Introducere la ediţia engleză

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Ajungând curând la desăvârşire,
dreptul a apucat ani îndelungaţi,
Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu.
(Înţelepciunea lui Solomon 4, 13)

Există în fiecare generaţie acele câteva suflete deosebite, care se ridică din conformismul vieţii sociale pentru a se face deschizători de drumuri către universalitatea şi caracterul nelumesc al Creştinismului. Îndrăzneţi şi fără compromis, ei îl imită pe Avraam şi devin proscrişi şi mucenici pentru Hristos, urmându-I cu o acrivie plină de iubire şi o credinţă în stare să mute şi munţii. Ei „îşi urăsc viaţa în această lume” pentru a o păstra – la fel şi pe aceea a aproapelui lor – pentru veşnicie; iar pentru generaţiile următoare, ei devin modele de urmat, dând mărturie vreme îndelungată după plecarea lor din lume de cinstea pe care Părintele Ceresc le-o dă celor ce-I slujesc.
Un astfel de om a fost cuviosul părinte Cosma de la Grigoriu, luminătorul Zairului.

Un model de misiune în                                    epoca lui Antihrist

Încă de la vârsta de nouăsprezece ani, el a primit de la Dumnezeu chemarea să lucreze în câmpul Său misionar. Având o personalitate dinamică, „inspirată de o dragoste arzătoare pentru Hristos, el nu a vrut să ducă o viaţă creştinească convenţională, nici să se mărginească la o simplă carieră şi slujbă eclesiastică. Dorea să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu şi aproapelui său” . N-a căutat laude, deoarece „grija lui de căpetenie era mântuirea oamenilor şi zidirea Ortodoxiei în Zair” . Iubitul Cosma era, după cuvintele fostului Mitropolit Augustin al Florinei, „deschizătorul de drum al unei frumoase călătorii pentru neamul nostru”. El şi-a făcut din porunca lui Hristos (învăţaţi toate neamurile) un motiv de despărţire de o lume a compromisului, o poartă de intrare pentru Ortodoxie în regiunile subsahariene  şi în inimile nenumăratelor suflete. Spre deosebire de misionarii confesiunilor heterodoxe, el pune accent atât pe prima cât şi pe a doua parte a Marii Porunci: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Reuşita lui, sau mai degrabă credincioşia lui în împlinirea primei jumătăţi a Marii Porunci , a fost o urmare directă a credincioşiei şi hotărârii statornice de a împlini cea de-a doua parte, adică  a-i învăţa cum se cuvine să păzească toate cele ce ni le-a poruncit Hristos.
Altfel nici n-ar fi putut fi  cu putinţă, deoarece africanii nu seamănă cu europenii de astăzi, epuizaţi de secole de ideologii absurde derulate în duhul miilor de filosofii umaniste, nici cu americanul tipic, dispus spre compromis şi spre lucrurile comode pentru a realiza un succes de suprafaţă sau superficial. Sufletul lui nobil şi umil înclină mai degrabă către cealaltă lume, iar mintea lui simplă, bazată pe intuiţie, are încă o dispoziţie sănătoasă pentru zona percepţiilor. Cu câteva luni înainte de a pleca din această viaţă, părintele Cosma a vizitat mănăstirea sa de metanie  unde a vorbit pelerinilor de acolo despre mărinimia africană şi dorinţa lor pentru o Ortodoxie ascetică, autentică. Episcopul Atanasie Yievtici, un apropiat ucenic al marelui părinte contemporan – arhimandritul Iustin Popovici, a fost şi el prezent acolo. Iată relatarea lui cu privire la cuvintele părintelui Cosma:
„Există oameni cu o sensibilitate şi o conştiinţă a lumii lăuntrice. De obicei europenii îi subestimează, dar greşesc enorm. Sufletul africanului înclină spre mistică şi din acest motiv Ortodoxia are ceva să le spună şi ceva să le ofere, dar numai Ortodoxia adevărată – Ortodoxia monahală, aghiorită. Magia şi vrăjitoria sunt predominante printre fraţii din Africa – o adevărată demonocraţie. În Africa am văzut cum poate intra Evanghelia! Tot ceea ce Hristos a spus despre posedarea demonică, eu am văzut aievea. Cu toate acestea, Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat este mult mai puternic decât satan şi toţi slujitorii lui. Dar, să fie bine înţeles că adevărata lucrare misionar-apostolică nu poate fi împlinită în Africa decât dacă cel în cauză se hotărăşte să-şi lase oasele acolo” .
Şi astfel, învăţându-i pe băştinaşii africani întreaga Evanghelie a lui Hristos şi înfăţişându-le imaginea nedeformată a Dumnezeului-Om şi a Bisericii Sale, era de aşteptat că dăruirea sa va fi la fel de simplă şi totală. În „unicul, adevăratul şi foarte folositorul”  studiu despre lucrarea misionară, intitulat Gânduri despre lucrarea misionară, adunate din experienţă, el stabileşte un principiu, o piatră de temelie pentru toţi cei care-i vor urma exemplul:
„Începutul misionarului îşi are semnificaţia lui, deşi, poate că nu e chiar o piatră de temelie… Începutul poate fi binecuvântat ori poate deveni binecuvântat la sfârşit. Ceea ce este important este ca dăruirea să fie sinceră şi totală, fără reţineri, cu dispoziţie spre jertfă şi lepădare de sine, şi cu scopul de a ne lăsa oasele printre băştinaşi…”
Dar cu mult înainte de a-şi lăsa oasele pe câmpul misionar, trebuie – dacă vrea ca jertfa finală să fie roditoare –  să se lepede de mândrie şi slavă deşartă. Astfel, pentru părintele Cosma, adevăratul misionar, pentru a avea parte de un sfârşit binecuvântat, nu trebuie să dea pricină de invidie şi de slavă deşartă, ci mai degrabă trebuie să înţeleagă că ţinta lui este împreună-împărtăşirea: „împreună în luptă, împreună în suferinţe şi împreună întru slava Bisericii” .
Trebuie „să ofere o inimă deschisă, iubitoare, care să comunice cu ceilalţi, să se îngrijească de propriile necazuri fără a mai adăuga pe deasupra şi altele; să fie atent la ce fac alţii, fără a-i privi cu ochi pizmaş şi a pricinui dezbinare” . Împlinindu-şi datoria cu umilinţă, „adevăratul misionar nu caută vreo apreciere a lucrării sale, nici de la băştinaşi, nici de la cei din alte locuri, deoarece mărturia conştiinţei sale sănătoase precum şi mărturia părintelui său duhovnic şi a colaboratorilor săi îi sunt suficiente” .

Un început ascetic

Urmându-şi principiile, părintele Cosma nu a dat pricină nici unei îndoieli – cuvintele lui se întemeiau pe experienţă, iar începutul şi sfârşitul său erau binecuvântate. Toate sunt întemeiate pe aceea că el „era înainte de toate un ascet şi apoi un misionar”, după cum scrie undeva în cartea sa arhimandritul Ioanichie. Din experienţă cunoştea însemnătatea ascezei, a postului, a privegherii, a rugăciunii pentru Biserică. „Îi mulţumim Domnului – scrie Stareţul Gheorghe -,  chiar dacă era unul ca noi, el dispreţuia desfătările carnale şi pământeşti, plăcerile omeneşti, toate făcându-le pentru dragostea lui Hristos, alegând o cale aspră, nevoitoare, plină de lupte, deosebit de obositoare şi mai presus de puterile umane, toate făcându-le pentru dragostea lui Dumnezeu, a fraţilor şi semenilor săi”.
Stareţul Gheorghe adevereşte toate acestea cu o relatare despre primele zile ale părintelui Cosma la mănăstire:
„Am trecut odată pe lângă chiliuţa părintelui Cosma şi i-am văzut patul: scânduri de lemn, iar pe ele – un cearşaf mic şi subţirel. Nici măcar o pătură nu avea. Văzând aceasta şi alte lucruri, m-am gândit că fratele avea harul lui Dumnezeu şi că trebuie să devină monah” .
Dar asceza sa nu se limita numai la a dormi pe scânduri de lemn sau la post, priveghere şi rugăciune. Mai presus de toate, părintele Cosma era neînduplecat în zidirea Bisericii din Zair. Părintele Mihail Hristodoulidis din Cipru scrie despre vizita lui la misiunea Kolwezi şi despre asceza lucrării părintelui Cosma:
„Ceea ce-l distingea cel mai mult era sârguinţa şi osteneala la lucru, metoda şi organizarea muncii, inteligenţa, iuţimea şi uşurinţa cu care înfrunta greutăţile, priceperea şi credinţa nestrămutată, duhul dragostei şi al jertfei… Neobosit în muncă, era în stare să muncească ore întregi în orice fel de sarcină. Programul Centrului Misionar era stabilit începând de la miezul nopţii până a doua zi seara târziu şi tot aşa. Muncă din straja dimineţii până în noapte pe drumuri inexistente, cu vehicule şi maşini care se stricau în permanenţă, cu jertfe de sânge, întru multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în tulburări, în osteneli… în posturi, în privegheri (II Cor. 6, 4-5)” .
Descrierea de mai sus îşi găseşte multiple confirmări nu numai într-un număr de mărturii asemănătoare, dar şi în înseşi cuvintele părintelui Cosma, care ne trimite totodată către un alt aspect al importanţei pe care o acorda ascezei. El scrie următoarele:
„Este bine-cunoscut că noi lucrăm aici pe temelia a douăzeci şi patru de ore, în condiţii precare, alegându-ne cu neputinţe în trup şi slăbiciune în duh. Prin urmare, pentru  o realizare a desăvârşirii trupeşti şi sufleteşti, existenţa a două mănăstiri, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, la o oarecare depărtare de baza misiunii, poate fi socotită destul de potrivită… Mănăstirea funcţiona strict ca o mănăstire ori, cu binecuvântarea Mitropolitului local, ca un metoc al Sfântului Munte, fără să se amestece cu Misiunea” .
Părintele Cosma credea că o Biserică locală nu putea rezista fără monahism, motiv pentru care a dat întâietate întemeierii unei mănăstiri şi, către sfârşitul vieţii sale, şi-a văzut împlinirea planurilor sale o dată cu înfiinţarea unei mănăstiri pentru femei închinată Sfântului Nectarie.

Acrivia în Ortodoxie

La puţină vreme după moartea părintelui Cosma, după ce a văzut lucrarea duhovnicească pe care o realizase, părintele Meletie, succesorul său, a spus:
„Lucrarea părintelui Cosma în Africa este considerabilă. Am găsit tipicul athonit păstrându-se în Zair. Creştini cu metanii de rugăciune în mâini. În biserică cântă cu toţii, conduşi de un cor de băieţi. Nimeni nu se împărtăşeşte fără să se fi spovedit înainte. Ţin cu stricteţe posturile de miercuri şi vineri. Săvârşesc zilnic dumnezeieştile slujbe ale Utreniei, Vecerniei şi a Pavecerniţei Mici. Iar în duminici comunitatea depăşeşte patru sute” .
Mulţi s-au întrebat: „Cum se face că africanii, fiind de curând botezaţi, pot păstra o astfel de râvnă şi acrivie în Ortodoxia lor, în timp ce o mare parte dintre noi, cei din parohiile din Grecia, America sau din altă parte, suntem mult mai slabi?”
Cred că, parţial, răspunsul stă în aceea că părintele Cosma, părintele, călăuza şi pilda lor, urma el însuşi cu stricteţe şi fidelitate credinţa pe care o propovăduia, atât în viaţa sa cât şi în Ortodoxia pe care o împărtăşea. Era un monah ce se înscria în lunga tradiţie a monahismului athonit, trăgându-şi rădăcinile din oraşul Sfinţilor Chiril şi Metodie, Tesalonic, cunoscut pentru bogata sa tradiţie bisericească. El ţinea cu acrivie, dar şi cu dreaptă-socoteală, canoanele şi rânduielile Bisericii, nu dintr-un conservatorism reacţionar sau dintr-o râvnă fără simţire , ci din smerenie, deoarece acestea oferă ceea ce este mai de folos sufletului omenesc, ca unele care izvorăsc din experienţa şi înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
O urmare firească a acestora, în care el s-a ales cu conştiinţa faptului săvârşit, binecuvântarea Sfinţilor lui Dumnezeu, mai presus decât foloasele trecătoare ale epocii noastre ecumeniste, a fost Botezul. „Când botezam – spune el – stabileam rânduiala athonită a lucrurilor. Am săvârşit 250 de botezuri, şi nu numai cu închinătorii la idoli, dar şi cu catolici care au devenit ortodocşi, pe care i-am botezat în râuri adânci. Acţiunile mele nu vor fi lipsite de urmări atunci când vestea va ajunge la urechea Patriarhiei de Alexandria, care susţine că protestanţii au nevoie doar de Mirungere. Până atunci, totuşi, vom săvârşi botezuri măcar pentru a primi binecuvântarea Sfântului Nicodim” .
Aşa cum limpede va reieşi din cele de mai jos, părintele Cosma nu era unul care să se plece oricărei autorităţi bisericeşti. Hotărârea lui de a-i boteza pe cei proveniţi din confesiunile heterodoxe a fost luată din dragoste pentru sufletele lor, pentru mântuirea lor veşnică, precum şi din dragoste pentru Dumnezeu şi Sfinţii Lui, nesuferind ca conştiinţa sa să nu se supună sfintelor lor învăţături. El lucra nu numai dintr-un respect pentru Sfinţii vechilor vremuri, ci şi din smerenie şi ascultare faţă de înţeleptele sfaturi ale sfinţilor în viaţă: „Mi-amintesc de cuvintele părintelui Paisie, care mi-a spus că, de cele mai multe ori, botezul ereticilor lasă urme doar pe pielea acestora” . Având acestea în cuget, dragostea lui pentru catehumeni l-a îndemnat să le ofere o iniţiere  completă şi mântuitoare în viaţa veşnică a Bisericii. Bineînţeles că aceasta a avut urmări, dar nu numai în relaţiile sale cu ierarhia superioară. În primul rând a avut urmări în înfiinţarea unei Biserici ortodoxe credincioase, puternice şi sănătoase, faţă de care lumea ortodoxă s-a umplut de admiraţie.
În mod asemănător, reuşita părintelui Cosma de a întemeia o Biserică Ortodoxă puternică şi stabilă şi un mod de viaţă sănătos printre băştinaşi se datorează şi refuzului său de a adopta metode şi mijloace neortodoxe. Părintele Cosma scrie: „Este greşit să te foloseşti de metode şi căi heterodoxe. Să-i păstrăm Ortodoxiei propria culoare, în credinţa, în învăţătura şi în arta Ei. Să nu ne pierdem în câmpul misionar” . Desigur că acest principiu trebuie aplicat nu numai în câmpurile misionare deja formate, ci şi în Ortodoxia diasporei, mai ales că astăzi mulţi ortodocşi adesea asimilează fără discernământ elemente culturale străine. Căci, dacă sunt adevărate cuvintele părintelui Cosma, atunci nu trebuie să ne aşteptăm să avem şi la noi rezultatele de la Kolwezi, de vreme ce noi ne preocupăm de a ne însuşi „metodele şi mijloacele” misionare ale heterodocşilor. Trebuie să muncim din greu pentru a evita acest compromis, chiar dacă îl avem pe părintele Cosma şi Biserica din Zair ca mărturie a faptului că lucrătorul îşi va lua plata sa.
Părintele Cosma nu s-a limitat doar la evitarea influenţei culturii heterodoxe din Zair. El şi-a extins acest principiu pentru a proteja acele suflete tinere pe care le-a trimis în afară pentru a studia şi a se informa asupra căii ortodoxe. El scrie: „Putem fi aproape siguri că tânărul băştinaş trimis să studieze în Europa se va distruge pe sine, întorcându-se ca un teolog numai în baza diplomei şi nu a inimii… Am trimis din Kolwezi la mănăstirea noastră de metanie… [Grigoriu] un tânăr evlavios; acolo învaţă limba greacă, diverse elemente de teologie, dogmatică, morală, liturgică, tipic, iconografie şi muzică bizantină atât teoretic cât şi practic. El studiază Ortodoxia în «Universitatea deşertului», însoţindu-se cu sfinţiţii bătrâni şi cu părinţii îmbunătăţiţi, învăţând de la ei «după asemănare». Curăţit şi dând chip lui Hristos înăuntrul său, tânărul candidat devine un bun împreună-lucrător şi un succesor ideal” .
Grija părintelui Cosma pentru sufletul tânărului băştinaş trimis la studii peste hotare a izvorât dintr-o adâncă sensibilitate pastorală şi nu dintr-un pretins şovinism bisericesc. Dar numai din această sensibilitate, ca o binecuvântată credincioşie faţă de propriul crez şi o permanentă îndreptare a atenţiei către aducerea ucenicilor la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos, şi nu spre vreun idealism nechibzuit, care l-ar fi făcut să nesocotească făţiş canoanele. Aplicarea unor canoane privitoare la hirotonie constituia o chestiune dificilă din cauză că posibilii candidaţi erau puţini, iar respectarea canoanelor cerea multă credinţă şi răbdare. Cu toate acestea, părintele Cosma împreună cu episcopul său s-au ţinut tare de canoane, ca unii care ştiau că există o lege duhovnicească lucrătoare, respectiv o pedeapsă de care cei ce încalcă canoanele nu pot scăpa. El scrie: „Desigur că canoanele Bisericii trebuie respectate cu totul atunci când e vorba de hirotonie. Altminteri canoanele se vor răzbuna, iar noi vom plăti pentru compromisuri (I Tim. 3, 2-13)”. Iar în altă parte scrie: „În locuri în care se dă dovadă de toleranţă excesivă, situaţia se deteriorează continuu şi tare mă tem că la un moment dat va deveni de nevindecat” .

Un principiu fundamental:                          Lucrarea sub binecuvântarea episcopului local

Încă dintru început, părintele Cosma s-a angajat la o lucrare bisericească prin excelenţă, fără a o lega de cea personală, dar centrată cu deosebire pe Hristos şi Biserica Sa. Astfel, el a venit în Africa nu ca un individ ce urmărea realizarea unor scopuri personale, ci ca monah al unei mănăstiri, trimis pentru a se înscrie în slujba Bisericii sub supravegherea unui episcop local. Obişnuia să spună: „Dacă lucrarea mea este numai a mea, se va pierde de îndată ce voi pleca. Dacă, în schimb, are o bază bisericească de susţinere, Biserica o va lua asupra sa şi va dăinui” .
Părintele Cosma voia ca totul să fie în acord cu rânduiala canonică a Bisericii. El avansa în plănuirea şi realizarea fiecărui proiect pe care-l iniţia, numai după ce se asigura de binecuvântarea episcopului său. Nu obosea niciodată accentuând şi spunând că: „Slujesc având binecuvântarea Mitropolitului meu, Preasfinţia Sa Timotei Kontomerko” .
Chiar atunci când era presat de frica părinţilor săi după trup, care se temeau că suportul financiar se va sfârşi în urma unor probleme apărute între timp, părintele Cosma rămânea de neînduplecat în credinţa sa în caracterul eclesiologic al Bisericii:
„Am plecat din mănăstire cu binecuvântarea lui Gheronda  al meu şi a altor părinţi,  ca şi din porunca explicită a părintelui Paisie , care, şi el, de asemenea, este povăţuitorul meu duhovnicesc, pentru a lucra împreună cu Întâistătătorii Bisericii spre binele misiunii. Biserica există oriunde se află un episcop şi o turmă credincioasă. Fără episcop, credincioşii nu pot constitui Biserica, ci doar o erezie protestantă. Prin urmare, linia pe care o urmez, împreună-lucrând cu episcopul local, este cea mai recomandată şi, chiar dacă aş fi vrut să fac ceva diferit, ştiţi bine că oricum nu aş fi primit binecuvântare de la mănăstire” .
În situaţiile în care episcopul devine o sursă de necazuri, părintele Cosma îi stătea împotrivă, intrând în dezacord deschis cu el, deoarece ei „mai mult vatămă decât ajută”. El şi-a dat seama că „a face recurs la un model lumesc de vreun tip oarecare, (…) în speranţa aflării dreptăţii, nu duce la nici un rezultat”. În astfel de cazuri, unde soluţiile nu sunt de găsit, „este de preferat ca atunci să ne retragem prudent împreună cu colaboratorii noştri, predând ştafeta unui nou contingent, ca să nu smintim astfel suflete nevinovate (Matei 18, 7)” .
Ca răspuns la opinia unora conform căreia nu trebuie să sprijini o lucrare misionară într-o zonă în care episcopul nu este „dincolo de reproş”, părintele Cosma nu arăta decât compătimire. „Această poziţie este socotită a fi neîntemeiată şi utopică, deoarece, judecând omeneşte toată situaţia, am socoti că o purificare a conducerii bisericeşti ar fi un lucru imposibil, şi astfel am merge din rău în mai rău, şi aceasta în chiar epoca lui Antihrist. În ciuda acestora, ce-i de făcut? Să oprim oare evanghelizarea popoarelor?  Desigur că nu. Dimpotrivă, ne vom angaja şi mai mult în lucrarea misionară şi, cu harul lui Dumnezeu şi  cu propria statornicie şi dragoste, misiunea va continua şi va spori cu tot cu «vrednicul de ocară» episcop. Totuşi, cel mai important aspect este acesta: nu trebuie să ne încredem în propria spiritualitate , propriul adevăr şi propria sfinţenie, dacă noi, în realitate, avem doar câte ceva din acestea. De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (I Cor. 10, 12)” .

Un vizionar care a luat lucrurile                            cu binişorul

Ca urmare a convorbirilor avute cu părinţi luminaţi din Sfântul Munte şi a îndemnurilor primite din propria conştiinţă, aflat fiind pe câmpul misionar, părintele Cosma ştia că trebuie să aibă răbdare, că lucrarea abia începea şi că nu-i va vedea înflorirea în această viaţă. „Dă-i înainte – îi spunea părintele Paisie -, chiar dacă lupta va fi una de lungă durată, căci oamenii de acolo nu vor primi uşor Creştinismul” .
Astfel, cu acestea în minte şi pregătit ca un adevărat misionar ortodox, părintele Cosma nu s-a avântat şi nu s-a lăsat convins să adopte soluţii cu rază mică de acţiune. Spre deosebire de misionarii grupurilor heterodoxe, părintele Cosma şi-a făcut un obicei din a evita o abordare prestabilită, pe baza unui program. Nu veţi găsi nici un indiciu despre vreun program pe cinci ani, ori slogane „subtile” în scrierile părintelui Cosma. El credea că lucrarea misionară „constituie o legătură între firea, inteligenţa şi posibilităţile proprii şi condiţiile locale. Nu este nevoie să se urmeze anumite tipare. (…) Misionarul este liber, iar atunci când se deschide harului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va grăi bogăţii în inima sa, indicându-i ce trebuie să facă, conform dezvoltării lucrării şi în relaţie cu ea. Să lăsăm loc rugăciunii să lucreze, fără a grăbi situaţia cu o logică îngustă, măsuri capitale ori cu evaluările criticilor la fiecare etapă” .
Părintele Cosma a fost un vizionar care a luat lucrurile cu binişorul. Încă de la început, el a înţeles că lucrurile trebuie văzute prin prisma generaţiilor şi nu a anilor. Astfel că el a pus accent pe creşterea şi educarea tinerilor şi a femeilor de care se ocupa, ca perspective pentru viitoarea conducere a Bisericii. Pentru acest motiv, şi alături de întemeierea mănăstirii, el a iniţiat înfiinţarea la Centrul Misionar a unor internate, unde tinerii, fete şi băieţi, puteau să locuiască, să studieze, să se roage, să înveţe şi să ajungă creştini ortodocşi maturi. Astăzi, la douăzeci şi doi de ani de atunci, primii copii care s-au stabilit la Centru Misionar au devenit clerici, monahi şi funcţionari laici ai Bisericii din Zair, exact cum prevăzuse părintele Cosma.

Un pom roditor pentru                              generaţiile următoare

Părintele Cosma este un exemplu al cuvântului din Evanghelie al Domnului: Bobul de grâu, căzând pe pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar de va muri, multă roadă aduce (Ioan 12, 24). Viaţa sa a fost de fapt o serie de „morţi din iubire” ale „omului vechi”, ceea ce a făcut ca moartea trupească să fie cu multă roadă. Aceste roade sunt oferite nu numai celor care l-au cunoscut în timpul vieţii, ci şi acelora care încă de atunci, dar şi în viitor, au ajuns să-L cunoască pe Hristos şi să-L urmeze în câmpul misionar după pilda părintelui Cosma. „Sămânţa a căzut în pământ – scrie Stareţul Gheorghe. Ea moare, căci dacă nu va muri, nu va înmuguri un copac frumos, cu cele mai dulci poame, sub care multe suflete să-şi găsească odihna”.
Deja vedem cum cuvintele Stareţului Gheorghe şi-au aflat împlinirea, nu numai în Kolwezi, dar şi în întreaga lume ortodoxă. Măreţia lucrării şi pildei părintelui Cosma stă, aşa cum o spune el însuşi, în aceea că ea nu a murit împreună cu el, ci continuă, la un nivel încă şi mai mare. Şi nu numai lucrarea pe care a început-o în Kolwezi, ci şi cea începută în misiunea ortodoxă din lumea întreagă.
Astăzi, acest omonim al Sfântului Cosma Etolul – restauratorul neamului grec, stă ca un luminător pentru misiunile din lumea întreagă, în Africa, America latină şi Asia. El este pomenit ca inspiraţie şi arhetip al lor pentru propria lucrare.
În Madagascar, în decurs de numai şase ani, Biserica ortodoxă s-a aşezat acolo prin harul lui Dumnezeu şi sub conducerea episcopului-misionar Nectarie. Începând cu anul 1994, au fost botezate peste 12 000 de suflete, au fost întemeiate 62 de parohii şi construite 26 de biserici. Preasfinţia Sa, episcopul Nectarie, l-a avut ca model pe cuviosul părinte Cosma. Când voia să înceapă ceva, întâi privea la acest exemplu: în construirea de biserici, în organizarea acţiunilor filantropice, în cercetarea celor din închisori şi spitale, în hrănirea celor flămânzi şi, în general, în toată lucrarea misionară.
De cealaltă parte a lumii, în Taiwan, trăieşte un alt ucenic al părintelui Cosma, ieromonahul Iona. Şi el, de asemenea, priveşte spre cer, la strălucitorul exemplu al părintelui Cosma, pentru inspiraţie şi călăuzire în nou întemeiata sa misiune. Nici nu a început bine (2001) că provocările şi piedicile de tot felul care-i apar în cale sunt uriaşe, şi totuşi, ca şi la părintele Cosma, „dispoziţia sa spre jertfă şi lepădare de sine” şi „scopul de a-şi lăsa oasele printre băştinaşi” a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze cu măreţie.
Cine va fi următorul care va merge pe urmele părintelui Cosma? Numai Domnul este Cel ce cunoaşte fiecare suflet înainte ca acesta să vină în lume, Cel ce grăieşte şi descoperă care călugăr sau mirean trebuie să intre apoi în via Sa pentru adunarea roadelor. Când a venit timpul ca părintele Cosma să plece din această viaţă, Domnul i l-a descoperit pe succesorul său în Kolwezi. Stareţul său, Gheorghe, ne spune că „la puţin timp înainte de ultima plecare [din Sfântul Munte] spre Africa şi de moartea sa, l-a vizitat pe părintele Meletie în chilia acestuia, spunându-i că el va fi cel care-i va continua lucrarea” . Şi, într-adevăr, câteva luni mai târziu, la câteva zile după ce părintele Cosma părăsise această viaţă, stareţul Gheorghe l-a chemat înăuntru pe părintele Meletie pentru a-i sugera să-i urmeze părintelui Cosma, fără a şti nimic despre ceea ce prezisese  părintele Cosma.
Aşadar, lucrarea Bisericii nu va înceta cu nici un chip, căci Cel ce voieşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină ridică neîncetat lucrători pentru Via Sa. Este suficient ca doar să urmăm astfel de părinţi binecuvântaţi cum este părintele Cosma şi să ne urâm viaţa din lumea aceasta şi să murim ei, pentru a o păstra pentru veşnicie. Atunci, poate, va fi cu putinţă ca şi noi, de asemenea, să fim socotiţi vrednici a călca pe calea ce ne îndreaptă spre o frumoasă călătorie a neamului nostru creştinesc, marcată cu atâta hotărâre de părintele Cosma.

Peter Alban Heers
Pomenirea Sfântului Cosma Etolul,
cel întocmai cu Apostolii,
24 august 2001
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s