Introducere, Părintele Damaschin


din “Mai aproape de Dumnezeu”

În mai 1981, cu un an înainte de moartea sa, Părintele Serafim Rose a fost invitat să ţină o conferinţă la Universitatea Santa Cruz din California. Auditoriul său era format din studenţi de la o secţie de religii comparate, numită Religiile lumii în Statele Unite.
Santa Cruz fusese un centru al mişcării de căutare spirituală din Statele Unite, care a atins punctul culminant la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 şi a continuat să aibă ecouri până în anii ’80. Prin urmare, tinerii care au venit să asculte cuvântul Părintelui Serafim parcurseseră deja o mare varietate de căi spirituale. La momentul respectiv, erau populari în Santa Cruz diferiţi guru care promiteau iluminarea şi orbeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda, Sri Chinmoy şi numeroşi alţii care dobândiseră o faimă trecătoare. Mulţi dintre tinerii „căutători” de la universitate, ocolind disciplinele spirituale predate de aceşti guru, căutau direct experienţa religioasă prin droguri halucinogene. Alţii, nesatisfăcuţi de sărăcia spirituală a culturii occidentale, căutau o realitate mai înaltă în budismul tibetan şi zen sau în formele anglicizate ale şamanismului indian american. În sfârşit, mai rămâneau cei care doreau să caute adevărul în propria moştenire creştină. În orice caz, creştinismul occidental se despărţise de multă vreme de plinătatea tradiţiei sale străvechi şi prin aceasta de conştiinţa principiilor spirituale şi metafizice pe care se întemeiase. De aceea, cei care au încercat să valorifice creştinismul occidental contemporan aveau tendinţa să se simtă cumva inferiori în faţa tuturor tradiţiilor religioase orientale popularizate, despre ai căror învăţători am putea spune că „aveau metafizica în mânecă”.
Părintele Serafim a venit în faţa acestei varietăţi de curente spirituale având ceva diferit de spus, ceva care nu mai fusese prezentat niciodată înainte auditorilor săi. El reprezenta creştinismul, tradiţia care (aproape inconştient) influenţa încă întreaga cultură occidentală, şi totuşi, în discursul său nu era vorba de creştinismul american, anemic şi superficial, pe care îl părăsiseră atâţia dintre cei ce căutau, după ce îşi aruncaseră privirile în altă parte. În experienţa sa, părintele a pornit de la revelaţia deplină a adevărului lui Hristos, transmisă de învăţătorii iluminaţi de Dumnezeu de-a lungul ultimelor douăzeci de secole. Creştinismului i „se dăduse un nume prost” în Occident; şi totuşi, cât de mulţi căutători sinceri nu ar fi ezitat să-l îmbrăţişeze dacă ar fi cunoscut ce fusese cu adevărat?
Ca şi studenţii cărora li se adresa, Părintele Serafim fusese cândva un tânăr american idealist în căutarea adevărului. După ce a respins credinţa protestantă din anii săi de formare, a întreprins un studiu riguros al înţelepciunii orientale, învăţând limba Chinei antice pentru a traduce textele religioase. Dar sufletul, aşa cum a înţeles mai târziu, căuta în mod firesc un Dumnezeu personal; în felul acesta a fost condus, aproape în pofida voinţei sale, înapoi la adevărul irezistibil al lui Hristos. Cu toate acestea, convertirea sa nu s-ar fi petrecut niciodată dacă nu ar fi descoperit Biserica Ortodoxă, care era cu totul necunoscută în societatea Occidentală. A înţeles că această Biserică era într-adevăr Biserica istorică întemeiată de Hristos şi de Apostolii Săi, pentru că numai aceasta a păstrat continuitatea şi autenticitatea învăţăturii creştine străvechi. Cu toate acestea, nu atât mărturia istorică l-a determinat să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă, de vreme ce şi alte religii îşi pot susţine credinţa pe baza originilor lor istorice; ci mai degrabă faptul că doar ortodoxia i-a putut satisface setea de adevăr: l-a pus în legătură vie cu harul lui Dumnezeu, i-a oferit o disciplină profundă prin care putea creşte spiritual şi, în acelaşi timp, i-a furnizat principiile metafizice prin care mintea sa pătrunzătoare putea percepe universul ca pe un întreg coerent.
Părintele Serafim se dăruise întru totul acestei căutări a adevărului şi, după ce l-a găsit, i-a slujit cu toată fiinţa sa. Împreună cu un alt creştin ortodox care avea aceeaşi intenţie a întemeiat în San Francisco o frăţie misionară, cu o librărie şi un periodic (The Orthodox Word). După câţiva ani, vrând să părăsească tumultul lumii şi să-l caute pe Dumnezeu în singurătate, frăţia ortodoxă s-a mutat în munţii din nordul Californiei, unde şi-a continuat activitatea misionară prin intermediul cuvântului tipărit. A petrecut următorii treisprezece ani, ultimii din scurta sa viaţă, ca monah în această pustietate; timp în care s-a integrat într-un mod de viaţă aproape necunoscut în zilele noastre. Această transformare interioară a fost determinată de integrarea în ciclul liturgic al Bisericii şi de aprofundarea scrierilor mereu actuale al Sfinţilor Părinţi. Prin studiul plin de râvnă al textelor patristice cu scopul aplicării lor practice în creşterea duhovnicească, a devenit capabil să gândească, să simtă şi să creadă aşa cum au făcut-o primii Părinţi ai Bisericii, ajungând în cele din urmă să devină unul dintre ei: un Sfânt Părinte al timpurilor moderne, unul dintre puţinii transmiţători ai înţelepciunii din totdeauna a lui Hristos pentru lumea contemporană.
Iată valoarea omului care stătea în faţa grupului de studenţi de la Universitatea Santa Cruz. Cu ochii săi pătrunzători, cu barba lungă şi cu haina neagră, apariţia sa era tot atât de frapantă ca a acelor guru în jurul cărora se adunau tinerii. Dar intenţia sa nu a fost să-i impresioneze la un nivel atât de exterior: el ştia că nici unul dintre studenţi nu putea să ajungă la plinătatea adevărului fără să se petreacă ceva mai profund în interiorul său.
Părintele Serafim era cât se poate de conştient de insensibilitatea duhovnicească a omului modern şi ştia că oamenii au adesea nevoie de „fenomene supranaturale”, de experienţe spirituale perceptibile la nivelul simţurilor, pentru a trezi un ecou în ei. Aşa se face că atât de mulţi tineri care Îl căutau pe Dumnezeu au urmat unor falşi „oameni sfinţi” sau grupuri religioase datorită miracolelor pe care le făceau sau pentru rezultatele pe care le promiteau, tot acesta fiind motivul pentru care drogurile halucinogene, practicile oculte şi aşa-zisele experienţe „harismatice” deveniseră atât de populare. Părintele Serafim dorea să le spună studenţilor că această dorinţă de a experimenta sau de a vedea ceva „spiritual”, ceva care să depăşească viaţa mundană de fiecare zi, nu era motivul corect pentru a întreprinde o căutarea spirituală. Cine caută sincer nu va dori altceva decât plinătatea adevărului (aşa cum a făcut Părintele Serafim însuşi) şi nu se va opri la un stadiu unde are acces doar la un fragment de adevăr, provocând un sentiment amăgitor al satisfacţiei.
Este adevărat că Părintele Serafim a fost martorul multor minuni de-a lungul vieţii sale. Unul din călăuzitorii săi, arhiepiscopul Ioan Maximovici, era un lucrător al minunilor întocmai ca primii Apostoli. Părintele Serafim le-a relatat studenţilor câteva din aceste minuni, dar a făcut-o numai pentru a-i conduce la consideraţii mai profunde. Scopul său ultim era, fireşte, acela de a-i trezi pe oameni la ceea ce doreau ei cu adevărat: pe Hristos cel viu. El recunoştea că, în ciuda opacităţii spirituale a omului occidental contemporan, convertirea sa nu se deosebea fundamental de cea din epocile anterioare. Convertirea are loc atunci când este atins ceva în inimă, când inima începe să „ardă” la primirea adevărului revelat de Dumnezeu. Înainte de a se întâmpla aceasta, persoana trebuie să simtă adesea absenţa acestui adevăr şi să cunoască din experienţă suferinţa provocată de dorirea lui. Oamenii din prospera lume occidentală au adesea acest sentiment al suferinţei spirituale, pe care însă conştiinţa îl reprimă pentru a se putea preocupa liniştiţi de procurarea confortului şi a stimulilor pentru viaţa aceasta. În ţările unde oamenii sunt privaţi de libertate şi confort, pe de altă parte, foamea spirituală a omului devine imediată şi disperată. Astfel, Părintele Serafim a înţeles că oamenii din lumea liberă au de învăţat o lecţie importantă de la cei din spatele Cortinei de Fier în ce priveşte conştiinţa credinţei religioase. Dar ar putea oare cei dintâi, care trăiesc în ceea ce s-ar putea numi „paradisul nebunilor”, să transpună experienţa reală şi esenţială a celor din urmă într-o formă pe care să o poată înţelege? Părintele Serafim spera că da, pentru că era conştient de faptul că fără cunoaşterea Golgotei şi a Crucii nimeni nu poate ajunge la o reală cunoaştere a lui Hristos, Dumnezeul cel întrupat. Una dintre intenţiile Părintelui Serafim în cuvântul său către studenţi a fost să le arate că viaţa duhovnicească nu este doar ceva care îţi provoacă „plăcere”, ci mai degrabă un fel de câmp de luptă în care sufletul se curăţeşte prin suferinţă. Pentru mulţi dintre studenţi acesta era un concept nou; cine dintre personalităţile religioase ale timpurilor moderne, aflate în goană după popularitate, ar fi chemat oamenii pe o cale a neîncetatei suferinţe şi lupte? Totuşi, acesta a fost drumul pe care l-a urmat Hristos Însuşi şi pe care i-a îndemnat pe oameni să-l urmeze. Iar Părintele Serafim, arătându-le studenţilor această cale îngustă, i-a făcut pe unii dintre ascultătorii săi să-şi ia crucea şi să meargă pe această cale.
Din păcate, judecând după întrebările care i   s-au pus la sfârşit, majoritatea studenţilor păreau să fi „scăpat esenţialul”. El vorbise despre realitatea elementară a  vieţii creştine, despre ceea ce înseamnă convertirea inimii şi transformarea ei de către Hristos. El a numit căutarea adevărului o „chestiune de viaţă şi de moarte”. În contrast cu această urgenţă, multe din întrebările care i s-au pus erau motivate mai mult de o curiozitate deşartă. A fost pus la zid cu întrebări despre diferitele organizaţii creştine, despre unde se află sau nu se află Duhul Sfânt, despre cele „1001 de mici diferenţe” dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism etc. – de parcă ar fi încercat mai degrabă să „categorizeze” cuvântul său, decât să se lase mişcaţi de el. Ceea ce te însufleţeşte însă este că, obligat să răspundă la aceste întrebări, a continuat să transmită adevărul în dragoste, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale prelegeri şi să orienteze minţile oamenilor pe o cale mai duhovnicească de înţelegere a lucrurilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s