Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului


din “Mai aproape de Dumnezeu”

1. Căutarea
De ce studiază omul religia? Se pot găsi multe motive incidentale, dar unul singur este valabil dacă persoana ia lucrurile în serios: într-un cuvânt, este vorba de intrarea în contact cu realitatea, de găsirea unei realităţi mai profunde decât realitatea de fiecare zi care se schimbă atât de repede, dispare fără să lase nimic în urmă şi nu oferă fericire durabilă sufletului uman. Orice religie autentică încearcă să deschidă calea către această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre modul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru – să deschidă celui care caută calea către realitatea duhovnicească.
Căutarea realităţii este o misiune periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre tineri ai acestor vremuri de căutări, care „au ars de tot” încercând să găsească realitatea şi, fie au murit de tineri, fie au eşuat într-o existenţă plicticoasă în care nu au pus în valoare decât o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituală” a L.S.D.-ului şi îi determinase pe mulţi să îi urmeze. Acest tânăr, un căutător de hrană spirituală tipic pentru vremurile noastre, care poate ar fi audiat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie să admiţi că orice altceva este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care din punct de vedere spiritual este moartă”. Nu am fost de acord, pentru că încă de pe vremea aceea începusem să-mi dau seama că viaţa spirituală se desparte în două direcţii: poate conduce la o viaţă mai înaltă decât această viaţă cotidiană supusă stricăciunii, însă la fel de bine te poate conduce într-un plan inferior, producând literalmente atât moartea spirituală cât şi pe cea fizică. El şi-a urmat calea şi înainte de 30 de ani era deja o epavă de om, îmbătrânit, mintea îi era ruinată şi abandonase orice căutare a adevărului.
Exemple similare ar putea fi găsite printre oamenii care caută diferite forme de experienţe psihice, experimentarea stărilor „extracorporale”, întâlnirea cu OZN-uri şi altele asemenea. (Experienţa sinuciderii în masă din Jonestown, din 1980, e de ajuns pentru a ne reaminti pericolele inerente căutării religioase.) Literatura ortodoxă cu o tradiţie de două mii de ani are câteva exemple pline de învăţătură în acest sens. Voi cita aici doar unul din viaţa Sfântului Nichita de la Lavra Pecerska, care a trăit cu aproape o mie de ani în urmă în Rusia:
Plin de râvnă, Nichita i-a cerut stareţului său binecuvântare pentru a trăi în singurătate. Stareţul (care pe atunci era Sfântul Nicon) i-a interzis spunându-i: „Fiule, nu se cuvine unui tânăr ca tine să fie trândav. E mai bine pentru tine să trăieşti cu fraţii. Slujindu-i pe ei nu te vei lipsi de răsplata ta. Singur ai văzut cum Isaac a fost amăgit de demoni în pustie. El ar fi pierit dacă nu l-ar fi scăpat harul lui Dumnezeu dăruit lui pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie.
„Părinte – a răspuns Nichita – eu nu voi fi niciodată amăgit de ceva de felul acesta, ci doresc să stau cu hotărâre împotriva înşelăciunilor demonilor şi să-i cer lui Dumnezeu darul facerii de minuni, precum i s-a dat lui Isaac Zăvorâtul, care săvârşeşte multe minuni şi în ziua de astăzi.”
„Dorinţa ta – i-a spus stareţul – întrece puterile tale. Fii cu băgare de seamă ca nu cumva, înălţându-te, să cazi în ispită. Eu, dimpotrivă, îţi poruncesc să slujeşti fraţilor şi vei primi cunună de la Dumnezeu pentru ascultarea ta.”
Dar Nichita, împins de cea mai mare râvnă pentru viaţa de singurătate, nu avea nici cea mai mică dorinţă să împlinească ceea ce i-a spus stareţul şi a făcut ceea ce-şi pusese în gând. S-a închis în sihăstria sa şi a continuat să se roage fără să mai iasă măcar o dată afară din chilie. După o vreme, pe când se ruga, a auzit un glas rugându-se împreună cu el şi a simţit o mireasmă minunată. Amăgit de aceasta, şi-a spus: „Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga cu mine şi nu ar avea mireasma Duhului Sfânt…” Nichita a început să se roage sincer: ”Doamne, arată-Te mie în chip desluşit, ca să Te pot vedea”.
Apoi a fost o voce care i-a spus: „Nu mă voi arăta ţie, pentru că eşti tânăr şi, ca nu cumva înălţându-te, să cazi”.
Sihastrul i-a răspuns cu lacrimi: „Doamne, niciodată nu mă voi lăsa amăgit, pentru că stareţul meu m-a învăţat să nu primesc amăgirile diavoleşti, însă voi face tot ceea ce îmi porunceşti”.
Astfel, câştigând putere asupra lui, şarpele cel stricător de suflete i-a spus: „Nu este cu putinţă omului, în trup fiind, să mă vadă. Dar iată, îţi trimit îngerul meu să rămână cu tine. Împlineşte voia lui”.
După aceste cuvinte, un demon în chip de înger i-a apărut sihastrului. Nichita a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat ca unui înger. Demonul i-a spus: „De acum să nu te mai rogi, ci să citeşti cărţi. În felul acesta vei ajunge la o vorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea să dai cuvânt de folos celor care vin la tine, iar eu mă voi ruga Ziditorului a toate pentru mântuirea ta”.
Sihastrul a crezut acestor cuvinte şi a fost amăgit încă mai mult. A încetat să se mai roage şi se ocupa numai cu lectura. Îl vedea pe demon rugându-se neîncetat şi se bucura, crezând că demonul se roagă pentru el. Apoi a început să le vorbească mult din Scriptură celor care veneau la el şi să proorocească asemenea sihastrului din Palestina.
Faima lui s-a răspândit printre oamenii lumeşti şi a ajuns până la curtea marelui cneaz. De fapt, Nichita nu proorocea, ci le spunea celor care veneau la el unde le fuseseră puse lucrurile furate sau ce se întâmplase într-un loc îndepărtat, obţinând aceste informaţii de la demonul care-l însoţea. Astfel, i-a spus marelui cneaz Izeaslav despre uciderea cneazului Gleb de Novgorod şi l-a sfătuit să-l trimită pe fiul său pentru a prelua conducerea principatului. Asta a fost de ajuns pentru oamenii lumeşti ca să-l socotească pe Nichita un adevărat profet. E un fapt dovedit că oamenii lumeşti şi monahii fără discernământ duhovnicesc sunt mai totdeauna atraşi de către mincinoşi, impostori, ipocriţi şi de către cei aflaţi în înşelare diavolească, luându-i drept sfinţi şi slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Nimeni nu se putea întrece cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament, dar nu putea să suporte Noul Testament şi niciodată în discuţiile sale nu pomenea de Evanghelii sau de Epistolele Sfinţilor Apostoli, neîngăduind nici unuia dintre vizitatorii săi să menţioneze ceva din Noul Testament. Din această stranie alegere, părinţii Lavrei au înţeles că era înşelat de diavol. Pe atunci vieţuiau la mănăstire mulţi sfinţi monahi înzestraţi cu daruri duhovniceşti şi cu har. Ei l-au alungat pe diavol de la Nichita prin rugăciunile lor. Nichita a încetat să-l mai vadă. Părinţii l-au scos pe Nichita din locul în care se zăvorâse şi i-au cerut să le spună ceva din Vechiul Testament. Dar el a spus sub jurământ că nu citise niciodată cărţile pe care mai înainte le ştia pe de rost. S-a dovedit că uitase şi să citească, atât de mare fusese puterea înşelăciunii satanice; şi cu mare greutate a învăţat din nou să citească. Cu rugăciunile sfinţilor părinţi şi-a venit în fire, a recunoscut şi a mărturisit păcatul, a plâns pentru el cu lacrimi amare şi a atins o mare înălţime a sfinţeniei şi darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită printre fraţi. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.
Această istorisire ridică pentru noi, astăzi, o întrebare: cum poate o persoană care caută experienţa religioasă autentică să evite capcanele şi deziluziile care îl pândesc în căutarea sa? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: omul nu trebuie să caute experienţele religioase, care pot să înşele, ci adevărul. Oricine studiază serios religia ajunge la această problemă, care este una de viaţă şi de moarte.
Credinţa noastră ortodoxă, spre deosebire de confesiunile occidentale, este adesea numită „mistică”, pentru că se află în legătură cu o realitate spirituală care conduce la rezultate numite în mod frecvent „supranaturale” – adică depăşesc logica şi experienţa acestei lumi. Nu e nevoie să căutăm exemple în literatura veche, pentru că viaţa unui făcător de minuni din zilele noastre e plină de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit cu cincisprezece ani în urmă şi care a trăit în această parte a Californiei ca Arhiepiscop de San Francisco, a fost văzut strălucind de lumină, levitând în timpul rugăciunii, era înainte-văzător şi a săvârşit vindecări minunate… Nici una din aceste minuni nu este remarcabilă în sine, pentru că poate fi imitată cu uşurinţă de falşi făcători de minuni. Cum putem şti că era într-adevăr în legătură cu adevărul?

  2. Revelarea
Dacă deschizi un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit prin puterile limitate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice altă carte sfântă şi să nu înţelegi ce vor să spună. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, şi anume istoria Apostolului Filip şi a eunucului etiopian:
Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi, ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: «Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui». Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acesta, despre sine sau despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se (Fapte 8, 26-39).
Există mai multe elemente supranaturale, mistice în această relatare: îngerul îi spune lui Filip unde să meargă (deşi etiopianului i se pare o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu) şi, mai târziu, după botez, Duhul Domnului îl ia pe Filip, care dispare din faţa ochilor etiopianului. Dar nu aceste lucruri l-au determinat pe eunuc să se boteze şi să devină creştin. Altceva îl mişcase: nu minunile, ci ceva înlăuntrul inimii lui. Minunile, deşi uneori ajută o persoană să ajungă la credinţă, nu sunt motivul adevărat al primirii creştinismului. În aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor citim istoria lui Simon Magul, care dorea să dea bani pentru a se putea alătura Bisericii şi a primi darurile Duhului Sfânt, întrucât acestea erau foarte spectaculoase şi miraculoase. Simon Magul era vrăjitor „profesionist” într-o vreme în care cu cât cineva săvârşea mai multe acte supranaturale, cu atât putea obţine mai mulţi bani şi mai mult prestigiu, de aceea a încercat să se alăture Apostolilor care săvârşeau mai multe asemenea lucruri decât în lumea păgână. Aşa cum aflăm din cartea Faptelor, Apostolul Petru nu primeşte cererea lui Simon, care a sfârşit rău şi de la care ne-a rămas cuvântul „simonie” care desemnează încercarea de a cumpăra harul lui Dumnezeu.
Spre deosebire de această întâmplare cu Simon Magul, în inima eunucului se produce o schimbare când Filip îi vorbeşte. În Fapte se spune că a ajuns să „creadă”; adică inima lui a fost mişcată de adevărul pe care l-a auzit. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice şi atunci când li se dă tâlcuirea adevărată se „deschide” ceva în fiinţa umană, dacă inima aceea este pregătită. De aceea eunucul L-a primit pe Hristos cu tot sufletul său; devenise alt om. Şi asta nu din pricina minunilor, ci pentru ceea ce Hristos a venit să aducă pe pământ.
Acelaşi lucru îl vedem şi în alt loc din Noul Testament, când doi dintre ucenicii lui Hristos mergeau pe drumul către Emaus (Luca 24). Hristos Însuşi, chiar în ziua Învierii Sale, S-a întâlnit cu ei şi au mers împreună, întrebându-i de ce sunt atât de tulburaţi. La rândul lor, ei L-au întrebat dacă era singurul care nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim. I-au spus că un mare profet a fost ucis şi, se pare, că ar fi înviat din morţi, dar ei nu ştiau ce să creadă. Hristos a început atunci să le deschidă inimile şi să le explice ce spunea Vechiul Testament că se va întâmpla cu Mesia. În tot acest timp ucenicii nu L-au recunoscut, pentru că nu venise la ei să-i orbească prin semne şi minuni. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a făcut că merge mai departe şi ar fi plecat de la ei fără să Se lase recunoscut, dacă ei nu L-ar fi rugat – din dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei. În cele din urmă, când S-a aşezat cu ei şi „a frânt pâinea” aşa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii lor s-au deschis şi au văzut că era Hristos Însuşi, dar El a dispărut apoi din faţa ochilor lor. Cei doi au început să se întrebe şi să-şi aducă aminte cum ardeau inimile lor în tot acest timp cât a călătorit cu ei pe drum. Ceea ce i-a făcut să-L recunoască la sfârşit a fost tocmai această „ardere a inimii” şi nu faptul că dispăruse din faţa lor, pentru că şi magicienii făceau acelaşi lucru. Prin urmare, nu minunile Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor, ci acel ceva despre Dumnezeu se descoperă în inima pregătită pentru asta. Este ceea ce se numeşte „arderea inimii”, prin care cei doi ucenici au intrat în relaţie cu Dumnezeul Cel Întrupat.
Aici vedem cum se petrece ceea ce se numeşte „revelaţie”: inima este mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu, de o persoană plină de Duhul Sfânt sau numai auzind propovăduirea adevărului despre El. În felul acesta, în primele decenii de după Învierea lui Hristos, Apostolii au avut puterea să ajungă efectiv în toate regiunile locuite de pe pământ – în India (şi poate chiar în China), până în Rusia, în nord, unde locuiau sciţii, în Britania, în vest, şi în Abisinia în sud – pentru a predica Evanghelia la toate neamurile.
La fel se întâmplă şi astăzi, deşi oamenii au devenit mult mai insensibili şi opaci sufleteşte, mult mai puţin simpli şi nu mai reacţionează cu atâta uşurinţă la adevăr. În cazul arhiepiscopului Ioan, cei care au ajuns să creadă prin el nu au fost mişcaţi în primul rând de minunile sale, ci de ceva din el care atingea inimile lor. Vă voi da un exemplu din viaţa sa, un incident care s-a petrecut la Shanghai, unde a fost episcop în timpul celui de al doilea război mondial. Întâmplarea a fost povestită de o bună prietenă a noastră care a murit cu câţiva ani în urmă, o profesoară de dicţie, pe nume Ana. Aşa cum ne-a explicat, posturile arhiepiscopului Ioan erau atât de aspre, încât maxilarul de jos îşi pierduse puterea în timpul acestor perioade de post şi vorbea foarte neclar. Ana avea însărcinarea de a-i da lecţii în care să-şi exerseze maxilarul şi să-l facă să vorbească ceva mai clar. Arhiepiscopul venea întotdeauna la ea la intervale regulate şi la sfârşitul fiecărei lecţii îi lăsa o bancnotă de douăzeci de dolari. În timpul războiului, această femeie a fost rănită şi era pe moarte întru-un spital francez din Shanghai. Era noaptea târziu; afară începuse o furtună cumplită şi toate legăturile cu oraşul se întrerupseseră. În acele momente femeia nu se mai gândea decât la un singur lucru. Cum doctorii îi spuseseră că avea să moară, singura ei speranţă era să vină Arhiepiscopul Ioan, să-i dea Sfânta Împărtăşanie şi să o scape cumva. I-a implorat pe cei din jur să-i trimită vorbă, dar i-au spus că era cu neputinţă. Telefonul nu funcţiona din pricina furtunii, iar spitalul se închidea în timpul nopţii (din cauza războiului). Aşa că singurul lucru pe care l-a putut face a fost să strige: „Ajutor! Arhiepiscope Ioan, vino!”. Bineînţeles, lumea credea că sărmana femeie delirează, pentru că nu era posibil nici un contact cu arhiepiscopul. Dar în acea noapte, pe când striga ea aceste cuvinte, uşile s-au deschis chiar în toiul furtunii şi a intrat Arhiepiscopul Ioan purtând Sfânta Împărtăşanie. A venit la ea, a spovedit-o, a liniştit-o (pentru că era, fireşte, copleşită de bucurie), i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat.
Femeia a dormit optsprezece ore după aceea şi, trezindu-se a doua zi, a simţit că îşi revenise. „Cu siguranţă asta s-a întâmplat pentru că Arhiepiscopul Ioan a venit aici”, a spus ea. „Care Arhiepiscop Ioan?”, au întrebat infirmierele, spunându-i că nimeni nu putuse să intre, pentru că spitalul fusese încuiat în noaptea aceea. Persoana din patul alăturat i-a spus că într-adevăr fusese cineva acolo, dar nimeni nu o credea. Începuse să se întrebe dacă nu cumva avusese halucinaţii. Dar în timp ce asistentele îi făceau patul în ziua aceea, au descoperit sub perna ei o bancnotă de douăzeci de dolari. „Aha – a spus ea – asta este dovada că a fost aici”.
Cineva s-ar putea întreba cum de a aflat Arhiepiscopul Ioan? Cum de a reuşit să ajungă la ea, cum de a ajuns mesajul la el, de vreme ce nu se putea stabili nici un contact cu lumea exterioară?  S-ar putea spune că i s-a descoperit, căci multe asemenea lucruri îi mai fuseseră descoperite. Dar cum i s-a descoperit? De ce lui şi nu altcuiva? De ce adevărul se descoperă anumitor oameni şi nu altora? Există oare un organ special prin care se primeşte Revelaţia lui Dumnezeu? Da, într-un anumit sens, există un asemenea organ, cu toate că de regulă îl închidem şi nu îl lăsăm deschis: revelaţia lui Dumnezeu se dăruieşte inimii iubitoare. Ştim din Scripturi că Dumnezeu este iubire; creştinismul este religia iubirii. (Dacă vă veţi uita la creştinii rataţi, îmi veţi spune că nu este dragoste în mijlocul lor, dar vă spun că aceştia în mod greşit se numesc pe sine creştini. Creştinismul este într-adevăr religia iubirii, atunci când este trăit cu adevărat şi practicat cu toată acrivia.) Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi spune că în primul rând după dragostea lor vor fi deosebiţi adevăraţii ucenici.
Dacă întrebaţi pe cineva care l-a cunoscut pe Arhiepiscopul Ioan ce îi atrăgea pe oameni la el – şi încă îi atrage pe oameni care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este totdeauna acelaşi: revărsa iubire; se sacrifica pe sine pentru semeni dintr-o iubire întru totul neegoistă faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi. De aceea i se descopereau lucruri la care alţii nu aveau acces şi pe care niciodată nu le-ar fi aflat pe căi obişnuite. El însuşi învăţa că, aşa cum ni se arată în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, o persoană cu adevărat ortodoxă este întotdeauna cu picioarele pe pământ, făcând faţă oricărei situaţii. Prin acceptarea situaţiilor date, ceea ce presupune o inimă iubitoare, Îl întâlnim pe Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea prin care oricine ajunge la cunoaşterea adevărului, chiar dacă uneori Dumnezeu trebuie să o zdrobească şi să o smerească pentru a o face receptivă – ca în cazul Apostolului Pavel, care, iniţial, îi persecuta cu înverşunare pe creştini. Dar la Dumnezeu, trecutul, prezentul şi viitorul inimii umane sunt toate prezente şi El ştie unde poate să deschidă şi să intre.
Opusul inimii iubitoare care primeşte revelaţia lui Dumnezeu este calculul rece pentru a obţine tot ce se poate de la oameni; în viaţa religioasă asta conduce la escrocherie şi la toate felurile de şarlatanie. Dacă vă uitaţi la lumea religioasă de astăzi, veţi vedea că în mare măsură se merge pe această cale: e atât de multă escrocherie, poză, calcul, într-o goană după avantajele pe care le oferă vânturile modei care aduce în atenţie fie o religie, fie alta. Pentru a găsi adevărul trebuie să ai o privire mai adâncă.

3. Suferinţa
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.
În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. Aproape toţi Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferinţe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bisericii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puţin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morţii. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea curăţiei credinţei, când mulţi învăţători încercau să substituie învăţăturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, ţările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunistă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, a atacat mai întâi ţările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credinţa noastră este cu adevărat o credinţă pătimitoare; şi în această suferinţă se petrece ceva care ajută inima să primească revelaţia lui Dumnezeu.
Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Rusia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o şansă pentru aşa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de şaizeci de ani şi încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ’30, aproape îşi atinsese ţelul, lăsând foarte puţine biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler şi dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot şi să aibă şi altă speranţă în viaţă în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situaţia este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuţie în anii ’60, sub Hruşciov, care a avut ca rezultat închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi, în afară de oraşele vizitate de turişti (în Moscova sau Leningrad veţi vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu biserici puţine sau deloc. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul trebuie uneori să călătorească sute de mile.
Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cum se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc şi acum în Rusia. Probabil că toţi aţi auzit de Alexander Soljeniţîn, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din ţară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia, aşa cum îl vedea el. Are aproape aceeaşi vârstă ca şi regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat de a fi dobândit prejudecăţi din copilărie. A dus o viaţă tipică pentru Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluţie, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a putea obţine o slujbă practică, a luptat ca soldat în al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre „mustaţă” (adică despre Stalin) în scrisori private şi a primit opt ani într-un câmp de concentrare. La sfârşitul condamnării, în 1953, a fost exilat (ceea ce nu însemna chiar închisoarea, dar nici nu avea libertatea să meargă oriunde ar fi vrut) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică specializată (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil a predat matematica şi fizica şi pe ascuns scria romane şi povestiri. După moartea lui Stalin a urmat o perioadă temporară de „dezgheţ” sau „îmblânzire”, în care a fost eliberat din exil şi i s-a permis să publice o carte în Rusia în 1961. S-a dovedit atunci că era mai disident decât îi convenea guvernului comunist şi nu i s-a mai permis să scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Această situaţie i-a creat o celebritate foarte incomodă pentru autorităţile sovietice, mai ales în 1970, când i s-a decernat premiul Nobel şi nu i s-a permis să meargă el însuşi să-l primească. În 1975 a fost în cele din urmă exilat cu forţa în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziţie.
Soljeniţîn trăieşte acum în Vermont, unde continuă să scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, şi anume, despre semnificaţia experimentului ateist în Rusia. El a abordat acest experiment nu în primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai profundă şi chiar spirituală. Într-un anumit fel, el este un simbol al reînvierii ortodoxe din Rusia, pentru că a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinţă în mijlocul poporului său şi nu a fost înfrânt de ea. Are o foarte puternică credinţă creştină şi un mesaj către oameni care se întemeiază pe experienţa sa. Monumentala sa carte Arhipeleagul Gulag ar trebui citită de oricine doreşte să înţeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi efectele sale asupra sufletului uman.
Soljeniţîn nu este înverşunat după experienţele sale din închisoare şi exil: a ieşit din ele învingător, pentru că a dobândit credinţa creştină. A înţeles că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi tot ce-ţi iese în cale, orice nouă inspiraţie, orice nouă perspectivă de înţelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.
Importanţa lui Soljeniţîn constă în demonstrarea faptului că, odată ce ateismul devine filosofia dominantă şi apare ideea că religia trebuie exterminată (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie şi dacă aceasta îi este interzisă, trebuie într-un fel sau altul eliminat şi el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din natura umană, sistemul concentraţionar de tip „Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.
Acest lucru este totuşi secundar. Eu aş prefera să vorbesc despre unul esenţial care i s-a întâmplat lui Soljeniţîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, căci acolo i S-a revelat Dumnezeu. Experienţa Gulagului are două feţe: poate scoate la iveală răul din natura umană, dar în acelaşi timp poate constitui punctul de plecare al unei renaşteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renaşterea spirituală care are loc în Rusia este mult mai profundă decât diferitele „renaşteri spirituale” care se petrec în lumea liberă. Iată ce mărturiseşte Soljeniţîn despre modul cum a ajuns la credinţă: „Din anii de puşcărie mi s-a dat să port în spinarea mea bătută, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi de aceea eram crud”. (Fusese sergent în armată.) „Îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În momentele mele cele mai cumplite, eram convins că fac binele şi pentru asta eram bine înarmat cu argumente sistematice. Şi abia când am ajuns să zac pe paiele mucezite ale închisorii am simţit în mine primele năzuinţe ale binelui.”
Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă şi, în felul acesta, are loc un fel de revelaţie: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inimă omenească şi apoi prin toate inimile… Şi chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa.”
Cât de profundă este această observaţie faţă de orice am spune noi în Occident pornind de la propria noastră experienţă. Este mai profund, pentru că se bazează pe suferinţă, care este realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a Crucii; iar experienţa din Rusia îi face pe cei care o trăiesc să vadă mai profund acest lucru. De aceea renaşterea creştină din Rusia este atât de profundă.

    4. Naşterea din nou
Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat”, a spus, „mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.
„De aceea – continuă el – am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.”
Iuri îşi povesteşte mai departe viaţa: „M-am născut în sângerosul an 1937 în satul Klişev, la treizeci de mile de Moscova… Tatăl meu, fierar de meserie, a murit în război şi nu-mi amintesc de el; mama, care a avut mai multe slujbe, era, cred, indiferentă faţă de religie. Doar bunica era credincioasă.” (De altfel, în Rusia vei găsi aproape totdeauna o bunică sau o mamă credincioasă care aduce familia la credinţă.) „…Dar ea nu avea autoritate în ochii mei, pentru că era analfabetă. Desigur, am fost botezat de mic, dar în anii de şcoală mi-am scos crucea de la gât şi până la vârsta de 25 de ani am fost ateu convins. După ce am terminat cei şapte ani de şcoală (şcoala primară), am avut şansa de a intra la Şcoala Superioară de Arte şi Industrie şi am studiat acolo cinci ani din şapte. Astfel, cel puţin în exterior, viaţa mea era încununată de succes… La vremea cuvenită aş fi primit diploma de artist şi aş fi putut lucra oriunde aş fi vrut.”
Aceasta este o biografie academică tipic sovietică. În Uniunea Sovietică cariera academică este luată foarte în serios: dacă reuşeşti, obţii „bilet de trecere” pentru multe lucruri bune din viaţa sovietică, iar dacă nu reuşeşti, poţi primi o slujbă oarecare, cum ar fi cea de măturător de stradă.
„Dar plictisitoarea viaţă sovietică şi lipsa de satisfacţie pe plan spiritual – continuă Iuri – nu-mi dădea pace şi, pe la sfârşitul lui 1955, pe când aveam 19 ani, s-a petrecut un eveniment, în aparenţă neînsemnat, care totuşi mi-a schimbat viaţa şi (în cele din urmă) m-a adus aici. Acest eveniment s-a petrecut în sufletul meu şi constă din faptul că am înţeles în ce fel de societate trăiam. În pofida propagandei sovietice lipsite de conţinut, eu am înţeles că trăiam sub un regim ilegal, de o cruzime absolută. Foarte mulţi studenţi ajunseseră la această concluzie în acea perioadă şi au apărut în timp oameni care gândeau la fel ca mine, aşa încât am considerat cu toţii că era de datoria noastră să le vorbim oamenilor despre descoperirea noastră şi să facem ceva ca să împiedicăm triumful răului.” (Acest lucru oglindeşte, desigur, pornirea idealistă a tinereţii care se poate vedea de asemenea şi în Occident.) „Dar poliţia secretă îi urmărea cu foarte mare atenţie pe toţi cetăţenii URSS şi, pe                7 noiembrie 1958 (pe atunci aveam 21 de ani), când ne-am adunat la o întâlnire a organizaţiei pentru a discuta despre apariţia unei publicaţii secrete, şase dintre noi au fost arestaţi şi toţi cei care nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsă pentru agitaţie antisovietică, adică şapte ani într-un lagăr de concentrare. Aşa a început un nou drum în viaţa mea.”
Până aici, trebuie să observăm, nu este vorba de nici o convertire religioasă. Iuri este încă un tânăr idealist care a fost „eliminat” şi trimis în Gulag.
„Eram cu toţii atei şi marxişti ai lagărului «eurocomunist». E adevărat, credeam că marxismul în sine este o învăţătură adevărată care conduce oamenii către un viitor luminos, către o împărăţie a libertăţii şi dreptăţii, însă criminalii de la Moscova din anumite motive nu vor să pună în practică această învăţătură. Pentru noi, această idee a murit cu totul şi pentru totdeauna.”
Nu voi aprofunda aici problematica şi filosofia comunismului, ci voi sublinia doar că Iuri fusese adus într-o stare de disperare. Iuri şi-a pierdut credinţa în ceea ce crezuse înainte datorită educaţiei sale, şi anume că ideologia comunistă este o învăţătură idealistă care aduce fericire şi pace. A văzut că în practică nu era ceea ce pretindea că este. Apoi a început să se petreacă ceva în sufletul lui.
„Aş dori să vă împărtăşesc câte ceva despre procesul renaşterii spirituale – a spus – ca să vedeţi cât de consecvent lucrează în poporul rus. Nu numai eu şi cei care erau cu mine am parcurs calea spirituală de la ateism la credinţa religioasă. Acesta este un fenomen tipic pentru lagărele sovietice de concentrare. Ce se întâmplă cu poporul nostru? Procesul renaşterii spirituale are două etape. Mai întâi vedem clar esenţa marxismului şi ne eliberăm de orice iluzie legată de el. Printr-o analiză temeinică şi profundă, descoperim că marxismul este în esenţă o învăţătură perfectă a totalitarismului, cu alte cuvinte, a sclaviei absolute, şi orice partid comunist din orice ţară, odată ce şi-a asumat realizarea programului marxist, este constrâns să repete ce au făcut şi fac comuniştii la Moscova sau să renunţe la marxism şi ateism şi să se autodesfiinţeze. Înţelegând acest lucru, pierdem baza ideologică de pe care ne opunem sclaviei marxiste. Ne prăbuşim într-un vid spiritual care atrage după sine o criză şi mai profundă.”
Iuri spune mai departe cum a început el însuşi să intre în această criză profundă: „După ce am fost eliberaţi din lagăr (adică după cei şapte ani), ni s-au oferit nişte perspective pe care nu le-am fi dorit nici duşmanilor noştri: fie ne întorceam în lagăr şi rămâneam acolo pentru restul vieţii, fie am fi ajuns într-o închisoare psihiatrică, fie am fi fost ucişi de poliţia secretă fără probe sau investigări.
În aceste condiţii de criză spirituală fără ieşire, s-a pus inevitabil problema capitală a unei concepţii despre lume: de ce mai trăiesc dacă nu există nici o ieşire? Şi când vine acel moment înspăimântător, fiecare dintre noi simte că moartea l-a prins de beregată: dacă nu vine nici un răspuns spiritual, viaţa nu mai are nici un sens, pentru că, fără Dumnezeu, nu numai că «totul este permis», dar viaţa însăşi nu are nici o valoare şi semnificaţie. Am văzut cum în lagăr oamenii îşi pierdeau minţile sau ajungeau să se sinucidă. Eu însumi simţeam clar că, dacă până la urmă ajungeam la concluzia fermă şi definitivă că Dumnezeu nu există, aş fi fost obligat pur şi simplu să mă sinucid, pentru că e ruşinos şi lipsit de sens pentru o creatură raţională să se târască într-o viaţă chinuitoare şi absurdă. Astfel, la a doua fază a renaşterii spirituale descoperim că ateismul, aprofundat până la limitele sale logice, îl duce în mod inevitabil pe om la pierzare, pentru că este o învăţătură perfectă a imoralităţii, a răului şi a morţii.
Un sfârşit tragic (sinucidere sau nebunie) mi-ar fi fost sortit şi mie dacă, spre şansa mea, la             1 septembrie 1962, nu s-ar fi întâmplat cea mai mare minune din viaţa mea. Nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, nu am primit sugestii din exterior; reflectam în singurătate la problema mea: «a fi sau a nu fi?». Atunci, dintr-o dată, mi-am dat seama că numai credinţa în Dumnezeu te poate salva. Şi îmi doream foarte mult să cred în El; dar nu mă puteam amăgi: nu aveam credinţă.
Şi dintr-o dată a venit o secundă când, pentru prima oară, am văzut (ca şi cum s-ar fi deschis o uşă dintr-o cameră întunecată către un drum însorit) şi în secunda următoare ştiam deja cu certitudine că Dumnezeu există şi că acest Dumnezeu este Iisus Hristos al Ortodoxiei şi nu alt Dumnezeu. Eu consider acest moment cea mai mare minune a vieţii mele, pentru că această cunoaştere precisă nu mi-a venit prin raţiune (ştiu sigur acest lucru), ci pe altă cale, şi nu sunt capabil să explic raţional acest moment… Astfel, printr-o asemenea minune a început noua mea viaţă spirituală, care m-a ajutat să îndur încă 13 ani de viaţă în lagărele de concentrare şi în închisoare, o emigrare forţată şi, sper, mă va ajuta să suport toate dificultăţile vieţii de emigrant.
Şi acest «moment al credinţei», această mare minune sunt trăite acum în Rusia de mii de oameni, şi nu numai în lagărele de concentrare sau în închisori. Igor Ogurţov, fondatorul Uniunii Social-Creştine, a ajuns la credinţă în universitate, nu în lagăr. Renaşterea spirituală este un fenomen tipic pentru Rusia contemporană. Orice este viu din punct de vedere spiritual se întoarce inevitabil la Dumnezeu. Şi este întru totul evident că o asemenea minune salvatoare se poate petrece, în pofida întregii puteri a politicii comuniste, numai prin Atotputernicia lui Dumnezeu, care nu a abandonat poporul rus în cumplitele suferinţe ale acelor vremuri în care a fost cu totul lipsit de apărare în faţa atâtor duşmani.”

    5. Concluzie
Experienţa acestui om, Iuri Maşkov, ne ilustrează în modul cel mai practic cum Se revelează Dumnezeu. Ceva se petrece în inimă; şi, chiar dacă suferinţa ajută la această transformare, nu există mijloace infailibile pentru a ajunge la ea. Spre exemplu, în ultimii 60 de ani a venit multă literatură din Rusia în care se descriu cazuri de oameni aflaţi în suferinţă, dar care nu s-au convertit. Există o carte foarte interesantă în limba engleză, intitulată My Testimony, a unui rus cu numele de Marcenko. Marcenko este doar un om onest care nu a putut suporta sentimentul înspăimântător că în Uniunea Sovietică totul este escrocherie – faptul că toată lumea te minte. De aceea a spus adevărul şi pentru asta a fost trimis în lagăr. Autorităţile l-au supus la interogatoriile obişnuite şi îi tot spuneau: „Dacă îţi menţii ideile, chiar dacă ieşi de aici, te vei întoarce înapoi. De ce să nu te schimbi şi să faci ce fac şi ceilalţi?” „Nu pot – spunea -, eu sunt un om cinstit!” Privindu-i pe cei care credeau, a ajuns la concluzia că aceştia erau singurii oameni fericiţi din lagărele de concentrare, pentru că puteau spune: „Sufăr pentru Hristos” şi acceptau ce le era dat să trăiască. „Dar eu nu pot fi ca ei, pentru că eu nu cred în Hristos.” În felul acesta a ajuns să-şi piardă minţile, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea să-i strivească cu uşile. Când a ieşit din închisoare s-a umplut de amărăciune şi vroia să-i ucidă pe toţi cei care-l asupriseră. Ştia că în felul acesta se va întoarce înapoi în lagăr; şi, de altfel, după ce a scris cartea, a şi fost trimis înapoi.
Vedem astfel că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a lăsat înmuiată, ci mai degrabă s-a învârtoşat. Bineînţeles, inima este ceva foarte complex, şi poate într-o zi se va schimba. În orice caz, mărturia lui arată că nu putem pur şi simplu să punem un om într-o închisoare şi să spunem: „Aşa îl vom face creştin”. Unii devin creştini, alţii nu. Când convertirea are loc, procesul revelaţiei se petrece într-un mod foarte simplu; o persoană este în nevoie, suferă, şi atunci, cumva, i se deschide o altă lume. Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi şi eşti mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îţi vine în ajutor şi îţi arată calea de ieşire.
De aceea nu trebuie să căutăm lucruri spectaculoase, cum ar fi minunile. Ştim din întâmplarea cu Sfântul Nichita, pe care am relatat-o mai înainte, că aceasta este calea cea mai greşită şi care conduce la decepţii. Calea cea bună este inima care se străduieşte să se smerească şi care ştie că e nevoie de suferinţă şi că există un adevăr superior care poate nu numai să ajute în această suferinţă, dar care o poate duce într-o cu totul altă dimensiune. Această trecere de la suferinţă la realitatea transcendentă reflectă viaţa lui Hristos, Care a mers către patimile de pe Cruce, a îndurat cea mai oribilă şi mai ruşinoasă moarte şi apoi, spre consternarea ucenicilor Săi, S-a sculat din moarte, S-a înălţat la ceruri, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi a pus început întregii istorii a Bisericii Sale.
Aceasta este, în esenţă, ceea ce doream să vă spun despre revelaţia în Ortodoxie. Puteţi să-mi puneţi câteva întrebări sau să purtăm o discuţie pe această temă.

6. Întrebări şi răspunsuri

Î: Dacă demonii se arată întocmai ca şi îngerii şi spun lucruri pe care le pot spune şi îngerii, cum se poate deosebi adevărul?
R: Iată o întrebare bună. Trebuie să te smereşti pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să doreşti adevărul lui Dumnezeu şi să nu umbli după „experienţe”. Desigur, aş spune să devii creştin ortodox şi să urmezi întreaga rânduială care conduce viaţa creştină. Asta ajută, deşi nu există nici o garanţie, pentru că poţi fi înşelat şi ca ortodox.
Părinţii Bisericii dau câteva sfaturi fundamentale. Spre exemplu, ei afirmă că, dacă ţi se arată cineva ca înger al luminii, să nu te încrezi în el. Dumnezeu nu te condamnă dacă într-adevăr doreşte să ţi se arate şi tu Îl respingi, pentru că dacă într-adevăr vrea să-ţi trimită un mesaj, va reveni şi va găsi o cale să ajungă la tine. De altfel, chiar te laudă că nu te-ai arătat încrezător, ca să nu cazi în înşelare.
Cei care se află într-un stadiu duhovnicesc mai înaintat, cu mai multă experienţă în astfel de lucruri, au procedat altfel. Avem un exemplu din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care vedea tot timpul demoni. Atunci când a fost întrebat cum deosebeşte duhurile, a spus: „Când apare un înger mă simt foarte liniştit şi când apare un demon, chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare”. Aceasta rămâne totuşi o încercare foarte primejdioasă pentru începători, pentru că te poţi simţi foarte calm şi în prezenţa demonilor, dacă nu eşti experimentat.
Răspunsul fundamental la întrebarea pe care mi-ai pus-o este, repet, să pătrunzi în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Dacă citeşti relatări ca aceea despre Sfântul Nichita şi vezi cum se manifestă demonii, adeseori, numai cunoscând modul în care aceştia vor încerca să te păcălească, poţi să respingi imediat amăgirea.
Î: Aţi putea să ne vorbiţi despre concepţia ortodoxă asupra Duhului Sfânt şi, în legătură cu aceasta, despre viziunea asupra Tainelor neortodoxe – dacă Duhul Sfânt este prezent sau nu în ele?
R: Duhul Sfânt a fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos de ziua Cincizecimii, a 50-a zi după Învierea Sa şi a zecea zi după Înălţarea Sa la ceruri, pentru a rămâne cu Biserica până la sfârşitul timpurilor. Din punct de vedere istoric, atunci a întemeiat Biserica.
Există cazuri în timpurile moderne în care oamenii au căutat să găsească această Biserică pe cale istorică. Avem ca exemplu întreaga istorie a Bisericii din Uganda. În anii ’20, doi seminarişti din Uganda studiau într-un seminar anglican şi au început să observe că învăţătura care li se dădea nu era aceeaşi cu a Părinţilor din vechime. Au crezut atunci că Romano-Catolicismul este răspunsul – că acesta trebuie să fie Biserica veche. În căutarea lor „după Biserica adevărată, a primelor secole” (aşa o numeau ei), s-au dus să studieze într-un seminar romano-catolic şi au văzut din nou că învăţătura pe care o primeau era diferită de cea a Părinţilor Bisericii. Au început să se întrebe: „Dacă adevărul poate fi schimbat în felul acesta, atunci unde este adevărul lui Hristos?” Apoi au auzit de credinţa ortodoxă şi au încercat pe toate căile să o găsească. Mai întâi au găsit pe cineva care se numea pe sine ortodox, dar era un şarlatan şi care le-a arătat ceea ce numea el Taine. Când un mirean grec le-a explicat că era destul de „amuzant” ce le arătase omul acesta, şi-au dat şi ei seama, le-a părut rău că s-au lăsat înşelaţi, şi-au schimbat gândul şi au început din nou să caute. Primul episcop pe care l-au întâlnit nu era unul prea bun şi le-a spus: „A, nu vă mai osteniţi. Toate religiile sunt la fel; întoarceţi-vă la anglicani.” Dar ei nu s-au lăsat descurajaţi de aceste vorbe. În cele din urmă au găsit un episcop ortodox care i-a învăţat ce trebuia să-i înveţe şi au devenit ortodocşi. Astăzi Biserica se răspândeşte în Africa: prin Uganda, Kenya, Zair, Tanzania şi aşa mai departe. Avem chiar înregistrări ale slujbelor lor, care sunt foarte impresionante. Au preluat muzica grecească bizantină şi, fără să încerce să o modifice (o cântă pur şi simplu în limba lor), slujbele sună ireproşabil, cu o culoare locală specific africană. Au făcut din cântarea bizantină acelaşi lucru pe care l-au făcut grecii când au preluat psalmodierea ebraică.
Astfel, aceşti africani au cercetat lucrurile din punct de vedere istoric şi au descoperit că există o Biserică care se trage direct de la Hristos şi învaţă ceea ce se învăţa în vremurile vechi: Biserica Ortodoxă. Tot din perspectivă istorică, puteţi vedea cum au deviat celelalte biserici: mai întâi romano-catolicii în secolul XI, când problema referitoare la poziţia papei în Biserică a atins punctul ei culminant, iar papa a respins răspunsul ortodox, trăgând după sine întregul Occident.
Până în ziua de astăzi, Duhul Sfânt lucrează în Biserica Ortodoxă. În cea mai mare parte a grupurilor occidentale protestante, rareori se vorbeşte despre Taine, aşa încât nu puteţi căuta cu adevărat harul Duhului Sfânt în ceea ce nici ei înşişi nu socotesc Taine. Desigur, romano-catolicii şi alte câteva grupuri consideră că au Taine. Eu unul vă spun că adevăratele Taine, în sensul în care le-a instituit Hristos, se găsesc numai în Biserica Ortodoxă; cât despre cei care, preluând denumirea de Taină, încearcă să profite cum pot de ea – este o problemă care se pune între sufletul omului şi Dumnezeu şi orice ar dori Dumnezeu să facă acelui suflet – este treaba Lui. S-ar putea să nu fie vorba doar de o problemă psihologică; nu ştiu – asta va alege Dumnezeu. Dar mijloacele pentru mântuire pe care le-a pus Dumnezeu în Biserică s-au transmis până astăzi în Biserica Ortodoxă. De altfel, dacă cercetaţi istoric, veţi vedea că facem aceleaşi lucruri care se făceau în Biserica primară. Filip, spre exemplu l-a luat pe eunuc în râu şi l-a botezat, fără îndoială în felul în care o facem şi noi: prin cele trei scufundări în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De aceea Ortodoxia este cunoscută ca fiind „de modă veche”: noi păstrăm cu bună ştiinţă căile „demodate” care ni s-au transmis de la Hristos, de la Apostoli şi de la primii Părinţi ai Bisericii.
Î: Vreţi să ne vorbiţi de atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine?
R: Hristos a venit să lumineze neamul omenesc. Există multe religii în afara revelaţiei Sale în care adepţii sunt sinceri – nu neapărat practicanţi ai vreunui cult demonic – şi încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Aş putea spune că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii erau bune, dar nu puteau conduce la adevăratul ţel. Iar ţelul este viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor şi Dumnezeu a venit în trup ca să ne-o deschidă. De aceea creştinismul este adevărat; putem lua în discuţie diferite elemente comparative ale adevărului în alte religii şi adesea observăm că sunt foarte profunde, dar acestea nu ne deschid raiul. Numai când Hristos a venit pe pământ şi i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, raiul s-a deschis cu adevărat pentru oameni.
Î: Prin urmare, oamenii care nu au aflat nimic despre Hristos nu au acces la adevăr?
R: Cei care nu au auzit niciodată de Hristos? – numai Dumnezeu poate să judece. Nici în Vechiul Testament oamenii nu auziseră de Hristos, dar El a venit şi le-a predicat în iad. De asemenea, înainte de Învierea lui Hristos, şi Sfântul Ioan Botezătorul a venit la iad şi a predicat că Hristos va veni acolo să-i elibereze pe cei care doreau să creadă în El. Aşa că Dumnezeu poate descoperi adevărul şi celor care nu au avut niciodată şansa să-l audă, adică celor care nu au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce ai primit revelaţia, atunci eşti, bineînţeles, mult mai responsabil decât toţi ceilalţi. Un om care a primit revelaţia că Dumnezeu a venit în trup şi nu trăieşte potrivit cu aceasta – este mult mai rău decât orice preot păgân sau decât oricare altul.
Î: Ceva despre care nu ştiu prea mult şi probabil că o mulţime de oameni nu ştiu este: care sunt diferenţele şi asemănările concrete dintre, să zicem, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică cu privire la diverse dogme şi idei, cum ar fi Sfânta Treime, sau dacă preoţii să se căsătorească sau nu – toate acele 1001 de mici diferenţe.
R: Există o mulţime de mici diferenţe, dar o singură diferenţă principală legată tocmai de Duhul Sfânt, pe care o voi explica. Biserica lui Hristos este cea care dăruieşte oamenilor harul; iar în Vest, când Roma s-a rupt de această Biserică, acest har s-a pierdut efectiv (poate că oamenii îl găsesc întâmplător pe ici, pe acolo, însă din Biserica lor harul s-a retras). Eu consider romano-catolicismul modern o încercare de a substitui harul pierdut cu ingeniozitatea umană. De aceea, pentru a răspunde la întrebarea „unde este adevărul?”, Biserica Romano-Catolică îl face pe papă „infailibil”.
Sunt unii care cercetează Biserica noastră Ortodoxă şi spun: „Este imposibil ca oamenii să găsească acolo adevărul. Voi spuneţi că nu credeţi în nici un papă sau episcop, dar în felul acesta nu există nici o garanţie. Nici nu credeţi în Scripturi aşa cum o fac protestanţii care le consideră absolut «infailibile». Dacă apare o dispută, cine are ultimul cuvânt?” Iar noi spunem că Duhul Sfânt Se revelează pe Sine. Acest lucru se petrece mai ales când episcopii se adună într-un sinod, dar chiar şi atunci poate fi un sinod fals. S-ar putea spune atunci: „Nu există nădejde!” Dar noi spunem că Duhul Sfânt conduce Biserica şi de aceea nu o va părăsi. Dacă nu ai convingerea că lucrurile stau aşa, atunci ajungi să inventezi lucruri de genul: Biblie infailibilă, papă infailibil. De asemenea, poţi să împlineşti rânduielile ortodoxe – aşa cum o fac romano-catolicii – ca pe un fel de „lege”, astfel încât totul să fie perfect definit: dacă încalci această lege, mergi la duhovnic, primeşti canonul cutare şi vei fi iarăşi perfect „reabilitat”. Ortodoxia nu crede în felul acesta. Această nevoie de a controla lucrurile a condus la întreaga concepţie despre indulgenţe, care este o pervertire perfect legalistă a ideii de pocăinţă. Dacă te căieşti, ca tâlharul pe cruce, poţi să te mântuieşti chiar în acel moment. Ortodoxia a evidenţiat totdeauna acest aspect al relaţiei dintre un suflet şi Dumnezeu; şi toate Tainele şi rânduiala Bisericii nu sunt decât căile de împăcare a sufletului cu Dumnezeu: aceasta este toată credinţa noastră. În Biserica Romano-Catolică, până de curând, când lucrurile au început să se mai clarifice, accentul era pus mai degrabă pe respectarea unui întreg set de legi prin care omul se punea „de acord” cu Dumnezeu într-un sens „legalist”, care este un substitut al Duhului Sfânt.
Î: Ne-aţi putea vorbi despre caracteristicile Anglicanismului, pentru că există o anumită asemănare între ceea ce aţi afirmat despre romano-catolicii care susţin că papa este infailibil şi protestanţii care susţin că Biblia este infailibilă. Eu consider Anglicanismul e o încercare de a echilibra aceste două perspective, deşi îmi dau seama că aţi putea răspunde că, din punct de vedere istoric, s-a petrecut o ruptură de Biserica primară.
R: În multe cazuri anglicanii se străduiesc din greu, dar ei pornesc de foarte departe. Când te apropii de Dumnezeu, nu te limitezi doar la „cugetare” sau la „elaborarea unui sistem”: trebuie să intri într-o legătură vie cu harul lui Dumnezeu. De aceea, răspunsul pentru Anglicanism este că trebuie să intre în legătură cu Biserica.
Î: Biserica Ortodoxă păstrează posturile şi toate tradiţiile primare cu privire la Postul cel Mare al Paştelui?
R: Da, există o disciplină clară a postului, ca în timpurile vechi. Acestea ni s-au transmis încă de la începuturile istoriei Bisericii. Cunoaştem din Didahia (Învăţătura celor 12 Apostoli) că în primul secol se postea miercurea şi vinerea.
Î: Seara trecută aţi ţinut o conferinţă despre Apocalipsă. Aţi putea să o rezumaţi pentru noi?
R: Am analizat evenimentele care se întâmplă astăzi ca semne ale sfârşitului şi am vorbit despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii faţă de acest sfârşit. Nu trebuie să numărăm anii, nici să socotim cine este „Împăratul Sudului”, „Împăratul Nordului” şi aşa mai departe, ci să vedem lucrurile mai profund. Toţi Apostolii scriu în epistolele lor că, pentru pregătirea personală, şi mă refer aici în primul rând la pregătirea duhovnicească, este esenţial să înţelegem că Hristos este aproape. Dacă ne vom afla permanent în această stare de aşteptare a lui Hristos Care vine, într-un sens spiritual, la noi, fie în sufletele noastre prin har, fie în momentul morţii noastre, atunci întrebarea despre timpul venirii Lui fizice pe pământ la sfârşitul lumii nu ne va mai tulbura atât de mult, încât să ne alăturăm vreunei secte care se duce să aştepte ziua aceea pe vreun vârf de munte. Nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul; principala prioritate este pregătirea spirituală.
Vremurile noastre, totuşi, sunt atât de pline de ceea ce se poate numi evenimente „apocaliptice”, încât ar trebui să fim foarte conştienţi de ele. Domnul nostru spune că, deşi nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul, trebuie să luăm pildă de la sicomor, căci, atunci când înverzeşte, ştim că vara e pe sfârşite. Tot astfel, atunci când aceste lucruri încep să se întâmple, când devine posibil să existe un guvern mondial, când Evanghelia se propovăduieşte la toate neamurile, când apar atât de multe curente spirituale amăgitoare – toate acestea sunt semne clare că urmează un eveniment iminent, ceva foarte probabil legat de sfârşitul lumii.
Pentru a ne pregăti duhovniceşte pentru acest moment, este foarte folositor să citim despre ceea ce s-a întâmplat cu oamenii în lagărele de concentrare. Asemenea relatări ne arată că, indiferent ce se poate întâmpla – chiar dacă ne-am afla sub stăpânirea lui Antihrist însuşi, putem supravieţui, pentru că Îl avem pe Hristos Însuşi. Vieţile mucenicilor au fost totdeauna o sursă de învăţătură şi de întărire şi există şi astăzi oameni care suferă mucenicie şi de la care avem de învăţat.

Anunțuri

Un gând despre “Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s