, cu gurile dând spre exterior. Apoi ardea lemne în ele, iar căldura se răspândea prin coteţele de găini, în timp ce fumul ieşea prin gurile butoaielor. A pus iepurii în nişte ţarcuri speciale de sârmă, ca iepuroaicele să nu moară de diferite boli atunci când fătau iepuraşi şi se îngrijeau de ei. Astăzi, acea fermă a atras admiraţia nu numai a băştinaşilor, dar şi a străinilor şi a turiştilor din toată lumea care vin la Kolwezi. Îi poţi auzi spunând: „Ortodocşi, ortodocşi”.

Bisericile Misiunii din regiunea Kolwezi

Pe lângă cele zece biserici construite de părintele Cosma în prima perioadă misionară, ca laic, în 1976, a mai construit încă cinci. Mai sunt şi alte trei, care aparţin comunităţilor greceşti din trei mari oraşe. În Lubumbashi se află o biserică cu hramul Bunavestire, în Kolwezi – biserica Sfântul Gheorghe, iar în Likashi cea a Sfinţilor Trei Ierarhi. Toate trei sunt foarte frumoase. În Lubumbashi, părintele Cosma a mai construit încă o biserică închinată Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Iniţial era mică, dar, mai târziu, a cumpărat în faţă o bucată de pământ şi a extins pronaosul. A mai construit lângă biserică şi un baptisteriu.
În satul Karkazembe, situat la o oarecare depărtare de drumul principal ce leagă oraşele Kolwezi şi Lubumbashi, el a construit o biserică închinată Apostolului Toma. Este mai mare şi mai frumoasă decât celelalte: are un birou, o magazie şi un dormitor. În 1987, în Lubumbashi, pe o porţiune de 12 acri de pământ , el a construit biserica cu hramul Naşterea Domnului. Alături de ea, diverse dependinţe: un birou, o magazie, o casă parohială, toate având apă şi electricitate.
În 1987 a mai construit încă alte trei noi biserici. Una era în Likashi, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, cu clopotniţă, birou, magazie, casă parohială şi o curte spaţioasă. Lucrările de zidire au fost supravegheate de sora Stavriţa Zahariou. A doua, în satul Tsomutente, a fost închinată Sfântului Dimitrie, fiind întemeiată de un atenian, în timp ce a treia, din satul Mousounoi, a fost închinată Sfinţilor Teodor Tiron şi Teodor Stratilat. Aceasta se află pe o mare porţiune de pământ, are o casă parohială şi a fost plătită de două surori din Atena.
În toamna anului 1984, părintele Cosma se afla în Grecia. La întoarcere a locuit timp două luni în Kinshasa. În acea vreme, cu banii grecilor din Kinshasa, a construit biserica Sfântul Marcu Evanghelistul. Alături de ea, a construit o clădire cu două camere pentru folosul preotului. Atât grecii cât şi americanii au fost recunoscători văzând cum,  în numai două luni, a răsărit o biserică atât impunătoare cât şi frumoasă. Grecii i-au dat două maşini pentru lucru şi transport, una pentru a căra echipamentele şi cealaltă pentru uzul personal.

Călătorii în Grecia

În iunie 1981, Mitropolitul Timotei l-a chemat pe părintele Cosma în Grecia, unde el însuşi îşi avea reşedinţa, pentru a participa la o conferinţă a misionarilor. A venit şi s-a stabilit în Atena pentru câteva zile pentru a-şi rezolva nişte chestiuni legate de Misiune şi, în special, pentru a face cumpărături. Apoi, înainte să plece la mănăstirea sa de metanie de la Sfântul Munte, a venit la noi acasă pentru câteva zile. Era foarte obosit, atât trupeşte cât şi sufleteşte, voind să găsească puţină pace, să cugete şi să se roage. La mănăstire s-a îmbolnăvit, probabil din pricina schimbării de climat. În plus, s-a trezit cu altă frământare: cineva a spus minciuni preoţilor din Misiune despre părintele Cosma, iar aceştia l-au ocărât. Aceasta l-a durut foarte tare, prelungindu-i şederea pe patul bolii.
Dar, în această vreme de amărăciune şi tristeţe, a fost să se întâmple şi ceva ce i-a adus bucurie. Unul dintre tinerii pe care-i învăţase odată câte ceva în Atena, Apostolos Diaremes, a venit la mănăstire tocmai cu intenţia precisă de a-l urma pe părintele Cosma în Misiune şi de a rămâne în ea definitiv. Părintele Cosma a fost de acord şi l-a luat cu el în Africa. În prezent, Apostolos este monah, unul dintre monahii frăţiei de la Mănăstirea Grigoriu şi, împreună cu succesorul părintelui Cosma, părintele Meletie, duce toată povara Misiunii din Kolwezi.
Pe la mijlocul lunii noiembrie a aceluiaşi an,   s-a pregătit de întoarcere la Baza Misiunii. A cumpărat aproape opt tone de bunuri, lucruri greu de găsit sau inexistente acolo, pe care le-a încărcat pe un vas ce se îndrepta spre Zair. La întoarcerea în Kolwezi, africanii s-au bucurat nespus de revederea cu el. I-a iertat pe toţi preoţii şi, de atunci înainte, nimeni nu a mai avut nimic împotriva lui. Mitropolitul deja aplanase toate clevetirile la adresa lui.
În 1982 a venit pentru câteva zile în Grecia pentru a rezolva o problemă personală, apoi a revenit.
În iunie 1984 a venit pentru o conferinţă misionară. Acolo el şi-a prezentat punctul de vedere, precum şi plângerea sa împotriva Biroului Misiunii Apostoliki Diakonia, care ajuta mai mult o misiune în detrimentul celorlalte. Apoi s-a dus la mănăstire unde s-a odihnit până în noiembrie. În decembrie, drumul la întoarcere l-a făcut împreună cu părintele Chiril, care stătuse la mănăstire ca novice de mai bine de un an, iar acum era monah rasofor.
Ultima lui călătorie a fost în iunie 1988. A stat în Atena o săptămână. A vizitat nişte prieteni şi colegi şi a cumpărat nişte lucruri pe care le-a trimis la Kolwezi. În Tesalonic a stat în jur de zece zile. A vizitat prieteni ai misiunii din Tesalonic şi din afară, după care s-a dus spre Siderokastro. Acolo a întâlnit-o pe sora Paraskevi Saha, care trăia ca novice într-o mănăstire de maici. După ce a fost în Kolwezi prin 1985, ea s-a hotărât să lucreze permanent în grupul misionar al părintelui Cosma ca soră şi persoană responsabilă pentru fetele din casa misiunii  şi pentru femeile muncitoare. Mai târziu, când şi-a depus voturile monahale, şi-a luat numele de Xenia.
Părintele Cosma a rămas în mănăstirea sa de metanie aproape două luni. Cu ajutorul părinţilor de la mănăstire a reuşit să scrie Jurnalul Misiunii, precum şi o lucrare despre căile de sprijinire şi încurajare a activităţii misionare. Lucrarea a fost publicată în periodicul Misiune Externă din Tesalonic sub titlul: Gânduri despre lucrarea misionară, adunate din experienţă. A trebuit apoi să-şi mai însuşească şi alte elemente din rânduielile liturgice. Săvârşea des Dumnezeiasca Liturghie şi, în general, participa la muncile grele de la mănăstire.
Spre sfârşitul lunii august a ieşit din nou în lume. A început să ţină cuvântări prin toată Grecia pentru a ajuta la răspândirea Misiunii. În Tesalonic se afla în legătură permanentă cu conducătorul Misiunii, care-l aprecia foarte mult, îl ajuta financiar şi, la fel ca un părinte, îl îndemna să fie mai îngăduitor cu puterile sale. Dar părintele Cosma nu lua aminte la astfel de lucruri. Călătorea chiar şi noaptea pentru a avea timp să înainteze mai repede cu lucrarea. Poate că ştia dinainte că anii săi pe pământ vor fi puţini .
În Atena, el s-a întâlnit cu oameni importanţi, implicaţi în Misiune, cărora le-a vorbit despre Misiunea externă. A plecat în Cipru la începutul lunii octombrie, la invitaţia unor prieteni ai Misiunii de acolo. A ajuns să cunoască mulţi oameni, care l-au ajutat financiar; a vorbit cu ei şi a primit mult ajutor moral şi material.
După ce s-a întors din Cipru, împreună cu sora Xenia, se pregătea să plece înapoi  pe 14 octombrie 1988. Era cam frământat în privinţa plecării… Lui Gheorghe, cel de-al patrulea copil al meu, i-am spus – în seara zilei de 12 octombrie, când am şi reuşit să vorbesc cu el la telefon –  următoarele: „Ce, nu vrea să vină să ne vadă? De unde ştie că ne vom mai vedea?” Mă gândeam la propria moarte, sau a soţiei, dar s-a întâmplat opusul. Părintele Cosma s-a supus morţii. A ajuns la Tesalonic în seara următoare cu zborul de ora 9, venind direct acasă. L-am văzut pentru puţin timp, iar dimineaţa la ora 5, a plecat din nou la Atena şi de acolo, după-amiază, spre Zair.

Personalul misionar din Kolwezi

Primul lucrător în câmpul evanghelizării băştinaşilor din regiunea Kolwezi a fost răposatul părinte Hrisostom Papasarandopoulos, o personalitate bine-cunoscută. A lucrat în Africa vreme de 12 ani. După multe suferinţe, după ce a botezat primii creştini ortodocşi în Kolwezi, a părăsit această lume, lăsându-şi trupul acolo.
În 1973 au plecat părintele Amfilohios Tsoukos împreună cu surorile Anastasia şi Zoë. Mai târziu, părintele Serafim Parharidis a sosit din Rhodos. Părintele Amfilohie a stat în Kolwezi până în 1977, dar surorile au rămas acolo până în 1979 lucrând cu părintele Cosma timp de şapte luni.
În 1979, Maria Argyropoulou a plecat într-acolo venind din Tesalonic, unde a rămas până în iulie 1980, când s-a întors.
Eu am plecat în 1981 împreună cu Kostas Filippou. El a rămas nouă luni, în timp ce eu am stat până în martie 1982.
În 1981 a plecat Apostol Diaremes, care a rămas în continuare, făcând parte din conducerea personalului misionar.
În 1982, Thano Tzotzos, un dentist din Argos, a plecat acolo pentru şase luni, la fel a făcut şi o infirmieră numită Eleni.
Am plecat din nou acolo în 1983 şi am stat până în martie 1985.
În 1984, marinarul Vasilis Ververis, din Volos, s-a dus acolo pentru zece luni.
În 1985, sora Paraskevi Saha, o infirmieră, a plecat într-acolo şi a rămas ca ajutor permanent. Ea este monahia Xenia, pomenită mai înainte.
În 1985 am plecat pentru a treia oară şi am stat 11 luni, dar m-am întors din pricina unor probleme de sănătate. În 1987, Theano Mousdekelidou a plecat pentru trei luni.
În 1987, V. Ververis a plecat pentru încă şase luni, iar în 1988 Thano Tzotzos s-a întors pentru alte şase luni. Toţi aceştia au fost colegi buni ai părintelui Cosma; ei continuă şi astăzi să-şi ofere serviciile lor părintelui Meletie, succesorul său.

Cum a reuşit Misiunea

Când anumiţi oameni din Grecia au aflat că părintele Cosma a întemeiat o fermă în Africa fără ştirea lor, au intrat la bănuieli în privinţa intenţiilor sale, crezând că el se dusese acolo pentru a începe o viaţă nouă. […] Nu cunoşteau gândurile şi planurile sale, acesta fiind motivul pentru care au început să reducă semnificativ ajutorul financiar. În acelaşi mod au procedat şi alte centre misionare. Îi trimiteau fie foarte puţin, fie deloc. Bineînţeles că părintele Cosma nu s-a arătat întristat, dimpotrivă, lucra din ce în ce mai mult, pentru a dovedi astfel tuturor că intenţiile sale sunt curate şi că el iubeşte Misiunea şi Biserica. În timpul nopţii studia planurile, iar ziua le punea în lucrare.
Era foarte atent cu cheltuielile, nerisipind niciodată banii. Reuşea întotdeauna să găsească căi pentru a obţine materiale la un preţ cât se poate de mic. De exemplu, a reparat cinci maşini de făcut cărămizi, care ardeau cărămizile cu lemne, fără să cheltuiască un bănuţ, deoarece găsea pe terenul unor ferme abandonate din pădure bucăţi de fier pe care le refolosea. În loc să cumpere piatră, i-a obişnuit pe muncitori să o obţină dintr-o anumită regiune, unde preţurile erau reduse, astfel că lucrul mergea mai bine. Totuşi, mai târziu, G.K.M.Co. i-a dat cărămizile pe gratis. Dacă ar fi cumpărat cărămizile, l-ar fi costat destul de mult, dar iată că le-a obţinut pe degeaba. I-a pus pe muncitori să aducă nisip dintr-un loc unde se găsea din belşug. Numai pentru ciment trebuia să cumpere nisip mai bun. Nu cumpăra niciodată ciment de la comercianţi, ci direct de la fabrică, fie cu un vagon de tren de 40 de tone, fie cu un camion cu 80 de saci pe care-i preda la Baza Misiunii. În plus, transportul era foarte scump acolo, astfel că era obligat să-şi plătească propriile camioane pentru a transporta materialul.
Era necesară o cantitate foarte mare de lemne pentru diverse sarcini: la bucătăria copiilor de la casa misiunii, încălzirea păsărilor, mâncarea porcilor precum şi pentru arderea cărămizilor. Cu totul era nevoie de un camion plin cu lemne zilnic, care ar fi costat enorm. Părintele Cosma s-a adresat Autorităţilor de Stat cărora le-a cerut să-i cedeze în mod gratuit o parte din pădure pentru tăiat lemne, pentru nevoile Misiunii ortodoxe. Cererea a fost aprobată. Lemnul a fost tăiat de muncitori, stivuit şi încărcat în camionul Misiunii.
Pentru munca de construcţie, tencuit, văruit, electrificare şi aşa mai departe, părintele Cosma a stabilit echipe speciale care lucrau sub supraveghere. Când echipa începea lucrul, el era cu ochii pe zidari, tencuitori etc. De aceea, bisericile se ridicau într-un ritm rapid. Iniţial, el obişnuia să cumpere grinzi pentru acoperişuri, dar mai târziu au început să taie eucalipţi înalţi de pe pământul cedat Misiunii de către guvern. La tăiat folosea fierăstraie cu lanţ, aşa că îşi aveau grinzile gata-făcute.
Hrana pentru animale este foarte scumpă în acele ţări, deoarece toată este importată din afară. Aceasta este şi pricina pentru care aproape toate fermele au dat faliment. Părintele Cosma a găsit o cale de a face şi aici cât mai puţine cumpărături. Pentru găinile care cloceau ouă, el cumpăra hrană. De ce? Întrucât un ou costă cât plata a jumătate de zi de muncă. Mâncarea pentru iepuri era ieftină, iar pentru porci nici nu merita să cumperi hrană. Toţi cetăţenii albi care aveau porci la ferme i-au abandonat, deoarece nu merita să le cumperi hrană. Cu toate acestea, Bunul Dumnezeu l-a luminat pe părintele Cosma: după multe experimente, le-a obţinut hrana pe nimic. Aceasta se constituia din trunchiul unui bananier, din care porcii mâncau foarte mult. Trunchiurile de bananieri sunt tăiate în bucăţele mici şi fierte cu pleavă de orz, cu care fabricile din acele părţi obişnuiesc să facă bere. De aici rezultă o mâncare foarte bună şi nutritivă, la care se poate adăuga din când în când şi puţin porumb pentru a ajuta la îngrăşarea porcilor.
Prin aceste animale au fost acoperite aproape jumătate din cheltuielile misiunii. Copiii de la casa misiunii mâncau diverse sortimente de carne, în vreme ce puşcăriaşilor, leproşilor şi pacienţilor internaţi în spital li se dădeau porci cu totul, mai ales că acestora statul nu le asigura nici un fel de hrană, rudele lor fiind acelea care o aduceau pentru ei. Existau în jur de 500 de porci, 300-500 de iepuri şi aproape 3000 de găini. Mai erau şi alte păsări precum: raţe, găini, bibilici, curcani, păsări de pădure şi mii de porumbei.
De asemenea, părintele Cosma a construit o moară pentru a măcina grâul şi alte alimente pentru animale. Majoritatea uneltelor le-a confecţionat în propriul atelier, în timp ce restul le-a primit de la alţii. Toate mergeau cu curent. A mai făcut o a doua moară pentru a vântura porumbul. Porumbul poate fi trecut printr-o pâlnie, aşa cum este, direct de pe câmp, iar de pe fund vin doar boabele. Este o maşină de patent francez. Părintele Cosma a văzut-o la o fermă a unor greci şi, luând-o pe bucăţi, le-a trimis la G.K.M.Co. pentru asamblare. A asamblat piesele şi maşina a fost gata. Şi toate acestea fără a plăti vreun ban companiei, ci doar câteva găini, ouă şi câţiva iepuri.
Maşinile, tractoarele şi celelalte utilaje ale Misiunii erau îngrijite şi reparate la propriul lor atelier. Aduceau mecanici din afară numai în cazul unor stricăciuni mai grave. De la G.K.M.Co. aveau întotdeauna asigurat un săpător pentru lărgirea şi nivelarea drumurilor, totul pe gratis. Orice bucăţi de fier, de ţeavă şi alte vechituri care nu mai erau de folos companiei, erau luate şi refolosite de către părintele Cosma.

Amenajările şi proprietăţile                           Misiunii

Aşa cum am menţionat în capitolul despre biserici, Misiunea din Kolwezi are 15 biserici nou-construite, precum şi alte trei, care aparţin comunităţilor greceşti din Kolwezi, Likashi şi Lubumbashi.
Biserica Sfântul Gheorghe, Kolwezi, ţine de Misiune încă din 1973, dar numai în comunitatea din Kolwezi exista un preot. În aceste trei biserici de mir [din oraş] există trei baptisterii. În jurul lor este pământ agricol, variind în mărime între 2,5 şi 25 de acri .
Ferma şi instalaţiile pentru creşterea animalelor ale părintelui Cosma se întind pe o suprafaţă de 1,250 de acri, în timp ce amenajările ce aparţin de Misiunea din Kolwezi se află pe o suprafaţă de 25 de acri.
La intrarea în Centrul Misionar se găsesc două turnuri, de-a dreapta şi de-a stânga, măsurând aproape opt metri înălţime, având forma unor fortăreţe militare cu parapete. Înlăuntrul acestora se află camerele misionarilor.
Lângă turnul stâng a fost construită o aripă a casei misionare în formă de L, ale cărei laturi măsoară 30×10 metri. În el se află camera de studii pentru copii, ce măsoară 3×10 metri, alături de alte opt dormitoare. În mijloc se află un spaţiu folosit ca toaletă, iar chiuvetele pentru spălător sunt la capătul clădirii. Bucătăriile, magaziile şi sufrageria copiilor sunt în afara internatului şcolar.
În toamna anului 1988, părintele Cosma a pus temelia Şcolii Primare, a cărei construcţie a fost acum terminată sub părintele Meletie, succesorul său. Dimensiunile ei măsoară 10×72 metri şi constă în şapte săli de clasă, două birouri şi toate celelalte camere necesare. A fost construită din piatră, cu arcuri de cărămidă. Toate cadrele de susţinere sunt din fier şi sunt bine turnate. Până să moară, părintele Cosma supraveghease lucrările până la ultimul şurub.
Pe lângă acestea, mai sunt şi alte locuri care adăpostesc un birou,  o tâmplărie, un atelier de icoane, precum şi alte două încăperi pentru îmbăierea femeilor, săracilor şi a bolnavilor.
Puţin mai înainte se află casa misionară a fetelor, unde trăieşte sora Xenia, şi biserica Sfântului Nectarie. Acolo sunt cazaţi toţi vizitatorii din Grecia.
Instalaţiile pentru creşterea animalelor, aflate pe o suprafaţă de 8×150 metri, se compun din 63 de arii separate folosite pentru păsările din curte şi pentru a adăposti animalele. În afara acestui mare perimetru ocupat de grajduri, s-au construit trei case ca locuinţe pentru crescătorii de vite, pentru supraveghetori şi familiile lor.
Până în 1991, pe vastele terenuri deţinute de Misiune, au fost plantaţi în jur de 5000 de arbori de cafea, care au şi dat recoltă, mii de bananieri, şi aproape o mie de alţi pomi fructiferi, precum mango, papaya, avocado, portocali, lămâi, mandarini etc. Mai erau de asemenea şi grădini de zarzavat, unde legumele erau crescute pentru casele misionare şi pentru vânzare. Au plantat de asemenea porumb, fasole şi grâu pentru propriile nevoi, pentru animale şi pentru vânzare.
În plus, în satul Kazambe, există o clădire cumpărată de părintele Amfilohie, unde acesta a întemeiat o capelă închinată Sfintei Treimi. Acum şi acestea aparţin misiunii.
Pe lângă cele de mai sus, mai sunt şi două autocamioane cu benă basculantă, un Land Rover, două tractoare cu toate echipamentele necesare, maşini de măcinat şi alte utilaje agricole, precum şi biciclete pentru preoţi, destinate vizitelor prin parohie.

Dragoste pentru semenii săi

Să pomenim acum câteva din lucrările sale de caritate pe care noi înşine le-am văzut sau la care am luat parte. Părintele Cosma îi iubea foarte mult pe africani, dedicându-se în întregime slujirii şi îmbunătăţirii vieţii lor. Nu făcea nici o diferenţă între cei botezaţi şi cei nebotezaţi. Dacă cineva cerea ajutor, sărea degrabă în ajutorul lui. Ori de câte ori aflau că părintele Cosma era prin jur, alergau să-l întâlnească şi să găsească o soluţie la problemele lor, fie ele de natură materială sau spirituală. Adesea vizita şi diferite instituţii, afla cum le merge şi cu ce probleme se confruntau. Activităţile sale caritabile se îndreptau în primul rând către pacienţii din Spitalul de Stat, cărora Statul nu le oferea nici medicamente nici hrană. Toţi săracii se duceau acolo, din pricina faptului că celelalte clinici, fiind particulare, cereau bani pentru spitalizare. Pentru a plini această deficienţă, el oferea dimineaţa şi seara medicamente şi hrană unui număr mai mare sau mai mic de pacienţi, care nu erau îngrijiţi sau susţinuţi de rude. Câteodată, personalul misiunii, cu binecuvântarea părintelui Cosma, găteau la spital mâncarea pacienţilor din spital. Toţi creştinii care erau bolnavi se duceau mai întâi la părintele Cosma, ca să-i ajute să ajungă la spital cu ajutorul mijloacelor de transport ale Misiunii, cu dorinţa ca cei angajaţi să-i menţină acolo ca pacienţi internaţi.
Odată, când au pregătit mâncare pentru spital, am fost cu ei pentru a o distribui. Un număr destul de mare de pacienţi deja plecaseră, totuşi, întrucât rămăsese multă mâncare, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Azilul de bătrâni. Până să ajungem acolo, a trebuit să conducem prin locuri pline de noroi şi gropi. Clădirea nu avea nici uşi, nici ferestre. Şobolanii erau cât pisicile de mari. Am găsit nişte bătrâni şi bătrâne aflaţi într-o stare îngrozitoare. Trăiau din cerşit. Dormeau pe saci, fără pături. Le-am lăsat foarte multe lucruri, iar părintele Cosma le-a spus să meargă din când în când pe la Centrul Misiunii pentru a lua mâncare cu care să trăiască.
La Misiune, părintele ţinea o listă a oamenilor săraci, care o dată la două săptămâni sau la o lună se duceau acolo pentru a lua o jumătate de sac de făină, zahăr, peşte îngheţat şi altele. Pe lângă acestea, un val de săraci veneau zilnic, puşcăriaşi de curând eliberaţi, pacienţi din spitale, oameni din sate mai îndepărtate, care cereau mâncare sau bani pentru a face o călătorie, pentru cumpărarea de medicamente sau pentru alte scopuri. Ori de câte ori părăsea Centrul Misiunii, îşi umplea buzunarele cu bani pe care îi dădea celor nevoiaşi.
Pe lângă săraci şi bolnavi, mai erau şi deţinuţii, dintre care cei mai mulţi fuseseră condamnaţi pentru delicte minore. Dacă nu aveau pe nimeni care să le aducă hrană, mureau pur şi simplu de foame. Părintele Cosma se ducea adeseori acolo şi ne spunea că situaţia lor era fără speranţe. Pentru cei condamnaţi pentru delicte minore, el plătea o sumă de bani pentru eliberare. Blocurile cu celulele deţinuţilor erau într-o stare îngrozitoare. Adesea puşcăriaşii trebuiau să doarmă în apa care se infiltra prin găurile din tavan. Părintele Cosma s-a dus cu muncitorii şi a reparat tavanele cu scurgeri din clădiri, fapt pentru care puşcăriaşii i-au fost recunoscători.
În marile puşcării existau întotdeauna în jur de 200-250 de puşcăriaşi. Erau îmbrăcaţi numai în haine cârpite şi zdrenţe, iar mâncarea pe care le-o oferea statul era o strachină de legume fierte pe săptămână. Mulţi dintre ei se îmbolnăveau, iar de vreun doctor sau medicamente pentru alinarea durerii sau febrei nici nu putea fi vorba. Părintele Cosma avea o mare compasiune pentru ei. Le ducea adesea mâncare cu carne în ea, în vreme ce medicul său mergea cu el, îi examina şi le dădea medicamente pe gratis. Le mai dădea şi haine. Celor ce le asigurase ieşirea, le dădea şi bani pentru biletul către casă, sau îi lua în vreo maşină a Misiunii. Îi putea elibera mai ales pe săraci şi pe bolnavi.
O altă instituţie care a atras atenţia nepărtinitoare a părintelui Cosma a fost casa leproşilor, aflată la 60 de kilometri de Kolwezi. A vizitat-o şi l-a întrebat pe părintele catolic de acolo care avea grijă de ei dacă ar putea fi de vreun ajutor. Avea nevoie de medicamente. I-a scris imediat domnului Papadimitrakopoulos din Tesalonic, cerându-i să găsească medicamente pentru lepră şi să i le trimită.
Şi într-adevăr, chiar a trimis multe medicamente, care au fost distribuite la două case de leproşi. Astăzi, toţi acei pacienţi au fost vindecaţi, cu excepţia leproşilor care trăiesc departe în junglă.  S-a hotărât să le aducă de la fermă câte un porc pe lună şi, ocazional, alte alimente.
Oriunde se ducea cu maşina Misiunii, el îi lua de pe drum pe cei ce voiau să meargă într-un loc sau altul. Nu de puţine ori camionul era plin de oameni, iar el îi ducea acolo unde aveau vreo treabă de făcut. Îi scutea de multe necazuri, mulţi dintre ei având de parcurs mulţi kilometri sau aveau în faţa lor o zi întreagă de mers pe jos până la destinaţie.
Au fost două ocazii în care am putut fi cu părintele Cosma. Într-o zi am fost în pădurea din apropierea Lacului Lualamba, ca să aruncăm o privire la cherestea şi să plătim muncitorii. Ploua mocnit, iar doi pescari africani încărcaţi cu peşte îşi făceau în grabă loc pe cale, urcând o pantă. Părintele Cosma le-a spus să aştepte, că îi va lua el la întoarcere. Şi chiar aşa a şi fost: după ce ne-am terminat treaba, i-am luat şi i-am dus în oraş. Le era teamă să iasă din camion ca nu cumva să le fure soldaţii peştele. Astfel că părintele Cosma i-a mai dus cinci mile mai departe, în afara oraşului, lăsându-i în adăposturile lor.
A doua ocazie a fost când ne aflam în oraşul Lubumbashi. Am văzut un om ce stătea ghemuit la pământ, pe marginea drumului. Am trecut de el, fiindcă părintele Cosma conducea destul de repede. S-a oprit deodată şi a întors înapoi.
„Ce s-a întâmplat? De ce te întorci înapoi?” am întrebat.
A răspuns: „Omul pe care l-am văzut murea de foame. Hai să-i dăm ceva de mâncare, ca să se ridice pe picioare”.
Ne-am dus către el şi l-am ridicat, deşi îi tremurau picioarele. Părintele Cosma i-a dat mai mulţi bani, zicându-i să se ducă la un restaurant să mănânce. Lucruri de genul acesta se întâmplau zilnic.
Săracii şi flămânzii care se duceau acolo mâncau întotdeauna în sala de mese a Centrului Misionar. În general, de Praznicele Împărăteşti şi de sărbători se pregătea o masă pentru toată lumea. Pentru că-i iubea foarte tare, părintele Cosma nu mânca decât după ce mai întâi africanii îşi terminau masa. Îi servea cu propriile lui mâni şi veghea să vadă dacă nu cumva mai aveau şi alte nevoi după ce vor fi terminat de mâncat.
În spatele uşii principale exista o intrare specială cu o bancă mare de beton. Aici era locul unde săracii şi bolnavii veneau să aştepte la rând pentru a primi ajutor. Aproape în fiecare zi această bancă era plină cu fraţii noştri africani, bolnavi şi nefericiţi.

Datoriile de judecător şi păstor

Problemele africanilor erau multe şi variate. Nu erau obişnuiţi să meargă la tribunal, şeful comunităţii sau al tribului fiind acela care le rezolva diferendele.
Creştinii făceau la fel. Orice probleme aveau, le înfăţişau părintelui Cosma ca să le rezolve. Foarte adesea, o anume problemă nu se putea rezolva de îndată, ci câteva zile mai târziu, pentru a da timp martorilor să sosească. Întotdeauna fixa un timp şi un loc anume şi, dintr-un anume motiv, el întârzia, aşa ca să-l aştepte puţin. După Liturghie, pentru a ajunge de la biserică până în camera lui, îi lua mai mult de jumătate de oră. El vorbea cu unul din comunitate, iar altul dădea de el. Acestea erau cazuri minore care putea fi rezolvate repede şi uşor. Deşi mai erau şi altele, mult mai importante, pe care le examina prin Misiune. Cuvântul şi sfaturile lui erau lege pentru toţi. Era de ajuns să se spună: „Părintele Cosma a zis aşa”, şi toate ostilităţile şi nedreptăţile dintre ei încetau.
Cele mai obişnuite probleme care apăreau între ei erau disputele, divorţurile, prostituţia, adulterul, hoţia şi nedreptatea. El împiedica divorţurile înainte ca acestea să se întâmple, refuzând să le aprobe. Cazurile de adulter şi prostituţie erau la ordinea zilei. Chiar şi după botez, africanii nu aveau habar de vreo conduită morală, găsind că e foarte dificil să duci o viaţă curată şi virtuoasă. Din acest motiv, în lecţiile de catehism pe care le dădea femeilor şi bărbaţilor, părintele Cosma accentua cu deosebire acest aspect. Iar în adunările pe care le ţinea celor mai tineri, insista ca ei să-şi păstreze curăţia sufletelor şi a trupurilor.
Problema magiei era de asemenea una foarte serioasă. În ciuda faptului că erau botezaţi, africanii păstrau încă puternice amintiri ale efectelor magice, fiindu-le teamă că vraciul va veni noaptea şi le va face o vrajă. Din această pricină, le era foarte greu să conştientizeze că, după botez, diavolul nu mai avea putere asupra vieţilor lor, în ciuda acţiunilor vraciului. Părintele Cosma îi întreba adesea dacă le era teamă de vraci, iar ei răspundeau: „Da, vraciul este înspăimântător. Mă poate ucide”.
Părintele Cosma se ostenea din greu pentru a îndepărta magia din vieţile şi amintirile lor. El umbla prin toate oraşele, satele şi barăcile, dar şi prin pădure şi le lua obiectele magice şi fetişurile. A adunat o mulţime de obiecte, iar la Misiune încă se mai găsesc cutii pline cu ele. Intenţiona să scrie o carte despre magie, dar n-a avut destul timp pentru aceasta. Poate că se va găsi cineva care să poată pune cap la cap notele sale şi să alcătuiască astfel o carte, prin care ar putea să-i înveţe pe mulţi despre rolul magiei în acele regiuni şi câte vieţi se pierd în fiecare zi prin activităţile vracilor.

Samba, doctorul african

Bolile şi epidemiile sunt foarte frecvente în Africa, astfel că să ai cunoştinţe medicale este de mare importanţă pentru toată lumea. Conştient de acest lucru, părintele Cosma s-a asociat cu doctori experimentaţi şi de nădejde, dintre care cel mai important era Samba, doctor militar. Atât cât şi-a putut exercita profesiunea, el a fost sufletul Misiunii. Avea cunoştinţe din aproape toate domeniile. Era chirurg, medic generalist, pediatru, fiind familiarizat cu toate tipurile de boli. Împreună cu soţia lui, ea fiind pediatră, au fost cei mai apropiaţi asociaţi ai părintelui Cosma atâta vreme cât au locuit în Kolwezi, adică până în 1986. În acel timp el era repartizat în altă parte, deoarece, după cum am zis, el era militar, având rangul de colonel.
După ce-şi terminase îndatoririle personale, el se ducea la Misiune sau prin satele din jur să-l găsească pe părintele Cosma, pentru a examina pacienţii care s-ar fi găsit pe acolo. Mergeau împreună pe la casele bolnavilor, în puşcării, la muncitorii din personalul Misiunii şi la copiii din internat, pe care îi examina şi cărora le prescria medicaţia.
Ori de câte ori, în călătoriile sale dădea peste vreun bolnav sau peste mai mulţi, îi punea în maşină, îi ducea la Centrul Misionar şi chema doctorul să-i consulte. Dacă aveau nevoie de operaţie chirurgicală, îi ducea la spital. După aceasta, îi ţinea pentru câteva zile la Misiune pentru a se recupera, după care îi trimitea acasă.
Chiar şi albii obişnuiau să se ducă la Samba, ale cărui cunoştinţe medicale le depăşeau şi pe cele ale colegilor albi. Dar şi pentru că avea un suflet nobil, dragoste şi sacrificiu de sine. Un apel telefonic, fie ziua sau noaptea, era suficient să-l aducă oriunde îl chema părintele Cosma.
Ori de câte ori auzea că ameninţa vreo epidemie periculoasă, îşi lua echipa militară şi se ducea la Misiune. Vaccina copiii, personalul şi muncitorii. Răsplata lui nu erau niciodată banii. El lua doar legume, ouă şi câteodată un iepure pentru hrana familiei sale. Fireşte că acestea erau oferite de fermă.

Atelierele Misiunii

În general, în Africa, şi în special în Zair, nu este întotdeauna uşor să găseşti ceea ce vrei. Din această pricină, părintele Cosma şi-a înfiinţat propriile ateliere, având mecanici proprii, pentru a rezolva astfel nevoile Misiunii.
În primul rând, el a adus materialul lemnos cu care a construit atelierul de tâmplărie. Sculele principale ale atelierului, un fierăstrău circular, o rindea, o maşină de găurit şi alte scule mai mici. Cu ajutorul lor au putut face uşi şi ferestre, mobilă, acoperişuri pentru clădiri şi alte lucruri din lemn necesare Misiunii. Muncitorii şi meseriaşii de acolo erau plătiţi chiar de către Misiune.
Alt atelier era cel al fierăriei. Avea trei mari tuburi de oxigen, trei aparate de sudură electrice şi alte unelte auxiliare. Un fierar cu experienţă lucra în permanenţă cu ajutoarele sale, făcând toate cele necesare Misiunii: ferestre, uşi, grilaje şi aşa mai departe. Dacă aveau mult de lucru şi nu reuşeau să termine totul, îi mai dădeau ceva şi domnului Hambos, un grec care locuia în Likashi, iar el făcea tot ce i se dădea.
La Misiune mai era de asemenea un atelier de reparat maşini. Avea tot echipamentul necesar pentru reparat, curăţat şi schimbat piesele maşinilor şi tractoarelor de la Misiune. Acolo lucrau şi tinerii instruiţi la Şcoala Tehnică, dar atunci când dădeau de probleme mai dificile, ei chemau un specialist din afară.
La fermă existau generatoare de electricitate care mergeau cu combustibil şi aparate de sudură electrice, care mergeau cu combustibil, iar cheile acestora erau ţinute în magazia Misiunii. Mai existau diverse piese de schimb pentru automobile, tractoare, instalaţii tehnico-sanitare şi altele.
La Misiune se afla şi o călugăriţă novice africană, pe nume Themelina. Ştia şi greceşte, deoarece fusese la o mănăstire în Kalymnos, unde a învăţat iconografie bizantină şi croitorie. Cu câteva luni înainte de a fi ucis, părintele Cosma a reuşit să-i construiască un atelier de pictat icoane, unde lucra cu ajutoarele ei, copiii de la internat.
Misiunea mai avea şi o farmacie dotată cu aproape toate medicamentele necesare.
Încălţămintea şi îmbrăcămintea se aflau într-o altă magazie, fiind în permanenţă disponibile săracilor, celor prost-îmbrăcaţi sau desculţi.

Catehizare, Botez şi Căsătorie

Misiunea din Kolwezi avea 40 de parohii, fiecare având câte doi cateheţi a căror sarcină era să-i înveţe pe fraţii lor păgâni dreapta credinţă timp de un an sau, uneori, doi ani. Îi învăţa Tatăl nostru, Simbolul Credinţei (Crezul) şi îi pregătea pentru Botez. Unii dintre ei îi întreceau chiar pe preoţi prin râvnă şi educaţie, iar roadele ostenelilor lor erau deosebit de mulţumitoare. Ţineau liste speciale cu candidaţii la Botez, pe care le dădeau preoţilor din parohii. Aceştia îl cercetau pe fiecare candidat, pentru a vedea dacă e vreun caz de bigamie, dacă predaseră fetişurile şi aşa mai departe. Primul lucru pe care-l făceau preoţii era să-i întrebe motivul pentru care au fost atraşi să vină la Ortodoxie. După care părintele Cosma îşi arunca un ochi pe liste; el permitea preoţilor africani să facă cercetarea şi pregătirea candidaţilor numai în cazul zonelor mai îndepărtate.
Botezurile din sate erau programate să aibă loc în august şi septembrie, adică după seminarul pe care părintele Cosma îl susţinea pentru preoţi, toată vara, la Centrul Misiunii. Iarna era foarte greu de săvârşit Botezuri din cauza drumurilor noroioase şi a ploilor torenţiale.
Botezurile din Kolwezi erau fixate să aibă loc de două ori pe an: de Bobotează şi Rusalii. Numărul persoanelor care participau la Botezurile în masă ajungea câteodată până la 300 în oraşe, în timp ce în sate era de peste 100. Părintele Cosma avea un principiu conform căruia familiile trebuiau să treacă la Ortodoxie cu toţi membrii acestora, părinţi şi copii, pentru a evita riscul apariţiei unor probleme legate de diferenţele dintre dogmele diferitor confesiuni creştine. După Botezuri urmau căsătoriile celor nou-primiţi, care numărau între 10 şi 40 de cupluri.
Rânduiala slujbelor era următoarea: duminică dimineaţa era Utrenia, urmată ca de obicei de Dumnezeiasca Liturghie. Apoi catehumenii îşi puneau veşmintele baptismale, iar Slujba Botezului era gata de începere, întâi cu lepădările de satana, iar apoi cu logodna cu Hristos. Ei răspundeau personal la întrebările preoţilor, iar apoi spuneau cu toţii Simbolul de Credinţă (Crezul) în propria limbă. După şirul de întrebări, apa era binecuvântată în baptisteriul în formă de cruce, candidaţii stăteau în cerc, preotul le turna untdelemn pe cap, iar ei se ungeau cu el fie singuri, fie ajutaţi de alţii. Apoi urma Botezul în apă. Formau un şir şi coborau pe o scară în baptisteriu. După ce erau botezaţi, ieşeau tot pe o scară pe partea cealaltă. Preotul stătea lângă ei şi le cufunda capul în apă, în timp ce trupurile erau deja în apă. De îndată ce se botezau cu toţii, se apropiau de Paharul Vieţii şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, preotul neconsumând toată Dumnezeiasca Împărtăşanie după sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, tocmai în acest scop.
După toate acestea, urma Taina Cununiei pentru toate cuplurile nou-botezate. Femeile purtau rochii de mireasă şi cununii, pe care le luau cu împrumut de la Misiune. Din pricina sărăciei, le era cu neputinţă să găsească astfel de lucruri pe care să le poată păstra. Păstrau doar verighetele de nuntă. Obiceiurile greceşti se împleteau cu cele din Africa. La danţul lui Isaia, iniţial îi „presărau” cu orez, dar fiindcă acesta era scump, au început să folosească flori. La sfârşitul cununiei, ceilalţi îi îmbrăţişau pe cei de curând căsătoriţi şi îi sărutau pe ambii obraji.
Numele vechi, laice de pe actele oficiale ale Statului erau păstrate, întrucât erau greu de schimbat. Deşi unii reuşeau să le schimbe, şi îşi vedeau şi noul nume creştinesc pe toate actele lor.
După cununii, care se terminau după-amiaza, se punea o masă în aer liber, deoarece toţi postiseră cu o zi înainte. Misiunea oferea tuturor în mod gratuit mâncare şi de băut.
Celor abia botezaţi li se dădeau cruci, de obicei din lemn, ca o binecuvântare, precum şi broşuri anti-eretice, în timp ce celor de curând căsătoriţi li se dădeau câte un Nou Testament. Toate erau scrise în propria limbă.
După masă, creştinii mai vechi îi luau pe cei noi şi începeau să cânte. Aceasta dura până noaptea târziu, ei schimbând cuvenitele urări.
După Botez, creştinii se umpleau de harul Duhului experiind cu adevărat asimilarea lor în adevărata Biserică a lui Hristos. Ei prăznuiau această zi nu numai pentru că era un vechi obicei, ci ca expresie a bucuriei lăuntrice şi a izbăvirii lor din legăturile lui satan. Odinioară, atunci când Misiunea oferea veşminte noilor botezaţi, aceştia le purtau mult timp, pentru a arăta că au fost botezaţi.

Viaţa liturgică şi vizitele misionarilor

Oriunde se aflau preoţi permanenţi în parohii, slujbele se ţineau fără întrerupere, după rânduiala Bisericii noastre. Părintele Cosma a stabilit practica săvârşirii liturghiilor din timpul săptămânii, astfel încât cei care nu aveau de lucru şi erau pregătiţi cum se cuvine să se poată duce la biserică şi să se împărtăşească. Părintele Cosma a introdus de asemenea şi slujba sfinţirii apei (Agheasma), care la Sfântul Munte are loc în fiecare lună. Astfel, în afara uşilor bisericii, se punea o cristelniţă cu agheasmă pentru ca credincioşii să bea cu anafură. Africanii veneau zilnic şi în număr mare la Utrenie, cu mare zdrobire în suflet, în timp ce un număr şi mai mare veneau la Vecernie şi Pavecerniţă, deoarece atunci nu mai lucrau. În timpul Pavecerniţei erau foarte evlavioşi, făcând obişnuitele metanii la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.
Rânduiala în biserică domnea la toate slujbele, mai ales în duminici. Bărbaţii şi băieţii stăteau întotdeauna la dreapta, în timp ce femeile stăteau la stânga, alături de copilaşii lor. Apoi, în tăcere şi evlavie, urma corul, în timp ce întreaga comunitate cânta unele cântări. În aceeaşi rânduială, Tatăl nostru şi Crezul erau rostite cu toţii. Cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt…” era rostită de către toţi, iar la „Ale Tale dintru ale Tale…” toată lumea îngenunchea sau, dacă era duminică, făceau o închinăciune până la pământ.
Aceeaşi minunată rânduială era urmată şi la Evanghelia de duminică, la Împărtăşanie, la împărţirea anafurei şi în alte momente. Primii care se ridicau erau bărbaţii, urmaţi de băieţi, apoi de femei şi în final de fete. Dacă erau doi preoţi, atunci unul împărtăşea bărbaţii, iar celălalt femeile.
În sate, unde nu existau preoţi permanenţi, iar slujbele erau săvârşite nu foarte frecvent, dascălul era cel care îi aduna duminica dimineaţa în biserică pe creştini. Le citea fragmente din Scriptură, apoi cânta nişte tropare din cele pe care le ştiau şi ei, iar apoi, după ce se închinau la icoane, îi slobozea pe la casele lor. Erau întotdeauna foarte nerăbdători să vină preotul să săvârşească Liturghia şi să rezolve diferitele lor probleme.
Atunci când părintele Cosma făcea un tur de vizite al satelor, săvârşea Liturghia în fiecare zi, deoarece trebuia să împărtăşească pe unii creştini şi să boteze pruncii altora.
De obicei trimitea preoţi din personalul de la Centrul Misiunii din Kolwezi pentru a face vizite prin satele mai îndepărtate. Atunci când era vorba de 5-6 sate destul de izolate, aceste vizite puteau dura până la o lună. Transportul se făcea cu trenul sau cu maşina, în caz că se găsea vreuna, sau, pentru distanţele mai mici, cu bicicleta. Preotul trimitea pe cineva pentru a-i anunţa pe cei din satul pe care urma să-l viziteze, şi aproape toţi locuitorii aşteptau în afara satului pentru a-l saluta. Îi aducea flori, îi sărutau mâna, îşi puneau hainele pe pământ, pe locul unde va trece, îl întâmpinau cu cântece improvizate, compuse special pentru ocazie şi îi mulţumeau pentru dragostea lui. Apoi mergeau cu toţii în procesiune către biserică, iar slujbele începeau.
Pentru albi, aceste vizite se făceau cu mare dificultate, întrucât cedau cu uşurinţă în faţa diferitelor boli şi epidemii. În apă existau o mulţime de bacterii în faţa cărora organismul albilor nu era capabil să le reziste, acesta fiind motivul pentru care fierbeau apa înainte de a o bea. În plus, erau insectele, care erau o adevărată pacoste pentru albii cu o sănătate mai sensibilă.
Ori de câte ori un membru al personalului Misiunii vizita sate, cei de acolo luau cu ei apă deja fiartă, respectiv mâncare, corturi şi ceva medicamente. Îşi ridicau corturile în apropierea satului şi trimiteau după cei care făceau catehizare, pentru cercetarea bolnavilor şi pentru distribuirea medicamentelor. Era de asemenea obligatoriu ca ei să ia dulciuri cu ei pentru a le da copiilor.
Atunci când misionarii vizitau satele, inimile lor se umpleau de bucurie şi mulţumire. Vedeau cum ostenelile lor dădeau roadă, ofereau şi primeau bucurie, după care se întorceau la Centrul Misiunii cu multe şi diverse impresii. Ocazional, călătoriile lor se transformau în peripeţii, în care Dumnezeu avea ultimul cuvânt. De obicei aceste vizite aveau loc înainte de Botezul catehumenilor, astfel că misionarii îi puteau întâlni, cunoaşte şi întreba despre eventualele probleme.
Părintele Cosma vizita satele din apropierea drumului principal de la Kolwezi spre Likashi. Fiindcă se ducea adesea la Likashi pentru diferite slujbe, el îşi stabilea itinerariul astfel încât să poată apuca să facă Liturghie prin satele din jur. A slujit de asemenea în cele două biserici greceşti din Likashi, care nu aveau preoţi permanenţi.
Pentru a câştiga mai mult timp, el călătorea noaptea. Deşi greutăţile erau mari, el le dispreţuia pe toate, spunând că, fiind misionar, trebuia să găsească timp pentru toate. Îmi amintesc că-i spunea adesea părintelui Chiril: „Trezeşte-te, Chirile. Învaţă toate cele despre Misiune, deoarece vei rămâne singur şi-ţi vei face griji în privinţa reuşitei”. Şi, într-adevăr, nu a mai trecut multă vreme până ce părintele Chiril a fost lăsat singur, fără Bătrânul său.

Traduceri în swahili

Nu exista vreo metodă anume pentru a învăţa swahili, aşa cum se procedează în cazul celor mai importante limbi europene. Din vremea când el a venit în Zair ca laic, părintele Cosma a început să înveţe limba, scriind cuvinte într-un carnet. El le punea întrebări lucrătorilor în limba lor de origine: „Ce este acesta?”, iar ei răspundeau. După care el nota cuvântul în swahili şi în greceşte. Astfel, treptat-treptat, el învăţa numele materialelor de construcţie, iar apoi termeni liturgici sau legaţi de pastoraţie. Această limbă este vorbită în regiunea Samba din Zair de mai bine de 10 milioane de africani.
Când părintele Cosma a ajuns acolo, dintre toate slujbele Bisericii, singura care fusese tradusă era Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, tradusă de Hrisostom Papasarandopoulos. Celelalte slujbe erau săvârşite în limba greacă. A încercat să găsească şi alte slujbe traduse, dar fără succes. Numai protestanţii traduseseră Sfintele Scripturi, în vreme ce din partea grecilor ortodocşi nu era practic nimic. Astfel că, în ciuda numeroaselor alte sarcini, părintele Cosma s-a apucat să facă traduceri. Prima traducere a fost Rânduiala Sfintei Împărtăşanii (Pregătirea şi Mulţumirea), apoi Pavecerniţa Mică şi Mare şi Liturghia Darurilor. A început şi traducerea Utreniei, dar nu a mai apucat să o termine. A tradus de asemenea şi diferite tratate anti-eretice pe care le-a distribuit gratuit printre creştinii din turma sa. La traduceri a fost ajutat de Themelina, care cunoaşte limba greacă şi de secretarul lui, care cunoaşte limba franceză.
Mult se necăjea părintele Cosma din faptul că oamenii care participau la slujbe nu înţelegeau aproape nimic din ceea ce se cânta. De aceea, în timpul unei slujbe, el se oprea de 4-5 ori şi explica cele ce aveau loc sau ceea ce el săvârşea. După slujbă, el îi mai ţinea în jur de o oră pentru a-i instrui cum se cuvine asupra chestiunilor legate de viaţa şi credinţa Bisericii noastre. Era foarte meticulos în toate. În mod deosebit, voia să se asigure că traducerile redau sensul exact al originalului, obişnuind să-şi revizuiască traducerile de mai multe ori. Se preocupa îndeosebi şi cu multă grijă de traducerea cărţilor de slujbă ale Bisericii. Îmi spunea adesea: „Oare nu se găseşte nimeni să traducă aceste cărţi?”

Recunoaşterea Ortodoxiei

Biserica ortodoxă a rămas în urma celorlalte confesiuni în ceea ce priveşte lucrarea misionară externă. Romano-catolicii au celebrat recent 100 de ani de misiune printre băştinaşii din Africa. Oficial, Ortodoxia a fost auzită prima dată din gura răposatului părinte Hrisostom Papasarandopoulos, după moartea căruia, arhimandritul Hariton Pnevmatikakis a plecat din Patras spre Kananga, în Zair.
Dar Ortodoxia s-a făcut cunoscută preşedintelui ţării abia în 1979, în Kolwezi. Autorităţile civile îl invitaseră pe părintele Cosma pentru o recepţie la preşedintele Mobutu şi soţia sa. Părintele Cosma a participat şi el, luând cu sine un grec care ştia bine limba franceză. A vorbit cu preşedintele, care a fost impresionat de cuvintele lui. După care a fost invitat la toate evenimentele majore – sărbători naţionale, conferinţe şi aşa mai departe.
O parte din bunul nume al Misiunii din Kolwezi s-a datorat proiectelor de construcţie, construirii bisericilor şi, în special, a fermei şi a înlesnirilor pentru creşterea animalelor. Era firesc ca, la plecare, doamna Mobutu să ia cu ea câteva găini şi iepuri, ca una căreia îi plăceau mult astfel de animale.
Cel mai important lucru pe care l-au observat autorităţile a fost acela că Misiunea Ortodoxă nu afişa o atitudine propagandistică, ci lucra în mod deschis şi filantropic pentru salvarea oamenilor şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Astfel că africanii şi-a pus încrederea în Biserica Ortodoxă, i-au cinstit lucrarea şi i-a iubit misionarii. Aceasta se poate vedea şi astăzi, după moartea părintelui Cosma. Africanii se duc zilnic la mormântul său pentru a-şi aduce omagiile, a pune flori, ca să plângă pentru pierderea lui şi să-şi amintească cu recunoştinţă de tot binele pe care el l-a făcut pentru ei. O unitate militară condusă de ofiţeri, însoţită de un detaşament, vine adesea şi-l cinsteşte pe misionarul grec care s-a jertfit pentru ţara şi poporul lor.
În total în Zair există şapte religii recunoscute. Prima este Romano-catolicismul. Urmează Protestantismul, iar locul al treilea este ocupat de Ortodoxie, în ciuda celor câţiva ani de activitate misionară de acolo şi a numărului mic de credincioşi. Apoi vin celelalte religii, chiar dacă sunt mai vechi.

Încercări şi experienţe dureroase

Ştim cu toţii din experienţă că Diavolul şi clevetitorii se împotrivesc cu sălbăticie oricărei lucrări duhovniceşti, deoarece aceasta dă roadele mântuirii. De  această regulă n-a fost scutit nici părintele Cosma. După cum el însuşi mărturiseşte, el n-a băut numai pahare, ci şi „găleţi” pline de otravă, fără a da vina pe nimeni.
Bârfitorii au avut ca scop distrugerea lucrării sale şi a îndepărtării preoţilor din preajma lui. Au răspândit zvonuri cum că părintele Cosma deturnase cele două milioane de drahme care i-au fost trimise, cum că el nu se interesa de bunăstarea materială a preoţilor, că a făcut comerţ cu pietre preţioase, că a trimis-o în Grecia pe sora Themelina pentru a se căsători şi că s-a dus în Africa pentru a trăi confortabil la ferma sa. L-au pârât chiar la Patriarhul de atunci al Alexandriei, Nikolaos, spunând că este un negustor de porci şi un şarlatan.
Când Patriarhul a venit în Grecia în 1981, s-a întâmplat ca părintele Cosma să fie şi el acolo. S-au întâlnit, iar Patriarhul i-a spus părintelui Cosma următoarele: „Tu eşti cel implicat în afacerea cu un anume Psathas din Kolwezi?” Părintele Cosma a replicat cu calm: „Veniţi şi vedeţi înşivă lucrarea pe care o fac acolo. Lucrez pentru Patriarhia Alexandriei, iar toată proprietatea Misiunii din Kolwezi aparţine în mod oficial Patriarhiei voastre”. De atunci încolo, Patriarhul l-a avut la mare cinste şi l-a iubit. I-a trimis chiar şi o scrisoare prin care-l felicita pentru munca sa.
Satanicescul scop al bârfitorilor era acela de a se descotorosi de părintele Cosma. L-au bârfit altor preoţi pe care i-a silit să semneze o scrisoare calomniatoare împotriva lui.
În Lubumbashi ei au încercat să născocească o cale de a scăpa de el, fie prin a încerca să-l îndepărteze de acele locuri, fie a-l băga la închisoare pe viaţă. Ori de câte ori se ducea prin acest oraş, o dată cu căderea nopţii se retrăgea într-o cameră ce aparţinea de Biserica comunităţii greceşti. Duşmanii lui au agăţat un steag deasupra patului său, după care s-au dus să dea de ştire sergentului, pentru a veni cu o formaţie de soldaţi şi a-l aresta ca revoluţionar şi duşman al regimului. Dar Dumnezeu l-a păzit pe părintele Cosma şi, în acea seară, în loc să se ducă în camera comunităţii, s-a dus la casa unui prieten, fără a şti, bineînţeles, nimic despre ce se întâmpla. A doua zi, unul din membrii consiliului bisericesc a intrat în camera lui şi a găsit steagul sub pernă. Şi-a dat seama imediat că era vorba de o înscenare pusă la cale de duşmanii săi şi a ars steagul. Când l-a întâlnit pe părintele Cosma, i-a spus: „Mare noroc ai avut că n-ai dormit noaptea trecută în casa comunităţii. Căci altfel ai fi putrezit în închisorile Zairului”.
Văzând că au eşuat, au folosit o altă armă: publicarea de atacuri la adresa lui. Au scris tot felul de lucruri împotriva lui şi a mitropolitului Timotei. La toate acestea, părintele a reacţionat în acelaşi fel: i se spusese de către Bătrânul său, părintele Gheorghe, stareţul Mănăstirii Grigoriu, să nu răspundă nimănui în nici un fel, căci Dumnezeu, Care de toate ne păzeşte, va rândui toate cum se cuvine.
Foarte mulţi oameni gândeau că el se foloseşte pozitiv de banii Misiunii, drept care voiau şi ei să facă pe misionarii. Astfel că au trimis africanilor pachete, bani şi bilete pentru a vizita Grecia. Au dat burse africanilor, fără a-i cere părerea părintelui cu privire la compatibilitatea studenţilor sau la pregătirea lor. Dar ei înşişi realizau că un asemenea ajutor nu ar aduce rezultate bune, deoarece banii erau cheltuiţi numai în cazuri izolate, fără să se adreseze nevoilor de bază ale acţiunilor misionare şi fără a lua în seamă starea de lucruri de acolo.
Bârfitorii şi-au dat seama de greşeala lor, încetând să mai lupte împotriva lui sau să-l mai numească „porcar” sau „bişniţar”. De fapt, mai mult decât atât, i-au cerut mamei sale prin telefon să-i ceară iertare din partea lor. În toamna lui 1988, când era pe cale să plece pentru ultima dată în Zair, l-am întrebat dacă a dat peste cineva din cunoscuţii săi [dintre clevetitori n.n.], iar el mi-a spus: „Nu am nimic cu nimeni şi i-am iertat pe toţi cei care mi-au făcut rău”. În vara lui 1988 la Atena a avut loc o conferinţă misionară. L-au invitat şi pe părintele Cosma, dar el n-a voit să vină, şi mi-a spus: „Ce să fac acolo? Voi sta în mănăstire unde-mi voi găsi pacea şi rugăciunea”.


Neaşteptatul său sfârşit

În octombrie 1988, el s-a întors la Bază cu puteri noi. A dat bătaie cu întemeierea şcolii, pregătirea candidaţilor pentru Botez de Sărbătoarea Bobotezei şi scrierea de scrisori de înştiinţare către unii prieteni ai Misiunii.
De Crăciun l-a vizitat pe arhimandritul Ignatie Papaioannou, un profesor la liceul grecesc din Kinshasa. La mijlocul lui ianuarie, el a primit vizita a patru persoane din Grecia – arhimandritul Damian din metropola Kassandria şi trei dintre fii săi duhovniceşti. I-a luat pe toţi într-un tur al priveliştilor din zona Misiunii, fiind foarte bucuros de venirea lor.
Pe 18 ianuarie 1989, în faţa aparatului de filmat, el stat mai bine de o oră şi jumătate şi a discutat cu părinţii şi familia sa despre chestiuni legate de Misiune, dând fiecăruia instrucţiuni în mod separat. Pe 19 ianuarie a făcut un film cu toate înlesnirile Misiunii, apoi, împreună cu cei patru vizitatori greci, au plecat în Lubumbashi. Pe cale, au vizitat bisericile Sfântului Toma din satul Karkazembe, a Sfântului Andrei din Lualamba şi a Sfântului Ioan Evanghelistul. Au luat masa la cel mai apropiat prieten al său, domnul Hambos din Likashi, iar dimineaţa au vizitat bisericile din oraşul Lubumbashi: a Sfântului Ştefan, a Naşterii Domnului şi a Buneivestiri. Apoi i-a dus la aeroport şi s-a întors la Lubumbashi pentru o mulţime de treburi. Se afla împreună cu un african ce vorbea şi greceşte, Moise, care stătuse patru ani la Mănăstirea Grigoriu, loc în care învăţase limba greacă, muzica bizantină, pictura icoanelor şi alte lucruri. Duminică, pe 22 ianuarie, părintele Cosma a săvârşit Liturghia şi a predicat despre pocăinţă. Luni, marţi şi miercuri a făcut toate cumpărăturile, după care le-a transmis celor din Kolwezi să vină cu camionul pentru a încărca lucrurile. A venit cu el sora Xenia. Pe drumul spre Likashi, aflat la jumătatea drumului dintre Kolwezi şi Lubumbashi, vehiculul s-a stricat. Cu chiu cu vai sora Xenia a ajuns la Likashi unde a stat în casa domnului Hambos. Părintele Cosma i-a telefonat domnului Hambos, căruia i-a spus că era gata şi că venea spre el. Avea totuşi o problemă cu vitezele vehiculului, aşa că a dus-o la un garaj pentru reparaţii. În acele zile – miercuri, joi şi vineri – el a vizitat casele grecilor, şi-a luat rămas bun de la ei şi a plâns. Le-a dat sfaturi legate de viaţa creştină şi pocăinţă. În acelaşi timp, a săvârşit slujbe în trei din bisericile oraşului, a predicat despre aspecte ale vieţii duhovniceşti şi a vărsat lacrimi. Vineri după-amiază i-a telefonat domnului Hambos şi i-a spus că va veni spre el. Împreună cu el mai erau Moise şi consulul Greciei.
După cuvintele consulului, avea să-mi spună mai târziu domnul Dionisie Kivetos, au plecat spre Lubumbashi pe vreme destul de aspră. Părintele Cosma asculta o casetă cu oratoriul lui S. Vernados – „Cosma Etolul”, fredonându-l încet. Au călătorit destul de mult timp. La al cincizecilea kilometru, atunci când s-a întâmplat accidentul, consulul asculta caseta, uitându-se cu un aer de nepăsare (acesta nu era atent la drum), părintele Cosma, care dăduse sonorul mai tare cântând totodată şi el mai tare deoarece era troparul Sfântului Cosma. Era ora 20:10, în seara zilei de 27 ianuarie 1989. Din direcţie opusă venea un camion cu remorcă care avea proiectat în afară, la ambele părţi ale cabinei, aproape 80 cm. Deşi părintele Cosma era un şofer bun, nu a luat în seamă mărimea camionului. Ca urmare, a avut loc o ciocnire în care partea stângă a Land Rover-ului condus de părintele Cosma a fost efectiv smulsă. Vehiculul s-a răsturnat de două ori pe asfalt. Părintele Cosma a fost omorât pe loc. Consulul de lângă el nu a suferit nici un fel de răni, în timp ce Moise a fost aruncat din vehicul, în timpul răsturnării suferind o uşoară comoţie; a fost transportat la spitalul din Likashi, de unde a fost externat în trei zile. Până astăzi, consulul pretinde că datorează Sfântului Cosma Etolul faptul de a scăpa cu viaţă.
Atunci când, două ore mai târziu, domnul Hambos a fost informat despre accident, a plecat pe dată împreună cu cumnatul său, Ilie, la locul accidentului. L-au găsit pe părintele Cosma căzut mort la pământ, pe marginea drumului. Africanii din satul din apropiere, auzind de ciocnire, se grăbiseră să dea o mână de ajutor, scoţându-l pe părintele Cosma din jeep. După care domnul Hambos l-a dus la spitalul din Lubumbashi.
Preasfinţia Sa, mitropolitul Timotei, care se afla în capitală, în Kinshasa, a aflat imediat de moartea părintelui Cosma. Cu toate acestea, îi era cu neputinţă să se ducă a doua zi, duminică, la Lubumbashi. Deoarece nu era nici un zbor într-acolo (următorul zbor era peste două zile).
Luni, 30 ianuarie, Preasfinţia Sa Timotei a săvârşit slujba de înmormântare la Catedrala din Lubumbashi, cu hramul Bunavestire. În interior, biserica era plină de greci şi de fraţi ortodocşi africani. Consulul, domnul Kivetos, era şi el prezent. Autorităţile politice şi militare din Lubumbashi erau şi ele prezente pentru a-l cinsti pe părintele Cosma.
După aceea, sicriul a fost luat de un avion privat şi dus în Kolwezi pentru a fi îngropat în pământul Misiunii. Îl aşteptau peste 2000 de africani ortodocşi din Kolwezi şi din împrejurimi. Sicriul a fost adus în biserica Sfântul Gheorghe pentru cinstirea publică a celui adormit. Autorităţile din Kolwezi l-au cinstit în modul cel mai cuviincios cu putinţă: au oferit o gardă militară şi fanfara din oraş. Au fost prezenţi şi reprezentanţi ai altor confesiuni, precum şi cei ai cultelor locale. Toate magazinele grecilor din Kolwezi şi Lubumbashi au fost închise.
Mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru localnici. Zilnic, sute de oameni, ortodocşi sau nu, făceau vizite pentru a pune câteva flori, ca recunoştinţă pentru marele lor părinte şi binefăcător. Cei care l-au plâns cel mai mult au fost Preasfinţia Sa, fiii săi duhovniceşti, părintele Chiril, sora Xenia şi preoţii africani.
Trista veste a morţii sale a ajuns în Grecia cu viteza fulgerului, mai întâi la mănăstirea sa de metanie. În acel moment, cuviosul stareţ al mănăstirii, părintele Gheorghe, se afla în Tesalonic cu nişte treburi, împreună cu câţiva dintre monahii săi. Au cântat Slujba Înmormântării pentru călugări la metocul Adormirea Maicii Domnului din Stavropolis, Tesalonic. S-au săvârşit de asemenea două Privegheri cu Slujbe de Pomenire pentru răposatul lui suflet, respectiv patruzeci de Liturghii speciale la Sfântul Munte.
Regretatul părintele nostru Cosma avea mulţi prieteni şi multe cunoştinţe pe tot cuprinsul Greciei. Vestea morţii sale a stârnit lacrimile multor preoţi şi episcopi, care s-au rugat ridicându-şi graiurile cu cereri stăruitoare către Preaînaltul Dumnezeu pentru odihna veşnică a sufletului său.
La mănăstirea sa de metanie, precum şi la locuinţa familiei sale, au sosit nenumărate telegrame şi scrisori din Grecia şi din toată lumea, care nu mai conteneau. Cele mai multe sunt de la persoane pe care nu le cunoaştem, care au aflat într-un fel sau altul de părintele Cosma şi de lucrarea sa după plecarea lui din această viaţă.
Într-o convorbire pe care părintele Cosma a avut-o cu părintele Gheorghe şi monahii de la Mănăstirea Grigoriu, el le-a spus că: „Misiunea nu este pentru câteva luni, şi oricine doreşte să fie misionar trebuie să-şi lase oasele pe pământul Africii”. Cuvintele sale s-au adeverit trei luni mai târziu.
Părintele Cosma ne-a părăsit, dar lucrarea lui Dumnezeu continuă. Cuviosul său Bătrân, care a plâns pentru el, pentru că l-a iubit, în ascultare faţă de arzătoarele cereri ale Mitropolitului Africii Centrale, Preasfinţia Sa, Timotei şi după multă rugăciune, l-a trimis pe ieromonahul şi părintele duhovnic Meletie ca înlocuitor al părintelui Cosma.
Nădăjduim şi ne rugăm bunului Dumnezeu ca să-i lumineze, să-i sprijine, să-i întărească şi să-i sfinţească pe părintele Meletie şi pe membrii Misiunii. Lucrarea părintelui Cosma şi rugăciunea sa din cer îl va inspira să păşească pe cale Golgotei cu jertfire de sine, aducând rod îndoit pentru mântuirea tuturor fraţilor şi surorilor din Africa.
Nădăjduiesc, din adâncurile inimii, că Domnul îi va dărui fiului meu, părintelui Cosma, odihnă alături de Sfinţii Misionari ai Bisericii noastre şi că el se va ruga pentru noi, ca să aflăm milă în Ziua Judecăţii ce va să vină. Amin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s