DESPRE CREDINŢĂ ŞI MÂNTUIRE, Părintele Efrem Athonitul


Traducere: Cristian Spătărelu

Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Bunavestire
Galaţi, 2003

Cuprins

Despre ortodoxie

Mărturisire despre Hristos

Un lucru trebuie

Adevăruri pe care nu trebuie să le uităm

Poveţe părinteşti

Despre smerenie, osândire de sine şi egoism

Despre iubire, milă şi milostenie

Despre frica de Dumnezeu, post, rugăciune,iertare, suferinţă, ascultare şi judecată

Despre pocăinţă şi spovedanie

Despre suflet, moarte şi judecată

“Eu sunt Lumina lumii…“ (Ioan 8,12).
“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6).
“Eu sunt Învăţătorul şi Domnul“ (Ioan 13, 13).
“Eu sunt Învierea şi Viaţa“ (Ioan 11, 25).
DESPRE ORTODOXIE

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.
Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.
Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

MĂRTURISIRE DESPRE HRISTOS

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.
Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.
După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.
Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.
La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.
Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.
Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…
Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!
Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…
Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.
Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului». Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.
Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.
Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.
Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

***

* Credinţa ortodoxă se numeşte adevăr, pentru că nu are înşelăciune în ea, nu are minciună, nu este deşartă, ci este adevărul vădit pe deplin al Evangheliei.
* Biserica Ortodoxă binecuvântată ne ajută în chip minunat. Avem Sfânta Liturghie, pomenirile, milostenia, faptele bune, rugăciunea. Avem atâtea prin care Biserica noastră îi ajută pe cei adormiţi. Ne trebuie credinţă şi viaţă ortodoxă. Să le ţinem pe acestea în Biserica noastră Ortodoxă pe care a întemeiat-o Hristos şi pe care au stropit-o sângele mucenicilor şi eforturile, lacrimile şi nevoinţele asceţilor şi ale sfinţilor ierarhi ai Bisericii noastre.
* Sufletul nostru are privilegiul nemuririi. Va lăsa lumea aceasta şi va pleca către Dumnezeu. Patria lui este în ceruri, căci este nestricăcios.
* Când noi cugetăm la viaţa cealaltă şi credem cu desăvârşire în ea, vom primi neîndoielnic dorinţa nevoinţei.
* Învierea lui Hristos este prevestirea şi preînştiinţarea că oamenii vor învia la a Doua Venire, în nestricăciune şi duhovnicie.


Despre Ortodoxie

* Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine şi să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.
* Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu… Biserica Ortodoxă are smerenia şi pocăinţa. Dacă nu ne smerim, nu mergem pe calea strâmtă şi nu trecem prin poarta îngustă. Ci pe calea strâmtă şi pe poarta îngustă vor intra câţi or să primească pocăinţa şi smerenia lui Hristos… De aceea numai prin smerenie şi prin pocăinţă ne vom îndrepta cu siguranţă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
* Să fim cu luare-aminte la viaţa noastră, să fie ortodoxă. Dacă vieţuirea noastră este cu luare-aminte, pe temelia poruncilor lui Dumnezeu,vom simţi în noi uşurare sufletească, pentru că nimic nu ne va învinui.
* Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.
* Trebuie să avem viaţă ortodoxă, ca să avem şi credinţă adevărată, statornică şi neclintită.

UN LUCRU TREBUIE

* Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trai să fie atât cât e necesar şi să avem toţi ca preocupare a noastră cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor. Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad. Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă. Nu ne putem juca cu sufletul nemuritor.
* Suntem muritori şi suntem în trecere pe pământ, şi într-o zi vom pleca la cele veşnice, la Dumnezeu.
* Când nu avem mângâiere dumnezeiască, sufletul nostru nu îşi găseşte odihna în nici un fel, căci lucrurile materiale sunt străine de firea lui. Prin urmare, când sufletul omului se obişnuieşte cu cele ale lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, atunci simte mulţumire şi siguranţă, şi Îl simte pe Dumnezeu înlăuntrul său.
* De aceea trebuie să ne îngrijim încontinuu să curăţim trupul nostru, să izbăvim conştiinţa noastră de legăturile nevăzute ale păcatelor şi atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi lucrul care trebuie.
* Din faptele noastre se va vădi în ce măsură credem în Dumnezeu, în ce măsură credem în veşnicia sufletului şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea să cugetăm cu toţii serios şi să nu ne înşele diavolul şi păcatul în clipa în care avem nevoie de pocăinţă, lacrimi şi păreri de rău, şi să nu hoinărim încoace şi încolo, jucând, petrecând şi devenind altfel decât ne-a creat Dumnezeu. Nu, să lăsăm acestea şi să ne îngrijim cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la suflet, nu la cele dinafară. La cele dinafară se uită diavolul şi păcatul. Dumnezeu priveşte la cele dinăuntru, să înfrumuseţăm sufletul nostru cu virtuţi. Când ne împodobim pe dinafară, ne stricăm pe dinăuntru. Ne stricăm şi sluţim şi sufletul nostru. Pentru toate acestea Dumnezeu ne va cere socoteală.
* Aşadar să lăsăm grija traiului nostru şi să ne preocupăm de cum să lucrăm sufletul nostru şi să îl facem rodnic în faţa lui Dumnezeu, căci moartea ne aşteaptă. Alt drum nu există. Toţi vom trece pe acolo. Să ţinem cont de asta, că fiecare dintre noi va muri şi va trece pe la tribunalul ceresc. Să ne îngrijim de judecata noastră.
* Nu avem nimic în stăpânirea noastră, nici măcar sinele nostru nu-l stăpânim. Toate sunt nesigure, toate atârnă de un fir de aţă, căci putem să le pierdem pe toate, şi după moarte… Să cerem în rugăciunea noastră ca Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere şi sfârşit bun, şi să primim răspuns bun înaintea Marelui Judecător.
* Noi, creştinii, suntem datori să ne îngrijim mult de modul în care ne vom mântui. Avem nevoie şi ne e absolut necesar să ne gândim la felul în care ne vom mântui. Să ne preocupăm şi să ne străduim a afla cum să ne mântuim.
* Înfricoşător lucru este mântuirea noastră! Acum trăim şi peste puţin timp murim, închidem ochii. Îndată ce îi închidem pe aceştia, ni se deschid ceilalţi. Şi începe imediat cealaltă viaţă. Trăim însă ca şi când credem asta fără convingere. De aceea patimile şi slăbiciunile ne biruie, lumea ne atrage şi făureşte în noi alte idei, nu acelea pe care le vrea Dumnezeu.
* Trebuie să curăţim sufletul nostru de viaţa noastră de aici, folosind diferite mijloace de curăţire, precum taina sfintei spovedanii, lacrimile, nevoinţa, războiul cu gândurile, cu simţurile şi cu orice alt păcat. Mai întâi trebuie să curăţim sufletul nostru şi apoi Dumnezeu ne va da harul Său. Şi când Hristos ne va da harul Său, când ne va deschide ochii sufletului, atunci sufletul nostru va deveni rai şi Împărăţie cerească ce nu poate fi descrisă prin cuvinte!
* Întreaga viaţă a lui Hristos nu este altceva decât calea dreaptă, calea smereniei, iubirii şi iertării. Dacă ai smerenie, iubire şi iertare, eşti fiu al lui Dumnezeu, eşti frate al lui Hristos, eşti ucenic al lui Hristos, eşti omul care se va mântui, care va sta de-a dreapta Sa.

ADEVĂRURI PE CARE NU TREBUIE
SĂ LE UITĂM

* Naşterea lui Hristos a fost nezgomotoasă şi smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte şi să-l mântuiască pe om. A dat poveţe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi şi pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre.
Toate aici pe pământ sunt trecătoare şi efemere, se duc ca un vis…
* Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreaţă, înfricoşătoare şi slăvită…
Marii părinţi ai Bisericii noastre, asceţii care aveau minte curată şi lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conştiinţa lor această înfricoşătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, şi asta i-a făcut să se îndurereze mereu şi ochii lor să nu înceteze a plânge…
* După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite şi rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărţirea finală, se va termina toată sărbătorirea.
* Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal şi apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârşitul vieţii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică şi nu preţuieşte cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă şi se va sfârşi. Suntem aici pentru puţin timp… Să ne pregătim bine şi mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeşte în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact aşa se va opri din funcţiune şi inima omului. Şi atunci va urma aşezarea sufletului nostru, ori în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veşnic, împreună cu diavolii.
* Să fim atenţi să nu ne orbească lucrurile pământeşti, căci grija multă pentru cele trupeşti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel şi rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulţumirea să nu lipsească din sufletul nostru.
* Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim şi hrană duhovnicească. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru.
Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: “Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea“.
Legea Evangheliei şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire şi nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Şi preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluieşti pe sărac, trebuie să simţi fericire, să simţi bucurie, pentru că l-ai făcut să-şi afle odihna. Era înfometat şi acum nu-i mai e foame, ori îi era frig şi acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit şi acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele şi omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!
* Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu aţi lucrat nevoinţa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ţine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ţine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu aţi avut dragoste şi, pentru că nu aţi avut dragoste, nu puteţi intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăţia cerurilor.
Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viaţă. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viaţa lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…
Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simţăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.
Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.
Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“
Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăinţă.
De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…
Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.
De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale“. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“ Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.
* Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?
Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin.

POVEŢE PĂRINTEŞTI

* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.
* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.
* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.
* Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.
* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.
* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.
* Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.
* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.
* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.
* Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.
* Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.
* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.
* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.
* Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.
* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!
* Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

***

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.
* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.
* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.
* Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.
* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.
* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?
* Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.
* Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.
* Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

***

* Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.
* Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.
* Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
* Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.
* Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
* Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

***

* Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.
* Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

***

* Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.
* La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.
* Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!
* Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.
* Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

***

* Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.
* Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.
* Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.
* Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
* Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.
* Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

***

* Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.
* Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.
* Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită.
Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.
* Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.
* Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?
* Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.
* Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.
* După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.
* Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.
* Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.
* Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.
* Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.
* Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!
* Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!
* Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.
* Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.
* Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.
* Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.
* Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.
* E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.
* Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.
* Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.
* Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.
* Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.
* Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).
* Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.
* Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.
* Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?
* Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

***

* Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.
* Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.
* Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.
* Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.
* Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu.
Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.
* Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.
* Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.
* Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.
* Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.
* Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.
* Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.
* Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.
* Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.
* Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.
* Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?
* Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.
* Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.
* Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.
* Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.
* Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.
* Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.
* Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.
* Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…
* Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.
* Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.
* Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.
* Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.
* Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.
* Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii…

DESPRE SMERENIE, OSÂNDIRE
DE SINE ŞI EGOISM

* Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.
* Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.
* Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.
* Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.
* Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.
Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.
* Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.
* Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.
* Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.
* Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.
* Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.
* Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.
* Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.
* Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.
* Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.
* Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.
* Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.
* Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic!
* Să nu nesocotim îndelung-răbdarea lui Dumnezeu. Hristos apreciază foarte mult strădania omului. Şi, când creştinul se străduieşte, Dumnezeu îi va da putinţa şi ocazia de a se îndrepta. Să cercetăm iubirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, ca să ne smerim sufleteşte în faţa Lui.
* Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit, diavolul nu poate intra niciodată.
* Nenumărate sunt milele lui Dumnezeu şi din iubire pentru noi S-a răstignit. Poate o asemenea iubire să conducă la nedreptate? Dumnezeu este Acelaşi, nu Se schimbă niciodată. Dacă nu avem în noi conştiinţa iubirii lui Dumnezeu, ne vom clătina.
* Ca să fim fericiţi, trebuie să ne apropiem de lumina şi bucuria lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, şi să ne străduim să supunem conştiinţa, când ne cercetează, prin ascultare.
* Pe pământ, lucrurile nu sunt statornice, lumea când îl înalţă pe om, când îl umileşte, şi asta se întâmplă pentru că omul este nestatornic. Nestatornice sunt lucrările lui, gândurile lui, nestatornice sunt cele ce se petrec în viaţa lui în această lume. Minunată este smerenia Hristosului nostru. Întreaga viaţă a Domnului nostru nu este altceva decât un exemplu de smerenie, ca să ne ajute să ne smerim cugetele noastre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satisfacem egoismul nostru întunecat.
* Viaţa lui Hristos, de la Naşterea Lui şi până la răstignire, nu este altceva decât o lecţie cutremurătoare de smerenie. Prin smerenie l-a învins Hristos pe diavol. Iar omul a fost înfrânt de diavol prin egoismul său.
* Aşa şi acum, când facem ascultare la strigătele diavolului, la cugetele rele la care ne îndeamnă, la mândrie, la egoism, la împotrivire, ne înfumurăm. Şi, fiind înfumuraţi, facem greşeli în gândire, în vorbire, facem gesturi urâte şi multe altele.
* Smerenia nu ne lasă să alunecăm, să păcătuim grav. Însă când ne cuprinde mândria, căderea noastră va fi prăpăstioasă.
* Hristos a propovăduit pretutindeni iubirea şi iertarea, prin smerenia Lui. De aceea smerenia este frumuseţea creştinilor.
* Întreaga înfăţişare a lui Hristos este smerită, simplă, fără slăviri şi cinstiri… Prin smerenie vine la pătimirea mântuitoare. L-a înfruntat pe diavol în faţă, cu smerenie, şi l-a dezarmat.
* Smerenia adevărată şi sinceră, izvorâtă din experienţă, este veşmânt dumnezeiesc. Cel ce este înveşmântat cu smerenie adevărată este înveşmântat cu Dumnezeu.
* În firea omenească şi-a ascuns Hristos Dumnezeu dumnezeirea Sa, şi a coborât pe pământ şi a vorbit cu omul. În firea omenească şi cu smerenie a dat marea luptă cu diavolul, şi ca învingător al luptei l-a câştigat pe om cu Sângele Lui şi ne-a adus la Dumnezeu Tatăl…
* Dumnezeu l-a biruit pe diavol cu smerenia Lui; şi noi, îmbrăcaţi cu smerenia, îl vom birui pe vrăjmaş. Dar din păcate, pe noi ne învinge diavolul, pentru că suntem egoişti. Egoismul nostru devine pricina datorită căreia diavolul ne loveşte cu cugete necurate, patimi, neputinţe, întrucât nu dispunem de veşmânt dumnezeiesc prin puterea căruia să-l izgonim pe diavol de lângă noi. Se apropie de noi pentru că nu avem veşmântul dumnezeirii, smerenia adevărată în inima noastră.
* Când noi, oamenii, luptăm de partea egoismului, diavolul ne înşeală, şi noi nu îl pricepem… La asemenea nesocotinţă ne aduce egoismul nostru înfricoşător. De aceea Hristos a venit pe pământ, ca să ne salveze şi să ne dea şi leacul pentru a ne face bine. A venit să ne înarmeze cu armele luminii ca să-l războim pe vrăjmaş. Şi armele luminii sunt în mâinile noastre. Să îngenunchem şi să ne rugăm cu lacrimi, iată o armă; altă armă este smerita cugetare, apoi arme sunt şi iubirea, studierea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, spovedania, Sfânta Împărtăşanie. Şi ce nu avem? Avem cuvintele duhovniceşti, avem trezvia, atunci când cercetăm omul lăuntric ca să nu primim microbi. Aceasta este lucrarea privegherii: să ţină departe pe orice vrăjmaş. Şi astfel păstrăm în noi dumnezeiasca pace.
* Dumnezeu, dragii mei, cu toată slava Sa, este smerit, iar noi, oamenii sărmani, plăsmuiţi din lut, ne înălţăm fruntea şi cerem dreptate, şi atunci cădem în nesocotinţă, care ne face să fim încontinuu vinovaţi în faţa smereniei lui Dumnezeu.
* Când dinadins nu oferim, când fără să ne dăm seama ne revoltăm, atunci vom merge cu traista goală. N-o să avem nimic să-i oferim lui Hristos. Ce-i vom da? În loc să avem în traistă aur, diamante, lucruri frumoase şi preţioase, vom avea paie, gunoaie, resturi. Acestea vor fi lucrările noastre. Şi ne va zice Hristos: “Bine, în toţi anii pe care i-aţi trăit, pe care vi i-am dat, atât aţi reuşit? Asta aţi lucrat? Asta Mi-aţi adus?“… Atunci conştiinţa ne va spune adevărul. Atunci vom avea martorul acuzării care este conştiinţa şi omul va tăcea, îşi va închide gura, nemaiavând nimic cu care să se apere.
* Dacă nu ne smerim cugetul şi dacă nu credem neşovăielnic că suntem mici şi neînsemnaţi, că suntem cei mai păcătoşi, nu vom putea simţi bucuria Învierii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celui smerit. Doar prin smerenie se curăţeşte inima. Fiecare virtute, strădanie şi trudă are ca scop curăţirea inimii. Iar smerenia este medicamentul cel mai puternic. Cerurile s-au deschis şi Hristos a coborât între noi şi noi, oamenii, nu ne închinăm frunţile în faţa Domnului. Nu ne smerim cugetele, ci lăsăm să trăiască în noi duhul mândriei.
* În vreme ce Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a zis că este smerit şi blând, noi, cei mici, păcătoşi, plini de patimi, miluiţi din belşug de Dumnezeu, ne mândrim şi ne închipuim că suntem cineva?… Egoismul spurcat este acela care făureşte toate relele din viaţa noastră.
* Cei smeriţi Îl vor vedea pe Dumnezeu în lumea cealaltă. Cei mândri vor fi lăsaţi afară din împărăţia Cerurilor.
* Să ne luptăm împotriva egoismului înarmaţi cu rugăciunea. “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“ să nu se oprească, dacă e posibil, zi şi noapte. Când rugăciunea lipseşte din suflet, acesta devine locaş al bolilor molipsitoare. E nevoie de luptă pentru a-L slăvi pe Dumnezeu în Sfânta Treime, şi cu glasul şi cu duhul.
* Aşa cum Hristos ne-a învăţat prin exemplul Său, suntem chemaţi şi noi să urmăm smerenia, iertarea, iubirea şi îndelung-răbdarea Sa. Şi precum Tatăl nostru ceresc este îndurător, milostiv, îndelung-răbdător şi preabun, aşa trebuie să fim şi noi cu semenii noştri, pentru ca Hristos să ne deschidă porţile Împărăţiei Lui. Aici e toată înţelepciunea. Ecuaţia preţioasă a mântuirii omului se află în fraza: orice dai, vei lua.
* Să ajungem la o asemenea iubire şi smerenie încât să ne rugăm pentru fraţii noştri cu lacrimi.
* Dacă nu ne smerim şi nu-l iertăm pe fratele nostru, nu vom fi în stare să-L urmăm pe Hristos în lucrările Lui şi să ne aflăm împreună cu El.
* Dacă vreţi să aveţi pace în casa voastră, la lucru, oriunde aţi fi, smeriţi-vă. Doar în anumite cazuri ne putem dezvinovăţi…
* Smerita cugetare este cea mai mare virtute. Pe aceasta a îmbrăcat-o Cuvântul lui Dumnezeu şi a venit pe pământ, a luat trup şi l-a biruit pe diavol. Aşa şi noi, dacă vom îmbrăca smerita cugetare, îl vom birui pe diavol, vom birui patimile noastre, vom deveni şi noi hristoşi şi dumnezei după har.
* Să credem că, dacă avem smerenie, vom atrage harul-această mare putere a lui Hristos. Prin smerenie vom atrage puterea lui Hristos şi vom învinge.
* Să studiem cele care ne-au fost date spre învăţătură, ca să se modeleze în noi Hristos în virtuţile Lui.
* Îndată ce începem justificările, “eul“ şi “de ce-ul“, smerenia îşi ia zborul şi pleacă. Numai prin smerenie şi pocăinţă suntem conduşi cu siguranţă la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
* Noi putem să aducem harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru când avem smerenie şi cerem sprijin de la Dumnezeu.
* La toate găsim vindecare, dar nu vrem să ne trudim pentru a ajunge la vindecare.
* Osândirea de sine are înlăuntrul ei umilinţă, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos.
* Nu trebuie nici să-l deznădăjduim şi nici să-l lăudăm pe om înainte de sfârşit şi înainte de moarte. Toată sporirea, tot rezultatul duhovniciei omului constă în dobândirea smereniei, care conţine discernământ. Discernământul se schimbă şi se anulează când omul este cuprins de duhul mândriei.
* Dacă nu hrănim fiara egoismului cu delăsări, încet-încet va fi stârpită cu harul lui Dumnezeu.
* Orice om mândru şi egoist se îndepărtează de Dumnezeu, pe când omul smerit se face iubit şi îndrăgit de Dumnezeu.
* Harul lui Dumnezeu trebuie să vină ca să ne îndepărtăm de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hristos, ai Adevărului şi Învierii. Lupta nu este uşoară, şi izbânda şi triumful împotriva egoismului – această fiară cu multe capete – nu se obţine în timp scurt. Lupta noastră trebuie să fie continuă şi rugăciunea neîntreruptă.
* Leacul principal împotriva egoismului este smerenia şi blândeţea, pentru că ne dăruiesc odihnă duhovnicească în suflet şi lumină, încât să vedem lucrurile mai limpede. Diavolii tremură în faţa smereniei.
* Când omul pune încuietoare gurii şi limbii sale, scapă de o mulţime de păcate.
* Mândria şi egoismul îl macină pe om în interior, şi duhoarea ajunge şi se simte în fapte şi în vorbe, şi ne facem de râs.
* Dacă inima nu s-a curăţit, dacă nu a scăpat de egoismul scârbos, de trăirea mândră, şi dacă în ea nu şi-a făcut sălaş smerenia lui Hristos, lumina Învierii nu e văzută de ochii sufletului, nu e simţită de inimă. Hristos ne-a arătat drumul curăţiei. “Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.
* Ce dovedesc greşelile şi păcatele noastre? Dovedesc egoism… Astăzi Dumnezeu trebuie să ne trimită milă nesfârşită ca să ne curăţească.
* Când lipseşte rugăciunea, asceza, păzirea minţii, pocăinţa, privegherea, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, studierea cuvântului dumnezeiesc, atunci răutatea va pătrunde adânc în noi. Lipsurile devin cauza intrării relelor…
* Nu avem acea osândire de sine care să zdruncine sufletul din temelie şi să-l facă să se smerească şi să plângă. Adică avem un simplu simţământ al păcatelor şi al păcătuirii. Acest simţământ nu este profund şi de aceea nu avem în ochii noştri lacrimile ce izvorăsc din adânc, şi folosul este foarte mic.

DESPRE IUBIRE, MILĂ ŞI MILOSTENIE

* Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos şi a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume şi lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.
* Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubeşti tu pe acest om.
* Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El şi trăieşte departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El şi să-l miluiască. Dacă nu facem şi noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.
* Omul care iubeşte nu suferă. Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea şi virtutea sunt uşoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească.
* Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simţim şi, când Îl simţim pe Dumnezeu, ne vom dărui şi noi fratelui nostru… Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru…
* Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim şi să urmăm exemplul Lui mântuitor?
* Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament.
* Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârşită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrăţişează pe toţi, şi fraţi, şi prieteni, şi duşmani, şi toată zidirea neînsufleţită.
* Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă… Când un om are îndelungă răbdare şi bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă şi bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc şi acestea sunt iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele“.
Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea şi fiinţa noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Să ne schimbăm purtarea şi Acela ni se dăruieşte nouă, ne deschide raiul. Şi totuşi nu facem asta, şi ne chinuim.
* De aceea noi, creştinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie şi îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriaşă. Trebuie să începem toţi o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc.

***

* Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm pe ei.
* Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui.
* Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste şi, mişcată de această dragoste, îl miluieşte pe sărac.
* Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o preamăreşte.
* Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră şi să nu fie o faptă formală. Să cunoaştem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însuşi Dumnezeu, este însutită. Dăruieşti ceva şi Dumnezeu îţi dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmulţit în ceruri; şi, când sufletul o să plece din această viaţă, îşi va ridica răsplata milosteniei lui.
* Noi suntem ţinuţi în viaţă de mila lui Dumnezeu. Zi şi noapte cerem milă şi iertare. Le vom primi atunci când şi noi le vom înfăptui la rândul nostru.
* Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseşte. Iubire răspândeşte, iubire primeşte.
* La a Doua Venire, Hristos va preamări şi va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire şi milostenie celor înfometaţi şi însetaţi, străinilor, bolnavilor şi întemniţaţilor, şi îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuţi.
Să cerem aşadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire ştie cum să miluiască.
* Noi toţi să-i miluim pe semenii noştri şi îndeosebi pe cei care sunt îndepărtaţi de Dumnezeu… Nimic în lume nu poate sta în faţa valorii şi mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, şi răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material şi duhovnicesc.
* Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, şi astfel primeşte să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar când durerea face pregătirea şi se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui…
* Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovniceşti. V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care sunt în aşteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui creştinul.
* Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet şi cere pricină ca să-i miluiască pe aceşti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii, întunecaţi de păcat, de neştiinţă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete.
* Dumnezeu iubeşte milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi.
Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul şi puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Şi dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos…
* Când cineva dăruieşte celuilalt din puţinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost lăudaţi, nu cei mulţi pe care i-au dat alţii. Şi dacă din puţinul nostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna şi bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îşi află odihnă, noi primim răsplată.

“Eu sunt Păstorul cel Bun“ (Ioan 10, 11)
“Eu sunt uşa oilor“ (Ioan 10, 7)
DESPRE FRICA DE DUMNEZEU, POST, RUGĂCIUNE, IERTARE, SUFERINŢĂ, ASCULTARE, ŞI JUDECATĂDespre frica de Dumnezeu

* Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păşim pe drumul drept, care ne călăuzeşte la Împărăţia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului.
*Să ne ridicăm de la frica slugii şi, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă treaptă a fricii de Dumnezeu.
* Creştinii noştri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea lui Dumnezeu, îşi păzesc sufletul şi îl apără de cel viclean, şi astfel se învrednicesc să ia parte la moştenirea viitoare.
* După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, aşa este şi grija cu care ne trăim viaţa.

Despre post

* Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post şi rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungaţi.
* De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie.
* Fiecare creştin care vrea să trăiască creştineşte trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea şi trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtuţii.
* Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare şi mulţumire va înlocui postul pe care nu-l poate face datorită bolii.
* Când postul este întărit şi însoţit de rugăciune, citirea cărţilor duhovniceşti, trezvie, participare la slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăşanie, fapte bune şi milostenie, atunci se întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil şi va simţi mai intens Pătimirea lui Hristos. Va cunoaşte cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeul nostru a trăit muceniceşte viaţa Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?
* Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu suntem atenţi la gândurile, la cuvintele şi la inima noastră. Postul e de folos când conţine şi dragoste către fratele nostru.
* Numai prin smerenie vom înainta. Postul este bun, iubirea bună, milostenia este frumoasă, la fel şi îndurarea. Dar ce este mai presus de toate? Trebuie să devenim smeriţi. Şi mai sus de smerenie ce este? Puterea de deosebire. Dacă puterea de deosebire lipseşte din virtuţi, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se naşte cu cuvioşenie, nu este bine. Postul este bun, dar este mijloc, nu scop. Mijloacele au scop şi scopul este smerenia, şi din smerenie vine puterea de deosebire.
De aceea trebuie să armonizăm tot ce facem, prin discernământul duhovnicului. Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să cugeţi, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci aici, şi astfel, cu discernământul duhovnicului iluminat prin Sfântul Duh, pregăteşte-ţi sufletul tău. Deci postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul şi după puterile noastre psihotrupeşti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate. Pentru că lipsa de măsură nimiceşte folosul.

Despre rugăciune

Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului? Putem, e de-ajuns să vrem.
Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.
În orice necaz, supărare, ispită şi problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă şi durere în suflet, şi Dumnezeu ne va da de veste, şi cererea noastră va fi împlinită…
Cu numele lui Hristos, asceţii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciţi de eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune.
* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când creştinul nu se roagă şi nu împlineşte voia lui Dumnezeu, când nu ţine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.
* Mintea omului se molipseşte lesne şi se curăţeşte lesne. Inima se molipseşte greu şi se curăţeşte greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toţi ne doare când Dumnezeu, Care voieşte mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu cleştele duhovnicesc rădăcinile patimilor şi să ne dăruiască sănătatea sufletească şi eliberarea duhovnicească.
* Toate ne sunt trimise şi ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfinţenia, adică adevărata sănătate.
* Când vedem în noi revolta egoismului şi cugetele necuviincioase, atunci să întrebuinţăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi înşine. Pentru că tulburarea şi cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieşte înlăuntrul nostru.
* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie şi ne prefacem că nu o vedem; şi într-un fel rămânem orbi sufleteşte, şi inima noastră, ca şi când ar fi moartă duhovniceşte, nu simte.
* Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele. Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.
* Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată şi plină de har, schimbă inima omului şi acesta îi iubeşte pe semeni cum se cuvine şi fără patimă.
* Fără trezvie şi rugăciune, inima nu se curăţeşte. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simţurile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curăţită prin nevoinţă şi rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.
* În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a cunoaşte măreţia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat şi dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuţi. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl înveşmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.
* Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simţim, gustăm însuşirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simţim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim şi noi milostivi. Devenim şi noi luminaţi, plini de dragoste, curaţi, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăţi… Când omul se tăvăleşte prin păcat, sufletul se sluţeşte.
* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevăraţi tirani.
* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credinţă şi lacrimi.
* Când inima omului se roagă şi se uneşte cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă şi să se pomenească numele lui Hristos. Şi la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări mulţimii din biserică, aşa şi numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeieşti în ea şi, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.
* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, aşa cum se cuvine faţă de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l ţinem pe diavol departe. Nici un hoţ nu poate fura o sobă aprinsă şi încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură uşor. Aşa şi diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, îngheţat, ne fură lesne curăţia şi neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure şi chiar să se şi apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinţa şi râvna pentru rugăciunea minţii.
Rugăciunea minţii şi, în general, trezvia aduc rezultate bune şi cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea minţii, are folos foarte mic. Trezvia şi rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz şi alinare pe calea mântuirii.

Despre iertare

* Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă greşelile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau uşoare, multe sau puţine, şi nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Aşadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părintele Ceresc greşelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.
* Iertarea nu cere efort şi greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm şi noi iertare fratelui nostru.
* Aşa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere şi să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, şi cu toate simţurile trupeşti şi duhovniceşti ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.
* Când nu avem iubire şi iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseşte.
* Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, şi vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat şi împovărat cu osândă grea şi îndepărtat de Dumnezeu, şi nu vrea să-i ierte seamănului său un cuvânt, o greşeală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?
* Dumnezeul nostru este ocean nesfârşit de iubire, milă şi iertare. Gândiţi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala şi nădejdea pocăinţei şi întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeşte cu inima deschisă… Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atât mai mult pocăinţa, întoarcerea şi lacrimile vor deschide uşor poarta Împărăţiei Cerurilor.
* Dacă noi iertăm greşelile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Aşa cum eu iert greşelile celorlalţi, Doamne, iartă şi Tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima şi cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, înmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!
* Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte şi nouă Dumnezeu. Aceasta este condiţia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.
* Părinţii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, aşa cum învaţă Evanghelia, şi izbutind aceasta, au ajuns la sfinţenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertaţi de Dumnezeu.
* Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârşi odată viaţa sa şi va ajunge în veşnicie. Şi întrucât aşa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiţi, curăţiţi, spovediţi, iubitori şi celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispoziţia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, că vom muri şi vom fi judecaţi după Evanghelie. Să luăm Evanghelia şi să ne străduim să o punem în practică.
* Omul care are dorinţa de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseşte cu lupa pe care o are moleculele dorinţei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare şi îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. Sfânta Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere şi vă povăţuiesc mereu să o cercetaţi ca să aveţi lumina Lui în viaţa voastră.
* Cum va şterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem să ştergem nici măcar o pagină din greşelile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva ţinerii de minte a răului, împotriva duşmăniei şi a răzbunării.
Ce au câştigat toţi cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalţi? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos şi fără îndreptare?… De vreme ce ne aflăm încă în această viaţă, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut şi firul vieţii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.
* Hristosul nostru este o rugă desăvârşită, mângâiere înaltă, largă şi întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim şi să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.
* Hristos a venit să ne înveţe cu întreaga Lui viaţă şi exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim şi noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste şi milostivire către aproapele nostru… De aceea noi toţi ar trebui, cu duhul recunoştinţei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim, să cugetăm la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoaştem păcatele şi să-I mulţumim pentru îndurările Sale. Mulţumirea noastră împlineşte o datorie de recunoştinţă către Dumnezeu şi totodată Îl provoacă şi Îl îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea şi mai multe harisme decât ne-a dat până acum.
* Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne ocrotească… Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai întâi aproapelui nostru şi atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândeţe, nejudecare, milostivire, ajutor şi le vom primi cu siguranţă de la Dumnezeu.
Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim şi să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însuşirile lui Hristos.

Despre necazuri

* Când aveţi un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră… Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.
* În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează… Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.
* Dacă suntem nepăsători şi trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai ameninţătoare, şi păcatul devine mai primejdios.
* Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere şi lacrimi vor fi ascultate.
* E cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăinţei şi al rugăciunii; e imposibil.
* Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.
* Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji şi o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi milosteniei, Dumnezeu o va asculta şi va răspunde.
* Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos şi primejdioase.

Despre ascultare

* Ascultarea dăruieşte lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveşte viaţa omului, sufletul şi trupul, şi treptat aduce moartea. Aşa face grija vieţii, îl macină pe om ca microbul şi îi ucide sufletul.
* Ascultarea se raportează la Hristos şi nu la omul de care ascultă cineva. Şi când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, şi astfel drumul nostru către Hristos va deveni statornic şi fără povârnişuri.
* Care om de pe pământ nu a făcut greşeli şi nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile şi cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie să ajungem. Cu cele două virtuţi, ascultarea din iubire pentru Hristos şi rugăciunea, vom reuşi să dobândim iubirea lui Hristos. Şi când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate şi simţim că suntem foarte fericiţi în viaţă.
Ascultarea îl smereşte pe om şi smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie şi egoism, acolo îşi face apariţia diavolul, ispitele şi patimile. Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

Despre judecare

* Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
* Rădăcina păcatului judecării începe din egoism şi mândrie, care sunt mari boli duhovniceşti. Toate patimile, păcatele şi căderile îşi au punctul de plecare în egoism.
* Să nu judecăm şi să nu osândim, căci acesta este păcat înfricoşător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovăraţi, avem atâtea greşeli personale, şi nu trebuie ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, şi în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greşelilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îşi cârmuieşte cum se cuvine limba sa, înseamnă că se cârmuieşte pe sine după voia lui Dumnezeu“.
Mântuirea noastră este foarte importantă şi este o lucrare plină de primejdii.

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE

* Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.
* Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa, cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.
* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.
* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.
* Postul Mare este perioadă de curăţie, lacrimi, rugăciune şi apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru şi, printre alte leacuri, ne oferă şi leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii.
* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitoceşti pe care le avem şi este mereu de folos sufletului şi trupului.
* Toţi suntem păcătoşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toţi avem nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, şi doar prin pocăinţă sinceră şi spovedanie ne vom curăţi. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său – duhovnicul.
* Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.
* Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine.
* Virtutea pocăinţei niciodată nu ajunge la desăvârşire.
* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt şi Învierea lui Hristos, şi la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea minţii, a inimii şi a trupului. Când această lucrare se înfăptuieşte, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele şi nu le lăsăm să se apropie de noi. Şi fiecare cuget rău este o muşcătură a diavolului. Şi fiecare muşcătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveşte inima cu licoarea plăcerii pătimaşe. Otrăveşte, de asemenea, şi cugetul, căci fiecare imagine scârboasă conţine în ea chiar această otravă.
* Când cugetele rele ne înţeapă cu otrava plăcerii şi le alungăm, când alungăm imaginea rea, păcătoasă, pătimaşă şi scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat.
Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de veşnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârboşenie, şi în continuare pierzanie. Dar când suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia şi priveghem pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest şir de păcate.
* Cartea curată a faptelor noastre se pregăteşte de aici, precum paşaportul… Când paşaportul sufletului nostru va fi bine întocmit faţă de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vameşii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înălţimi.
* Omul care-şi plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna şi frica dumnezeiască din viaţa sa. Lacrimile pocăinţei sunt o îmbăiere a sufletului.
* Pocăinţa sinceră şi adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu toţii, ca nişte păcătoşi.
* Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.
* Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufleteşti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.
* Pocăinţa îndurerată şterge păcatele şi Dumnezeu le uită, ca şi când nu ar fi avut loc.
* Deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, avem dreptul să ne pocăim şi să ne sfinţim. Păcatele sunt ale noastre, sfinţirea este a lui Dumnezeu.
* Să alergăm cu toţii, ca păcătoşi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem şi să ne mântuim fără plată.
* Încrederea în sinele nostru este egoism şi mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se şterge. Lacrimile spală greşeala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă şi plină de ură ar fi ea. Greşeala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăinţei şi omul revine la starea lui de dinainte.
* Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte mintea, inima şi gura omului… Lucrul de care suntem chemaţi să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.
* Orice ne-ar face, să-i iertăm şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pentru toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele şi în interior avem ură şi nu iertăm, nu facem nimic.
* Să ne nevoim acum şi să facem pregătiri pentru Cer. Căinţa de după moarte nu ne va folosi deloc.
* Când omul se pocăieşte de păcate şi se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îşi întinde braţele şi-l îmbrăţişează pe omul păcătos care se întoarce, şi oricâte murdării şi pete ar avea, se curăţeşte şi devine porumbel neprihănit… Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtuţii şi se mântuieşte.
* Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşişi, dar cu alţii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.
* Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credinţă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L înţelegem.
* Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.
* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.
* Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…
* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.
* Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.
* Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.
* Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.
* Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!
* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepreţuită.
* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.

DESPRE SUFLET, MOARTE ŞI
JUDECATĂ

* Unul este adevărul neîndoielnic: sufletul omului este nemuritor şi după moarte intrăm în veşnicie. Şi de aici depinde unde va fi aşezat sufletul omului după moarte. Să ne îngrijim deci de sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
* Conştiinţa fiecărui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu. De aceea, acum, când suntem în viaţă, să ne schimbăm şi să ne pocăim. Să-L rugăm pe Dumnezeu ca sfârşitul vieţii noastre să fie creştinesc şi să dăm răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată.
* Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă prezenţa îndurării, iubirii, prezenţa îmbrăţişării lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa şi astfel rămânem lipsiţi sufleteşte şi suferim. Şi toate acestea pentru că nu avem legătură sufletească cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumină; dacă noi simţim întuneric, înseamnă că nu avem în noi lumină dumnezeiască. Dacă simţim povara conştiinţei este pentru că nu ne-am împăcat cu Dumnezeu.
* Fiecare om va avea de înfruntat greutatea morţii. Însă cu cât devine omul mai duhovnicesc, cu atât mai puţin va gusta din chinurile ieşirii sufletului. Va trebui să ne găsim în rugăciune, pocăinţă şi trezvie. Să fim cu luare-aminte la gândurile, cuvintele, simţurile şi faptele noastre. Să răbdăm ispitele şi să-i iertăm din inimă pe cei ce ne învinuiesc.
* Orice înfăptuim pentru aproapele nostru ni se va întoarce de către Dumnezeu. Iertăm, vom fi iertaţi, iubim, vom fi iubiţi, facem milostenie, vom fi milostiviţi. Nu îl judecăm pe seamănul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe noi. Toate se vor face în mod egal. Orice dăruim, aceasta vom primi.
* Când cunoaştem calea de mântuire, este uşoară mântuirea… Este imposibil ca omul care iubeşte, care nu judecă, care iartă, trece cu vederea şi miluieşte, să rătăcească drumul mântuirii. Să fim atenţi să nu pierdem mântuirea sufletului nostru, căci lumea întreagă nu preţuieşte cât un suflet nemuritor.
* Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealaltă. După ce se închid ochii trupului, se deschid îndată ochii sufletului şi acesta vede lucruri pe care nu le vedea înainte cu ochii trupului.
* Sufletul care se nevoieşte, care rabdă, care crede neclintit în existenţa lui Dumnezeu şi în viaţa cealaltă, în zilele în care primeşte harul se simte ca şi când ar fi înarmat cu armele luminii şi capătă încredere deplină în Dumnezeul şi Părintele Ceresc.
Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele, necazurile, durerile. Să se smerească încontinuu. Să izgonească cugetele rele imediat ce acestea îşi fac apariţia. Să fie cu luare-aminte la propria viaţă. Şi atunci, în vremea când nu se aşteaptă, va simţi cercetarea harului lui Dumnezeu.
* Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important şi este superior îngerilor. Această suflare va pleca în ceasul morţii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl şi, dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui veşnic, dacă le-a făcut pe ale diavolului, va merge cu diavolul… De aceea să ne îngrijim să ajutăm sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc în faţa lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.
* Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează dispare şi are valoare nepreţuită. Şi pentru că este veşnic şi nemuritor trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru piere când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului. Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu.
* Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă pierdem sufletul nostru, nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu, strădanie şi nevoinţă.
* Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu îl iubeşte nespus pe om. Să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăinţă, prin spovedanie şi prin viaţa noastră credincioasă.
* Să întrebuinţăm timpul şi clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu ne atragă lucrurile pământeşti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.
* Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să-i dăm de lucru numele lui Hristos şi al Maicii Domnului. Să cugetăm la moarte, la Judecată, la cum să facem binele, la cum să-L mulţumim pe Dumnezeu… De vreme ce microbii umblă şi ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea:
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă; Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă.
Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat şi pregătit.
* Moartea este înfricoşătoare, nu am gustat-o şi nu o ştim. Când va veni, nu vom putea mărturisi despre ea, doar o vom îndura… De aceea îl vedem pe muribund cum înghite, lăcrimează şi are privirea înceţoşată. Nu are contact cu cele de lângă el şi vede alte lucruri… Prin această moarte vom trece cu toţii. Să ne pregătim deci să înfruntăm moartea conştient, să nu ne acuze conştiinţa, şi să avem şi fapte bune să punem în balanţă.
* Când omul este pregătit, înfruntă moartea înfricoşătoare cu leacul nădejdii, cu uşurarea conştiinţei. Acestea vin şi îndulcesc chinul şi frica, şi dau curaj neliniştii sale.
* Trebuie să ne dăm seama că lumea este deşertăciune şi că plecăm cu adevărat în viaţa veşnică. Ne aşteaptă o altă lume, duhovnicească, veşnică, sfântă. Aici toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea să se mai întoarcă nicicând înapoi.

Nihilismul – Parintele Serafim Rose

Eugen  (Pr. Serafim) Rose

Nihilismul
– o filosofie luciferică –

Traducere şi postfaţă:
Tatiana Petrache

© 1994 by the St. Herman of Alaska Brotherhood

Prefaţa editorului american

Într-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie.
În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Cu numai câţiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căzuse în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învăţau, în esenţă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.
„Ateismul”, va scrie Eugene câţiva ani mai târziu, „adevăratul ateism «existenţial», care arde de ură împotriva unui Dumnezeu nedrept şi nemilos, este o stare de spirit; este o încercare autentică de a te război  cu adevăratul Dumnezeu ale Cărui căi sunt atât de inexplicabile chiar şi celor mai credincioşi dintre oameni şi care se sfârşeşte cu o revelaţie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos Însuşi lucrează cu aceste suflete. Antihrist nu trebuie căutat mai întâi printre marii nihilişti, ci printre mărunţii susţinători care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, prin faptul că s-a numit pe sine Antihrist, şi-a dovedit de fapt teribila foame de Dumnezeu …”
În această stare de foame teribilă de Dumnezeu se afla şi Eugene la sfârşitul anilor ’50. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o intui înainte. Către sfârşitul vieţii îşi va reaminti de acest moment:
„Ani de zile am fost mulţumit că în căutările mele mă situam «deasupra tuturor tradiţiilor», rămânând într-o oarecare măsură credincios fiecăreia. (…) Când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o pentru a cunoaşte o altă «tradiţie». În orice caz, atunci când am intrat într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco), ceva s-a întâmplat cu mine, ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau oriental; ceva din inimă îmi spunea că aceasta era «casa mea», că toate căutările mele se încheiaseră. Nu am ştiut să-mi explic toate astea, pentru că nu înţelegeam nimic din slujba care se făcea într-o limbă străină. Am început să merg mai des la slujbele ortodoxe şi am învăţat treptat limba şi ritualul. (…) O dată cu intrarea mea în ortodoxie am devenit conştient de un alt lucru: că Adevărul nu este o simplă idee abstractă, căutată şi cunoscută la nivel raţional, ci este un Adevăr personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos.”
În timp ce lucra la Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu în locuinţa sa de la subsol, Eugene încă se mai războia cu Adevărul pe care Îl descoperise. Găsise Adevărul în chipul nepervertit al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă şi tânjea să pătrundă în ceea ce numea „Sfânta Sfintelor” a Bisericii, adică în dimensiunea ei mistică şi nu în cea plictisitoare a laturii lumeşti şi organizaţionale. Îl vroia pe Dumnezeu şi Îl vroia cu ardoare. Scrierile din acea perioadă au reprezentat pentru el un fel de catharsis: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filosofice în expresie, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri de început s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă vie în sufletul lui. Este firesc faptul că a scris mai mult despre Împărăţia Omului în care a suferit toată viaţa, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care abia o întrezărise. Împărăţia lui Dumnezeu o înţelegea încă din perspectiva Împărăţiei Omului.
Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus  doar al şaptelea a fost redactat integral; restul a rămas în note manuscrise. Acest capitol pe care îl prezentăm aici tratează filosofia nihilismului.
Nihilismul – care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, după cum a afirmat Eugene, filosofia care stă la baza culturii secolului XX: „S-a răspândit atât de mult, încât a devenit universal; a penetrat perfect şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care să fie combătut”. Miezul acestei filosofii, spune el, a fost „exprimat cel mai clar de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul e permis»”.
Din proprie experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate deveni deplin al lui Hristos înainte de a conştientiza cât de departe a căzut de Dumnezeu, el şi societatea sa, adică până când nu va vedea mai întâi nihilismul în sine însuşi. „Nihilismul epocii noastre se află în toate”, scria el, „şi aceia care nu aleg să-l combată în numele deplinătăţii fiinţei Dumnezeului celui viu sunt deja devoraţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului acestui Nimic şi, fie că îi recunoaştem sau nu natura, vom fi înghiţiţi fără speranţă în acest hău prin afinitatea cu nimicul atotprezent în noi – dacă nu rămânem statornici într-o credinţă deplină şi adevărată (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care, într-adevăr, nimic nu suntem.”
Ca scriitor, Eugene a simţit că trebui să-şi cheme contemporanii din acest abis. A scris nu numai din setea de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de ceilalţi oameni care Îl căutau pe Dumnezeu – chiar şi faţă de cei care, ca şi el, L-au respins pe Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva Lui tocmai dintr-o prea mare nevoie de El.
Din suferinţa sa lăuntrică, din întunericul vieţii sale de altădată, Eugene vorbeşte umanităţii contemporane care se găseşte de asemenea în suferinţă şi întuneric. Acum, la trei decenii de la scrierea lucrării, pe măsură ce puterile nihilismului şi anti-creştinismului pătrund tot mai adânc în fiinţa societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Recunoscând şi luptând împotriva nihilismului din el însuşi, poate să ne ajute să ne ferim de a cădea pradă spiritului distrugător al acestuia şi ne poate ajuta să rămânem credincioşi Adevărului veşnic Care S-a făcut trup.
Monahul Damaschin Cristensen

Împărăţia Omului şi
Împărăţia lui Dumnezeu

Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să facă alegerea între Dumnezeu sau sine însuşi. Şi fiecare om a făcut alegerea între cele două căi, pentru că noi suntem ceea ce alegem. Şi prin alegerea noastră arătăm preferinţa noastră pentru o Împărăţie sau pentru alta: pentru Împărăţia lui Dumnezeu sau pentru Împărăţia Sinelui. (Eugene Rose)

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Din motive pe care le vom discuta mai târziu, lucrarea de „filosofie religioasă” a lui Eugene nu a fost din păcate terminată. S-au tipărit câteva secţiuni, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas în formă de note manuscrise şi de ciorne clasificate în funcţie de acest subiect. Notele erau exhaustive; se pare că Eugene nu a lăsat nici o piatră nerăsturnată în cercetarea sa. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toţi   i-a studiat pentru a oferi o bază la această critică a civilizaţiei occidentale. Pe multe din paginile notelor sale a indicat data când au fost scrise, ştiind faptul că filosofia sa se va maturiza pe măsura avansării cu studiul. Ultimul plan al notelor sale arată în felul următor:

Partea a II-a: Împărăţia Omului în epoca modernă

Capitolul III: O interpretare creştin-ortodoxă a epocii moderne
Capitolul IV: Idolii seculari ai epocii moderne
1. Cultura/civilizaţia, judecate din perspectiva spiritualităţii creştin-ortodoxe
2. Ştiinţă/raţionalism, înţelese din perspectiva dumnezeieştii înţelepciuni
3. Istorie/progres, judecate de teologia creştin-ortodoxă a istoriei

Partea a III-a: Vechea Ordine şi „Noua Ordine”

Capitolul V: Vechea Ordine: imperiul creştin-ortodox
Capitolul VI: Venirea „Noii Ordini”: revoluţia epocii moderne
Capitolul VII: Rădăcinile Revoluţiei: nihilismul
Capitolul VIII: Scopul Revoluţiei: mileniul anarhist

Partea a IV-a: Spiritualitatea creştin-ortodoxă şi „noua spiritualitate” (aproape patru capitole)

Partea a V-a: Finalitatea fiecăreia dintre cele două Împărăţii

Capitolul XIII: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist
Capitolul XIV: Împărăţia cerurilor

Dintre cele aproximativ 14 capitole, singurul care a cunoscut forma definitivă a fost cel de-al şaptelea – despre nihilism. Numai acest capitol cuprinde peste 100 de pagini, ceea ce oferă o idee despre dimensiunile cărţii lui Eugene.
Studiind miile de pagini de material adunat de Eugene pentru cartea sa, se observă preponderenţa acordată atitudinii de negare şi refuz şi mai puţin celei de afirmare a credinţei. Această unilateralitate vădeşte starea lui Eugene din acea perioadă, când îi era mai uşor să se exprime pertinent despre sfera maleficului în care a pătimit timp de patru ani şi abia mai târziu despre sfera sfinţeniei căreia abia îi atinsese suprafaţa. Dar această unilateralitate nu afectează veridicitatea gândirii sale din prima perioadă, ci mai degrabă subliniază nevoia de a lucra deplin, mai târziu, „latura cealaltă”, ceea ce s-a şi întâmplat. Caracterul exhaustiv al criticii sale din Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu a fost un semn al încercării sale de a o rupe complet cu apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici a fost în stare mai târziu să apuce calea restaurării moştenirii spirituale abandonate a Occidentului.
În introducerea din partea întâi a cărţii, Eugene scria: „Cele două Împărăţii sunt edificate pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; Împărăţia Omului pe credinţa în lume”. Ultima, afirmă el, se bazează în aparenţă pe „evidenţă” şi „necesitate”, dar, la un nivel mai profund, disimulează pofta omului: „Adevărul este că omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Pentru că «cealaltă lume» deschide existenţei o profunzime şi o complexitate pe care omul «trupesc» (în starea lui căzută) nu doreşte să o înfrunte; «cealaltă lume» perturbă toată «pacea lumească a minţii» şi îi distrage pe oameni de la datoria «evidentă» şi simplă «de a face ca lucrurile să meargă înainte»”.
În prima parte, Eugene a dezvoltat această idee spunând că, deşi creştinul pare să fie un idealist, totuşi el este adevăratul realist, şi nu omul lumesc, pentru că numai el poate înţelege existenţa aşa cum este ea: „Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă, sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le aboli sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu există progres în viaţa duhovnicească. (…) Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos avem o putere care ne înnobilează şi prin care înfruntăm şi biruim lumea”.
Partea a doua, numită „Împărăţia Omului în epoca modernă”, trebuia să includă o interpretare creştin-ortodoxă a mentalităţii moderne. Una dintre „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene a plănuit să o abordeze a fost „simplificarea” care vădeşte naivitatea modernă în privinţa lucrurilor „spirituale”. Prin faptul că investighează, potrivit credinţei „moderne” în evidenţe, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul modern ameninţă să inaugureze ceea ce Eugene numea „epoca magicului”. Această idee apare pentru prima oară În scurtă istorie despre Antihrist a lui Soloviov, în care o tehnologie a viitorului era în chip misterios combinată cu fenomene de tip magic. „Polivalenţa intereselor omului modern”, scria Eugene, „s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care dezvăluie că atât mania sa pentru experimentare, cât şi «toleranţa» sa general recunoscută (care, de fapt, este cât se poate de limitată) nu pot conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca «sfârşitul oricărei experimentări»”.
În dezbaterea despre natura modernismului, Eugene dorea de asemenea să evalueze, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe, cei trei „idoli” ai epocii moderne. Pe primul l-a identificat drept „cultul civilizaţiei”. Schiţând câteva trăsături ale acestui idol, a arătat cum pot fi creştinii înşelaţi de el în numele slujirii „umanităţii”, înţeleasă ca scop în sine; şi a prezentat aceasta în contrast cu trăsăturile autenticei mile creştine. Un creştin răspunde nevoii imediate a omului din dragoste, în numele lui Hristos; dar când începe să gândească „dacă este bine să hrăneşti un om, înseamnă că este mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură dintr-o găleată”, atunci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-l reducă la o ideologie. Amintind cuvintele lui Hristos – pe săraci îi aveţi mereu cu voi, Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei înfometaţi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi sau sătui”.
Ştiinţa este următorul idol al epocii moderne pe care Eugene plănuise să-l pună în discuţie. „Ştiinţa modernă”, scria el, „(…) şi-a conferit sieşi putere absolută. Chiar «curiozitatea», rădăcina ştiinţei moderne, urmăreşte tot puterea, pentru că această cunoaştere obiectivă dobândită tot prin curiozitate consideră că «faptele» îi stau la dispoziţie.” Şi aici compară ştiinţa cu magia, afirmând că „amândouă au acelaşi punct de vedere. Amândouă sunt preocupate de fenomene şi de manipularea lor, cu miracole şi rezultate. Amândouă sunt o încercare de a împlini dorinţa omului, o încercare de a supune realitatea propriei dorinţe. Diferenţa este că ştiinţa (ştiinţa modernă) este o magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, în vreme ce magia lucrează prin asocieri şi impulsuri lăuntrice. (…) Da, oamenii de ştiinţă se pot considera raţionali (în cel mai propriu sens al cuvântului) atât timp cât se limitează la preocupările din laborator, înrobiţi de tehnică. Dar pentru cineva care nu este atât de înrobit de tehnică, cineva capabil să vadă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă – nu vor începe să semene toate aceste rezultate ale ştiinţei cu un peisaj magic?”
Idolul modern al ştiinţei este pus în legătură cu al treilea idol pe care l-a descris Eugene: credinţa în progresul istoric al umanităţii. Desigur, Eugene a privit această credinţă ca pe o răsturnare desăvârşită a adevărului. Potrivit opiniei comune a contemporanilor săi, „progresul” civilizaţiei s-a realizat cumva de la antichitatea clasică la Renaştere, depăşind civilizaţia medievală. Eugene contrazice această viziune, susţinând că Renaşterea a fost de fapt „o tranziţie de la mentalităţile medievale la cele moderne, reprezentând în esenţă o profundă degenerare în comparaţie cu mentalităţile medievale şi un prim stadiu al viziunii haotice care se va instala…” În această tranziţie, apar noi forţe care se unesc cu cele vechi. „În această perioadă”, scrie el, „s-a realizat un compromis între nou şi vechi, între «creştinism» şi «umanism». (…) Noile forţe erau prea puternice pentru a fi satisfăcute cu acest compromis, iar Biserica se va trezi mai devreme sau mai târziu în faţa realităţii că prin acest compromis şi-a vândut sufletul.”
Eugene a văzut secolul XVIII ca pe un punct de cotitură, când „modernismul intransigent s-a eliberat de Biserică (fie ignorând-o, fie atacând-o) şi şi-a pus în practică erorile. (…) Începând cu secolul XVIII trăim într-o «lume nouă», o lume în care continuitatea a fost ruptă; nu mai este o lume a «datului», ci o lume care trebuie construită, o lume a fragmentelor cu care omul – acum împotrivă şi nu împreună cu natura şi Dumnezeu – încearcă să-şi construiască propria casă, propriul oraş, propria Împărăţie – propriul Turn Babel”.
Tot pe parcursul secolului XVIII s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă propusă de Descartes şi Bacon. În ultima parte a acestui secol a pătruns în sfera activităţii umane iraţionalul, aşa cum se observă în Revoluţia Franceză, ca şi în noul sens al iraţionalului şi al irealului din artă. Pentru Eugene, falsitatea ideii moderne de „progres” s-a dovedit în degenerarea inevitabilă a raţionalismului şi umanismului iluminist în iraţionalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură de minciuni şi decepţii, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învaţă că «umanismul» Iluminismului, care neagă adevărata natură a omului ca şi chip a lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; iraţionalismul ne învaţă că «raţionalismul» Iluminismului, care divorţează de Dumnezeu – ultima «raţiune», nu este în fond raţional”.
Partea a treia, o examinare a Vechii şi a „Noii Ordini”, trebuia probabil să fie cea mai importantă secţiune a cărţii lui Eugene. Încă din aceasta parte a cărţii, Eugene nu va ascunde că vede în nihilism rădăcina Revoluţiei în epoca modernă. A găsit o succintă definiţie a nihilismului în scrierile lui Nietzsche, în care vedea izvorul nihilismului filosofic: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nici «lucru în sine». Doar acesta este nihilismul, şi încă într-o formă extremă” . Potrivit lui Nietzsche, secolul XX va fi „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi de universal, a pătruns atât de profund şi de firesc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care ar mai putea fi înfrânt”.
„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este în profunzime o problemă de adevăr: este, într-adevăr, problema adevărului. (…) Nimeni, cu siguranţă – aceasta este accepţiunea comună – nu este atât de naiv, încât să mai creadă în «adevărul absolut»; adevărul, în epoca noastră iluminată este «relativ». Ultima expresie, să observăm – «orice adevăr este relativ» – este traducerea populară a afirmaţiei nietzscheene «nu există adevăr absolut»”. Eugene a remarcat că „«adevărul relativ» este reprezentat în epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, un sistem care operează cu ipotezele fundamentale că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. Aşa cum a arătat, fiecare dintre aceste afirmaţii este o contradicţie în sine: „Prima afirmaţie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută”. Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un prim principiu absolut, metafizic, „dar tocmai prin recunoaşterea unui asemenea principiu, teoria «relativităţii adevărului» se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi o absolută contradicţie în sine”.
Dezvoltarea gândirii moderne, scrie Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere a omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevăr revelat. (…) Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr absolut, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. (…) Oamenii de rând nu mai aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor «revelaţii» pseudo-religioase; cele două – despotismul ştiinţei şi «revelaţiile» pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului”.
Mentalitatea nihilistă are ca unic scop fundamental distrugerea credinţei în Adevărul revelat şi pregătirea noastră pentru o „Nouă Ordine” în care nu va mai fi nici o urmă a „vechii” viziuni asupra lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, afirmă Eugene, „se manifestă în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc”. A observat că aceste fenomene se reduc la aproape patru tipuri sau etape diferite.
Primul stadiu pe care îl descrie este liberalismul, un nihilism mai degrabă pasiv decât deschis, baza neutră de dezvoltare a stadiilor mai evoluate. Sunt păstrate încă anumite crezuri ale Vechii Ordini, dar fără semnificaţia şi puterea pe care le aveau anterior. Dumnezeul pe care Îl mărturisesc liberalii, scria Eugene, „nu este o Fiinţă, ci o idee. (…) Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un «optimism» lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care    l-au inventat”. Viziunea liberală despre guvernare este de asemenea neputincioasă, ivită din încercarea de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea întemeiată de Dumnezeu, în care suveranitatea este învestită într-un monarh, şi guvernarea prin „poporul” suveran. „În secolul XIX”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma «monarhiilor constituţionale», o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt «republicile» şi «democraţiile» Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă. (…) Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului.”
Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, termen prin care Eugene a intenţionat să denumească diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” şi să indice doctrina popularizată chiar prin numele de „nihilism” de către scriitorul rus Turgheniev. Realismul, scrie Eugene, este simplificarea a tot ce există în numele celei mai „evidente” explicaţii, reducerea a „tot ceea ce oamenii au considerat «superior», creaţiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau «primară»: materie, senzaţie, aspect fizic. (…) Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică faţă de aceasta”. Eugene a dat ca exemple de „simplificare” realistă dictaturile socialiste ale secolului XX, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme şi, mai profund, „ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane”.
Încercarea realismului de a eclipsa orice altceva în afara de realitatea materială a trezit o reacţie pe care Eugene a considerat-o al treilea stadiu al nihilismului: vitalismul. Utopia realistă care ameninţa să devină un sistem tehnologic inuman a provocat proteste în numele unor nevoi neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care în definitiv sunt la fel de esenţiale, chiar şi pentru o „fericire” pur lumească, ca şi cele mai evidente nevoi materiale. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme precum simbolismul, ocultismul şi diferite filosofii evolutive şi „mistice”. În această mişcare, „lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii «spirituale» şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste”. În continuare, Eugene a indicat diverse alte manifestări vitaliste din societatea modernă apărute din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un substitut pentru Dumnezeul care murise în inimile lor”. A arătat neliniştea mulţimii manifestată în politică, crime, media şi în arte; varietăţile „noii gândiri” şi ale „gândirii pozitive” care încearcă să exploateze şi să utilizeze o „forţă” vagă, imanentă; formele contrafăcute de „înţelepciune orientală” care pretind să invoce „puteri” şi „prezenţe”, căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „realizării” şi a „iluminării”, precum şi „cultul naturii” cu elementele „primare” ale pământului, trupului şi sexului sunt toate manifestări ale acestei mişcări.
În stadiul vitalist, criteriul adevărului este substituit cu un nou standard: „vivificarea”, „vitalul”. Acest nou standard „dinamic”, spune Eugene, stă la baza criticii contemporane a artei şi a literaturii, ca şi a discuţiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „Nu există astăzi calităţi mai preţuite în aceste domenii decât acelea de a fi «original», «experimental» sau «incitant»; întrebarea despre adevăr, dacă se întâmplă să apară, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: «integritate», «autenticitate», «individualitate»”.
În concluzia la discuţia despre această etapă, Eugene scria că „vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume. (…) Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc”. Astfel, credea Eugene, dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu definitiv prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici găsim”, scria el, „în cele din urmă un nihilism aproape «pur», o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până nu le va reduce la inexistenţă.” Acesta a fost nihilismul neîmpăcatului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul pentru Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski) şi al camaradului său, Mihail Bakunin, care, întrebat ce ar face dacă Noua Ordine la care visa ar lua fiinţă, a răspuns cu francheţe: „Atunci aş începe din nou să distrug tot ce am făcut” . În acelaşi spirit, scrie Eugene, „Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii”, iar Hitler a exclamat odată: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări” .
Eugene a continuat această descriere a diferitelor forme de nihilism cu o cercetare amănunţită a surselor lor spirituale. Iată ce scria: „Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţa reprezentanţilor săi sistematici precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire”. Negăsind nici o explicaţie raţională pentru campania bolşevică sistematică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut-o ca „război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului şi să-l «demaşte». Nihilismul este un eşec atât timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană”.
Oamenii moderni care, potrivit lui Nietzsche, L-au „ucis pe Dumnezeu” în inimile lor, au acum un Dumnezeu mort, un gol imens în centrul credinţei lor. Dar acesta, scrie Eugen, nu este decât „un moment de criză şi tranziţie în istoria spirituală a omului”, la capătul căreia acesta aşteaptă apariţia unui „nou dumnezeu”. Omul modern, fireşte, nu a ajuns de unul singur în acest punct. „O inteligenţă subtilă”, scrie Eugene, „se află în spatele fenomenului nihilismului: este lucrarea satanei”.
După ce a înfăţişat miezul spiritual al nihilismului, Eugene a continuat cu discuţia despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi urmeze scopurile satanice: „Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de Adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. (…) Aici intră în joc violenţa, virtutea specific nihilistă”. După acest stadiu urmează tranziţia de la Revoluţia distrugerii la doritul paradis terestru, un stadiu cunoscut în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această fază, „realiştii”, atât comunişti, cât şi cei din lumea liberă, lucrează pentru întemeierea Noii Ordini „în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri iubire şi consideraţie”. În „funcţionalismul” steril al arhitecturii moderne, Eugene vedea semnele acestei etape de tranziţie, ca şi în mania planificării totale: în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al minţii şi în toate schemele în care „precizia detaliului este unită cu o înfiorătoare insensibilitate”.
Eugene a atras atenţia asupra faptului că distrugerea Vechii Ordini şi organizarea pământului nou nu sunt decât o pregătire pentru o lucrare mult mai însemnată şi mai ameninţătoare: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler şi Mussolini, ca şi al unor filosofi precum Marx şi Engels care au văzut că va avea loc o schimbare magică în natura umană prin violenţa revoluţiei. Mulţi filosofi şi psihologi contemporani au dezbătut schimbările care au avut loc în umanitate în acest secol al violenţei, spunând că omul şi-a pierdut rădăcinile şi că individul a fost „redus” la nivelul cel mai primitiv şi mai elementar.
O imagine a „omului nou” a fost portretizată în pictura şi sculptura contemporană care a apărut în cea mai mare parte după al doilea război mondial. „Noua artă”, scrie Eugene, „celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor, subumanitatea”. Dar dincolo de această imagine a sluţeniei lipsite de speranţă, există un curent de optimism care şi-a produs un om nou „pozitiv”, un om „deopotrivă idealist şi practic, pregătit şi nerăbdător să se confrunte cu problemele dificile ale zilei”. „Cele două imagini, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă”, scrie Eugene, „sunt de fapt una singură care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui «om nou» numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.”
Nihilismul, ajungând la capătul programului său, vădeşte care este scopul care îi stă la bază. Aşa cum spunea Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” – aşa cum apar în realismul lui Marx sau în vitalismul numeroşilor ocultişti sau artişti – nu sunt decât schiţe preliminare ale supraomului pe care Nietzsche îl întrezărea dincolo de nihilism. Pentru că, după cum NIMICUL, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi o aşteptare care caută împlinirea în revelaţia unor „noi dumnezei”, la fel „omul nou” pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără credinţă şi fără orientare, a devenit „deschis” şi „receptiv” la orice nouă descoperire, revelaţie sau comandă care trebuie să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. Şi în acelaşi timp cu crearea acestei noi specii umane, nihilistul luptă să creeze „o ordine cu totul nouă, o ordine pe care cei mai fervenţi apărători ai ei nu ezită să o numească «anarhie»”. În timp ce nihilismul este o problemă a adevărului, „anarhia este o problemă a ordinii – o problemă a tipului de ordine posibilă fără adevăr. (…) Nihilismul îi este sensul, anarhia –finalitatea”.
Eugene scria că potrivit mitului marxist „statul nihilist (…) trebuie să «spulbere» totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim «mileniul»”. Visul revoluţionar al „mileniului anarhist” este un vis „apocaliptic”, o curioasă răsturnare a aşteptării creştine a Împărăţiei. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii consideră că scopul revoluţiei, „dincolo de nihilism”, este domnia „iubirii”, „pacea” şi „frăţietatea”, asta se explică prin faptul că „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei încep efectiv să trăiască în Împărăţia revoluţionară şi să vadă cu ochii lui Satan contrariul a ceea ce se vede prin ochii lui Dumnezeu”.
În partea întâi şi a doua, Eugene plănuise să dezbată ideile moderne care începuseră să îi schimbe pe oameni prin influenţa lor. În partea a treia dorea să descrie organizarea şi sistematizarea acestor idei, ceea ce presupunea o nouă concepţie despre ordinea lumii (anarhismul), întemeiată pe o nouă concepţie despre adevăr (nihilism). În partea a patra trebuia să descrie „noua spiritualitate” care urma să înflorească pe aceste temeiuri, determinându-i pe oameni să le accepte în mod natural şi spontan, aşa cum altădată acceptau adevărul creştin.
În privinţa părţii a patra, deşi nu a depăşit stadiul notelor şi ciornelor, a încorporat 14 ani mai târziu multe idei din această secţiune în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului. La începutul acestei părţi dorea să înfăţişeze originea filosofică a „noii spiritualităţi”, pe care o vedea provenind din epoca lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când raţiunea umană L-a înlocuit pe Dumnezeul înţeles până atunci drept centru al universului. Legat de această viziune „psihocentrică” mai există un corolar al filosofiei lui Kant: subiectivismul, ideea că „ceea ce eu experimentez este tot ce există”, sistematizarea adorării de sine.
Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au condus la ceea ce Eugene numea „cultul experienţei”. Când omul, iar nu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, este văzut ca centrul existenţei, omul se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care îl fac să-şi uite micimea umană. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „substitutul pentru experienţa spirituală autentică în Iisus Hristos, pentru îndumnezeire şi mântuire”. Eugene dorea să clarifice „prăpastia dintre cele două experienţe: dintre experienţa centrată pe sine care poate fi «dobândită» (prin droguri, hipnoză sau alte forme de «spălare» a minţii; sau printr-o corectă viziune estetică sau «cosmică»), o experienţă foarte specială care îi poate oferi omului perspectiva altor realităţi decât cea cotidiană (…), dar rămâne incapabilă să-l schimbe pe om definitiv, iar în contextul modern tinde într-adevăr să facă o persoană să creadă că este cineva foarte «special» pentru că are această experienţă, conducându-l ulterior la pierderea în sine şi în iluzie; dintre această experienţă parţială care nu este «religioasă» în sine şi care poate fi demonică (faptul că omul modern nu are ca temei nici o viziune despre lume îl face complet orb în faţa demonilor) şi experienţa spirituală autentică, care este o reală întâlnire cu Dumnezeu … o experienţă vie care este plină de răbdare, de compătimire, smerită, plină de respect şi de încredere, o experienţă care nu este neapărat «plăcută» sau «satisfăcătoare», ci dimpotrivă, poate provoca multă suferinţă şi neplăceri, o experienţă care nu sfârşeşte în sine, ci în rai…”
„Negarea lui Hristos de către omul modern se manifestă tocmai prin refuzul experienţei spirituale autentice, care este concretă şi plină de suferinţă; de asemenea, prin transformarea lui Dumnezeu într-un «simbol» sau într-o «întrupare» a vreunui principiu abstract, pe care omul şi-L poate introduce în minte, de unde să-L scoată când are chef pentru a «face o experienţă» cu El. (…) Toate acestea conduc la rădăcina aberaţiei moderne: refugierea omului în propria minte, fuga de realitate în puşcăria propriilor iluzii.”
Eugene observă mai departe că ocultismul şi filosofia „psihică”, care anterior reprezenta interesul mişcărilor „periferice”, îşi găsesc acum o cale prin mai multe canale convenţionale. El a văzut similitudinea dintre cultul neo-teosofic al oamenilor cu o înţelepciune mult „dezvoltată” de pe alte planete şi încercările oamenilor de ştiinţă de a trimite şi primi mesaje radio de la asemenea fiinţe. „«Cercetarea psihică» de tip ştiinţific”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea «comunicării spirituale», pentru că acestea sunt fenomene reale; dar oare aceleaşi forţe care le-au produs nu pot produce şi fenomene de comunicare radio? Iar dacă pot, atunci omul modern nu poate decât să «creadă» în ele, pentru că sunt «fapte». Acestea sunt posibilităţile care deschid drumul invaziei demonilor faţă de care fenomenele «iraţionale» nu vor fi decât un joc de copil.”
Vor fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene. Eugene observa cum o nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte: statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc. – toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Apare în evoluţionism, inclusiv în evoluţionismul gânditorului romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbirea fiinţelor „evoluate” într-o minte cosmică. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.
Această religie seculară a lui Antihrist, observa Eugene, va fi o pseudo-tradiţie unificată. Această nouă „unitate” se va suprapune peste ordinea colectivistă a statului comunist. Bursa nu se va mai ocupa doar de nevoile sociale şi economice ale individului pe care comunismul urmărea să le satisfacă, ci şi de nevoile lui personale şi spirituale. Era comunistă, după ce îşi va fi împlinit scopul, se va încheia, iar acest moment va corespunde promisei „spulberări a statului” din doctrina comunistă.
Eugene explică de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo-spirituală. „Pacea” şi securitatea promise odată au fost împlinite, ele nu mai pot inspira nici un soi de idealism şi vor fi de-acum înţelese aşa cum sunt: condiţii şi mijloace iar nu scopuri. Amintind cuvintele Domnului: Nu numai cu pâine trăieşte omul, Eugene pune întrebarea: „Atunci când această problemă a organizării seculare, a guvernării şi a «pâinii» va fi rezolvată – atunci ce mai rămâne de făcut?” Întrebarea, poate, este reală: ce fel de circ va mai oferi noua lume oamenilor care au de-acum destulă pâine? Nu este pur şi simplu o problemă de „amuzament”; va fi o problemă vitală pentru noile guverne, pentru că dacă nu vor oferi circuri relativ inofensive, oamenii şi le vor inventa singuri şi e foarte posibil ca ale lor să nu fie deloc inofensive. Dostoievski vorbea despre asta cu un secol în urmă – oamenii, când li se va fi dat totul pentru a fi „fericiţi”, se vor întoarce asupra lor înşişi şi asupra lumii lor într-o frenezie a insatisfacţiei. Pentru că foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.
Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.
Revăzându-şi observaţiile despre lumea modernă, Eugene scria că „este unică numai din perspectiva acestui satanic caracter iluzoriu şi a proximităţii ei de domnia lui Antihrist, care ni se pregăteşte”. Iar în ce priveşte „creştinii din urmă” care vor vieţui în ea, ei „nu pot decât să mărturisească Adevărul în faţă acestei lumi, chiar până la martiriul pe care lumea îl va cere de la ei, punându-şi nădejdea în Împărăţia care nu este din această lume, acea Împărăţie a cărei desăvârşită slavă nici nu o pot intui oamenii lumeşti, Împărăţia care nu va avea sfârşit”.
Acesta era subiectul – Împărăţia Cerurilor care va dăinui după ce Împărăţia Omului va fi trecut în uitare – cu care Eugene plănuia să-şi încheie cartea.
În cele trei decenii care s-au scurs de când Eugene a scris materialul pentru Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, multe din cele discutate aici au devenit realitate. La zece ani după ce Eugene a scris despre visul nihilist al „lumii noi” – o lume fără „dragoste sau respect”, o lume a „planificării totale” şi a unei „alarmante insensibilităţi” – a fost legalizat avortul în Statele Unite şi, de atunci, aproximativ 30 de milioane de prunci nenăscuţi au fost ucişi pentru motive cât se poate de „practice”. Printr-un ordin executiv al preşedintelui Statelor Unite, corpuşoarele micuţilor avortaţi au putut fi utilizate în cercetarea medicală.
„Dezideratul experimentării” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60 s-a dovedit şocant pe parcursul acelui deceniu, mai ales prin mişcările populare de tineret. În linii generale, aceste mişcări corespundeau cu descrierea pe care Eugene a face stadiilor nihilismului. Optimista mişcare „hippie” din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70 a fost un exemplu de vitalism, ca reacţie la liberalismul mort şi la realismul uscat, în timp ce în anii ’80 şi ’90 şi-au făcut apariţia manifestări ale nihilismului distrugerii într-o cultură juvenilă mult mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi satanice, care se produc mai ales în noua „muzică”, precum „punk”, „death rock”, „trash”, „metal” şi „rap”. Mai târziu, curentele contemporane de tineret, care au promovat drept eroi culturali oameni cum este blasfemiatoarea „Madonna”, demonstrează în mod clar afirmaţia lui Eugene potrivit căreia umanismul fără Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să degenereze în „subumanism”. În imaginea artificială şi orbitoare a omului pe care o propagă mass-media de astăzi şi la care aspiră tinerii putem recunoaşte împlinirea unei afirmaţii a lui Eugene făcută în 1961: „Supraomul subumanist este o figură izbitoare – gol, mediocru, dar «colorat» pentru oamenii care nu cunosc şi nu pot concepe ceva mai bun.”
Cu un an în urmă, în august 1960, Eugene scria: „Omul modern, în dragostea lui de sine, doreşte să exploreze orice posibilitate care i se deschide – şi de aceea trebuie să coboare mereu mai adânc în mocirlă, ca să găsească nişte murdării pe care nimeni altcineva nu le-a mai explorat. Cele mai josnice posibilităţi ale omului trebuie explorate în această epocă, drojdia trebuie dezgropată şi înfulecată …” Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.  Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.
În domeniul „spiritualităţii”, curentele despre care scria Eugene s-au dezvoltat şi au prins avânt. „Mişcarea harismatică” apărută în anii ’60 şi ’70 prezintă toate semnele „noii spiritualităţi” şi ale „noului creştinism” pe care le-a menţionat; şi trebuia să examineze această mişcare în ultima sa carte Ortodoxia şi religia viitorului. Mişcarea „New Age”, un stadiu infantil al „epocii magiei”, a devenit un circ pentru americanii avuţi pentru care „problema pâinii” a fost rezolvată. „Spiritualitatea centrată pe creaţie” care a apărut în cadrul Bisericii Romano-Catolice în ultimul deceniu corespunde afirmaţiei lui Eugene despre „noua spiritualitate” a lui Antihrist prin care omul va crede „într-o lume care este, ca şi persoana umană, în esenţă, «nevinovată», nefiind afectată de nici o «cădere». „Eclectismul fără rădăcini” a luat multe forme de când Eugene a scris pentru prima oară despre el în capitolul său despre vitalism. Cel mai popular reprezentant al acestui curent este Joseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” sună impresionant pentru cei care ei înşişi sunt lipsiţi de rădăcini, dar superficialitatea şi diletantismul acestuia sunt uşor de detectat de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.
În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanităţii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist. Aşa cum scria Eugene, epoca finală nu va mai fi caracterizată de dispute naţionale şi de privarea criminală a omului de nevoile sale elementare, ci de o „unitate” superficială a lumii şi de satisfacerea acestor nevoi prin intermediul substitutelor inteligente.
Cu trei decenii înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele cuvinte, care au menirea să ne dezmeticească prin caracterul lor profetic: „Violenţa şi negarea sunt, în mod cert, o lucrare preliminară; dar această lucrare nu este decât o parte a unui plan mult mai larg al cărui sfârşit promite să fie nu ceva mai bun, ci ceva incomparabil mai rău decât epoca nihilismului. Dacă în vremea noastră sunt semne că epoca violenţei şi a negării e pe sfârşite, asta nu înseamnă că nihilismul a fost «depăşit» sau «înfrânt», ci doar că şi-a încheiat misiunea şi nu mai este util. Revoluţia, probabil, începe să evolueze de la faza ei răuvoitoare la una mai «binevoitoare» – nu pentru că şi-a schimbat intenţia sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută de succesul ei, se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi victoria”.
În timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.
În Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu Eugene scria: „Ultima speranţă pentru omul modern este de fapt o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă «dincolo de nihilism» este ea însăşi o expresie a ultimului obiectiv din programul Revoluţiei. Şi în orice caz, marxismul nu este singura doctrină care promovează acest program. Nu există astăzi nici o putere al cărei guvern să nu fie «revoluţionar»; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în «climatul intelectual» contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni la vulnerabilitate politică. (…) În aparenţă, boala nihilistă este lăsată să se «dezvolte» până la capăt; scopul Revoluţiei, iniţial halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit scopul întregii umanităţi. Oamenii sunt epuizaţi; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi prea grea. Revoluţia a acaparat «spiritul veacului» şi împotrivirea faţă de acest curent puternic este mai mult decât poate face omul modern, pentru că acest efort presupune tocmai cele două lucruri pe care nihilismul a încercat să le anihileze cu desăvârşire: Adevărul şi credinţa.”
Oferind o critică exhaustivă a mentalităţii moderne, Eugene a intenţionat să facă mai mult decât să arate cititorilor săi că aceasta este falsă, iar creştinismul tradiţional adevărat. El credea că, în afară de mărturisirea Adevărului creştin, trebuie să recunoaştem în noi înşine neadevărul, nihilismul care ne sufocă în aceste timpuri pestilenţiale. „«Nihilismul» epocii noastre există în toţi”, scria el, „iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare – dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic”.
Eugene lucra la Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu într-o vreme când mulţi gânditori, inclusiv creştini, printre care şi Thomas Merton, vorbeau despre „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – o consecinţă directă a abandonării Adevărului absolut şi a uitării lui Dumnezeu – nu poate fi înfrântă decât pe câmpul de luptă al sufletului uman. „Interpretările facile ale «crizei» – scria el -, ale «alegerii» care stă înaintea noastră abundă; acceptarea oricăruia dintre chipurile acestor interpretări iluzorii este o osândă. Adevărata criză se află acum, ca dintotdeauna, în noi înşine; este acceptarea sau negarea lui Hristos. Hristos este criza noastră; El ne cere totul sau nimic, iar această «problemă» pe care ne-o pune înainte este singura care cere un răspuns. (…) Îl alegem pe Dumnezeu, singurul care ESTE, sau pe noi înşine, nimicul, abisul, iadul? Epoca noastră se întemeiază pe nimic; dar acest nimic, inexplicabil pentru noi, prezintă în modul cel mai clar şi inconfundabil, pentru cei care mai pot să perceapă acest lucru, criza tuturor oamenilor, din toate timpurile. Epoca noastră ne spune, dacă suntem în stare să ascultăm, să-L alegem pe Dumnezeul cel viu.”

I
Introducere: Problema adevărului

Ce este nihilismul în care noi considerăm că îşi are rădăcinile Revoluţia în epoca modernă? La prima vedere, răspunsul nu pare dificil; câteva exemple evidente ne vin imediat în minte. Teribilul program de exterminare al lui Hitler, revoluţia bolşevică, viziunea dadaistă în artă; nihilismul este fundamentul pe care s-au dezvoltat aceste mişcări şi este reprezentat în mod remarcabil de câteva personalităţi „posedate” de nihilism de la sfârşitul secolului XIX – poeţi precum Rimbaud şi Baudelaire, revoluţionari ca Bakunin şi Neceaev, „profeţi” ca Nietzsche; la un nivel mai modest, contemporanii noştri resimt o stare de confuzie, o nelinişte vagă care îi determină pe unii să se agaţe de magicieni ca Hitler, pe alţii să caute refugiu în droguri sau în false religii sau să comită acele crime „absurde” care devin tot mai caracteristice timpurilor noastre. Dar toate acestea nu reprezintă decât suprafaţa spectaculoasă a problemei nihilismului. A explica toate acestea, odată ce ai depăşit nivelul superficial, nu este în nici un caz o sarcină uşoară; dar sarcina pe care ne-am asumat-o în acest capitol este mai cuprinzătoare: înţelegerea naturii mişcării în întregul ei, pentru care aceste fenomene nu sunt decât extreme.
Pentru a întreprinde acest lucru, va fi necesar să ocolim două mari capcane aşezate de o parte şi de alta a drumului pe care ni l-am ales şi în care au căzut cei mai mulţi comentatori ai spiritului nihilist al epocii noastre: apologia şi diatriba.
Orice persoană conştientă de imperfecţiunile şi de păcatele mult prea evidente ale civilizaţiei noastre, care au reprezentat cauzele imediate ale atitudinii nihiliste – vom vedea că acestea au constituit în acelaşi timp şi fructul unui nihilism incipient – nu poate decât să simtă o anumită simpatie faţă de cei care au participat la această răzvrătire. O asemenea simpatie poate să ia forma milei faţă de aceşti oameni care, dintr-un anumit punct de vedere, pot fi văzuţi ca „victime” inocente ale condiţiilor împotriva cărora s-a îndreptat efortul lor; sau poate fi exprimată în opinia comună că anumite tipuri de fenomene nihiliste au de fapt o semnificaţie „pozitivă” şi un rol de jucat în „noua evoluţie” a istoriei sau a omului. Cea de a doua atitudine este ea însăşi unul din fructele cele mai evidente ale nihilismului pus în discuţie aici, în timp ce prima nu este întru totul lipsită de îndreptăţire. Trebuie însă să fim atenţi şi să nu-i acordăm o importanţă exagerată numai pentru acest motiv. În atmosfera care domină cercurile liberale şi umaniste, se poate trece mult prea uşor de la simpatia faţă de o persoană nefericită la receptivitatea faţă de ideile sale. Cu siguranţă, nihilistul este într-un anumit sens „bolnav” şi boala sa este o mărturie a bolii unei epoci în care cele mai bune elemente – ca şi cele mai negative – se orientează către nihilism; dar o boală nu se vindecă prin „simpatie”, în felul acesta nici măcar nu este diagnosticată corect. Şi, în orice caz, nu există victime cu totul „inocente”. Nihilistul este mult prea scufundat în păcatele şi vinovăţia acestei umanităţi care a produs nenorocirile epocii noastre; răzvrătindu-se – aşa cum fac toţi nihiliştii – nu numai împotriva „abuzurilor” şi „nedreptăţilor” reale sau imaginare din ordinea socială şi religioasă, ci şi împotriva ordinii înseşi şi a Adevărului care stă la baza acestei ordini, nihilistul ia parte activă la lucrarea Satanei (căci asta se întâmplă în fenomenul nihilist), ceea ce în nici un caz nu se poate explica prin mitologia „victimei inocente”. În ultimă instanţă, nimeni nu îi slujeşte lui Satan împotriva voinţei sale.
Dacă „apologia” este departe de intenţia noastră în aceste pagini, scopul nostru nu este nici simpla diatribă. Nu este suficient, spre exemplu, să condamni nazismul sau bolşevismul pentru „barbarismul”, ”gangsterismul” sau „antiintelectualismul” lor şi nici avangarda artistică şi literară pentru „pesimism” sau „exhibiţionism”; de asemenea, nu este suficient să aperi „democraţiile” în numele „civilizaţiei”, „progresului” sau „umanismului” sau pentru că susţin „proprietatea privată” şi „libertăţile civile”. Asemenea argumente, deşi sunt în mod real îndreptăţite, lovesc alături de ţintă; nihilismul ţinteşte mult mai profund; programul acestuia este mult prea radical pentru a putea fi contrazis efectiv de aceste argumente. Ele identifică eronat rădăcinile nihilismului, iar eroarea nu poate fi combătută decât de adevăr. Cea mai mare parte a criticii nihilismului nu este îndreptată împotriva acestor rădăcini, iar motivul acestei atitudini – aşa cum vom vedea – este acela că nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit, aproape universal valabil, a pătruns perfect şi adânc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un „front” pe care să fie combătut; şi cei care cred că îl combat folosesc cel mai adesea argumentele acestuia, care se întorc de fapt împotriva lor …
Unii vor obiecta probabil – o dată ce au văzut care este sfera proiectului nostru – că am întins un năvod mult prea mare, că am exagerat extinderea nihilismului sau, dacă nu, că fenomenul este atât de generalizat încât nu mai serveşte la nimic combaterea lui. Trebuie să recunoaştem că sarcina noastră este una ambiţioasă, cu atât mai mult cu cât multe fenomene nihiliste sunt ambigue; şi, într-adevăr, dacă ar trebui să încercăm o examinare exhaustivă a problemei, lucrarea noastră ar fi fără sfârşit.
Cu toate acestea, cred că este însă posibil să întindem un năvod mare şi să prindem totuşi peştele pe care îl căutăm – pentru că, la urma urmei, nu există decât un peşte, şi încă unul mare. O documentare exhaustivă a fenomenelor nihiliste iese din discuţie; dar o examinare a mentalităţii nihiliste unice care stă la baza lor, a efectelor ei indiscutabile şi a rolului acesteia în istoria contemporană este în mod sigur posibilă.
Vom încerca aici, mai întâi, să descriem această mentalitate – în cele mai importante manifestări ale ei – şi să oferim o schiţă a dezvoltării ei istorice; şi apoi să cercetăm mai adânc semnificaţia şi programul ei istoric. Dar înainte de a putea face asta, trebuie să ştim mai clar despre ce vorbim; trebuie să începem, de aceea, cu o definiţie a nihilismului.
Această sarcină nu trebuie să ne reţină prea mult; nihilismul a fost definit, şi încă foarte succint, de către fondatorul nihilismului filosofic, Nietzsche.
„ … nu există adevăr, o structură absolută a lucrurilor, nu există «lucru în sine». Acestea toate sunt doar nihilism, şi anume cel mai extrem.”
„Nu există adevăr”; am întâlnit de mai multe ori aceste cuvinte în carte şi ele vor reveni frecvent. Deoarece problema nihilismului este, în profunzime, o problemă de adevăr; este problema adevărului.
Dar ce este adevărul? Problema este, înainte de toate, una de logică: înainte de a discuta despre conţinutul adevărului, trebuie să cercetăm posibilitatea şi condiţiile postulării adevărului. Şi prin adevăr înţelegem – aşa cum explicitează negarea lui de către Nietzsche – adevărul absolut, pe care l-am definit deja, ca dimensiune a începutului şi a sfârşitului lucrurilor.
„Adevăr absolut”: sintagma aceasta sună demodat pentru o generaţie crescută în spiritul scepticismului şi care nu a fost obişnuită să ia lucrurile în serios. Nimeni, cu siguranţă – şi aceasta este opinia generală – nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă în „adevărul absolut”; în epoca noastră iluminată orice adevăr este „relativ”. Să remarcăm că această ultimă expresie – „orice adevăr este relativ” – este tălmăcirea populară a sintagmei nietzscheene „nu există adevăr absolut”; această doctrină reprezintă temelia nihilismului, deopotrivă pentru masele largi şi pentru elite.
În epoca noastră, „adevărul relativ” este reprezentat în primul rând în cunoaşterea ştiinţifică, care are ca punct de plecare observaţia, continuă cu logica evenimenţială şi progresează etapă cu etapă de la elemente cunoscute la elemente necunoscute. Este totdeauna discursivă, contingentă, calificată, totdeauna exprimată în „relaţie” cu altceva, niciodată unică, „absolută”, categorică. Omul de ştiinţă mai puţin înclinat spre meditaţie şi abstractizare nu vede necesitatea unui alt mod de cunoaştere; preocupat cu cerinţele specialităţii sale, nu are probabil nici timp, nici dispoziţie pentru întrebări „abstracte” care se referă, spre exemplu, la ipotezele fundamentale ale specialităţii sale. Dacă însă este obligat să răspundă la asemenea întrebări sau dacă mintea i se îndreaptă în mod spontan către asemenea întrebări, se mulţumeşte cu cea mai evidentă explicaţie pentru a-şi satisface curiozitatea: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ.
Oricare dintre aceste afirmaţii se contrazice pe sine. Prima afirmaţie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută. Pentru observatorul critic, problema adevărului absolut se pune în primul rând datorită acestor contradicţii; şi prima concluzie logică la care acesta poate să ajungă este că, dacă există vreun adevăr, acesta nu poate fi întru totul relativ. Principiile ştiinţei moderne ca ale oricărui sistem gnoseologic, sunt ele însele neschimbabile şi absolute; dacă acestea nu ar exista, cunoaşterea nu ar fi posibilă, nici măcar cunoaşterea „abstractă”, pentru că nu ar mai dispune de criterii după care să clasifice adevărul sau cunoaşterea.
Această axiomă are un corolar: absolutul nu poate fi atins cu mijloacele relativului. Cu alte cuvinte, principiile fundamentale ale oricărui sistem de cunoaştere nu pot fi dobândite prin intermediul aceleiaşi cunoaşteri, ci stabilite dinainte; ele nu sunt obiectul demonstraţiei ştiinţifice, ci al credinţei.
Am discutat într-un capitol anterior despre universalitatea credinţei, privită ca fundament al oricărei activităţi şi cunoaşteri umane; şi am văzut că, pentru a nu cădea pradă iluziilor subiective, credinţa trebuie ancorată în adevăr. Aici se pune, prin urmare, o întrebare legitimă şi într-adevăr inevitabilă, dacă principiile prime ale credinţei ştiinţifice – spre exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, trans-subiectivitatea cunoaşterii umane, adecvarea raţiunii la datele observaţiei din care poate extrage concluzii – se întemeiază pe un adevăr absolut; în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, aceste principii fundamentale nu sunt decât probabilităţi neverificabile. Poziţia „pragmatică” adoptată de mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti care nu se sinchisesc să mediteze asupra lucrurilor ultime – şi anume, la faptul că aceste principii nu sunt decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivă le consideră demne de încredere – este în mod sigur nesatisfăcătoare; poate oferi o explicaţie psihologică a credinţei pe care o inspiră aceste principii, dar atât timp cât nu stabileşte fundamentul acestei credinţe în adevăr, întregul edificiu ştiinţific rămâne pe nisipuri mişcătoare şi nu-i asigură nici o protecţie împotriva curentelor iraţionale care îl atacă periodic.
În orice caz – fie că e vorba de o simplă naivitate, fie de o înţelegere mai profundă pe care nu o pot justifica prin argumente – cei mai mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti cred fără îndoială că credinţa lor se raportează la adevărul lucrurilor. Dacă această credinţă este justificată sau nu, reprezintă, desigur, o altă întrebare; este o întrebare metafizică şi în mod sigur nu se justifică prin metafizica mai degrabă primitivă a celor mai mulţi oameni de ştiinţă.
Orice om trăieşte prin credinţă; de asemenea, orice om – lucru mai puţin evident, dar nu mai puţin adevărat – este un metafizician. Ceea ce i se cere oricărei ştiinţe – şi nici un om nu poate nega această cerinţă – este o teorie şi un standard de cunoaştere, o noţiune despre ceea ce este, în ultimă instanţă, cognoscibil şi adevărat. Acest adevăr ultim, fie că este conceput ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca raţionalitatea ultimă a lucrurilor, reprezintă un principiu fundamental al metafizicii, un adevăr absolut. Dar prin recunoaşterea unui asemenea principiu, inevitabilă din punct de vedere logic, teoria „relativităţii adevărului” se prăbuşeşte, dovedindu-se ea însăşi o contradicţie absolută.
Proclamarea „relativităţii adevărului” echivalează, prin urmare, cu o „metafizică negativă” – însă, fără discuţie, o metafizică. Există câteva forme principale de „metafizică negativă” şi, cum contradicţiile din interiorul fiecăreia sunt întrucâtva diferite şi se adresează unor mentalităţi de asemenea diferite, ar fi nimerit să acordăm aici un paragraf examinării fiecăreia. Le putem împărţi în două categorii generale: „realism” şi „agnosticism”, care la rândul lor pot fi împărţite în „naive” şi „critice”.
„Realismul naiv” sau ”naturalismul” nu neagă explicit adevărul absolut, în schimb emite pretenţii proprii de adevăr absolut care nu pot fi argumentate. Respingând orice perspectivă a absolutului „spiritual” sau „ideatic”, proclamă în schimb adevărul absolut al „materialismului” şi „determinismului”. Această filosofie este curentă în anumite cercuri – este doctrina marxistă oficială şi este reprezentată de câţiva gânditori occidentali din domeniul ştiinţific care nu au o viziune prea sofisticată asupra lumii –, dar curentul principal al gândirii contemporane a lăsat în urmă această filosofie, care pare astăzi relicva stranei a unei epoci mai primitive, dar demult apuse, epoca victoriană, când mulţi oameni acordau ştiinţei credinţa şi emoţiile care altădată se adresau religiei. Este formularea imposibilă a unei metafizici „ştiinţifice” – imposibilă, pentru că ştiinţa este, prin natura ei, cunoaştere a particularului, iar metafizica este cunoaşterea a ceea ce stă la baza particularului şi îl presupune. Este o filosofie sinucigaşă prin faptul că „materialismul” şi „determinismul” consideră orice filosofie ca inutilă; atât timp cât această teorie susţine că filosofia, ca orice altceva, este „determinată”, avocaţii ei nu fac decât să afirme implicit că filosofia lor, de vreme ce există, este „inevitabilă”, nu însă şi adevărată. Dacă această filosofie însă ar fi consecventă, ar trebui să elimine definitiv categoria de adevăr; dar aderenţii acesteia, nepreocupaţi de consecvenţa sau profunzimea teoriei lor, par inconştienţi de această contradicţie fatală. Contradicţia ar putea fi sesizată, la un nivel mai puţin abstract, în atitudinea idealistă şi altruistă a nihiliştilor ruşi din secolul XIX, o atitudine în flagrantă contradicţie cu teoria lor pur materialistă şi egoistă; Vladimir Soloviov a subliniat în mod inteligent această discrepanţă, atribuindu-le silogismul: „Omul se trage din maimuţă, prin urmare trebuie să ne iubim unii pe alţii.”
Orice filosofie presupune, într-o anumită măsură, autonomia ideilor; „materialismul” filosofic este, astfel, o formă de „idealism”. Este, se poate spune, profesiunea de credinţă a celor ale căror idei nu se ridică deasupra evidenţei, a căror sete de adevăr este atât de uşor de satisfăcut prin ştiinţă încât o transformă în absolutul lor.
„Realismul critic” sau „pozitivismul” reprezintă negarea făţişă a adevărului metafizic. Pornind de la aceleaşi ipoteze ştiinţifice ca şi naturalismul cel mai naiv, profesează însă o mai mare consecvenţă prin abandonarea definitivă a noţiunii de absolut, mărginindu-se la adevărul „empiric” şi „relativ”. Am semnalat deja care este contradicţia acestei poziţii: negarea adevărului absolut este ea însăşi un „adevăr absolut”; ca şi în cazul naturalismului, însăşi afirmarea principiului fundamental al pozitivismului reprezintă negarea acestuia.
„Agnosticismul”, ca şi „realismul”, poate fi împărţit în „naiv” şi „critic”. „Agnosticismul doctrinar” sau „naiv” afirmă imposibilitatea absolută de a cunoaşte vreun adevăr absolut. Chiar dacă această exigenţă pare chiar mai modestă decât cea a pozitivismului, are de fapt pretenţii foarte mari: dacă poate afirma într-adevăr că absolutul este „incognoscibil”, atunci însăşi această cunoaştere este „absolută”. Prin urmare, agnosticismul nu este de fapt decât o varietate de pozitivism care încearcă, fără prea mare succes, să-i mascheze contradicţiile.
Numai în „agnosticismul pur” sau „critic” vedem renunţarea deplină la absolut; din nefericire însă, o asemenea renunţare atrage după sine renunţarea la orice altceva şi sfârşeşte – dacă este consecventă – în solipsism. Acest tip de agnosticism este o simplă enunţare a faptului că nu ştim dacă există sau nu un adevăr absolut sau care ar putea fi natura lui, în cazul în care ar exista; ni se propune să ne mulţumim cu adevărul empiric şi relativ pe care îl putem cunoaşte – aceasta este concluzia. Dar ce este adevărul? Ce este cunoaşterea? Dacă nu există nici un standard absolut după care acestea să fie măsurate, nu pot fi nici măcar definite. Agnosticul care adoptă agnosticismul critic nu se lasă tulburat de el, ci se plasează pe poziţia „pragmatismului”, „experimentalismului” şi „instrumentalismului”, potrivit cărora nu există nici un adevăr, dar omul poate supravieţui în lume şi fără adevăr. O asemenea poziţie a fost susţinută printre elite – şi nu numai – în secolul nostru anti-intelectualist; dar tot ce se poate spune despre o asemenea poziţie este că, din punct de vedere intelectual, este iresponsabilă. Reprezintă abandonarea definitivă a adevărului sau chiar supunerea lui faţă de putere, indiferent dacă aceasta este întruchipată de naţiune, rasă, clasă, confort sau orice altă cauză capabilă să absoarbă energiile pe care altădată oamenii le închinau adevărului.
„Pragmaticul” şi „agnosticul” pot fi foarte sinceri şi bine intenţionaţi; dar nu fac decât să se înşele pe ei înşişi – şi pe alţii – dacă vor continua să folosească termenul de „adevăr” pentru a descrie ceea ce caută. Evidenţa lor este în realitate o mărturie a faptului că această căutare a adevărului care a însufleţit atâta vreme omul european a ajuns la capăt. Dintr-un anumit punct de vedere, cele patru secole şi mai bine  de gândire modernă au reprezentat o experimentare a posibilităţilor de cunoaştere deschise omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevăr revelat. Concluzia – pe care Hume a afirmat-o deja, dar pe care a abandonat-o pentru confortul „bunului simţ” şi al vieţii convenţionale, concluzie de care oamenii îşi dau seama tocmai pentru că nu mai posedă un asemenea refugiu protector – concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, atunci nu există deloc adevăr; căutarea Adevărului în afara Revelaţiei a ajuns la capăt. Omul de ştiinţă acceptă acest lucru prin faptul că nu iese din limitele specialităţii sale, mulţumit să vadă o anumită coerenţă într-un număr limitat de fapte şi fără a se mai osteni să caute existenţa vreunui adevăr, mare sau mic; că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că oamenii nu aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor „revelaţii” pseudo-religioase; cele două – despotismul ştiinţei şi „revelaţiile” pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului.
Prin urmare, logica demonstrează clar un lucru: negarea adevărului absolut sau punerea lui sub semnul întrebării, în cazul în care este consecventă şi onestă, conduce la abisul solipsismului şi iraţionalului; doar acea poziţie care nu conţine contradicţii logice reprezintă afirmarea unui adevăr absolut care susţine şi protejează toate adevărurile mai mici; iar acest adevăr absolut nu poate fi atins prin instrumentele cunoaşterii umane, care sunt prin definiţie relative. În acest punct logica pierde controlul şi trebuie să intrăm într-un univers cu totul diferit al discursului, dacă vrem să continuăm căutarea. Una este să afirmi că nu există nici o barieră logică în afirmarea adevărului absolut şi cu totul altceva este să-l afirmi efectiv. O asemenea afirmaţie nu se poate baza decât pe o singură sursă; problema adevărului nu se poate pune decât din perspectiva problemei Revelaţiei.
Conştiinţa critică ezită în acest punct. Trebuie să căutăm în exterior ceea ce nu putem atinge prin puterea noastră limitată? Aceasta este o lovitură dată orgoliului – mai ales acelui orgoliu care trece astăzi drept „modestie” ştiinţifică a savantului care „stă în faţa faptelor ca un copil” şi totuşi refuză să accepte orice alt arbitru al faptelor în afara orgolioasei raţiuni umane. Există, în orice caz, doar un tip particular de revelaţie – Revelaţia dumnezeiască, Revelaţia creştină – pe care raţionalismul o respinge; pe celelalte nu le neagă.
Într-adevăr, o persoană care nu acceptă deplin şi consecvent o doctrină coerentă despre adevăr, precum este aceea oferită de Revelaţia creştină, este obligat – dacă are pretenţia că poate cunoaşte ceva – să caute în altă parte o asemenea doctrină; aceasta a fost calea filosofiei moderne care a sfârşit în obscuritate şi confuzie, pentru că niciodată nu va recunoaşte cinstit faptul că nu poate furniza ea însăşi ceea ce nu i se poate da decât din afară. Orbirea şi confuzia filosofiei moderne în privinţa principiilor fundamentale şi a dimensiunii absolutului reprezintă consecinţa directă a ipotezei ei iniţiale, şi anume, inexistenţa Revelaţiei; pentru că, de fapt, această ipoteză îi orbeşte pe oameni chiar la lumina soarelui şi aduce în stare obscuritate tot ce anterior fusese limpede la lumina lui.
Pentru cel care bâjbâie în această beznă nu există decât o cale, dacă nu va fi tămăduit de orbirea sa; şi aceasta este să caute puţină lumină în mijlocul întunericului de aici. Mulţi aleargă la lumina pâlpâietoare a „bunului simţ” şi a vieţii convenţionale şi acceptă – pentru că trebuie să înainteze cumva – opiniile curente ale cercurilor sociale şi intelectuale din care fac parte. Dar mulţi alţii, constatând că această lumină este prea ştearsă, se strâng în jurul lanternelor magice care proiectează imagini multicolore, dar înşelătoare, care cel puţin sunt distractive; ei devin adepţii unuia sau altuia dintre curentele politice, religioase sau artistice pe care le-a aruncat în joc „spiritul veacului”.
În realitate, nimeni nu trăieşte decât în lumina unei revelaţii, fie că e adevărată sau falsă, fie că slujeşte iluminării sau confuziei. Acela care nu trăieşte prin Revelaţia creştină este nevoit să adopte o revelaţie falsă; şi orice revelaţie falsă conduce la abis.
Am pornit această analiză de la întrebarea logică: „ce este adevărul?” Această întrebare poate – şi trebuie – să fie elaborată acum dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus şi el această întrebare, deşi nu a luat-o în serios; şi – ironia ironiilor – a pus-o chiar Adevărului Însuşi. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”  „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”.  Acest Adevăr, Adevărul care dăruieşte viaţă veşnică şi libertate, nu poate fi atins prin mijloace umane; nu poate fi revelat decât de Cel Care are puterea să o facă.
Calea către acest Adevăr este una îngustă şi cei mai mulţi oameni o pierd, pentru că merg pe drumul cel „larg”. Şi totuşi, nu există om care să nu caute acest Adevăr, pentru că Dumnezeu, Care este acest Adevăr, aşa ne-a creat. În următoarele capitole vom examina multe false absoluturi, mulţi zei falşi pe care oamenii i-au inventat şi i-au adorat în era noastră idolatră; şi vom înţelege că, departe de a fi o „nouă revelaţie”, aceşti idoli frapează prin faptul că fiecare dintre ei este o deziluzie, o desfigurare, o pervertire sau o parodie a Adevărului unic, de Care oamenii nu se pot feri, chiar dacă se află pe o cale rătăcită, în blasfemie sau în orgoliu. Noţiunea de Revelaţie dumnezeiască a fost întru totul discreditată de către cei care trebuie să se supună „spiritului veacului”; dar este imposibil să stingi acea sete de adevăr pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru a-l conduce la El şi care nu poate fi satisfăcută decât prin acceptarea Revelaţiei Sale. Până şi cei care se declară satisfăcuţi cu adevăruri „relative” şi se consideră prea „sofisticaţi”, „cinstiţi” sau chiar prea „modeşti” pentru a se ocupa cu absolutul – până şi ei obosesc, în cele din urmă, cu această hrană nesatisfăcătoare la care ei înşişi s-au limitat de bunăvoie şi tânjesc după o hrană mai consistentă.
În orice caz, împărtăşirea Adevărului creştin este posibilă numai prin credinţă; iar obstacolul principal în calea credinţei nu este logica, după cum consideră în mod simplist gândirea modernă, ci o altă credinţă, opusă. Am văzut într-adevăr că logica nu poate nega adevărul absolut fără să se nege pe sine; acea logică potrivnică Revelaţiei creştine este mai degrabă sclava unei alte revelaţii, a unui fals „adevăr absolut”, şi anume, nihilismul.
În paginile următoare vom caracteriza ca „nihilişti” oameni cu vederi foarte diferite: umanişti, sceptici, revoluţionari de toate nuanţele, artişti şi filosofi din şcoli diferite; dar toţi aceştia sunt uniţi într-o misiune comună. Fie că e vorba de „criticismul” pozitivist al adevărurilor şi instituţiilor creştine, de violenţa revoluţionară împotriva Vechii Ordini, de viziunile apocaliptice ale distrugerii universale, de instituirea unui paradis terestru sau de lucrările ştiinţifice obiective în scopul unei „vieţi mai bune” în această lume, ipoteza tocită fiind aceea că nu există o altă lume – finalitatea este aceeaşi: eliminarea Revelaţiei dumnezeieşti şi pregătirea unei noi ordini în care să nu mai existe nici o urmă a „vechii” concepţii despre lucruri şi în care omul să fie singurul dumnezeu.

II
Stadiile dialecticii nihiliste

Mentalitatea nihilistă, în unitatea scopului ei fundamental, este singulară; dar această mentalitate se manifestă ea însăşi în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc. Această cauză nihilistă unică este lansată simultan pe mai multe fronturi, iar inamicii ei sunt contrariaţi şi induşi în eroare de această tactică eficientă. Pentru observatorul atent însă, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, care pot fi puse în relaţie unele cu altele ca etape ale unui proces care poate fi numit dialectica nihilistă. O etapă a nihilismului se opune alteia nu pentru a o combate efectiv, ci pentru a asimila erorile acesteia în propriul program şi pentru a duce umanitatea mai departe pe drumul către abisul care se află la capătul oricărui nihilism. Cu siguranţă, argumentele oricărui stadiu sunt eficiente în evidenţierea anumitor deficienţe flagrante ale unei etape precedente sau ulterioare; dar nici un criticism nu este suficient de radical pentru a indica erorile comune tuturor stadiilor, iar adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism, nu sunt, în cele din urmă, decât tactici de a-i seduce pe oameni pentru marele neadevăr care se află la baza lor.
Etapele pe care le vom descrie în paginile următoare nu trebuie înţelese exclusiv cronologic, chiar dacă în sensul cel mai exact este de fapt o cronică a dezvoltării mentalităţii nihiliste începând cu momentul eşecului experimentului nihilist la Revoluţia Franceză până la apariţia şi căderea ultimelor şi celor mai explicite manifestări nihiliste din cadrul Revoluţiei sovietice şi al naţional-socialismului. Astfel, perioada de apogeu a influenţei liberale se încadrează aproximativ între 1830 şi 1870, iar J.S. Mill poate fi considerat liberalul tipic; epoca realismului ocupă, după toate aparenţele, ultima jumătate a secolului XIX şi este reprezentată pe de o parte de gânditorii socialişti, iar pe de altă parte de filosofii şi popularizatorii (pe care ar trebui să-i numim mai degrabă „exploatatorii”) ştiinţei; vitalismul, sub diferite forme: simbolismul, ocultismul, expresionismul artistic şi diferitele filosofii evoluţioniste şi „mistice”, este cel mai semnificativ curent subteran care se întinde pe o jumătate de secol, începând cu 1875; nihilismul deconstructivist, ale cărui surse sunt înrădăcinate profund în secolul anterior, conduce la o concluzie importantă, atât în ordinea publică, cât şi în multe sfere private, pe parcursul unui secol şi un sfert, cu o focalizare a epocii deconstructiviste în perioada 1914-1945.
Să observăm că aceste perioade se suprapun, pentru că nihilismul se maturizează în măsuri diferite la popoare diferite şi la indivizi diferiţi; suprapunerea este mai evidentă decât poate sugera schema noastră simplificată, astfel încât reprezentanţii fiecărei etape se regăsesc în fiecare perioadă şi toţi ne sunt contemporani. Ceea ce este adevărat pentru perioadele istorice este adevărat şi pentru indivizi; nu există nihilism „pur” în nici un stadiu, orice experiment predominant nihilist fiind o combinaţie de cel puţin două stadii.
Mai departe, dacă epoca deschisă de Revoluţia Franceză este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale este reprezentată în secolele anterioare. Liberalismul, spre exemplu, derivă direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante şi a Iluminismului francez; un tip de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi al Iluminismului şi, ulterior, în romantism; iar nihilismul deconstructivist mai răspândit ca niciodată în secolul trecut, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti pe parcursul întregii epoci moderne.
Cu aceste rezerve, schema noastră poate fi totuşi acceptată ca o aproximare a ceea ce a reprezentat acest proces istoric şi psihologic. Să începem investigarea stadiilor acestui proces, dialectica nihilistă, încercând să le evaluăm în lumina Adevărului creştin-ortodox pe care – dacă avem dreptate – aceste forme de nihilism încearcă să o întunece şi să o nege. În această secţiune nu ne propunem decât să descriem aceste stadii şi să arătăm, referindu-ne la definiţia lui Nietzsche pe care am adoptat-o, în ce măsură pot fi considerate nihiliste.

1.    Liberalismul

Liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare – să ne fie îngăduit să specificăm de la început – nu este un nihilism făţiş; este mai degrabă un nihilism pasiv sau, mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai evoluate de nihilism. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară, referitoare la imposibilitatea de a fi „neutru” din punct de vedere spiritual sau intelectual în această lume, vor înţelege imediat de ce am considerat ca nihilist un punct de vedere care, deşi nu este direct responsabil de răspândirea fenomenelor nihiliste, a constituit o premisă indispensabilă pentru apariţia acestora. Liberalismul a fost reprezentantul incompetent al unei moşteniri în care nu a crezut niciodată deplin, atitudine care a constituit una din cele mai semnificative cauze ale nihilismului făţiş.
Civilizaţia umanistă liberală care, în Europa de Vest, a fost ultima formă a Vechii Ordini, distrusă în cele din urmă în timpul celui de-al doilea război mondial şi al revoluţiilor din al doilea deceniu al secolului XX şi care continuă să existe – deşi într-o formă mai atenuată, „democratică” – în lumea liberă de astăzi, poate fi caracterizată în primul rând prin atitudinea ei faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate explicită şi nici măcar de indiferenţă deliberată, pentru că apologeţii ei sinceri au, fără discuţie, o perspectivă genuină asupra a ceea ce ei consideră adevăr; este mai degrabă o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe, nu mai ocupă centrul atenţiei. Acest adevăr în care pretinde să creadă (exceptând, fireşte, faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capitol singular şi neproductiv rămas dintr-o epocă anterioară. Liberalul încă vorbeşte, cel puţin la ocazii convenţionale, de „adevăruri eterne”, de „credinţă”, de „demnitatea umană”, de „înalta vocaţie” a omului, de „spiritul lui nemuritor” sau chiar de „civilizaţia creştină”, dar este foarte clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă azi ceea ce însemnau altădată. Nici un liberal nu le mai ia întru totul în serios; toate astea sunt de fapt metafore, ornamente de limbaj care îşi propun să trezească mai degrabă un răspuns emoţional decât unul intelectual – un răspuns în mare tocit de uz, păstrând încă memoria unui timp când asemenea cuvinte aveau într-adevăr o semnificaţie pozitivă şi serioasă.
Nimeni dintre cei ce se mândresc astăzi cu „rafinamentul” lor intelectual – adică acei câţiva din instituţiile academice, din guvern, din ştiinţă, din cercurile intelectuale umaniste, nimeni din cei ce pretind sau doresc să fie în pas cu „timpul” lor – nu cred sau nu pot crede deplin în adevărul absolut sau, mai precis, în Adevărul creştin. Cu toate acestea, denumirea de adevăr a fost păstrată, ca şi denumirile celorlalte adevăruri pe care altădată oamenii le considerau absolute, iar unii dintre cei aflaţi într-o oarecare poziţie de autoritate sau influenţă ezită să le folosească, chiar dacă sunt conştienţi că sensurile lor s-au schimbat. Într-un cuvânt, Adevărul a fost „reinterpretat”; vechile forme s-au golit şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist. Acest lucru poate fi cu uşurinţă remarcat la o succintă examinare a principalelor zone în care adevărul a fost reinterpretat.
În ordinea teologică, primul adevăr este, fireşte, Dumnezeu. Creatorul atotputernic şi atotprezent a toate, revelat credinţei în experienţa credinciosului (şi Care nu contrazice raţiunea celor care nu neagă credinţa), Dumnezeu este capătul suprem al întregii creaţii, iar El Însuşi, spre deosebire de creaţia Sa, Îşi găseşte finalitatea în El Însuşi; tot ce este creat se află în relaţie şi în dependenţă faţă de El, Care singur nu depinde de nimic din afara Lui; El a creat lumea ca aceasta să existe împărtăşindu-se din El şi totul în lume este orientat către această finalitate, pe care totuşi oamenii o pot pierde printr-o greşită întrebuinţare a libertăţii.
Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El e deopotrivă prea familiar – prea „personal”, chiar prea „uman” – şi prea absolut, prea intransigent în exigenţele Lui faţă de noi; şi Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt menit să alieneze inteligenţa orgolioasă a omului modern. Omul modern cere de aceea un „nou dumnezeu”, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul unui asemenea om al timpurilor noi, preocupat de ştiinţă şi afaceri; de fapt, una din intenţiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confecţiona un asemenea dumnezeu. Această idee apare cu claritate deja la Descartes, dă roade în deismul iluminist şi se dezvoltă până la ultimele consecinţe în cadrul idealismului german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nu se descoperă credinţei şi smereniei, ci este construit de mintea orgolioasă care însă simte nevoia de explicaţii când îşi pierde dorinţa de mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor care nu au nevoie decât de o „cauză primă” pentru a-şi desăvârşi sistemele, acesta este dumnezeul „gânditorilor pozitivişti” şi al altor sofişti religioşi care     l-au inventat, pentru că „au avut nevoie” de el, ca să-l utilizeze după bunul lor plac. Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni reprezintă aceeaşi construcţie mentală, fabricată de nişte suflete moarte care şi-au pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu.
Argumentele ateiste împotriva unui asemenea dumnezeu sunt pe cât de incontestabile, pe atât de irelevante; pentru că a combate un dumnezeu inexistent este întru totul irelevant. Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un „optimism” lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat. Pe o asemenea temelie – nu e nevoie să o spunem – nu poate fi construit nimic valabil; şi, pe bună dreptate, liberalii, care de regulă mărturisesc o asemenea credinţă în divinitate, îşi construiesc de fapt concepţia despre lume pe temelia mai evidentă, deşi cu greu s-ar putea crede mai stabilă, a Omului. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea ce era deja, dar numai implicit şi într-o formă confuză, în liberalism.
Implicaţiile etice ale credinţei într-un asemenea dumnezeu sunt perfect identice cu cele ale ateismului; această acceptare interioară, în orice caz, este deghizată exterior în spatele unui nor al metaforei. Din perspectivă creştină, orice activitate în această viaţă este văzută şi judecată în lumina vieţii viitoare, a vieţii de dincolo de moarte care nu are sfârşit. Necredinciosul nu-şi poate face o idee despre ceea ce înseamnă această viaţă pentru creştinul credincios; pentru cei mai mulţi oameni de astăzi, viaţa viitoare a devenit, ca şi Dumnezeu, o simplă idee şi de aceea se cere oarecare osteneală şi efort atât pentru a o nega cât şi pentru a o afirma. Pentru creştinul credincios, viaţa viitoare este bucurie de negrăit, bucurie care depăşeşte bucuria pe care o cunoaşte în această viaţă prin comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune, în Liturghie, în Sfintele Taine; pentru că atunci Dumnezeu va fi totul în toate, iar această bucurie nu va fi ştirbită de nimic şi va dura veşnic. Adevăratul credincios are mângâierea unei pregustări a vieţii eterne. Credinciosul dumnezeului modern, care nu a cunoscut o asemenea pregustare şi nici ce înseamnă bucuria creştină, nu poate crede la fel în viaţa viitoare; desigur, dacă ar fi cinstit cu el însuşi, ar trebui să accepte că nu crede deloc în acest dumnezeu.
Există două forme principale ale acestei necredinţe care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Concepţia protestantă liberală despre viaţa viitoare – împărtăşită, din păcate, de un număr tot mai mare de oameni care se consideră catolici sau ortodocşi – este, ca orice concepţie liberal-protestantă asupra vieţii spirituale, o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic. Viaţa viitoare a devenit în concepţia curentă, o lume subterană a umbrelor, un loc în care îţi primeşti „binemeritata odihnă” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee clară despre acest tărâm, pentru că nu corespunde nici unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, un fel de consolare pentru cei care nu s-au confruntat cu implicaţiile necredinţei lor.
Un asemenea „paradis” este rodul unei împletiri a terminologiei creştine cu un secularism ordinar şi nu convinge pe nimeni dintre cei care au înţeles că un compromis în privinţa problemelor ultime ale vieţii este imposibil; nici creştinul autentic, nici nihilistul consecvent nu se pot lăsa seduşi de această perspectivă. Iar compromisul pe care îl propune umanismul e mai puţin convingător decât orice altceva. Aici nu mai există nici măcar pretenţia că ideea corespunde realităţii; totul devine metaforă şi retorică. Umanistul nu mai vorbeşte deloc de paradis sau cel puţin nu o mai face în mod serios; în schimb îşi permite să vorbească despre „etern”, de preferinţă în forma unei figuri retorice răsunătoare: „adevăruri eterne”, „spiritul etern al omenirii”. Pe bună dreptate te întrebi dacă acest cuvânt mai are vreun sens în aceste fraze. În stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi de fragil, încât nu se mai distinge efectiv de nihilismul materialist şi determinist care îşi propune tocmai să elimine această noţiune – şi o face, bineînţeles, cu o anumită justificare.
În fiecare din aceste cazuri – atât în cazul „creştinului” liberal sau, cu atât mai mult, în acela al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei nu cred decât în această lume, nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa într-o altă lume, ci cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic ca să-i scoată pe oameni din moarte.
Dincolo de retorica lor, protestantul şi umanistul savanţi sunt cât se poate de conştienţi că în universul lor nu e loc pentru rai, nici pentru eternitate; întreaga lor sensibilitate liberală, repet, nu caută o sursă transcendentă, ci una imanentă pentru doctrina ei etică, iar inteligenţa lor agilă este chiar capabilă să transforme această faute de mieux într-o apologie pozitivă. Această viziune prezintă deopotrivă „realismul” şi „curajul” de a trăi fără speranţa în bucuria veşnică, fără teama de suferinţa veşnică; pentru o persoană care are o viziune liberală asupra lucrurilor nu este nevoie să crezi în rai sau în iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aşa se prezintă orbirea absolută a mentalităţii liberale în privinţa sensului morţii.
Chiar dacă nu este nemurire, consideră liberalul, se poate duce totuşi o viaţă civilizată; „dacă nu există nemurire” – decretează logica mult mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievski – „atunci totul este permis”. Stoicismul umanist este o experienţă posibilă pentru anumiţi indivizi, dar numai într-un interval limitat de timp, adică până în momentul când implicaţiile negării vieţii veşnice îşi ating până la capăt ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebunilor care, în faţa adevărului lucrurilor, nu poate decât să se prăbuşească. Dacă moartea înseamnă, aşa cum consideră deopotrivă liberalul şi nihilistul, dispariţia individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, sfinţenie – se reduce la nimic, după cum nimic din ce poate face omul nu mai are finalitate ultimă, iar oroarea deplină a vieţii i se ascunde acestuia numai datorită voinţei lui de a se stăpâni pe sine; prin urmare, „totul este permis”, pentru că nici o speranţă sau temere aparţinând altei lumi nu-i opreşte pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche reprezintă adevărul – şi profeţia – despre lumea nouă care rezultă din această perspectivă: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului.”
Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste şi în special al celei bolşevice; pentru că ultima nu este decât o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este suprema ironie a concepţiei liberale, a cărei intenţie ultimă se va fi realizat în această lume atunci când toţi oamenii se vor fi „eliberat” de sclavia standardelor transcendente, când, până şi pretenţia de a crede într-o altă lume va fi dispărut – este ironia faptului că exact atunci viaţa, aşa cum o cunoaşte şi o doreşte liberalul, devine imposibilă, pentru că „omul nou” pe care îl produce această necredinţă nu mai poate vedea în liberalism decât ultima „iluzie” pe care liberalismul dorea să o risipească.
În concepţia creştină până şi politica se întemeia pe adevărul absolut. Am văzut deja în capitolul anterior că principala formă providenţială de guvernare care se întemeiază pe Adevărul creştin a fost Imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea revenea unui monarh, iar autoritatea deriva de la el de sus în jos printr-o structură socială ierarhică. Vom vedea în capitolul următor, pe de altă parte, cum o structură politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „poporul” ca suveran şi să înţeleagă autoritatea ca derivând de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că fiecare structură este inversul perfect al celeilalte; pentru că sunt opuse atât în ceea ce priveşte fundamentul, cât şi scopul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este o formă de guvernare întemeiată de Dumnezeu, a cărei finalitate este îndreptată către lumea cealaltă; formă de guvernământ al cărei scop profund este propovăduirea adevărului creştin şi mântuirea sufletelor; guvernarea nihilistă – pentru care cel mai potrivit nume este, aşa cum vom vedea, anarhia – este întemeiată de oameni şi orientată exclusiv către această lume, guvernare care nu-şi propune altceva decât fericirea pământească.
Concepţia liberală despre guvernare este, aşa cum se poate bănui, o încercare de conciliere între cele două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă.
Este, desigur, imposibil să crezi în amândouă cu egală sinceritate şi fervoare şi, de altfel, nici una din structurile politice menţionate nu s-a raportat cu imparţialitate la autoritatea politică şi Revoluţie. Monarhi constituţionali precum Ludovic Filip au crezut că pot realiza în guvernare acest echilibru între autoritate şi Revoluţie aplicând formula „prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa poporului” – o formulă în care cei doi termeni se anulează unul pe altul, lucru valabil atât pentru „anarhist” , cât şi pentru monarhist.
O formă de guvernare este stabilă în măsura în care Îl are pe Dumnezeu ca temelie şi voinţa Lui drept călăuză; dar aceasta, cu siguranţă, nu este descrierea guvernului liberal. În concepţia liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Însuşi este „monarh constituţional” a Cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului şi a Cărui funcţie este în totalitate convenţională. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi fervoare retorică cu care crede în rai. Forma de guvernare construită pe o asemenea credinţă este, în principiu, puţin diferită de aceea care are la bază o credinţă declarată; şi, în pofida unor rămăşiţe de stabilitate, este clar că se îndreaptă în direcţia anarhiei.
Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului. Şi a opune o revoluţie radicală unei revoluţii individuale, fie ea „conservatoare”, „non-violentă” sau „spirituală” nu înseamnă doar a demonstra ignorarea întregului orizont al Revoluţiei timpului nostru, ci şi recunoaşterea primului principiu al Revoluţiei: şi anume, că adevărul vechi nu mai este adevărat şi trebuie înlocuit de un adevăr nou. În capitolul următor vom dezvolta acest subiect definind mai exact scopul Revoluţiei.
În cadrul concepţiei liberale despre lume, prin urmare – în teologie, etică, politică, ca de altfel şi în alte domenii pe care nu le-am examinat – adevărul a fost minimalizat, bagatelizat, compromis; adevărul care anterior era absolut în toate domeniile a devenit mai puţin sigur, dacă nu în întregime „relativ”. Acum este posibil – şi acest lucru echivalează cu o definiţie a proiectului liberal – să conservi pentru o vreme fructele unui sistem şi ale unui adevăr care nu mai prezintă certitudine; dar nu se poate construi nimic sigur pe o asemenea incertitudine, nici pe tentativa de a da o formă respectabilă din punct de vedere intelectual acestui sistem în diferite doctrine relativiste pe care le-am examinat deja. Nu există şi nu poate exista o apologie filosofică a liberalismului; apologiile liberalismului, când nu sunt pur retorice, sunt emoţionale şi pragmatice. Pentru orice observator nepărtinitor, lucrul cel mai frapant care se remarcă la liberal nu este atât inadecvarea acestuia la propria doctrină, cât faptul că în mod deliberat face abstracţie de această inadecvare.
Acest lucru, care din motive lesne de înţeles devine iritant pentru orice critic de bună credinţă al liberalismului, nu are decât o singură explicaţie plauzibilă. Liberalul nu este perturbat nici măcar de deficienţele şi contradicţiile fundamentale ale propriei filosofii, pentru că interesul lui primordial se află în altă parte. Dacă nu este preocupat să găsească acea ordine politică şi socială care să corespundă Adevărului dumnezeiesc, dacă este indiferent faţă de realitatea raiului şi a iadului, dacă şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o simplă idee de putere impersonală, este pentru că liberalul este interesat mai degrabă de finalităţile lumeşti imediate şi pentru că orice altceva este pentru el vag şi abstract. Liberalul poate fi interesat de cultură, de studiu, de afaceri sau pur şi simplu de confort; dar în fiecare din aceste ţeluri, dimensiunea absolută este cu totul absentă. Liberalul nu este capabil sau nu este dispus să gândească în termeni eshatologici, să mediteze la lucrurile ultime. La el, setea pentru adevărul absolut a dispărut; a fost absorbită de deşertăciunea lumească.
În universul liberal, adevărul – sau mai corect spus, teoria despre adevăr – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar adevărul nu poate fi cuprins în această teorie. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” . Nimeni dintre cei care au căutat aşa cum se cuvine adevărul nu a fost dezamăgit la capătul acestei căutări – fie pentru a-L primi, fie pentru a-L respinge – , pentru că a fost întâmpinat de Domnul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, Adevărul Care stă împotriva acestei lumi şi este un reproş îndreptat împotriva a tot ce este lumesc. Liberalul, care îşi consideră universul protejat de acest Adevăr, este „omul bogat” din parabolă, sufocat de interesele şi ideile lui lumeşti, şi care nu doreşte cu nici un chip să renunţe la ele pentru a dobândi smerenia şi sărăcia, care sunt caracteristicile celui care caută în mod autentic adevărul.
Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului sau mai degrabă un comentariu al definiţiei „nu există adevăr”; şi aceasta este: „nu există răspuns la întrebarea «de ce?»” . Prin urmare, nihilismul postulează că întrebările ultime nu au răspunsuri sau, altfel spus, nu au răspunsuri pozitive; iar nihilismul este cel care acceptă acest „nu” implicit pe care universul se presupune că îl dă ca răspuns la aceste întrebări. Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a devenit explicită şi s-a dezvoltat în programele Revoluţiei şi ale exterminării; este vorba de aşa-numitul nihilism activ, pentru că, potrivit lui Nietzsche – „Nihilismul … nu înseamnă doar credinţa că totul merită să fie nimicit; ci şi a pune efectiv umărul la această lucrare de nimicire.”  Dar există şi o cale moderată, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit de care ne ocupăm aici, nihilismul liberalului, al umanistului, al agnosticului care, acceptând că „nu există adevăr”, nu-şi mai pune problema întrebărilor ultime. Nihilismul activ are la bază acest nihilism al scepticismului şi necredinţei.
Regimurile totalitare nihiliste au experimentat ca o parte esenţială a programului lor „reeducarea” nemiloasă a popoarelor lor. Puţini dintre cei care au fost supuşi acestui proces pentru o perioadă lungă de timp s-au eliberat în întregime de influenţa acesteia; într-un univers în care totul este coşmar, simţul realităţii şi al adevărului este inevitabil pervertit. O „reeducare” subtilă, cât se poate de umană prin mijloacele pe care le foloseşte, dar nu mai puţin nihilistă în consecinţele sale, a fost practicată de ceva vreme în lumea liberă şi nicăieri cu mai multă îndârjire şi mai eficient decât în centrul ei intelectual, adică în lumea academică. Aici constrângerea exterioară a fost înlocuită de  forţă de convingere implicită, interioară; aici domină un scepticism fatal, mascat de relicvele unei „moşteniri creştine” în care puţini cred şi încă mai puţini cu o convingere profundă. Responsabilitatea uriaşă pe care o avea odinioară cărturarul, şi anume aceea de a comunica adevărul, a fost renegată; şi orice presupusă „modestie” care caută să ascundă acest lucru în spatele sofisticatului „bla-bla” despre „limitele cunoaşterii umane” nu este decât o altă mască a nihilismului pe care academicianul cu vederi liberale îl împărtăşeşte împreună cu extremiştii zilelor noastre. Tineretul care, înainte de a fi „reeducat” în mediile academice, încă mai însetează după adevăr, studiază „istoria ideilor” în locul acestuia sau interesul lui este deviat către studii „comparative”, iar relativismul şi scepticismul inculcate în aceste studii ajung să ucidă aproape în toţi setea firească după adevăr.
Lumea academică – şi nu mărturisesc acest lucru cu uşurinţă – a devenit astăzi, în mare parte, o sursă de pervertire. Te perverteşte să asculţi sau să citeşti cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Te perverteşte încă şi mai mult să primeşti în locul adevărului doar învăţătură şi erudiţie care, dacă sunt înfăţişate ca scopuri în sine, nu mai reprezintă decât parodii ale adevărului căruia trebuia să-i slujească aceşti tineri, nu mai reprezintă decât faţada în spatele căreia nu există conţinut. Te perverteşte în mod tragic până şi faptul de a te expune virtuţii fundamentale care i-a mai rămas lumii academice, şi anume, integritatea celor mai buni reprezentanţi ai ei – dacă această integritate nu slujeşte adevărului, ci erudiţiei sceptice şi prin aceasta îi seduce pe oameni din ce în ce mai convingător pentru evanghelia subiectivismului şi a necredinţei care stă în spatele acestei erudiţii. În sfârşit, te perverteşte până şi să trăieşti şi să lucrezi într-o atmosferă dominată de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice primordiale şi în care chiar şi aceia care încă au credinţă în acest Adevăr nu pot decât să-şi facă sporadic auzite vocile deasupra scepticismului promovat de sistemul academic. Răul se află, bineînţeles, în primul rând în sistemul însuşi care este întemeiat pe neadevăr şi abia în al doilea rând poate fi atribuit numeroşilor profesori pe care acest sistem îi încurajează să promoveze neadevărul.
Liberalul, omul de lume, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea acestei credinţe înseamnă începutul sfârşitului acestei ordini care se întemeiază pe credinţă. Aceia care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă cea mai puternică armă tuturor inamicilor lor; o credinţă care este numai metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, iar vălul retoricii nu poate oferi protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează teren punct cu punct, obligat să accepte adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, incapabil să contracareze aceste adevăr negativ şi critic prin nici un adevăr pozitiv care să îi fie propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, descoperă dintr-o dată că vechea Ordine, pe care nimeni nu o apăra şi care părea imposibil de apărat, a fost răsturnată şi un adevăr nou, mai „realist” şi mai brutal,   i-a luat locul.
Liberalismul reprezintă prima treaptă a dialecticii nihiliste, atât pentru că propria lui credinţă este lipsită de conţinut, cât şi pentru că acest vid atrage după sine o reacţie mai pronunţat nihilistă – o reacţie care, în mod ironic, proclamă chiar mai zgomotos decât liberalismul „iubirea de adevăr”, împingând în acelaşi timp omenirea cu un pas mai departe pe calea erorii. Această reacţie este etapa a doua a dialecticii nihiliste: REALISMUL.

2. Realismul

Realismul despre care vorbim – un termen generic în care includem diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina popularizată de Turgheniev chiar sub numele de „nihilism” în Părinţi şi copii. Personajul Bazarov din acest roman reprezintă tipul „omului nou” din Rusia anilor ’60, materialişti şi determinişti naivi care credeau cu seriozitate (ca D. Pisarev) că vor afla mântuirea omenirii în disecţia broaştei  sau că au dovedit inexistenţa sufletului uman numai pentru că nu au reuşit să-l descopere în timpul unei autopsii. Acest nihilist este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o ia drept adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptic. El este cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând tot ceea ce oamenii au considerat „superior”, creaţiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau „primară”: materie, senzaţie, aspect fizic.
Spre deosebire de incertitudinea liberală, concepţia realistă despre lume pare perfect clară şi deschisă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, este un ateism deschis; în locul confuzelor „valori superioare”, materialismul pur şi individualismul. Totul este evidenţă în universul realist – cu excepţia celei mai importante şi mai necesare evidenţe; începutul şi sfârşitul acestui univers. Acolo unde liberalul oferă răspunsuri vagi în legătură cu lucrurile ultime, realistul este mai naiv ca un copil: aceste lucruri ultime pur şi simplu nu există pentru el; nu există nimic altceva decât evidenţele.
Un asemenea realism este, desigur, o contradicţie în sine, dacă ia forma unui „naturalism” care încearcă să instaureze un materialism şi un determinism absolute sau un „pozitivism” care îşi propune să nege cu desăvârşire absolutul sau un „agnosticism” care vorbeşte cu atâta uşurinţă despre „imposibilitatea de a cunoaşte” realitatea ultimă; am discutat deja această problemă în prima secţiune a acestui capitol. Dar orice argument este, desigur, pur academic, pentru că realismul, care se contrazice pe sine din punct de vedere logic, nu poate fi tratat în mod adecvat ca un sistem filosofic. Este gândirea naivă şi dezordonată a omului practic, nemeditativ care, în această epocă în care totul este simplificat, crede că poate impune întregii lumi standardele  şi ideile sale naive; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, limitat la evidenţe de exigenţele domeniului său, atunci când încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de limitele lor fireşti. În ultimă instanţă, este vorba aici, pentru a adopta o distincţie necesară , despre „scientism” în opoziţie cu ştiinţa legitimă; pentru că trebuie să se înţeleagă că remarcile noastre nu sunt îndreptate împotriva ştiinţei înseşi, ci împotriva exploatării neadecvate a standardelor şi metodelor acesteia, aşa cum se întâmplă în zilele noastre.
Este corect să numim nihilism o asemenea filosofie? Mai exact, este acesta nihilism în sensul în care am definit acest termen? Dacă adevărul înseamnă, în sensul cel mai înalt, cunoaşterea începutului şi sfârşitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului; şi dacă nihilismul este doctrina potrivit căreia nu există un asemenea adevăr; atunci este clar că aceia care consideră adevărul ştiinţific drept unicul adevăr şi neagă tot ce este dincolo de acesta sunt nihilişti în sensul cel mai exact al termenului. Divinizarea faptului empiric nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr; ci este, aşa  cum am sugerat deja, parodia acestuia. Este infatuarea fragmentului care are pretenţia de a lua locul întregului; este încercarea orgolioasă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi ale înţelepciunii de jos în sus. Dar adevărul este atins numai atunci când omul se smereşte pe sine şi acceptă că i se dă de sus.  Toată pretinsa „modestie” a erudiţilor şi a oamenilor de ştiinţă realişti, aceşti oameni cu prea puţină credinţă, nu poate ascunde orgoliul cu care lucrează împreună pentru a uzurpa tronul lui Dumnezeu; aceştia, în micimea lor, consideră că „cercetările” lor silitoare au mai multă greutate decât Revelaţia dumnezeiască. Nici pentru aceşti oameni „nu există adevăr”; iar despre aceştia putem spune ceea ce Sfântul Vasile cel Mare spunea despre învăţaţii din Grecia păgână: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, văzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”.
Până în acest punct  însă nu am reuşit să facem o distincţie adecvată între primul şi al doilea stadiu al nihilismului. Cei mai mulţi liberali acceptă o asemenea ştiinţă ca unicul adevăr; prin ce se deosebeşte realismul de viziunea acestora? Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-un anumit sens, realismul este mai degrabă un liberalism deziluzionat şi sistematizat –, cât una care ţine de emfază şi de motivaţie. Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică faţă de aceasta. Consecinţele acestea extreme trebuie să aibă o cauză mai profundă.
Realistul ar spune că această cauză este dragostea faţă de adevărul însuşi, care elimină credinţa într-un fantezist „adevăr superior”. Nietzsche, de altfel, crezând acest lucru, vedea în el o calitate creştină care se întorsese împotriva creştinismului. „Sensul adevărului, dezvoltat în cea mai mare măsură  prin creştinism, se revoltă în cele din urmă împotriva falsităţii şi a ficţiunii tuturor interpretărilor creştine asupra lumii şi istoriei ei.”  Înţelese în contextul adecvat, aceste cuvinte ascund o anume intuiţie, deşi este parţială şi deformată. Nietzsche se răzvrătea mai degrabă împotriva unui creştinism care fusese considerabil diluat de umanismul liberal, un creştinism în care dragostea şi loialitatea fără compromisuri faţă de adevăr erau rare, dacă nu chiar cu totul inexistente, un creştinism care nu mai însemna altceva decât un idealism moral spoit cu un vag sentiment estetic. Nihiliştii ruşi, în mod similar, se răzvrăteau împotriva idealismului romantic al „oamenilor inutili” care sălăşluiau într-un tărâm fabulos al fanteziei şi al evadării, rupt de orice fel de realitate spirituală sau pământească. Adevărul creştin este la fel de departe de o asemenea spiritualitate ca şi realismul nihilist. Atât creştinul cât şi realistul sunt stăpâniţi de dragostea pentru adevăr, de voinţa de a nu fi înfrânţi, de pasiunea de a merge la rădăcina lucrurilor şi de găsirea cauzelor lor ultime; amândoi resping ca nesatisfăcător orice argument care  nu se referă la ceva absolut, neavând nevoie de nici o justificare; amândoi sunt duşmani neîmpăcaţi ai frivolităţii unui liberalism care refuză să ia în serios lucrurile ultime şi nu doreşte să vadă viaţa umană ca pe un angajament solemn. Tocmai această dragoste de adevăr se va opune încercării liberalilor de a menţine idei şi instituţii în care nu cred deplin şi care nu au nici un fundament în adevărul absolut. Ce este adevărul? – pentru cineva pentru care aceasta este o întrebare vitală, arzătoare, compromisul liberalismului şi al umanismului devine imposibil; acela care şi-a pus vreodată această întrebare cu toată fiinţa sa nu va fi niciodată satisfăcut cu ceea ce lumea se mulţumeşte să accepte în locul adevărului.
Dar nu este suficient să pui această întrebare; trebuie găsit şi răspunsul, altfel, starea din urmă a căutătorului va fi mai rea decât cea dintâi. Creştinul a aflat unicul răspuns în Dumnezeu şi în Fiul Său; realistul, aflat în afara vieţii creştine şi a Adevărului care o însufleţeşte, pune întrebarea într-un vid spiritual şi se mulţumeşte să accepte primul răspuns pe care îl găseşte. Confundând creştinismul cu o altă formă de idealism, îl respinge şi devine adeptul fanatic al unicei realităţi care este evidentă orbirii spirituale: această lume. Acum, oricât am putea admira onestitatea materialistului şi ateistului convins, nici măcar cea mai mare bunăvoinţă nu ne-ar putea face să recunoaştem în el iubirea de adevăr care l-a inspirat probabil la început; acesta este mai degrabă victima unei iubiri de adevăr care a intrat pe o traiectorie falsă, devenind o boală şi sfârşind în propria-i negare. Motivaţiile realistului nu sunt, de fapt, autentice: el pretinde că ar cunoaşte ceea ce, potrivit propriei teorii gnoseologice, nu poate fi cunoscut (am văzut că negarea adevărului absolut este ea însăşi un „absolut”); şi dacă procedează aşa este pentru că are o motivaţie ascunsă, şi anume, aceea de a aşeza valorile acestei lumi deasupra adevărului. Nietzsche, realistul intransigent şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, îşi încheie demersul filosofic recurgând la voinţa de neadevăr şi  la voinţa de putere: realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-un regat al minciunilor şi decepţiilor, cum nu se mai pomenise până atunci. Dragostea de adevăr, lipsită de obiectul adecvat, se prostituează în numele unei „cauze” iraţionale şi devine principiu de subversiune şi de distrugere; devine inamicul adevărului pe care nu a reuşit să îl atingă şi al oricărei ordini întemeiate total sau parţial pe acest adevăr şi, în final – această dragoste de adevăr deviată devine inamicul căutării adevărului, al dragostei de adevăr înseşi.
Devine, de fapt, o parodie perfectă a dragostei creştine de adevăr. Acolo unde creştinul se întreabă asupra sensului ultim a tot ceea ce există şi nu este mulţumit până nu vede că acesta se întemeiază în Dumnezeu şi în voinţa Sa, realistul îşi pune şi el întrebări cu privire la orice, dar numai pentru a putea elimina orice sugestie sau aspiraţie către ceva mai înalt şi pentru a putea reduce sau simplifica această aspiraţie în termenii celei mai evidente şi „primare” explicaţie. Acolo unde creştinul Îl vede pe Dumnezeu în toate, realistul nu vede decât „rasă” sau „sex” sau „mijloace de  producţie”.
Prin urmare, dacă realistul împărtăşeşte cu creştinul o singură dispoziţie, şi anume dorinţa de a căuta adevărul pornind de la rădăcinile lucrurilor şi onestitatea, care sunt străine mentalităţii liberale, este cu atât mai bine să se alăture atacului liberal împotriva creştinismului şi să poarte acest atac până la concluziile ultime: abolirea totală a adevărului creştin. Ceea ce a început cu jumătate de măsură în liberalism a căpătat avânt în realism şi se îndreaptă acum către un final catastrofal. Nietzsche prevedea pentru secolul nostru „triumful liberalismului”; Jacob Burkhardt, acel liberal deziluzionat vedea în el apariţia unei epoci a dictatorilor care vor fi „teribilii simplificatori”. Prin Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme, împlinirea acestei previziuni şi-a pus începuturile în domeniul politic. „Simplificarea” nihilistă poate fi văzută mai profund în prestigiul universal acordat astăzi ordinii inferioare a cunoaşterii, celei ştiinţifice, ca şi ideilor  simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane.
Spunem „viaţă”, pentru că este important de văzut că istoria nihilistă a secolului nostru nu este ceva impus din afară sau de sus sau cel puţin nu a fost predominantă; această istorie a presupus şi şi-a extras  sevele dintr-un teren nihilist care a fost multă vreme pregătit în sufletele oamenilor. Toate evenimentele cumplite ale secolului nostru au izvorât dintr-un nihilism al locului comun, dintr-un nihilism cotidian care se descoperă vieţii, în gândirea şi în aspiraţia oamenilor. Concepţia despre lume a lui Hitler este foarte instructivă din acest punct de vedere, pentru că, în ceea ce-l priveşte, nihilismul cel mai monstruos şi mai extrem s-a întemeiat pe un realism absolut, deloc excepţional şi chiar tipic. El a împărtăşit credinţa comună în „ştiinţă”, „progres” şi „cultură” (chiar dacă, fireşte, nu şi în „democraţie”), deopotrivă cu un materialism practic care critica sever orice teologie, metafizică şi orice gândire sau acţiune referitoare la o altă lume decât aceea a lui „aici şi acum”, lăudându-se cu faptul că avea „darul reducerii tuturor problemelor la bazele lor cele mai simple” . Manifesta un cult grosolan al eficienţei şi utilităţii care accepta fără probleme „controlul naşterilor”, lua în derâdere căsătoria ca pe o simplă legalizare a impulsului sexual care ar trebui să fie „liber”, saluta sterilizarea celor „inapţi”,  dispreţuia „elementele neproductive”, precum călugării, nu vedea în incinerarea unui mort altceva decât o „chestiune practică” şi nu ezita să introducă în „circuitul productiv” cenuşa, pielea sau grăsimea umană. Avea o neîncredere cvasi-anarhistă în instituţiile sacre şi venerabile, mai ales în Biserică, în care nu vedea decât o simplă superstiţie cu legile şi ceremoniile ei „demodate”. (Am avut deja ocazia să remarcăm aversiunea lui faţă de instituţia monarhică, factor determinant în refuzul de a-şi asuma titlul imperial.) Avea o încredere naivă în „omul natural”, în „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine – mai ales fecioria – , considerând că aceasta împiedică „funcţionarea naturală” a trupului. Găsea o plăcere stupidă în confortul şi tehnica timpurilor moderne, mai ales în automobil şi în ideea de viteză şi de „libertate” pe care acesta o inculcă.
Cele mai multe elemente ale acestui Weltanschauung   primitiv sunt împărtăşite astăzi de mase, mai ales de tineri, care se simt „iluminaţi” şi „eliberaţi”; cele mai multe elemente au devenit tipice pentru „modernitate”. Şi tocmai pe baza unui asemenea realism, în care nu mai este loc pentru „complicata” concepţie de viaţă creştină şi pentru realităţile supreme ale lumii spirituale, pot înflori superstiţiile cele mai ordinare şi credulitatea cea mai flagrantă. Oameni bine intenţionaţi încearcă să împiedice apariţia unui alt Hitler prin combaterea „iraţionalului” şi susţinând „raţiunea”, „ştiinţa” şi „bunul simţ”; însă scoase din contextul adevărului creştin, aceste valori, care s-au constituit într-un realism propriu, nu fac decât să pregătească apariţia unui alt „teribil simplificator”, nicidecum s-o împiedice. Cei mai eficienţi „simplificatori” contemporani sunt cei care deţin puterea în Uniunea sovietică şi care au făcut o religie din „ştiinţă” şi „bunul simţ”; şi oricine încearcă să găsească în aceşti oameni atât de superstiţioşi o singură valoare care să merite să fie apărată va fi extrem de dezamăgit.
Realismul aparţine fără discuţie „spiritului veacului” şi toţi cei care simt că aparţin acestui „spirit” trebuie să i se acomodeze. Astfel, umanismul care, într-o epocă mai tihnită a căpătat o tentă mai „idealistă” şi mai liberală, a considerat necesar „să se schimbe odată cu timpurile” şi să adopte un ton mai realist. Cei mai naivi au întemeiat o „religie” umanistă, identificată cu cauza „ştiinţei” şi a „progresului” şi au transformat în dogme tocmai aceste contradicţii interioare ale realismului, pe care le-am examinat deja ; oameni ca aceştia sunt capabili să vadă şi în marxism un fel de „umanism”. Dar până  şi la cei mai sofisticaţi umanişti contemporani, la cei mai rafinaţi erudiţi şi oameni de stat, tonul realist este inconfundabil. Îşi face simţită prezenţa, spre exemplu, în invazia metodelor şi atitudinilor ştiinţifice până în ultimele refugii ale „umanismului”; nici un savant contemporan, indiferent de domeniu, nu se simte în siguranţă până când munca sa nu devine „ştiinţifică” în cel mai înalt grad (ceea ce adesea înseamnă, desigur, „ştiinţificistă”). Realismul poate fi descoperit şi în tonul stoic, cu înţelepciune de viaţă şi adesea cinic al celor mai naivi (sau religioşi) umanişti contemporani; închipuita lor „libertate faţă de iluzie” a fost, în mare măsură, o deziluzie; aceştia însă „cunosc mai bine” şi nu mai au nevoie să creadă în „adevărurile superioare” pe care se întemeia viaţa părinţilor lor.
Liberalismul a ajuns, după cum se pare, la un acord cu realismul şi – cel puţin aşa se crede – cu realitatea; în trecerea de la liberalism la realism umanistul nu vede doar un proces de deziluzionare, ci şi unul de „maturizare”. Creştinul ortodox, fireşte, vede ceva cu totul diferit. Dacă scopul liberalismului era acela de a opaciza cu fumul „toleranţei” şi al agnosticismului adevărurile înalte despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, misiunea realismului, pe care l-am analizat aici, a fot aceea de a anihila aceste adevăruri. În al doilea stadiu al evoluţiei dialecticii nihiliste, raiul a fost scos din sfera cunoaşterii umane şi oamenii n-au mai reuşit să-şi ridice ochii de la pământ, limitându-se să trăiască numai în şi pentru această lume. Această decizie de tip nihilist este prezentă în aparent inocentul „pozitivism logic” şi în umanismul ştiinţific, ca şi în fenomenele evident satanice, precum bolşevismul şi naţional-socialismul. Consecinţele acestei decizii sunt ascunse celor care o adoptă, pentru că implică realitatea faţă de care realismul este orb: realitatea de deasupra şi de dedesubtul îngustului univers realist. Vom vedea cum închiderea raiului face să se piardă forţe nebănuite din lumea subterană care transformă într-un coşmar visul nihilist al „noii lumi” şi cum „omul nou” al realismului va semăna mai puţin mitului umanităţii „perfect dezvoltate”, cât unei veritabile „sub-umanităţi”, aşa cum nu s-a mai pomenit niciodată în experienţa umană.
Trebuie să examinăm acum următoarea etapă a evoluţiei nihilismului, care conduce deja către finele ei: VITALISMUL.

3. Vitalismul

De-a lungul unui secol şi mai bine, liberalismul şi realismul i-au condus pe oameni pe o cale falsă al cărei capăt, în cazul în care această cale nu ar fi fost deviată,     s-ar fi asemănat cu acele „utopii răsturnate” despre care am auzit atât de multe, – „a brave new world” mult mai teribilă, poate, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii vor fi rezolvate cu preţul înrobirii sufletelor umane. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste s-au ridicat numeroase proteste în numele nevoilor concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care sunt esenţiale, la urma urmelor – ca şi necesităţile materiale cele mai evidente, chiar şi pentru o „fericire” exclusiv lumească; un protest, dincolo de orice, în numele „vieţii”, care, orice sens s-ar acorda acestui cuvânt, este în mod evident înăbuşită în paradisul realist.
Elanul cu precădere intelectual al mişcării vitaliste a reprezentat o reacţie împotriva eclipsării realităţilor superioare în cadrul „simplificatei” lumi realiste. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că această reacţie a condus în cele din urmă la eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Lipsindu-le temeiul Adevărului creştin sau cel puţin conştiinţa acestui adevăr, cei care s-au consacrat corectării defectelor radicale ale realismului au inventat remedii care nu numai că erau lipsite de eficacitate, ci erau în mod evident nocive, remedii care în realitate reprezintă un stadiu mai avansat al bolii pe care intenţionau să o vindece.
Pentru că aşa cum realismul, reacţionând împotriva incertitudinii liberalismului, s-a condamnat pe sine la sterilitate acceptând obscurizarea liberală a adevărurilor superioare, la fel vitalismul şi-a subminat propriile speranţe acceptând drept ipoteză esenţială critica adevărului absolut  întreprinsă de realismul pe care intenţiona să-l combată. Oricât de mult ar tânji vitalistul după dimensiunea „spirituală” şi „mistică”, nu o va căuta niciodată în Adevărul creştin, pentru că, pentru el, acesta s-a demodat, ca şi pentru cel mai obtuz realist. Atitudinea vitalistă, tipică în această privinţă, apare în autobiografia lui W.B. Yeats în care acesta se lamentează: „Am fost văduvit de Huxley şi Tyndall, pe care îi detest, de religia primitivă a copilăriei mele…” Orice justificare psihologică ar avea o asemenea atitudine nu are nimic de-a face cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele nu sunt decât nocive. Nu există vreo formă de vitalism care să nu fie naturalistă, nici una al cărei întreg program să nu-şi aibă începutul şi sfârşitul în această lume, nici una în care perspectiva unei alte lumi să nu fie mai mult decât o parodie. Evoluţia nihilismului, observăm din nou, a fost „progresivă”; erorile etapei anterioare sunt repetate şi multiplicate în etapa următoare.
În vitalism nu se pune problema întoarcerii la adevăruri – creştine sau de altă natură. Inevitabil, printre vitalişti, există totuşi o oarecare pretenţie că ar face acest lucru. Numeroşi critici au remarcat chiar „caracterul pseudo-religios” al marxismului, chiar dacă epitetul poate fi aplicat doar fervorii greşit direcţionate a celor mai entuziaşti adepţi ai săi şi nu doctrinei înseşi, care în mod mult prea evident are un caracter anti-religios. În vitalism, problema „pseudo-religiei” devine mult mai serioasă. Aici, lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat, care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste. Prin urmare, trebuie să fim precauţi, atunci când examinăm pretenţiile celor care îşi propun să restaureze dimensiunea „spirituală” a vieţii şi mai ales ale celor care se cred aliaţii sau aderenţii „creştinismului”. Erorile „spiritualiste” sunt mult mai periculoase decât orice formă de materialism primitiv; şi vom vedea în partea a treia a acestei lucrări că mare parte din ceea ce trece astăzi drept „spiritualitate” este de fapt o „nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care pătrunde în organismele sănătoase  pentru a le distruge din interior. Această tactică este tocmai opusul curajosului atac realist împotriva adevărului şi a vieţii spirituale; dar nu este mai puţin o tactică nihilistă, şi încă una mai avansată.
Din punct de vedere intelectual, vitalismul se defineşte prin refuzul adevărului creştin şi printr-o oarecare pretenţie pseudo-spirituală. Nu este însă suficient să înţelegem acest lucru; la acest nivel suntem încă nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu devenim conştienţi de starea spirituală a oamenilor care aderă la acestea. În liberalism şi în realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; este încă în principal o chestiune de filosofie şi se limitează la o elită intelectuală. În vitalism – ca de altfel şi în marxism, care este manifestarea extremă a mentalităţii realiste – boala nu numai că se dezvoltă calitativ, dar se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe să prezinte şi el semnele nihilismului, care iniţial se limitau la câţiva oameni.
Acest lucru este, desigur, în acord perfect cu logica interioară a nihilismului care aspiră la universalitate, asemenea creştinismului – pe care însă vitalismul are misiunea de a-l distruge. Pe la mijlocul secolului XIX, gânditorii capabili să discearnă evoluţia fenomenelor îşi exprimau neliniştea în faţa perspectivei „trezirii” maselor, cele care trebuia exploatate de „teribilii simplificatori”; iar în timpul lui Nietzsche – „profetul” nihilist cu impactul cel mai puternic – această nelinişte s-a adâncit şi a devenit o certitudine. Nietzsche a putut vedea că „moartea lui Dumnezeu” a început „să-şi arunce primele umbre asupra Europei”; şi, cu toate că „evenimentul în sine este mult prea mare, prea îndepărtat şi cu mult peste puterea de înţelegere a oamenilor, astfel încât să se poată bănui că fie şi numai zvonul cu privire la el le-ar fi ajuns la urechi”, totuşi apariţia lui este certă şi tocmai oameni ca Nietzsche au fost „primii născuţi, copiii prematuri ai secolului ce se va naşte”  – secol, să ne amintim, al „triumfului nihilismului”.
Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat iar realismul l-a atacat făţiş, nu este un simplu adevăr filosofic, ci este adevărul vieţii şi mântuirii; şi acolo unde convingerea că acest adevăr nu mai este credibil începe să câştige teren – în rândul maselor care se hrăniseră până atunci din acest adevăr – rezultatul nu va fi un simplu scepticism rafinat precum acela cu care se consolează unii liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, al cărei efect se va face simţit în fiecare sferă a vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor semne ale acestei catastrofe şi au fost astfel capabili să descrie în detaliu şi să deducă unele din consecinţele sale; dar până când aceste umbre nu au început să cucerească inimile mulţimilor, aceste consecinţe nu s-au putut manifesta la scară largă. Către sfârşitul secolului XIX, un număr tot mai mare de oameni obişnuiţi au pornit în această căutare neobosită – pe care îi întâlnim la tot pasul în lumea contemporană – în găsirea unui substitut al Dumnezeului Care a murit în inimile lor. Această nelinişte a furnizat vitalismului avântul psihologic de căpetenie; această nelinişte este materia brută, gata să fie modelată de către artizanii inspiraţi de ultimul curent al „spiritului veacului”. Avem, probabil, tendinţa să concepem această nelinişte în special în termenii exploatării ei de către demagogii nihilişti, dar a reprezentat de asemenea şi un important stimulent în arta şi religia vitaliste. Iar prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care aceste fenomene – opunându-se presupusei „sănătăţi sufleteşti” a liberalismului şi realismului – prezintă simptome nu numai de deviaţie intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.
Înainte de a trece la analiza manifestărilor formale ale vitalismului în filosofie şi artă, ar fi necesar să privim mai îndeaproape câteva din manifestările comune ale acestei nelinişti incoerente care stă la baza tuturor. Este aceasta în mod sigur, aşa cum am presupus deja, o trăsătură nihilistă? Mulţi vor obiecta că importanţa acestei stări de nelinişte a fost adesea exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă a ceva care a existat dintotdeauna şi că este o pretenţie ridicolă să învredniceşti un lucru aşa de obişnuit cu exaltatul nume al nihilismului. Există, fireşte, o anumită justificare pentru un asemenea raţionament; cu toate acestea, cu greu s-ar putea nega faptul că fenomenul modern diferă, în câteva aspecte importante, de oricare dintre cele care l-au precedat. Acest fenomen există astăzi, pentru prima dată în istorie, la o scară atât de vastă, încât a devenit aproape universal; remediile „normale”, remediile bunului simţ, par să nu aibă nici un efect asupra lui, ci chiar îl încurajează; evoluţia nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne, aşa că, dacă un fenomen nu reprezintă neapărat cauza celuilalt, cele două sunt cel puţin manifestări paralele ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei puncte sunt atât de strâns legate unul de altul, încât nu le vom putea separa în discuţia următoare, ci le vom analiza împreună.
Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice. Dar este un fapt „straniu” – „straniu” pentru oricine nu înţelege caracterul epocii – că această nelinişte nu a fost potolită prin anihilarea acelor dictatori care au făcut din ea un instrument politic, ci, dimpotrivă, de atunci a crescut în intensitate – ceea ce este cel mai „straniu” – mai ales în ţările cele mai evoluate în ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, spre deosebire de ţările „subdezvoltate” în care acest fenomen este direct proporţional cu progresul către aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot aduce pacea în această nelinişte confuză – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen; aceste remedii nu sunt eficiente, pentru că nu pot atinge profunzimile bolii.
Probabil că manifestarea cea mai frapantă a acestei nelinişti a maselor se observă în crimă şi mai ales în crima juvenilă. În epocile anterioare, crima era un fenomen explicat prin cauze evidente şi lesne de înţeles prin patimile umane: avariţie, poftă trupească, invidie, gelozie şi altele asemenea; niciodată crima nu a fost atât de caracteristică unei epoci şi atât de generalizată; crimă pentru care singurul nume potrivit este cel pe care avangarda de astăzi îl foloseşte cu precădere într-un alt context nihilist: „absurdul”.
Un părinte este ucis de copilul său, un copil este ucis de părintele său; un om absolut necunoscut este bătut sau ucis fără să fie jefuit – de un individ sau de o „bandă”; asemenea bande terorizează cartiere întregi prin jafurile lor sau prin răfuielile fără sens dintre ele: şi în ce scop? Este un timp al „păcii” şi al „prosperităţii”, criminalii se pare că provin atât dintre elementele „cele mai bune”, dar şi dintre „cel mai de jos” ale societăţii, nu există nici un motiv practic pentru purtarea lor şi adesea manifestă un dispreţ total faţă de orice precauţie sau consecinţă. Atunci când sunt întrebaţi, cei care au fost arestaţi pentru asemenea crime explică comportamentul lor în acelaşi fel: a fost un „impuls” sau un „apel” care i-a condus, sau a fost o plăcere sadică în comiterea crimei sau vreun pretext absolut irelevant, precum plictiseala, confuzia sau resentimentul. Într-un cuvânt, nu pot explica sub nici o formă comportamentul, nu există nici un motiv logic pentru acesta şi, în consecinţă – şi aceasta este poate caracteristica cea mai consistentă şi mai frapantă a acestor crime – nu există remuşcare.
Există, desigur, şi alte forme ale acestei nelinişti a maselor: patima vitezei şi a mişcării, exprimată în special într-un adevărat cult al automobilului (am amintit deja de această pasiune a lui Hitler); atracţia universală exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie predominantă este de a prilejui câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor eclectice şi „excitante”, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei în general; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii curente şi a jazz-ului, care este poate expresia cea mai autentică a sufletului contemporan; cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii”, legat de acesta; predominanţa şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală, scuzate cu îngăduinţă de mulţi dintre cei mai vârstnici, care se presupune că ar avea responsabilitate, ca manifestări ale „francheţii” tineretului contemporan sau ale altor forme de atitudine „deschisă”, „experimentală”, atât de mult încurajată de arte şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritate, susţinută de o atitudine a maselor care nu vede valori decât în  ceea ce este „imediat” şi „dinamic” şi îi conduce pe cei mai „idealişti” dintre tineri la demonstraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.
În cadrul unor asemenea fenomene, „activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare din plictiseală, din lipsa de sens şi din cea mai profundă formă de non-sens care ia în stăpânire inima care L-a părăsit pe Dumnezeu, Adevărul revelat, şi moralitatea şi conştiinţa legate de acest Adevăr. În manifestările cele mai complexe ale impulsului vitalist, de care ne vom ocupa acum, funcţionează aceeaşi psihologie. Nu vom face altceva decât să sugerăm abundenţa acestor manifestări, deoarece pe unele dintre ele le vom examina mai amănunţit mai târziu în rolul pe care îl îndeplinesc ca forme ale „noii spiritualităţi”.
În politică, formele de vitalism care au avut cel mai mare succes au fost cultul activismului şi al violenţei la Mussolini şi cultul întunecos al „sângelui şi al pământului natal”; natura acestor fenomene este mult prea familiară generaţiei prezente pentru a fi necesar un comentariu mai detaliat în acest context. Nu este probabil atât de evident astăzi, când barometrul politic înclină atât de clar spre „stânga”, cât de profund a fost apelul acestor mişcări atunci când au apărut, adică cu aproape 40 de ani în urmă. În afară de masele dezrădăcinate şi dezorientate, care au reprezentat obiectul principal al exploatării lor politice, un segment deloc neglijabil al avangărzii intelectuale şi culturale s-a integrat simpatizatorilor entuziaşti ai demagogilor nihilişti, cel puţin pentru o vreme. Dacă unii dintre intelectualii mai sofisticaţi au considerat nazismul sau fascismul ca pe o „nouă religie”, alţii au întâmpinat una sau alta din aceste forme ca pe un antidot salutar împotriva „democraţiei”, „ştiinţei” şi „progresului” (adică, împotriva liberalismului şi realismului), ceea ce părea să prevestească un viitor pe care nici un om conştient nu şi-l putea închipui fără teamă; „dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudo-tradiţionalismul acestor fenomene politice păreau în mod înşelător „reconfortante” pentru cei care respirau sufocanta atmosferă intelectuală a epocii.
Arta modernă a exercitat o atracţie similară, şi reacţia ei similară împotriva „realismului” academic lipsit de viaţă au condus spre zone stranii. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta Africii, Orientului, şi a Mărilor Sudului, a omului preistoric, a copiilor şi a nebunilor, în spiritism şi în ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă de „noi” forme şi tehnici; inspiraţia a fost găsită înainte de toate în ceea ce este „sălbatic”, „primitiv” şi „spontan”. Ca şi futuriştii, în acel manifesto al lor (deşi futurismul însuşi cu greu poate fi luat în consideraţie ca artă), cei mai reprezentativi artişti moderni au exaltat în operele lor „orice fel de originalitate, cutezanţă, violenţă extremă” şi au crezut şi ei că „mâinile noastre sunt libere şi curate să ia totul de la capăt”.
Artistul, potrivit mitului vitalist, este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. În arta sa, realul este transformat de „viziune”; este un semn şi o profeţie a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în domeniul său, exact la fel cum a fost Hitler în politică; şi în amândouă, nu adevărul este cel care domină, ci sentimentele subiective.
În religie – sau, pentru a vorbi mai exact, în pseudo-religie – caracterul de experiment continuu al vitalismului se manifestă în forme mai variate decât în şcolile artei moderne. Există, spre exemplu, secte a căror divinitate este o „forţă” confuză, imanentă; acestea sunt varietăţi de „gândire nouă” şi de „gândire pozitivă”, al căror interes este acela de a exploata şi utiliza această forţă, ca şi cum ar fi un soi de electricitate. Strâns legate de aceste alternative religioase sunt ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme contrafăcute de „înţelepciune orientală”, care abandonează orice pretenţie a preocupării cu „Dumnezeu”, invocând explicit „puteri” şi „prezenţe” mai imediate.
Vitalismul religios apare de asemenea şi în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realizării”. Într-o formă destul de restrânsă, această religiozitate se manifestă şi la adepţii artei moderne şi ai „actului creativ” şi ai „viziunii” care inspiră această artă. Căutarea la întâmplare a „iluminării”, aşa cum se întâmplă în cazul celor aflaţi sub influenţa budismului zen, este una dintre formele extreme ale acestui cult; iar aşa-zisa „experienţă religioasă”, stimulată de diferite droguri, este, probabil, o reductio ad absurdum a acesteia.
Este încercarea de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi, în special, al elementelor ei celor mai „primare” şi „elementare”: pământul, trupul, sexul. „Zarathustra” lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult şi reprezintă tema centrală a lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi din acest secol.
Este şi o încercare, prezentă în cele mai multe forme de „existenţialism” şi „personalism”, de a transforma religia într-o „întâlnire” personală cu ceilalţi oameni şi – uneori – cu un „Dumnezeu” conceput într-un mod vag; sau, în „existenţialismul” patologic, ateist, de a crea o religie a „răzvrătirii” şi a adorării demente a propriului ego.
Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” împărtăşesc o ostilitate comună faţă de orice doctrină sau instituţie stabilă şi imuabilă, precum şi un interes şi o căutare extremă a valorilor imediate: „viaţa”, „vitalitatea”, „experienţa”, „trezirea” sau „extazul”.
Am conturat trăsăturile cele mai frapante ale vitalismului şi am dat o sugestie despre extinderea acestuia; dar acum trebuie să definim termenul însuşi şi să prezentăm caracterul nihilist al acestuia. Liberalismul, aşa cum am văzut, a relativizat adevărul prin indiferenţă faţă de el, păstrând totuşi prestigiul acestei etichete; realismul a atacat adevărul în numele unui adevăr inferior, parţial. Vitalismul, în opoziţie atât cu liberalismul, cât şi cu realismul, nu are nici o legătură cu adevărul, ci se dedică pur şi simplu unei căutări de cu totul altă natură.
„Falsitatea unei opinii”, spunea Nietzsche, „nu ni se explică prin orice obiecţie adusă ei … Întrebarea este în ce măsură o opinie este stimulent al vieţii şi purtătoare de viaţă…” . Atunci când începe să manifeste un asemenea pragmatism, nihilismul trece la stadiul vitalist, care poate fi definit prin eliminarea adevărului în calitate de criteriu al acţiunii umane şi prin introducerea unui nou standard de viaţă: ceea ce este „dătător de viaţă”, „vital”; şi acesta este divorţul final dintre viaţă şi adevăr.
Vitalismul este o formă mai avansată de realism; împărtăşind concepţia despre realitate a ultimului şi interesul acestuia de a reduce tot ceea ce este superior la termenii cei mai elementari cu putinţă, vitalismul duce intenţia realistă un pas mai departe. Acolo unde realismul încearcă să restabilească un adevăr absolut de jos în sus, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţa conştiinţei mai „realiste” că nu există absolut pe acest pământ, că singurul principiu imuabil în această lume este schimbarea înseşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţa şi senzaţia subiectivă. Lumea care părea atât de solidă, adevărul care părea atât de sigur pentru omul realismului, se dizolvă în viziunea vitalistă a lucrurilor; mintea nu-şi mai află loc de odihnă, totul este devorat de mişcare şi acţiune.
Logica necredinţei conduce implacabil către abis; cel care nu se va întoarce către adevăr va trebui să urmeze eroarea până la capăt. Aşa se întâmplă cu umanismul, care, după ca a contactat infecţia realistă, este ucis acum de microbul vitalist. În legătură cu acest fapt, nu există vreun indiciu mai bun decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai  semnificativ în critica formală a artei şi literaturii, şi chiar în discuţiile despre religie, filosofie şi ştiinţă. Nu există calităţi mai preţuite astăzi în oricare din aceste domenii decât acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă ajunge să fie pusă, este din ce în ce mai marginalizată şi înlocuită de criterii subiective: „integritate”, „autenticitate”, „individualitate”.
O asemenea interpretare este o invitaţie directă la obscurantism, ca să nu  mai pomenim de şarlatanie; şi dacă şarlatania poate fi alungată ca o tentaţie care nu a devenit regulă, nu este în nici un caz posibil să ignorăm obscurantismul tot mai ostentativ pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. În climatul intelectual contemporan, devine tot mai dificil  să te angajezi într-o discuţie raţională cu apologeţii raţionalişti. Spre exemplu, dacă cineva se interesează de semnificaţia unei lucrări de artă contemporană, i se va spune că nu are nici o „semnificaţie”, că este „artă pură” şi că nu poate fi decât „simţită”, iar dacă criticul nu o „simte” în mod corespunzător, nu are nici un drept să o comenteze. Încercarea de a introduce vreun standard critic, fie şi pe cel mai elementar şi mai tehnic, se loveşte de pretenţia că standardele vechi nu pot fi aplicate noii arte, că acestea sunt „statice”, „dogmatice” sau pur şi simplu „depăşite” şi că astăzi arta nu poate fi judecată decât în funcţie de realizarea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele lucrării de artă, apologeţii noii arte vor răspunde că aceasta este reflectarea fidelă a „spiritului epocii”, subînţelegându-se că omul respectiv este un naiv dacă crede că arta poate mai mult decât atât. Ultimul argument este, desigur, favoritul oricărei avangărzi de astăzi, fie ea literară, filosofică sau „religioasă”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există” şi că este ”nou” şi „captivant”.
Acestea sunt, probabil, reacţii de la sine înţelese pentru interpretarea mult prea literală şi utilitară a liberalismului şi realismului în domenii precum arta şi religia care folosesc un limbaj cu totul diferit  de limbajul prozaic al ştiinţei şi afacerilor; pentru a critica liberalismul şi realismul în mod eficient, trebuie, bineînţeles, să înţelegem limbajul acestora şi să ştim ce încearcă să spună. Dar este de asemenea clar că încearcă să spună ceva: tot ceea ce face omul are o semnificaţie şi orice artist şi gânditor serios încearcă să comunice ceva prin opera sa. Dacă se proclamă că nu există nici o semnificaţie sau că este vorba doar de dorinţa de a exprima „spiritul epocii” sau că nu există nici o dorinţă de a comunica – ei bine, toate acestea reprezintă şi ele semnificaţii, şi încă dintre cele mai rău prevestitoare, pe care criticul competent le va observa cu siguranţă. Din nefericire, dar în mod foarte semnificativ, sarcina criticii a fost identificată astăzi cu aceea a apologeticii; rolul criticului este considerat în general mai degrabă de a explica mulţimilor neinstruite „inspiraţia” ultimă a „geniului creator” . Această „receptivitate” pasivă ia locul inteligenţei active, iar „succesul” – succesul „geniului” în exprimarea intenţiei sale, indiferent de natura acestei intenţii – ia locul virtuozităţii artistice. Pentru aceste standarde, Hitler a fost şi el un om „de succes”, până când „spiritul veacului” a demonstrat că „nu avea dreptate”; iar avangarda şi „simpatizanţii” ei nu au astăzi nici un argument împotriva bolşevismului, cu excepţia aceluia că, spre deosebire de naţional-socialism, care a fost „expresionist” şi „captivant”, acesta este absolut prozaic şi realist.
Dar poate ceea ce evidenţiază mai profund contaminarea umanismului de către vitalism este strania axiomă, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” este fără sfârşit, pentru că nu poate fi niciodată împlinită, că toată viaţa este o continuă căutare a ceva pentru care nu există speranţa că poate fi găsit, o mişcare continuă care niciodată nu poate – şi nu trebuie – să cunoască oprire. Sofisticatul erudit umanist poate fi foarte elocvent în descrierea acestui principiu novator al erudiţiei şi cercetării ştiinţifice, ca o recunoaştere a naturii provizorii a întregii cunoaşteri, ca o reflectare a minţii omeneşti care nu poate fi niciodată satisfăcută şi care manifestă o curiozitate permanentă, sau ca o parte a unui misterios proces de „evoluţie” sau „progres”; dar semnificaţia acestei atitudini este clară. Este ultima încercare a omului care nu mai crede în Adevărul revelat de a ascunde faptul că a abandonat adevărul în spatele unei nobile retorici şi, încă mai categoric, este în acelaşi timp exaltarea unei curiozităţi meschine în locul pe care altădată îl ocupa iubirea genuină de adevăr. Din acest punct de vedere, este cât se poate de adevărat să afirmăm că această curiozitate, întocmai precum corespondentul ei, concupiscenţa, nu se sfârşeşte niciodată şi nu este niciodată satisfăcută; dar omul a fost creat pentru ceva mai înalt decât asta. A fost creat pentru a se ridica, dincolo de curiozitate şi plăcere, la iubire şi pentru ca prin iubire să atingă adevărul. Acesta este un adevăr elementar al naturii umane şi necesită, probabil, o anumită simplitate pentru a-l sesiza. Superficialitatea intelectuală a umanismului contemporan este la fel de departe de simplitate pe cât e de departe de adevăr.
Atracţia exercitată de vitalism este, aşa cum am sugerat deja, cât se poate de explicabilă din punct de vedere psihologic. Credinţa moartă a liberalismului şi realismului nu-i poate satisface decât pe oamenii cei mai obtuzi şi mai puţin receptivi. Mai întâi elementele extreme – artiştii, revoluţionarii, mulţimile dezrădăcinate – şi apoi, unul câte unul, gardienii umanişti ai „civilizaţiei” şi, în cele din urmă, elementele cel mai respectabile şi conservatoare ale societăţii, încep să manifeste o nelinişte interioară care îi conduce în căutarea a ceva „nou” şi „captivant”, dar nimeni nu ştie exact a ce anume. Profeţii nihilişti, care la început au fost receptaţi cu un dispreţ general, ajung la modă pe măsură ce oamenii le împărtăşesc neliniştea şi prevestirile sumbre; sunt integraţi treptat în panteonul umanist şi sunt căutaţi pentru intuiţiile şi revelaţiile care îi vor scoate pe oameni din deşertul sterp în care i-a condus realismul. Dincolo de senzaţionalismul şi eclectismul trivial care caracterizează tendinţa contemporană către „misticism” şi „valori spirituale”, există o foame profundă după ceva mai substanţial decât au oferit sau pot oferi liberalismul şi realismul, o foame pe care varietăţile de vitalism nu o pot decât excita, dar niciodată satisface. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu Care, permanent, doreşte să Se sălăşluiască în oameni şi să le aducă mântuirea; cum însă acest vid lăsat în inimile lor de refuzul lui Dumnezeu este de nesuportat, aceştia aleargă la nebuni şi la magicieni, la falşi profeţi şi la sofişti religioşi, pentru un cuvânt al vieţii. Dar acest cuvânt, dat în grabă, devine praf şi pulbere în gurile lor când încearcă să-l repete.
Realismul, în această pasiune pentru adevăr, distruge adevărul; la fel, vitalismul, în această căutare disperată a vieţii, miroase a moarte. Vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume, iar profeţii acestuia au constituit o manifestare mult mai clară a sfârşitului Europei creştine decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului defuncte pe care le-au atacat. Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc. Nu este nevoie să fii partizanul liberalismului sau realismului faţă de care a reacţionat vitalismul pentru a vedea că acest curent a „supra-reacţionat”, că antidotul lui la o boală incontestabilă nu a reprezentat decât o injectare mai puternică a aceluiaşi microb nihilist care a provocat această boală. După vitalism nu mai poate urma decât un stadiu ultim, definitiv, un stadiu în care nihilismul însuşi va dispărea: nihilismul distrugerii.

4. Nihilismul distrugerii

Aici găsim în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va calma până nu le va reduce la inexistenţă. Nihilismul distrugerii, ca nici o altă formă de nihilism, este unic pentru epoca modernă. A existat şi înainte tendinţa distrugerii pe cale largă, au existat şi înainte oameni care s-au glorificat în distrugere; dar niciodată nu au existat un plan şi o doctrină a distrugerii ca în vremurile noastre, niciodată înainte mintea umană nu s-a contorsionat pe sine pentru a găsi o apologie lucrării celei mai evidente a lui Satan şi pentru a stabili un program de realizare a acesteia.
Chiar şi la nihiliştii mai moderaţi au existat aluzii la evanghelia distrugerii. Realistul Bazarov putea afirma că „nu există  nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă” . „Cine vrea să fie creativ”, spune Nietzsche, „trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare valorile acceptate.” Manifestul futuriştilor – care erau probabil la fel de aproape de nihilismul pur ca şi vitalismul – glorifica războiul şi „arma distrugătoare a anarhistului”. Distrugerea Vechii Ordini şi abolirea adevărului absolut au reprezentat ţelurile acceptate de cei mai mulţi realişti şi vitalişti.
La nihiliştii puri, totuşi, ceea ce pentru alţii nu era decât un prolog a devenit un scop în sine. Nietzsche proclama principiul fundamental al oricărui tip de nihilism şi apologia specială a nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis” ; dar consecinţele extreme ale acestei axiome au fost deja împlinite înainte de el. Max Stirner (la care ne vom mai referi în capitolul următor)  a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra „mormântului umanităţii” – pentru moment, doar în teorie. Serghei Neceaev a transpus atât de desăvârşit în practică această teorie, încât până astăzi pare creaţia unui mit, dacă nu a unui demon din adâncurile iadului, ducând o viaţă de o cruzime şi de o amoralitate cu totul lipsită de principii sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. El a constituit sursa de inspiraţie a personajului Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski, un roman atât de strălucit în descrierea mentalităţii nihiliste extreme (cartea este, de altfel, plină cu asemenea reprezentanţi ai mentalităţii nihiliste), încât devine absolut neverosimil pentru oricine nu a cunoscut personal, ca Dostoievski însuşi, fascinaţia nihilismului.
Mihail Bakunin, care a căzut o vreme sub vraja lui Neceaev, numai pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului era total diferită de expunerea lui teoretică, a scris sub influenţa acestuia un „Catehism revoluţionar” care se constituie într-o apologie deprimantă  a neceaismului, proclamând că „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală”. Acest sentiment este prea tipic lui Bakunin pentru a fi explicat doar prin această fascinaţie de moment. El şi-a încheiat „Reaction in Germany”, scrisă înainte de naşterea lui Neceaev, cu faimosul îndemn: „Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplul fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” Aici vitalismul se uneşte cu dorinţa de a distruge: dar distrugerea este cea care triumfă în final. Întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor sale ar deveni realitate, a răspuns sincer: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem.”
În spiritul lui Neceaev şi al „Catehismului Revoluţionar”, asasinii nihilişti (numiţi la vremea respectivă „anarhişti”, însă noi am adoptat în această carte semnificaţia mai obiectivă a cuvântului), cu a lor „propagandă a acţiunii”, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai pe ele – din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al secolului XIX. În acelaşi spirit, Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici cu totul lipsite de principii. Pasiunea pentru violenţă, despărţită de Revoluţia care o explica în mod raţional, a împins Europa în primul din războaiele ei nihiliste, cel din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu, anunţat de arta dadaistă: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic”. I-a rămas totuşi lui Hitler să arate cât se poate de explicit natura şi finalităţile unei pure „Revoluţii a nihilismului”, o revoluţie înfăptuită în virtutea aceloraşi alternative nihiliste ale Weltmacht oder Niedergang: cucerirea lumii sau ruină totală; o revoluţie al cărei führer a putut să jubileze (încă înainte de a ajunge la putere), aşa cum ar fi jubilat Stirner, că „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări” .
Asemenea fenomene sunt, desigur, extreme, dar trebuie văzute dintr-o perspectivă adecvată. Doar foarte puţini au fost capabili de un asemenea nihilism pur şi s-ar putea argumenta cu uşurinţă că aceştia nu aparţin curentului principal al istoriei moderne, ci unuia lateral; iar nihiliştii mai puţin extremişti îi condamnă. Cu toate acestea, exemplul lor a fost dintre cele mai grăitoare şi ar fi o greşeală să respingem acest exemplu ca pe o simplă exagerare sau parodie. Vom vedea că distrugerea este un element indispensabil în programul nihilist şi, mai mult decât atât, este expresia cea mai puţin echivocă a adorării Nimicului care stă în centrul „teologiei” nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, ci este mai degrabă realizarea celui mai profund scop al nihilismului. Este nihilismul care şi-a asumat forma cea mai teribilă, dar şi cea mai autentică; în aceasta, faţa Nimicului îşi dă jos măştile şi stă descoperit în toată goliciunea sa.
Părintele Ioan de Kronstadt, acest om sfânt al lui Dumnezeu, a asemănat sufletul omului cu un ochi, care, îmbolnăvit de păcat, este incapabil să vadă soarele spiritual.  Aceeaşi asemănare poate servi pentru a trasa evoluţia bolii nihiliste, care nu este altceva decât o elaborată mască a păcatului. Ochiul spiritual al naturii umane căzute nu mai are precizie, aşa cum ştie orice creştin ortodox; în această viaţă nu putem vedea decât nedesluşit şi avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu pentru a se înfăptui tămăduirea prin care vom deveni capabili, în viaţa viitoare, să vedem cu claritate. Primul stadiu al nihilismului a apărut din eroarea de a considera ochiul nostru bolnav drept unul sănătos şi de a confunda perspectiva deteriorată a acestuia cu vederea lumii reale, renunţând la doctorul sufletului, Biserica, de ale cărei servicii omul „sănătos” nu are nevoie. În a doua etapă, realismul, boala începe să evolueze, nemaifiind tratată de medicul potrivit; perspectiva se îngustează; obiectele aflate la distanţă, deja destul de obscure în starea „naturală” a perspectivei deteriorate, devin invizibile; numai obiectele cele mai apropiate sunt văzute în mod clar, iar pacientul devine convins că nu există altele. În al treilea stadiu, vitalismul, infecţia conduce la inflamare; chiar şi obiectele cele mai apropiate devin vagi şi deformate şi apar halucinaţii. În al patrulea stadiu, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul trupului, provocând agonie, convulsii şi moarte.

III
Teologia şi spiritul nihilismului

1. Răzvrătirea:                                                          războiul împotriva lui Dumnezeu

Cercetarea noastră s-a concentrat până acum asupra definiţiei şi descrierii; dacă şi-a îndeplinit scopul, a identificat mentalitatea nihilistă şi a oferit o oarecare idee despre originile şi extinderea acesteia. Toate acestea nu au reprezentat totuşi decât fundamentul necesar pentru misiunea pe care mi-am propus-o şi de care mă voi ocupa în continuare: analiza semnificaţiei mai adânci a nihilismului. Analiza de până acum a fost istorică, psihologică, filosofică; dar Revoluţia, aşa cum am văzut în ultimul capitol , are o bază teologică şi spirituală, chiar dacă „teologia” ei este una răsturnată, iar „spiritualitatea” ei este satanică. Creştinul ortodox are în Revoluţie un inamic teribil şi încă unul împotriva căruia trebuie să lupte cinstit şi categoric cu cele mai bune arme pe care le are la dispoziţie. A sosit vremea să atacăm doctrina nihilistă de la rădăcină; să analizăm sursele ei teologice, rădăcinile ei spirituale, programul ei fundamental şi rolul pe care îl joacă în teologia şi istoria creştină.
Doctrina nihilistă nu este explicită la cei mai mulţi nihilişti; şi dacă până în acest punct analiza noastră a fost de a scoate în evidenţă implicaţiile care nu erau totdeauna evidente şi uneori nici nu fuseseră avute în vedere de nihiliştii înşişi, încercăm aici să deducem o doctrină coerentă din literatura şi fenomenele nihilismului, ceea ce va părea multora un demers care generează concluzii şi mai nesatisfăcătoare. În misiunea noastră ne-au fost de un enorm ajutor nihilişti sistematici precum Nietzsche, care exprimă fără echivoc ceea ce alţii doar sugerează sau încearcă să mascheze şi de către observatori pătrunzători ai mentalităţii nihiliste, precum Dostoievski, ale cărui intuiţii lovesc chiar în inima nihilismului şi îi dau la o parte măştile.
Nimeni nu a exprimat mai clar „revelaţia” nihilistă decât Nietzsche. Am luat cunoştinţă deja cu această „revelaţie” în forma ei filosofică prin afirmaţia „nu există adevăr”. Alternativa acesteia, o expresie mai explicit teologică a lui Nietzsche, este în mod semnificativ tema constantă a „profetului” inspirat, Zarathustra; însă prima formă a acestei „revelaţii” o constituie declaraţia „ecstatică” a unui nebun: „Dumnezeu a murit” . Aceste cuvinte exprimă un anumit adevăr: de bună seamă, nu unul care să ţină de natura lucrurilor, ci un adevăr referitor la starea omului modern; este o încercare fictivă de a descrie un fapt pe care în mod sigur nici un creştin nu îl va nega.
Dumnezeu este mort în inima omului modern: asta înseamnă „moartea lui Dumnezeu” şi este adevărat pentru ateii şi sataniştii care jubilează din această pricină, aşa cum se întâmplă cu mulţimile fără pretenţii de erudiţie la care simţul realităţii spirituale a dispărut pur şi simplu. Omul a pierdut credinţa în Dumnezeu şi în Adevărul Dumnezeiesc care altădată îl susţinea; la Nietzsche, lepădarea lumii de Dumnezeu, care caracterizează lumea modernă încă de la începuturile ei, devine conştientă de sine şi găseşte cuvinte să se exprime. „Dumnezeu a murit”, cu alte cuvinte, „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”; „nu există adevăr”, cu alte cuvinte „am început să ne îndoim de tot ce este divin şi absolut”.
Dar mai adânc decât faptul subiectiv pe care îl exprimă „revelaţia” nihilistă se află totuşi o voinţă şi un plan care merg mult mai departe decât simpla acceptare a „faptului” în sine. Zarathustra este un „profet”; cuvintele sale sunt îndreptate în mod clar împotriva Revelaţiei creştine. Şi într-adevăr, pentru cei care acceptă noua „revelaţie” – spre exemplu, pentru cei care o simt ca pe propria mărturisire de credinţă sau trăiesc în spiritul ei – se deschide un univers spiritual absolut nou, în care Dumnezeu nu mai există, în care încă şi mai semnificativ, oamenii nu doresc ca Dumnezeu să existe. „Nebunul” lui Nietzsche ştie că oamenii L-au „ucis” pe Dumnezeu, că au ucis propria lor credinţă.
De aceea este categoric greşit să-l consideri pe nihilistul modern, sub orice înfăţişare ar apărea, drept „agnostic”. „Moartea lui Dumnezeu” nu s-a petrecut ca un soi de catastrofă cosmică, ci mai degrabă a fost dorită în mod activ de acesta – nu în mod direct, bineînţeles, ci prin simplul fapt că a preferat altceva decât pe Dumnezeul cel adevărat. Nici nihilistul nu este în mod real ateu. Este îndoielnic că un fenomen ca „ateismul” există într-adevăr, pentru că nimeni nu-L neagă pe Dumnezeul cel adevărat decât pentru a se dedica slujirii unui fals dumnezeu; ateismul poate fi asumat de către filosof (deşi aceasta este, fireşte, o filosofie proastă), dar nu poate fi asumat de un om integru. Anarhistul Proudhon (a cărui doctrină o vom analiza în capitolul următor)  înţelege suficient de clar acest lucru şi se declară nu ateist, şi „antiteist” ; „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al cuvântului. (…) Nu neagă absolutul, ci îl elimină (…)” . „Prima datorie a omului, pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe Dumnezeu din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există, este în mod esenţial ostil naturii noastre. (…) Orice pas pe care îl facem înainte este o victorie prin care nimicim divinitatea” . Umanitatea trebuie determinată să vadă că „Dumnezeu, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei” . Albert Camus propovăduieşte acelaşi lucru atunci când ridică „răzvrătirea” (şi nu „necredinţa”) la rangul de prim principiu. Bakunin, de asemenea, nu s-a mulţumit să „combată” existenţa lui Dumnezeu; „Dacă Dumnezeu există cu adevărat”, credea el, „ar fi necesar să-L desfiinţăm” . Încă şi mai eficient, „ateismul” bolşevic al secolului nostru a fost în mod evident un război dus pentru uciderea lui Dumnezeu şi pentru nimicirea tuturor lucrărilor Sale.
Nihilismul revoluţionar se manifestă în mod definitiv şi explicit împotriva lui Dumnezeu; iar nihilismul filosofic şi existenţialist – un fenomen nu totdeauna clar – este în aceeaşi măsură „antiteist” prin afirmaţia că de acum înainte viaţa modernă trebuie să continue fără Dumnezeu. Armata duşmanilor lui Dumnezeu este recrutată atât dintre cei care îşi acceptă pasiv poziţia de ariergardă, cât şi dintre cei câţiva entuziaşti care ocupă rândurile din faţă. Mai important este să observăm faptul că rândurile antiteismului nu sunt întărite doar de „ateii” activi sau pasivi, ci şi de mulţi dintre cei care se consideră „religioşi” şi adoră un oarecare „dumnezeu”. Robespierre a întemeiat un cult al „Fiinţei Supreme”, Hitler a recunoscut existenţa „unei forţe supreme”, a unui „dumnezeu din lăuntrul oamenilor” şi toate formele de vitalism nihilist prezintă un dumnezeu asemănător celui al lui Hitler. Războiul împotriva lui Dumnezeu recurge la o varietate de stratageme, inclusiv la folosirea numelui lui Dumnezeu şi chiar a lui Hristos. Dar fie că este în mod explicit „ateu” sau „agnostic”, fie că ia forma adorării unui anume „dumnezeu nou”, nihilismul se întemeiază pe declaraţia de război împotriva lui Dumnezeu.
Ateismul formal este filosofia unui nebun (dacă ne putem permite să-l parafrazăm pe psalmist) ; dar antiteismul este o boală mai profundă. Din punct de vedere formal, literatura antiteismului este, în mod cert, la fel de plină de inconsecvenţe şi contradicţii ca şi literatura atee; dar acolo unde ultima greşeşte din pricina unei naivităţi copilăreşti (şi până şi savantul cel mai sofisticat în domeniul său poate să rămână la nivelul unui copil în teologie şi în viaţa spirituală) şi din pricina unei evidente lipse de sensibilitate faţă de realităţile spirituale, prima îşi datorează denaturările unei patimi mai adânc înrădăcinate care, recunoscând aceste realităţi, vrea să le distrugă. Argumentele meschine ale lui Bertrand Russel (cu toate că ateismul său este, la urma urmei, o formă de antiteism) sunt facil explicate şi combătute şi nu prezintă nici un pericol pentru „securitatea” credinţei; dar atacul profund şi hotărât este de cu totul altă natură, pentru că nu s-a născut dintr-o sofistică anemică, ci dintr-o fervoare incandescentă.
Aici trebuie să înfruntăm făţiş un fapt la care am mai făcut aluzie, dar pe care nu l-am analizat în totalitate până acum: nihilismul este însufleţit de o credinţă la fel de puternică pe această cale, şi la fel de spirituală la origine, ca şi credinţa creştină pe care încearcă să o distrugă şi să o înlocuiască; succesul, ca şi exagerările acesteia, nu sunt explicabile în alt mod.
După cum am văzut, credinţa creştină reprezintă contextul spiritual în care întrebările referitoare la Dumnezeu, Adevăr şi autoritate capătă sens şi inspiră consimţământ. Credinţa nihilistă este în mod similar un context, un duh diferit care susţine şi conferă sens şi putere doctrinei nihiliste. Succesul nihilismului în vremea noastră a depins de răspândirea acestui duh şi a fost măsurat prin aceasta; argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte.
Care este, prin urmare, natura credinţei nihiliste? Este opusul perfect al credinţei creştine şi de aceea nu este adecvat să o numim „credinţă”. Acolo unde credinţa creştină este plină de bucurie, sigură, senină, iubitoare, smerită, răbdătoare, supunându-se în toate voinţei lui Dumnezeu, corespondentul ei nihilist este plin de îndoială, de suspiciune, dezgust, invidie, gelozie, orgoliu, nerăbdare, răzvrătire, blasfemie – una sau mai multe dintre aceste calităţi predomină în orice personalitate. Este o atitudine de nemulţumire faţă de sine însuşi, faţă de lume, de societate şi de Dumnezeu; această atitudine nu cunoaşte decât un lucru: că nu va accepta lucrurile aşa cum sunt, ci îşi dedică toate energiile, fie pentru a le schimba, fie pentru a fugi de ele. Atitudinea nihilistă a fost descrisă de Bakunin drept „sentimentul răzvrătirii, orgoliul satanic, care refuză cu dispreţ supunerea faţă de orice fel de autoritate, fie ea de origine divină sau umană” .
Răzvrătirea nihilistă, ca şi credinţa creştină, este o atitudine spirituală ultimă şi ireductibilă, aflându-şi sursa şi puterea în sine însăşi – şi, desigur, în autorul supranatural al răzvrătirii. Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţă reprezentanţilor săi sistematici, precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire. Cei mai mulţi nihilişti înţeleg, fireşte, această voinţă ca pe ceva pozitiv, sursa „independenţei” şi a „libertăţii”; dar limbajul prin care oameni ca Bakunin socotesc necesar să se exprime trădează, pentru oricine este pregătit să le ia în serios, originea mai profundă a acestor cuvinte.
Refuzul nihilist al credinţei şi al instituţiilor creştine este, prin urmare, rezultatul nu atât al pierderii credinţei în ele şi în originea lor divină (deşi, neexistând un nihilism pur, acest scepticism este de asemenea prezent), cât mai degrabă o răzvrătire împotriva autorităţii pe care acestea o reprezintă şi a supunerii pe care o poruncesc. Literatura umanismului, socialismului şi anarhismului secolului al XIX are drept temă constantă non serviam: Dumnezeu Tatăl, împreună cu toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur destinul. Această literatură, mediocră din punct de vedere intelectual, îşi datorează puterea şi influenţa continuă indignării „justificate” împotriva „nedreptăţilor” şi „tiraniei” Tatălui şi reprezentanţilor Săi; adică patimii şi nu adevărului.
Această răzvrătire, această mesianică fervoare care îi însufleţeşte pe cei mai mari revoluţionari, fiind o credinţă răsturnată, este mai puţin preocupată să demoleze fundamentul filosofic şi teologic al Vechii Ordini (această sarcină poate fi lăsată în grija sufletelor mai puţin zeloase), cât să distrugă credinţa rivală care dă viaţă acestei ordini. Doctrinele şi instituţiile pot fi „reinterpretate”, golite de conţinutul lor creştin şi umplute cu un nou conţinut, nihilist; dar credinţa creştină, sufletul acestor doctrine şi instituţii şi singura capabilă să discerne această „reinterpretare” şi să i se opună efectiv, trebuie complet distrusă înainte de a putea fi ea însăşi „reinterpretată”. Aceasta este o necesitate practică în vederea triumfului nihilismului; mai mult încă, este o necesitate psihologică şi chiar spirituală, pentru că răzvrătirea nihilistă înţelege în mod vag că adevărul se află în credinţa creştină, iar gelozia nihilistă şi conştiinţa încărcată a acesteia nu-şi va găsi liniştea până când abolirea totală a credinţei nu-şi va fi justificat poziţia şi nu-şi va fi „dovedit” adevărul. La o scară mai mică, aceasta este psihologia apostatului creştin; la scară mare, este psihologia bolşevismului.
Campania sistematică a bolşevismului de a dezrădăcina credinţa creştină, chiar dacă în mod evident aceasta a încetat de a mai reprezenta un pericol pentru stabilitatea statului ateu, nu are nici o explicaţie raţională; face parte mai degrabă dintr-un război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului şi să-l „demaşte”. Nihilismul este un eşec atâta timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană; pentru că acea persoană va fi un exemplu viu al Adevărului Care va arăta deşertăciunea tuturor realizărilor impresionante din această lume, de care este capabil nihilismul, şi va combate prin persoana sa  toate argumentele împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Cerurilor. Mintea umană este flexibilă şi poate fi făcută să creadă orice lucru către care înclină voinţa sa. Într-o atmosferă pătrunsă de fervoarea nihilistă, aşa cum există în Uniunea Sovietică, nici cel mai sănătos argument nu poate face nimic pentru a trezi credinţa în Dumnezeu, în nemurire, în Adevăr; dar un om cu credinţă, chiar în această atmosferă, poate vorbi inimii omului şi poate arăta, prin exemplul său, că ceea ce este imposibil lumii şi celor mai bune intenţii umane este posibil lui Dumnezeu şi credinţei.
Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar puţini nihilişti sunt deplin conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat doar câtorva suflete; pentru cei mai mulţi, răzvrătirea nihilistă ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Mulţi dintre cei care manifestă atitudini ambigue faţă de Dumnezeu şi de Adevăr îşi trădează în mod evident nihilismul în atitudinea lor faţă de – după cum spunea Bakunin – „principiul blestemat şi fatal al autorităţii” .
„Revelaţia” nihilistă declară astfel, înainte de toate, anihilarea autorităţii. Unii apologeţi ţin foarte mult să menţioneze „corupţia”, „abuzurile” şi „nedreptăţile” din Vechea Ordine ca justificare pentru răzvrătirea împotriva acesteia; dar asemenea lucruri – a căror existenţă nimeni nu o poate nega – au reprezentat adesea pretextul izbucnirilor nihiliste, dar niciodată cauza lor. Nihilistul atacă autoritatea înseşi. În ordinea politică şi socială, nihilismul se manifestă ca o revoluţie care nu urmăreşte doar o simplă schimbare de guvern sau o reformă mai mult sau mai puţin extinsă a ordinii existente, ci şi stabilirea unei concepţii cu totul noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În plan religios, nihilismul nu caută doar o simplă reformă a Bisericii sau întemeierea unei noi „biserici” sau „religii”, ci o remodelare completă a ideii de religie şi de experienţă spirituală. În artă şi în literatură, nihilistul nu se preocupă cu modificarea vechilor canoane estetice referitoare la subiect sau la stil, nici cu dezvoltarea de noi genuri şi tradiţii, ci de o nouă concepţie asupra „creaţiei” artistice şi de o nouă definiţie asupra „artei”.
Nihilismul atacă principiile fundamentale ale acestor discipline şi nu numai aplicaţiile izolate sau defectuoase ale acestora. Dezordinea atât de evidentă din politica, religia, arta, precum şi din celelalte domenii ale vieţii contemporane, este rezultatul unei anihilări deliberate şi sistematice ale fundamentelor lor de autoritate. Politica şi moralitatea lipsite de principii, expresia artistică dezordonată, „experienţa religioasă” fără discernământ – toate acestea reprezintă consecinţa directă a aplicării atitudinii de răzvrătire la ştiinţele şi disciplinele altădată stabile.
Răzvrătirea nihilistă a pătruns atât de profund în fibra epocii noastre încât rezistenţa împotriva acesteia a devenit debilă şi ineficientă; filosofia populară şi „gândirea mai serioasă” îşi dedică energiile apologiei nihilismului. Camus vede în răzvrătire singurul adevăr evident care le-a mai rămas oamenilor, ultima credinţă care le-a mai rămas oamenilor care nu mai cred în Dumnezeu. Filosofia răzvrătirii la Camus este o articulare abilă a „spiritului veacului”, însă cu greu ar putea fi considerată mai mult decât atât. Gânditorii Renaşterii şi ai Iluminismului erau la fel de doritori ca şi Camus să se elibereze de teologie şi să-şi întemeieze întreaga lor cunoaştere pe „natură”. Dar dacă răzvrătirea este tot ceea ce poate cunoaşte „omul natural” astăzi, cum se face că „omul natural” al Renaşterii şi Iluminismului părea să ştie mult mai mult decât atât şi se considera pe sine o fiinţă mult mai nobilă. „Au luat prea multe lucruri drept sigure”, este răspunsul obişnuit, „şi au trăit pe seama capitalului creştin fără să o ştie; astăzi suntem în faliment şi o ştim.” Într-un cuvânt, omul contemporan este „deziluzionat”. Dar, strict vorbind, trebuie să fii „dez-iluzionat” de o iluzie: dacă oamenii au căzut nu de la iluzie, ci de la adevăr – şi într-adevăr, acesta este cazul – atunci se cere o argumentare mai profundă pentru a explica „starea” lor actuală. Dacă pentru Camus „rebelul” este „omul natural”, dacă el poate considera totul „absurd” cu excepţia „răzvrătirii”, asta înseamnă un singur lucru: că a fost bine antrenat la şcoala nihilismului, că a învăţat să accepte lupta împotriva lui Dumnezeu ca pe starea „naturală” a omului.
La o asemenea stare i-a adus nihilismul pe oameni. Epocii moderne, viaţa omului era în mare măsură condiţionată de virtuţile ascultării, supunerii şi respectului: faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de autorităţile lumeşti legale. Pentru omul modern care a fost „iluminat” de nihilism, această Ordine Veche nu este altceva decât o amintire oribilă a unui trecut întunecat din care omul a fost „eliberat”; istoria modernă este cronica prăbuşirii oricărei autorităţi. Vechea Ordine a fost detronată şi dacă este menţinută o oarecare stabilitate precară într-o perioadă care este indiscutabil de „tranziţie”, este însă clar că se pregăteşte o „nouă ordine”; epoca „rebelului” este aproape.
Regimurile nihiliste ale acestui secol ne-au oferit o pregustare a acestei epoci a „rebelului”, iar revolta generalizată a zilelor noastre este încă un semn rău prevestitor; acolo unde nu există adevăr va domina răzvrătirea. Dar „voinţa autonomă”, spune Dostoievski, cu puterea sa de a analiza mentalitatea nihilistă, „este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi sunt şi cei mai nihilişti” . Cel care a abandonat adevărul şi orice autoritate întemeiată pe acest adevăr nu mai găseşte între sine şi abis decât voinţa oarbă; şi această voinţă, indiferent de realizările ei spectaculoase din scurtul moment de putere (precum cele ale lui Hitler sau ale bolşevismului, care au fost dintre cele mai spectaculoase), este atrasă în mod irezistibil către acel Abis ca de un imens magnet care a căutat în propriile adâncuri o replică pe măsură. Cu acest abis, cu această nimicnicie a omului care trăieşte fără adevăr, am ajuns la miezul nihilismului.

2. Cultul nimicului

„Nimicul”, în sensul în care îl înţelege nihilismul modern, este un concept unic pentru tradiţia creştină. Noţiunea de „nefiinţă” care apare în diferite tradiţii răsăritene, este o concepţie pozitivă, cu totul diferită; pe măsură ce se apropie de ideea de nihil, această noţiune obscură capătă în primul rând sensul de „haos”.  Dumnezeu le vorbeşte altor popoare doar indirect şi obscur; doar poporului Său ales i-a revelat plinătatea adevărului referitor la fiinţa şi finalitatea lucrurilor.
Într-adevăr, pentru alte popoare şi pentru raţiunea lipsită de ajutorul dumnezeiesc, una dintre învăţăturile cel mai greu de înţeles este cea referitoare la creaţia ex nihilo: Dumnezeu creează lumea nu din Sine, nici dintr-o materie preexistentă, ci din nimic; în nici o altă concepţie religioasă, atotputernicia lui Dumnezeu nu este atât de limpede afirmată. Miracolul totdeauna uimitor al creaţiei dumnezeieşti îşi are temeiul tocmai în faptul că lumea a fost adusă la fiinţă dintr-o absolută nefiinţă.
Dar ce legătură are nihilismul cu o asemenea învăţătură? Este o relaţie de negare. „Ce înseamnă nihilismul?” – se întreabă Nietzsche într-o declaraţie a cărei ultimă sentinţă am citat-o deja într-un context diferit: „Nihilismul înseamnă că valorile cele mai mari îşi pierd valoarea. Nu mai există nici un scop. Nu mai există nici un răspuns la întrebarea «de ce?»” . Într-un cuvânt, nihilismul îşi datorează întreaga existenţă negării Adevărului creştin; nihilismul găseşte lumea „absurdă”, dar nu în urmă unei „cercetări” despătimite în această problemă, ci dintr-o incapacitate sau lipsă de voinţă de a crede în sensul ei creştin. Doar oamenii care au crezut vreodată că ştiu răspunsul la întrebarea „de ce?” pot fi deziluzionaţi să „descopere” că de fapt nu există nici un răspuns.
Cu toate acestea, dacă creştinismul ar fi doar o religie sau o filosofie printre altele, negarea acestuia nu ar fi o chestiune de o importanţă atât de mare. Joseph de Maistre – care a criticat cu foarte multă pertinenţă Revoluţia Franceză, chiar dacă ideile sale mai degrabă pozitiviste nu pot fi creditate – a înţeles foarte clar acest lucru într-o vreme în care efectele nihilismului erau mult mai puţin evidente ca astăzi.
„Totdeauna au existat religii pe pământ şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă […] dar nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice; […] niciodată în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o înconjoară. […] Dar, deşi au existat totdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea – şi în inima creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu.”35
Nici o altă religie nu s-a afirmat atât de mult şi de puternic ca creştinismul, pentru că vocea acestuia este Vocea lui Dumnezeu şi Adevărul lui este absolut; şi nici o altă religie nu a avut un inamic atât de radical şi de intransigent ca nihilismul, pentru că nimeni nu se poate împotrivi creştinismului fără să se bată cu Dumnezeu Însuşi.
A lupta împotriva lui Dumnezeu Însuşi, Care l-a creat pe om din nimic, presupune o anumită orbire, precum şi iluzia puterii; însă nici un nihilist nu este atât de orb, încât să nu simtă, oricât de confuz, consecinţele ultime ale acţiunii sale. „Angoasa” indefinibilă  a atâtor contemporani certifică participarea lor pasivă la programul anti-teismului – discursul tot mai articulat al unui „abis” care s-a deschis în inima omului. Această „angoasă” şi acest „abis” reprezintă tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat pe om la existenţă şi în care omul se prăbuşeşte atunci când Îl neagă pe Dumnezeu şi, în consecinţă, neagă propria-i creare şi propria-i fiinţă.
Această spaimă a „căderii din fiinţă” este cea mai răspândită formă de nihilism. Este tema constantă a artelor şi nota dominantă a filosofiei „absurde”. Dar există şi un nihilism mai conştient, nihilismul anti-teistului explicit, care este în mod mult mai direct responsabil de calamităţile secolului nostru. Pentru omul bolnav de un asemenea nihilism, conştiinţa căderii în abis, departe de a sfârşi într-o angoasă pasivă şi în disperare, este transformată într-o frenezie a energiei satanice care îl împinge să distrugă întreaga creaţie şi să o târască după sine, dacă ar putea, în abis. Totuşi, în cele din urmă, un Proudhon, un Bakunin, un Lenin, un Hitler, oricât de mare ar fi influenţa şi succesul lor temporar, trebuie să se prăbuşească; ei vor trebui chiar să dea mărturie, împotriva propriei voinţe, despre Adevărul pe care vroiau să-l distrugă. Pentru că efortul lor de a nihiliza creaţia şi de a anula astfel actul de creaţie a lui Dumnezeu prin întoarcerea lumii la nimicul din care a luat fiinţă, nu este decât o parodie răsturnată a creaţiei lui Dumnezeu ; nihiliştii, asemenea părintelui lor, diavolul, nu sunt decât nişte imitatori debili ai lui Dumnezeu care, în încercarea lor, „dovedesc” existenţa Dumnezeului pe care Îl neagă şi, prin căderea lor, Îi revelează puterea şi slava.
Nici un om, am repetat-o îndeajuns, nu trăieşte fără un dumnezeu;  cine – sau ce – este dumnezeul nihilistului? Este nihil, nimicul însuşi – nu este nimicul absenţei sau al nefiinţei, ci este apostazie şi negare; este „cadavrul” unui „Dumnezeu mort”, care îl obsedează atât de mult pe nihilist. Dumnezeul atât de real şi de prezent pentru creştini nu poate fi lichidat peste noapte; un asemenea monarh absolut nu poate avea un succesor imediat. Aşa se face că, în momentul actual al istoriei spirituale a omului – în mod evident, un moment de criză şi de tranziţie – , un Dumnezeu mort, un gol imens, se află în miezul credinţei omului. Nihilistul vrea ca lumea creată, care altădată era considerată gravitând în jurul lui Dumnezeu, să graviteze acum în jurul  nimicului.
Este posibil acest lucru? – o ordine întemeiată pe nimic? Fireşte că nu este posibil; este o contradicţie în sine, este un act sinucigaş. Dar să nu ne aşteptăm la coerenţă de la gânditorii moderni; acesta este de fapt punctul la care a ajuns gândirea modernă şi Revoluţia acesteia în epoca noastră. Chiar dacă este un punct care poate fi menţinut doar pentru un moment, chiar dacă a fost atins numai pentru  a fi repede înlăturat, prezintă o realitate care nu poate fi negată. Există multe semne, pe care le vom analiza la momentul potrivit, că lumea a început să iasă din „epoca nihilismului” încă de la sfârşitul ultimului război mondial şi să se îndrepte către un fel de „nouă epocă”; dar această „nouă epocă”, dacă va veni, nu va cunoaşte în nici un caz abolirea nihilismului, ci o perfecţionare a acestuia. Revoluţia îşi arată adevărata faţă în nihilism; fără pocăinţă – şi nu a existat nici una – ceea ce urmează „epocii nihiliste” nu poate fi decât aceeaşi mască ascunzând acelaşi chip. Fie în mod deschis, în anti-teismul bolşevismului, fascismului, nazismului, fie pasiv în cultul indiferenţei şi al deznădejdii, al „absurdului” şi al „existenţialismului”, omul modern şi-a dezvăluit hotărârea de a trăi de acum înainte fără Dumnezeu – adică de a trăi în vid, în nimic. Înaintea secolului nostru, oamenii bine intenţionaţi se puteau încă amăgi că „liberalismul” şi „umanismul”, „ştiinţa” şi „progresul”, revoluţia înseşi şi întregul demers al gândirii moderne reprezentau ceva „pozitiv” şi chiar, într-un sens vag, că Îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. Acum este cât se poate de clar că Revoluţia şi Dumnezeu nu pot avea nimic în comun. Întreaga gândire modernă ulterioară, indiferent de masca pe care şi-o poate asuma, trebuie să pornească de la această ipoteză, trebuie să se întemeieze pe vidul lăsat de „moartea lui Dumnezeu”. Revoluţia, de fapt, nu poate fi încheiată până când ultimul vestigiu al credinţei în adevăratul Dumnezeu nu va fi dezrădăcinat din inimile oamenilor şi cu toţii vor învăţa să trăiască în acest gol.
Coerenţa decurge din credinţă. Lumea credinţei, care altădată era o lume normală, este o lume extrem de coerentă, pentru că în interiorul ei totul este orientat spre Dumnezeu ca spre începutul şi finalitatea ei şi îşi dobândeşte sensul în această orientare. Răzvrătirea nihilistă, distrugând această lume, a inspirat o altă lume: lumea „absurdului”. Acest cuvânt, foarte la modă în zilele noastre pentru a descrie starea omului contemporan, are de fapt, dacă este înţeles corect, un sens profund. Pentru că, dacă nimicul este centrul lumii, atunci lumea, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, devine incoerentă, se dezintegrează, este percepută ca absurdă. Nimeni nu a descris mai clar şi mai succint această lume ca Nietzsche, „profetul” ei, şi chiar în paragraful în care proclamă mai întâi principiul primordial al nihilismului, „moartea lui Dumnezeu”.
„Noi L-am ucis pe Dumnezeu, tu şi cu mine! Suntem cu toţii nişte ucigaşi! Dar cum am făcut asta? Cum am fost în stare să sorbim marea? Cine ne-a dat buretele ca să ştergem întregul orizont? Ce am făcut când am dezlegat acest pământ de soarele său? Încotro se mişcă acum? Încotro ne mişcăm? Departe de orice soare? Nu gonim fără încetare? În spate, în lături, înainte, în toate direcţiile? Mai există un deasupra şi un dedesubt? Nu rătăcim noi oare prin nimicul infinit? Nu ne molipseşte acest spaţiu vid? Nu a devenit mai rece? Nu se lasă neîncetat noaptea, mai întunecată şi mai întunecată?”
Astfel este universul nihilist, în care nu există nici sus, nici jos, nici corect sau greşit, nici adevărat sau fals, pentru că nu mai există nici un punct de orientare. Acolo unde altădată era Dumnezeu, nu mai există acum nimic; acolo unde altădată era autoritate, ordine, certitudine, credinţă, este acum anarhie, confuzie şi acţiune arbitrară şi lipsită de principii, îndoială şi disperare. Acesta este universul nihilist, atât de viu descris de catolicul suedez Max Picard, ca fiind o lume a „discontinuităţii” şi a „dezbinării” .
Nimic, incoerenţă, anti-teism, ură faţă de adevăr: ceea ce am discutat în aceste pagini este mai mult decât simplă filosofie, mai mult chiar decât o răzvrătire a omului împotriva unui Dumnezeu Căruia nu Îi mai slujeşte. O inteligenţă subtilă se află în spatele acestor fenomene şi stă la baza unui plan complicat, pe care filosoful şi revoluţionarul nu fac decât să îl slujească şi nu să îl comande; avem de-a face cu lucrarea Satanei.
Mulţi nihilişti, departe de a combate acest lucru, îşi fac din el o glorie. Bakunin se consideră pe sine de partea lui „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al lumilor” . Nietzsche s-a proclamat pe sine „Antihrist”. Poeţii, decadenţii şi avangarda în general, începând cu epoca romantică, au fost extrem de fascinaţi de satanism, iar unii au încercat chiar să-şi facă din el o religie. Proudhon îl invocă pe Satana în atâtea rânduri:
„Vino la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi nu-ţi voi cere nimic în schimb.”
Ce trebuie să înţeleagă creştinul ortodox din aceste cuvinte? Apologeţii şi erudiţii gândirii nihiliste, dacă consideră asemenea pasaje ca demne de vreun comentariu, de regulă le resping drept exagerări ţinând de domeniul fanteziei sau ca metafore îndrăzneţe care exprimă o „răzvrătire” poate copilărească. Cu siguranţă trebuie să acceptăm că expresia celui mai modern „satanism” prezintă trăsături juvenile; cei care îl invocă cu uşurinţă de Satana şi se proclamă antihrişti pot fi foarte puţin conştienţi de semnificaţia deplină a cuvintelor lor şi puţini sunt cei care doresc într-adevăr să fie luaţi în serios. Această bravură naivă dezvăluie totuşi un adevăr mai profund. Revoluţia nihilistă se împotriveşte autorităţii şi ordinii, Adevărului şi lui Dumnezeu; şi a face acest lucru înseamnă în mod clar a te împotrivi lui Dumnezeu. Nihilistul, care de regulă nu crede nici în Dumnezeu, nici în Satana, poate considera un simplu act de inteligenţă a-l apăra, în lupta împotriva lui Dumnezeu, pe vrăjmaşul vechi de zile al Acestuia. Dar câtă vreme el crede că nu face altceva decât să se joace cu vorbele, nihilistul mărturiseşte de fapt adevărul.
De Maistre şi apoi Donoso Cortes, scriind într-o vreme în care Biserica Romei era mai conştientă de semnificaţia Revoluţiei decât este acum şi era încă în stare să ia o poziţie fermă împotriva acesteia, a caracterizat Revoluţia drept o manifestare satanică; iar istoricii le-au râs în nas. Sunt mai puţini poate cei care zâmbesc astăzi atunci când aceeaşi frază este aplicată – deşi, chiar şi astăzi, rareori cu deplină seriozitate – naţional-socialismului sau bolşevismului; iar unii chiar vor începe să suspecteze că există forţe şi cauze care au scăpat cumva atenţiei privirii lor iluminate.

IV
Programul nihilist

Război împotriva lui Dumnezeu, care se încheie cu proclamarea împărăţiei nimicului, care înseamnă triumful incoerenţei şi al absurdului – un plan prezidat în întregime de Satana: aceasta este, pe scurt, teologia şi semnificaţia nihilismului. Dar nu se poate trăi într-o asemenea negare ostentativă; spre deosebire de Satana, omul nu poate dori negarea de dragul negării, ci numai confundând-o cu ceva pozitiv şi bun. Şi de fapt nici un nihilist – cu excepţia câtorva momente de frenezie şi entuziasm sau poate de deznădejde – nu a văzut vreodată negarea sa drept altceva decât un mijloc către un scop mai înalt: nihilismul îşi promovează scopurile satanice prin intermediul unui program pozitiv. Cei mai violenţi revoluţionari – un Neceaev sau Bakunin, un Lenin sau un Hitler, şi chiar practicanţii demenţi ai „propagandei faptei”  – visau la „noua ordine” pe care ar fi făcut-o posibilă distrugerea violentă a Vechii Ordini; Dada şi „anti-literatura” nu caută distrugerea totală a artei, ci drumul către o „nouă” artă; nihilistul pasiv, în apatia şi disperarea sa „existenţiale”, îşi întreţine viaţa numai prin speranţa confuză că va putea găsi totuşi o anumită satisfacţie ultimă într-o lume pe care pare să o tăgăduiască.
Prin urmare, conţinutul visului nihilist, este unul „pozitiv”. Dar adevărul necesită să fie văzut dintr-o perspectivă adecvată: nu prin ochelarii „în roz” ai nihilismului însuşi, ci într-o manieră realistă pe care o permite familiarizarea secolului nostru cu nihilismul. Înarmaţi cu cunoaşterea pe care ne-o oferă această familiarizare şi cu adevărul creştin care ne dă posibilitatea să o interpretăm corect, vom încerca să privim dincolo de frazele nihiliste pentru a vedea realităţile pe care acestea le ascund. Privite din această perspectivă, tocmai frazele pe care nihilistul le consideră întru totul pozitive apar într-o altă lumină pentru creştinul ortodox, ca obiective într-un program cu totul diferit de programul apologeţilor nihilişti.

1. Distrugerea Vechii Ordini

Primul şi cel mai evident scop al programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini. Vechea Ordine a fost pământul, hrănit de Adevărul creştin, în care oamenii îşi aveau rădăcinile. Legile şi instituţiile acestei ordini, şi chiar obiceiurile ei, se întemeiau pe acest Adevăr şi aveau menirea de a-l propovădui; edificiile acestei Vechi Ordini erau înălţate spre slava lui Dumnezeu şi erau un semn vizibil al Ordinii Sale pe pământ; chiar şi condiţiile în general primitive (dar naturale) de viaţă slujeau (neintenţionat, desigur) pentru a-i aminti omului de locul smerit pe care îl are pe pământ, de dependenţa lui faţă de Dumnezeu chiar şi pentru cele câteva binecuvântări de care se bucură şi de adevărata lui locuinţă care se află, dincolo de această „vale a plângerii”, în Împărăţia lui Dumnezeu. Un război împotriva lui Dumnezeu şi a Adevărului Său cere distrugerea oricărui element al acestei Vechi Ordini; şi aici intră în scenă virtutea specific nihilistă, şi anume violenţa.
Violenţa nu este doar un aspect incidental al Revoluţiei nihiliste, ci face parte din natura acesteia. Potrivit „dogmei” marxiste, „forţa este moaşa oricărei societăţi vechi care o poartă în pântece pe cea viitoare” ; apelurile la violenţă şi chiar un anumit soi de extaz în faţa perspectivei folosirii acesteia abundă în literatura revoluţionară. Bakunin a invocat „pasiunile demonice” şi a chemat la dezlănţuirea „anarhiei populare”  pentru cauza „distrugerii universale”, iar „Catehismul revoluţionar” al său este expresia violenţei primare şi nemiloase; Marx era înflăcărat în apărarea „terorii revoluţionare” ca mijloc de accelerare a instaurării comunismului ; Lenin definea‚ dictatura proletariatului” (stadiul în care Uniunea Sovietică încă se află) drept „dominaţia care nu este înfrânată de nici o lege şi se bazează pe violenţă” . Incitarea demagogică a maselor şi cultivarea celor mai ordinare patimi în scopuri revoluţionare au reprezentat mult timp o practică nihilistă obişnuită.
În secolul nostru, spiritul violenţei a fost întruchipat cel mai evident de către regimurile nihiliste ale bolşevismului şi naţional-socialismului; acestora li s-au desemnat rolurile principale în misiunea  nihilistă de distrugere a Vechii Ordini. Cele două regimuri, indiferent de deosebirile psihologice dintre ele şi de „accidentele” istorice care le-au plasat în tabere inamice, au fost partenere în îndeplinirea frenetică a acestei misiuni. Bolşevismul a jucat cu siguranţă rolul „pozitiv”, pentru că a fost capabil să-şi justifice crimele printr-un apel la un mesianism pseudo-creştin şi mesianic pe care Hitler îl dispreţuia; rolul lui Hitler în programul nihilist a fost mai specializat şi mai provincial, dar totuşi esenţial.
Chiar şi în eşecul său – de fapt, tocmai în eşecul presupuselor sale obiective – nazismul a slujit cauzei acestui program. Dincolo de beneficiile politice şi ideologice pe care intermezzo-ul nazist în istoria europeană l-a oferit puterilor comuniste (în general, se crede astăzi în mod eronat despre comunism că este rău în sine, dar nu la fel de rău ca nazismul), nazismul a mai avut o funcţie, mai evidentă şi mai directă. Goebbels a explicat această funcţie la emisiunile sale de radio din ultimele zile ale războiului.
„Teroarea bombelor nu cruţă nici locuinţele celor săraci, nici pe ale celor bogaţi; la birourile de muncă ale războiului total a trebuit ca ultimele diferenţe de clasă să cadă … Deopotrivă cu monumentele culturii se prăbuşesc de asemenea ultimele obstacole în calea realizării misiunii noastre revoluţionare. Acum că totul este în ruine, suntem obligaţi să reconstruim Europa. În trecut, proprietăţile private ne obligau la o sobrietate burgheză. Acum bombele, departe de a-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii care îi ţineau captivi… În încercarea de a distruge viitorul Europei, inamicul n-a făcut decât să îi nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce era vechi şi uzat.”
Nazismul şi războiul său au creat astfel în Europa Centrală (mai puţin în Europa Occidentală) situaţia pe care a creat-o bolşevismul prin Revoluţie în Rusia: a distrus Vechea Ordine şi astfel a netezit drumul pentru eradicarea uneia „noi”. Nazismul a dispărut; în câţiva ani întreaga Europă Centrală a trecut sub „dictatura proletariatului” – adică, tirania bolşevică – pentru care nazismul a pregătit într-adevăr calea.
Nihilismul lui Hitler era prea pur, prea dezechilibrat pentru a avea de jucat mai mult decât un preliminar rol negativ în întregul program nihilist. Rolul său, ca şi rolul exclusiv negativ al primei faze a bolşevismului, s-a încheiat, iar stadiul următor aparţine unui puteri care deţine o viziune mai largă asupra întregii Revoluţii, puterea sovietică pentru care Hitler a lăsat ca moştenire cuvintele: „viitorul aparţine în întregime naţiunii răsăritene mai puternice.”

2. Crearea „noului pământ”

Dar nu avem încă de-a face cu viitorul ultim, cu sfârşitul Revoluţiei; între Revoluţia Distrugerii şi paradisul terestru există un stadiu de tranziţie, cunoscut în doctrina marxistă sub numele de „dictatura proletariatului”. În acest stadiu putem vedea o a doua funcţie, „constructivă”, a violenţei. Puterea sovietică nihilistă a fost cea mai brutală şi mai sistematică în dezvoltarea acestui stadiu, dar tocmai acelaşi obiectiv este îndeplinit de către realiştii lumii libere, care au avut succes în transformarea şi „simplificarea” tradiţiei creştine într-un sistem de promovare a „progresului” lumesc. Idealul realiştilor sovietici este identic cu idealul realiştilor occidentali, urmărit de primii cu o înflăcărare nedisimulată, iar de cei din urmă mai spontan şi mai sporadic şi nu totdeauna în mod direct de către guvernele lor, dar cu încurajarea acestora, bazându-se mai mult pe iniţiativa şi ambiţia individuale. Realiştii din întreaga lumea preconizează o „ordine cu totul nouă”, întemeiată în întregime pe oameni „eliberaţi” de jugul lui Dumnezeu şi pe ruinele Vechii Ordini a cărei temelie era divină. Revoluţia nihilismului, dorită sau nu, este acceptată; şi prin lucrarea ostenitorilor nihilişti din toate domeniile vieţii sociale, de ambele părţi ale „Cortinei de Fier” se ridică o Împărăţie nouă, exclusiv umană, un pământ exploatat, controlat şi organizat în întregime de dragul omului şi împotriva adevăratului Dumnezeu.
Nici un loc nu este sigur în faţa imperiului iraţional al nihilismului; peste tot oamenii urmăresc cu febrilitate înfăptuirea „progresului” – pentru ce motiv, nici ei nu ştiu sau cel mult intuiesc în mod confuz. În lumea liberă s-a creat un horror vacui care îi împinge pe oameni în cea mai mare parte într-o activitate febrilă care le promite uitarea golului spiritual  către care se îndreaptă tot ce este lumesc; în lumea comunistă un rol important este încă jucat de ura împotriva duşmanilor reali sau imaginari, dar în primul rând împotriva lui Dumnezeu, pe Care L-a detronat Revoluţia lor, o ură care îi inspiră să re-creeze lumea împotriva lui Dumnezeu. În fiecare variantă, lumea modelată de oamenii fără Dumnezeu este rece şi inumană, o lume în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri dragoste sau preţuire a aproapelui. „Puritatea” şi „funcţionalismul” steril al arhitecturii contemporane sunt expresia tipică pentru o asemenea lume; acelaşi duh este prezent şi în mania planificării totale, spre exemplu în „controlul naşterilor”, în experimentele care privesc controlul eredităţii şi al minţii, în sistemele gratuite de asigurări sociale. Unele dintre apologiile planificărilor totale se aseamănă în mod primejdios cu o stranie demenţă lucidă, în care precizia detaliului şi a tehnicii se împletesc cu o înspăimântătoare insensibilitate faţă de finalitatea inumană căreia îi slujesc aceste scheme.
„Organizarea” nihilistă – transformarea totală a pământului şi a societăţii prin maşini, arhitectura şi design-ul moderne şi filosofia inumană a „ingineriei umane” care le însoţeşte – este o consecinţă a acceptării incompetente a industrialismului şi tehnicii care, aşa cum am văzut în capitolul anterior, sunt promotoarele secularizării care, necontrolată, sfârşeşte implacabil în tiranie. Putem vedea în această secularizare transpunerea practică a  dezvoltării filosofice  de care ne-am ocupat în prima secţiune: transformarea adevărului în putere. Ceea ce poate părea „inofensiv” în pragmatismul şi scepticismul filosofic devine cu totul altceva la „planificatorii” zilelor noastre. Pentru că dacă nu există adevăr, puterea nu cunoaşte limite, cu excepţia celor impuse de mediul în care funcţionează sau de către o putere mai mare care i se împotriveşte. Puterea „planificatorilor” contemporani îşi va găsi limitele fireşti, chiar dacă nu i se opune nimic, doar într-un regim al organizării totale.
Acesta a fost, într-adevăr, visul lui Lenin; deoarece, înainte ca „dictatura proletariatului” să-şi fi găsit sfârşitul, „întreaga societate va trebui să devină un singur birou şi o singură fabrică, în care să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie” . În „noua lume” nihilistă, toate energiile umane trebuie închinate preocupărilor lumeşti; întregul mediu de viaţă al omului şi fiecare obiect din el trebuie să servească nobilei cauze a „producţiei” şi să le reamintească oamenilor că nu-şi pot găsi fericirea decât în această lume; se instaurează astfel despotismul absolut al deşertăciunii lumeşti. Lumea artificială ridicată de oamenii care vor să îndepărteze şi ultimul vestigiu al influenţei divine în lume şi ultima rămăşiţă de credinţă în oameni promite să fie atât de atotcuprinzătoare şi de atotprezentă încât să devină pentru oameni imposibil să vadă, să-şi imagineze sau chiar să spere la altceva dincolo de ea. Această lume, din punct de vedere nihilist, va fi una a „realismului” perfect şi a „eliberării” totale; va fi de fapt cea mai extinsă şi cea mai eficientă închisoare pe care oamenii au cunoscut-o vreodată, pentru că – potrivit cuvintelor lui Lenin – „nu va mai exista nici o cale de a ieşi din ea, omul nu va mai avea încotro să scape” .
Puterea lumii, în care se încred nihiliştii aşa cum creştinii se încred în Dumnezeul lor, nu poate elibera pe nimeni, niciodată, nu poate decât să înrobească; numai în Hristos Care „a biruit lumea”  este posibilă eliberarea de această putere, chiar şi atunci când ea va fi devenit absolută.

3. Modelarea „omului nou”

Distrugerea Vechii Ordini şi organizarea „noii lumi” nu sunt singurele obiective ale programului istoric al nihilismului; poate nu reprezintă nici măcar obiectivele cele mai importante ale acestuia. Distrugerea Vechii Ordini şi organizarea „noii lumi” nu fac decât să pregătească realizarea unui obiectiv mai însemnat şi mai evident: „transformarea omului”.
Acesta a fost visul pseudo-nitzscheenilor Hitler şi Mussolini de a născoci o „umanitate mai înaltă” printr-o violenţă „creativă”; „aceasta este misiunea secolului nostru”, a afirmat Rosenberg, propagandistul lui Hitler: „dintr-un mit al noii vieţi să creăm un nou tip uman” . Cunoaştem din practica nazistă ce a însemnat acest „tip uman”, iar lumea pare să-l fi respins ca brutal şi inuman. „Schimbarea în masă a naturii umane” pe care o urmăreşte marxismul este o finalitate nu foarte diferită de cea nazistă. Marx şi Engels se exprimă fără echivoc cu privire la acest subiect:
„Transformarea oamenilor la scară de masă este necesară atât pentru crearea acestei conştiinţe comuniste la scară de masă, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, o transformare care nu poate avea loc decât într-o mişcare practică, o revoluţie: această revoluţie este necesară nu numai pentru că clasa conducătoare nu poate fi altfel detronată, ci şi pentru că acea clasă care o va detrona nu va reuşi decât printr-o revoluţie să se elibereze de toată murdăria secolelor anterioare şi să devină în stare de o nouă întemeiere a societăţii.”
Lăsând la o parte pentru moment întrebarea referitoare la ce fel de oameni trebuie să fie produşi prin acest proces, să observăm cu atenţie mijloacele folosite: este vorba din nou de violenţă, necesară atât pentru formarea „omului nou”, cât şi pentru eradicarea „lumii noi”. Cele două, într-adevăr, sunt strâns legate în cadrul filosofiei deterministe a lui Marx, potrivit căreia „în activitatea revoluţionară, schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor” . Schimbarea circumstanţe-lor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin violenţa revoluţionară, îi transformă pe revoluţionarii înşişi. Prin aceasta, Marx şi Engels, asemenea contemporanului lor Nietzsche şi, mai târziu, asemenea lui Lenin şi Hitler, subscriu la mistica violenţei, crezând că se poate înfăptui o schimbare magică în natura umană prin indulgenţa faţă de patimi ca mânia, ura, resentimentul şi voinţa de a domina. În această privinţă trebuie să observăm de asemenea că cele două războaie mondiale, a căror violenţă a ajutat la distrugerea definitivă a Vechii Ordini şi a vechii umanităţi, îşi are rădăcinile într-o societate stabilă şi tradiţională şi a avut un rol important în crearea unei noi umanităţi dezrădăcinate pe care o idealizează marxismul. Cei 30 de ani de război şi revoluţie nihiliste, între 1914 şi 1945, au reprezentat terenul ideal pentru „noul tip uman”.
Nu este nici un secret, desigur, faptul că pentru filosofii şi psihologii contemporani omul însuşi este în schimbare în secolul nostru violent, nu numai sub influenţa războiului şi a revoluţiei, ci, practic, sub influenţa a tot ceea ce pretinde că este „modern” şi „progresist”. Am menţionat deja formele cele mai izbitoare de vitalism nihilist, al căror efect cumulativ a fost acela de a dezrădăcina, de a dezintegra şi de a „mobiliza” individul, ca să substituie stabilitatea sa normală şi înrădăcinarea sa cu o goană lipsită de sens după putere şi perpetuă transformare şi ca să înlocuiască sentimentul uman normal cu o excitabilitate nervoasă. Opera realismului nihilist, în practică şi în teorie, a fost paralelă şi complementară celei vitaliste: a condus la standardizare, specializare, simplificare, mecanizare, dezumanizare; efectul realismului a fost de a „reduce” individul la nivelul cel mai „primitiv” şi elementar, de a face din el un sclav al mediului în care trăieşte, muncitorul perfect din „fabrica” universală a lui Lenin.
Aceste observaţii reprezintă astăzi un loc comun;    s-au scris o mulţime de volume pe această temă. Mulţi gânditori sunt capabili să observe clar relaţia dintre filosofia nihilistă care reduce realitatea şi natura umană în termenii cei mai simplişti posibil şi practica nihilistă care în mod similar operează reducţionist asupra omului concret; dar numai câţiva sunt în stare să conştientizeze seriozitatea şi radicalismul acestei „reducţii”, până la a vedea în ea, aşa cum face Erich Kahler, o schimbare calitativă în natura umană.
„Tendinţa dominantă de subminare şi mutilare a individului (…) prezentă în mod evident în cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic – se dovedeşte atât de copleşitoare, încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a naturii umane.”
Dar puţini dintre cei care înţeleg acest lucru sunt în mod real conştienţi de semnificaţia profundă a acestei transformări, de implicaţiile acesteia (pentru că acestea sunt teologice şi cu totul în afara scopului oricărei analize empirice) sau de posibilitatea vreunui remediu (pentru că acesta trebuie să fie de ordin duhovnicesc). Autorul citat, spre exemplu, îşi pune speranţa într-o „formă supra-individuală de existenţă”, ceea ce demonstrează că înţelepciunea acestuia nu depăşeşte „spiritul veacului”, care într-adevăr, după cum vom vedea, a înălţat idealul unui „supra-om” social.
Dar ce înseamnă, mai concret, această „mutaţie”, „omul nou”? Este omul lipsit de rădăcini, fără continuitate, cu un trecut pe care nihilismul  i l-a distrus, materialul brut al visului oricărui demagog; „liberul cugetător” şi scepticul, închişi numai faţă de adevăr, dar „deschişi” faţă de orice nouă modă intelectuală, pentru că nu au nici o bază intelectuală; „căutătorul” unui fel de „nouă revelaţie” gata să creadă în orice este nou, pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el; planificatorul şi experimentatorul, care adoră „faptul”, pentru că a abandonat adevărul, şi care vede lumea ca pe un vast laborator în care el este liber să determine ceea ce este „posibil”; prefăcându-se că este smerit numai pentru a-şi cere „drepturile”, şi totuşi plin de mândria de a aştepta să i se dea totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fără conştiinţă şi fără valori, aflat astfel în voia „stimulilor” mai puternici; „rebelul” care urăşte orice constrângere  şi orice autoritate, pentru că el însuşi îşi este singurul dumnezeu; „omul maselor”, acest barbar de tip nou, „redus” şi „simplificat” la extrem şi capabil doar de cele mai elementare idei, şi în acelaşi timp dispreţuitor faţă de oricine îşi permite să dezvăluie gânduri superioare sau complexitatea reală a vieţii.
Toţi aceşti oameni se revendică de la un unic şablon al „omului nou”, a cărui modelare a reprezentat scopul însuşi al nihilismului. Dar simpla descriere nu înseamnă şi recunoaşterea acestui tip uman; trebuie mai întâi să-i vezi chipul. Şi, de altfel, un asemenea chip a fost portretizat destul de recent; este chipul care apare în sculptura şi în pictura contemporană, care a apărut, în cea mai mare parte, începând cu sfârşitul celui de al doilea război mondial pentru a revela realitatea produsă de  cea mai concentrată epocă nihilistă din istoria umanităţii.
Chipul uman, s-ar părea, a fost redescoperit în această artă; din haosul abstractizării totale ies la iveală forme identificabile. Rezultatul, se presupune, este un „nou umanism”, o „întoarcere la om” care, în mod semnificativ şi spre deosebire de şcolile artistice ale secolului XX, nu este o invenţie artificială a cărei substanţă se ascunde în spatele unui nor al jargonului iraţional, ci o dezvoltare spontană care pare să aibă rădăcini adânci în sufletul omului contemporan. Spre exemplu, în lucrările unor Alberto Giacometti, Jean Dubuffet, Francis Bacon, Leon Golub, Jose Luis Cuevas – pentru a lua un eşantion internaţional  – pare să existe o artă „contemporană” veritabilă care, fără să abandoneze dezordinea şi „libertatea” abstracţiei, îşi îndreaptă atenţia de la tendinţa de evadare către un „angajament uman” mai serios.
Dar către cel fel de „om” s-a „întors” această artă? În mod sigur nu este omul creştin, omul după chipul lui Dumnezeu, pentru că nici un om „modern” nu mai crede în El; nu este vorba nici de omul „simplificat” al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii „evoluaţi” îl consideră compromis şi demodat. Nici măcar de „omul” desfigurat şi denaturat al artei „cubiste” şi „expresioniste” de la începutul acestui secol; chipul uman pe care îl revelează această nouă artă începe acolo unde arta se termină şi încearcă să intre pe un nou tărâm pentru a descrie un „om nou”.
Observatorului creştin, preocupat nu atât de ceea ce avangarda socoteşte la modă şi sofisticat, ci de adevăr, nu-i trebuie multă reflecţie pentru a înţelege secretul acestei arte: de fapt, aici nici nu se pune problema „omului”; este o artă deopotrivă subumană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură inferioară care a apărut („a sosit”, după cum se exprimă Giacometti) din adâncuri neştiute.
Trupurile pe care şi le însuşeşte această creatură (şi în toate metamorfozele se manifestă aceeaşi creatură) nu trebuie să fie obligatoriu în mod violent deformate; aşa cum sunt ele, contorsionate şi deformate, aceste trupuri sunt mai „realiste” decât chipurile umane din arta modernă timpurie. Această creatură, în mod evident, nu este victima unui atac violent; ci, mai degrabă, s-a născut deformată, este o „mutaţie” autentică. Se poate observa asemănarea dintre aceste chipuri şi fotografiile unor copii născuţi diformi de mii de femei cărora li s-a administrat medicamentul Thalidomid în timpul sarcinii; şi în mod sigur nu am văzut încă ultimele „coincidenţe” monstruoase de acest fel.
Dar mai grăitoare decât trupurile acestor creaturi sunt chipurile lor. Ar fi prea mult să spunem că aceste chipuri exprimă lipsa de speranţă; asta ar însemna să le atribuim o anumită rămăşiţă de umanitate de care sunt în mod evident lipsite. Sunt mai degrabă chipuri „reglate” după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienantă, nu inumană, ci „a-umană” . Suferinţa interioară, furia şi disperarea primilor expresionişti apar încremenite în această artă şi delimitate de o lume faţă de care primii moderni au avut cel puţin o relaţie de negare; această nouă artă îşi creează o nouă lume. Omul se reduce la o caricatură a sa; el nu mai este înfăţişat în convulsiile morţii spirituale, devastat de nihilismul hidos al secolului nostru care nu a atentat numai la trupul şi sufletul omului, ci chiar la ideea de om şi la natura umană. Acum toate acestea au fost depăşite; criza s-a încheiat; omul este mort. Noua artă celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor inferioare, subumanitatea.
Ne-am ocupat cu această artă pe o întindere probabil disproporţionată faţă de valoarea ei intrinsecă, dar am făcut acest lucru pentru că această artă este – pentru cei care au ochi să vadă – o mărturie concretă şi inconfundabilă despre o realitate care, exprimată în mod abstract, pare incredibilă. E uşor să respingi drept fantezie „noua umanitate” anticipată de un Hitler sau de un Lenin; şi chiar planurile nihiliştilor respectabili din mijlocul nostru care discută astăzi cu calm despre înmulţirea ştiinţifică a „supra-omului biologic” sau proiectează o utopie a „omului nou” care s-ar putea constitui prin cea mai sumară „educaţie modernă” şi printr-un strict control al minţii, par îndepărtate şi foarte puţin evidente.
Dar confruntându-te cu imaginea actuală a „omului nou”, o imagine brutală şi dezgustătoare dincolo de orice imaginaţie şi în acelaşi timp atât de nepremeditată, consecventă şi răspândită în arta contemporană, eşti prins imediat în capcană şi întreaga oroare a stării contemporane a omului te izbeşte cu o forţă pe care nu o poţi învinge prea uşor.

V
Dincolo de nihilism

Imaginea „omului nou”, aşa cum este prezentată în aceste pagini, este exclusiv una negativă. Mulţi dintre cei ce studiază starea actuală a omului vor accepta probabil ca adevărate unele din observaţiile noastre, însă le vor condamna ca fiind „unilaterale”. Este îndreptăţit prin urmare să examinăm şi cealaltă latură, „pozitivă”, a nihilismului.
Şi, într-adevăr, nu poate fi negat faptul că, alături de curentul disperării, al dezamăgirii şi al „a-umanităţii” pe care l-am descris ca avându-şi sursa în epoca nihilistă, s-a dezvoltat un curent paralel al optimismului şi idealismului care şi-au produs proprii săi „oameni noi”. Aceştia sunt tinerii, deopotrivă idealişti şi practici, pregătiţi şi nerăbdători să înfrunte problemele dificile ale zilei, să răspândească idealul american sau sovietic (sau idealul mai general care le este superior) în ţările „înapoiate”; oameni de ştiinţă entuziaşti, care împing tot mai departe „limitele” cunoaşterii printr-o cercetare şi experimentare fără îndoială „captivante”, către care sunt îndrumaţi astăzi; pacifişti şi idealişti non-violenţi care poartă cruciade pentru cauza păcii, a frăţietăţii, a unităţii lumii şi pentru depăşirea ostilităţilor ancestrale; tineri scriitori, „furioşi” pentru cauza dreptăţii şi a egalităţii, promovând – atât cât este posibil în această lume jalnică – un nou mesaj al bucuriei şi creativităţii; chiar şi artiştii a căror imagine despre om am atacat-o nemilos în paginile anterioare, pentru că în mod sigur intenţia lor a fost aceea de a condamna lumea care a produs acest om şi de a indica drumul pentru depăşirea acestei stări; şi mulţimile de tineri obişnuiţi care sunt entuziaşti că trăiesc în această epocă „captivantă”, sinceri, bine intenţionaţi, privind cu încredere şi optimism spre viitor, spre o lume care ar putea cel puţin să cunoască fericirea în locul suferinţei. Generaţia mai vârstnică, prea speriată de epoca nihilismului prin care a trecut pentru a putea împărtăşi pe deplin entuziasmul tinerilor, şi-a pus mari speranţe în aceştia; nu ar fi totuşi posibil, în cazul în care „spiritul veacului” ar fi favorabil, ca visele lor să se realizeze?
Fără a răspunde încă acestei întrebări, trebuie să punem o alta, mai importantă: care este natura credinţei şi speranţei pe care le inspiră aceste vise? Răspunsul este evident: este vorba de o credinţă şi o speranţă cu totul lumeşti. Noutăţile artistice şi ştiinţifice, prosperitatea şi confortul, noile lumi de explorat, „pacea”, „frăţietatea” şi „bucuria”, aşa cum le înţelege mintea omului de rând: acestea sunt bunurile unei lumi trecătoare şi dacă sunt urmărite cu devotamentul naiv  pe care li-l dedică „omul nou” al zilelor noastre, devin primejdioase din punct de vedere spiritual. Locuinţa adevărată şi eternă a omului nu este în această lume; pacea adevărată, dragostea şi bucuria lui Hristos, pe care credincioşii le cunosc încă din această viaţă, ţin de o cu totul altă dimensiune decât parodiile lumeşti ale acestora, care îl îndoapă pe „omul nou” cu speranţe deşarte.
Existenţa acestui „om nou”, a cărui speranţă şi credinţă sunt îndreptate exclusiv către această lume, nu reprezintă decât o altă dovadă a succesului programului nihilist. „Omul nou”, în forma sa „pozitivă”, e luat din aceeaşi fotografie al cărei negativ este subumanitatea pe care am descris-o pe negativ este văzut ca fiind învins şi denaturat de o lume inumană; pesimismul şi disperarea din această imagine – şi aceasta este singura ei semnificaţie pozitivă – este un ultim protest vlăguit împotriva lucrării nihilismului, fiind în acelaşi timp o mărturie a succesului acesteia. Pe pozitiv, „omul nou” s-a apucat să schimbe lumea şi, în acelaşi timp, să-şi schimbe atitudinea într-una de acceptare a lumii moderne, care, deşi imperfectă, este singura pe care o cunoaşte; în această imagine nu mai există conflict, pentru că omul este pe cale de a fi în întregime remodelat şi reorientat şi, în acest fel, perfect „adaptat” la noua lume. Cele două imagini sunt de fapt una singură, care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui „om nou” numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.
Un stadiu intermediar între negativul şi pozitivul „omului nou” este omul contemporan, omul în care deşertăciunea lumească a triumfat asupra credinţei. În acelaşi timp, aceste două imagini extreme reprezintă un semn de tranziţie, prevestirea unei schimbări majore în „spiritul epocii”. În imaginea negativă, apostazia de la adevărul creştin, apostazie care defineşte în primul rând epoca modernă, pare să-şi fi atins limita; Dumnezeu fiind „mort”, omul creat după chipul său şi-a pierdut fiinţa şi a căzut în sub-umanitate. În imaginea pozitivă, pe de altă parte, pare să fi început o nouă mişcare; omul şi-a descoperit o nouă natură, aceea de creatură a acestei lumi. Epoca negării şi a nihilismului, care a evoluat cât de departe a putut, s-a încheiat; „omul nou” nu se mai interesează atât de adevărul creştin pentru a se osteni să-l nege; toată atenţia sa este îndreptată către această lume.
Noua eră, numită „post-creştină”, este în acelaşi timp o epocă de „dincolo de nihilism” – această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă. Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci” mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou”: odată eliminată definitiv influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să se destrame şi să facă loc unei alte mişcări, mai „constructive”, capabilă să activeze din motive autonome şi pozitive. Această mişcare pe care o vom analiza în capitolul următor sub numele de anarhism, preia Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la concluzia logică a acestuia.
Speranţa conţinută în expresia „dincolo de nihilism” este una naivă, şi anume aceea că ea are atât o referinţă spirituală, cât şi una filosofică şi că noua epocă înseamnă depăşirea nihilismului şi nu numai ieşirea lui din uz. Zeul nihilismului, nimicul, este un gol, un vid care aşteaptă să fie umplut; cei care trăiesc în acest vid şi recunosc nimicul drept zeul lor nu pot face altceva decât să caute un nou zeu şi speră că acesta îi va scoate din epoca şi de sub puterea nihilismului. Este vorba de oameni care, nerăbdători să acorde o anume semnificaţie pozitivă situaţiei lor şi nedorind să creadă că nihilismul prin care a trecut epoca noastră poate fi în întregime steril, au construit o apologie în care nihilismul, oricât ar fi de malefic şi nefericit în sine, este văzut ca un mijloc necesar către o finalitate dincolo de sine, ca distrugerea dinaintea reconstrucţiei, ca întunericul zorilor. Dacă întunericul, nesiguranţa şi suferinţele de acum sunt neplăcute – potrivit acestei apologii – ele sunt deopotrivă benefice şi purificatoare; deposedat de toate iluziile, în miezul unei „nopţi întunecate” a îndoielii şi a disperării, omul nu poate face altceva decât să sufere aceste încercări cu răbdare şi să rămână „deschis” şi „receptiv” faţă de ceea ce îi aduce viitorul atotputernic. Nihilismul, se pare, este semnul apocaliptic al venirii unei lumi noi, mai bune.
Această apologie este universală şi poate fi adaptată la numeroase puncte de vedere contemporane. Perspectiva lui Goebbel despre sensul „pozitiv” al naţional-socialismului, pe care am citat-o în secţiunea precedentă, este probabil una din adaptările cele mai extremiste. Alte versiuni mai „spirituale” au devenit comune odată cu marea criză de gândire provocată de Revoluţia Franceză. Poeţi, pretinşi „profeţi” şi ocultişti, ca şi cei mai banali oameni pe care i-au influenţat aceşti vizionari, agonizând din pricina dezordinilor epocii lor, şi-au regăsit confortul la gândul că ei au însemnat o binecuvântare tăinuită. W.B. Yeats poate fi din nou citat pentru atitudinea sa tipică în acest sens.
„Iubite păsări de pradă, pregătiţi-vă de război … Iubiţi războiul pentru oroarea lui, această credinţă poate fi schimbată, civilizaţia reînnoită … Credinţa vine în urma unui şoc … Credinţa este mereu înnoită în chinurile morţii.”
Precis, aceeaşi atitudine stă la baza speranţelor contemporane cu privire la Uniunea Sovietică. Fiind „realişti”, cei mai mulţi oameni acceptă transformările sociale, politice şi economice impuse de marxism, dar în acelaşi timp critică aspru mijloacele violente şi ideologia extremistă ale acestuia; în acelaşi timp, fiind optimişti şi deschişi faţă de o întorsătură mai bună a lucrurilor, oamenii au întâmpinat cu bucurie „dezgheţul” petrecut odată cu moartea lui Stalin, sperând să vadă în aceasta primele semne ale unei transformări de mari proporţii ale idealului marxist. De la „coexistenţă”, poate, se poate ajunge la cooperare şi în cele din urmă la armonie.
Asemenea idei sunt rezultatul unei concepţii fundamental greşite despre natura Revoluţiei moderne; nihilismul nu este decât un aspect al acestei Revoluţii. Violenţa şi negarea reprezintă, în mod sigur, o etapă preliminară; dar această etapă nu este decât o parte dintr-un plan mai vast al cărui sfârşit promite să fie nu mai bun, ci incomparabil mai rău decât epoca nihilistă. Dacă în epoca noastră există semne că epoca violenţei şi a negării este pe sfârşite, asta nu se întâmplă pentru că nihilismul a fost „învins” sau „depăşit”, ci pentru că această etapă s-a încheiat şi a devenit inutilă. Probabil că revoluţia începe să iasă din faza ei malefică pentru a intra într-una mai „fastă” – nu pentru că şi-a schimbat voinţa sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută că şi-a atins scopurile, Revoluţia se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi succesul.
Ultima speranţă a omului modern nu este, de fapt, decât o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă „dincolo de nihilism” este expresia ultimului element din programul Revoluţiei. Şi nu este doar marxismul care promovează acest program. Nu există putere politică importantă al cărei guvern să nu fie „revoluţionar”; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în „climatul intelectual” contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni de unul singur la lipsa autorităţii politice. Nu există o dovadă mai clară decât aceasta despre spiritul anti-creştin al epocii noastre – cel mai profund anti-creştinism fiind, desigur, pseudo-creştinismul care reprezintă scopul Revoluţiei.
Nihilismul însuşi, apropiindu-se de capătul programului său, indică spre acest scop care se află dincolo de el; aceasta este adevărată semnificaţie a apologiei nihiliste pe care o fac Yeats şi alţii. Şi iarăşi, la Nietzsche, acest supraomenesc „profet”, care ştia totul despre nihilism în afară de sensul lui ultim, această idee capătă expresia ei cea mai izbitoare.
„În anumite condiţii, apariţia celei mai extreme forme de pesimism şi de nihilism real pot fi semnul unui proces de dezvoltare incisivă şi esenţială şi de tranziţie a omenirii către condiţii cu totul noi de existenţă. Asta este ceea ce am înţeles eu.”
Dincolo de nihilism nu poate fi decât o „transcendere a tuturor valorilor”:
„Prin această formulă îşi găseşte expresia o mişcare contrară, care ţine atât de un principiu cât şi de o misiune; o mişcare care într-un viitor îndepărtat va înlocui acest nihilism perfect; însă cu toate acestea, nihilismul este o treaptă necesară, atât din punct de vedere logic, cât şi psihologic, către apariţia acestei mişcări, care nu poate lua naştere decât de pe culmile nihilismului şi din el.”
Destul de straniu, aceeaşi idee este exprimată în contextul cu totul diferit al gândirii lui Lenin, care, după exaltarea ideii nihiliste a „fabricii” universale, continuă:
„Dar această disciplină de «fabrică», pe care proletariatul o va extinde la –întregul societăţii după înfrângerea capitaliştilor şi după alungarea exploatatorilor, nu reprezintă în nici un caz idealul  nostru sau scopul nostru final. Nu este decât un avanpost necesar în purificarea radicală a societăţii de hidoasa şi murdara exploatare capitalistă, pentru a putea avansa ulterior.”
Acest punct „ulterior” pe care Nietzsche şi Lenin îl descriu la unison ca presupunând „condiţii cu totul noi de existenţă”, est ultimul scop al Revoluţiei. Acest scop, pentru că într-un anumit sens se află „dincolo de nihilism”, dar şi pentru că prezintă o temă vastă de discuţie, necesită un capitol separat. Pentru a încheia în mod adecvat acest capitol şi discuţia noastră despre nihilism, ar fi suficient să sugerăm care este natura nihilismului şi să stabilim structura generală a expunerii noastre în capitolul următor; această intenţie poate fi privită ca un corolar în trei părţi al gândirii nihiliste.
În primul rând, corolarul anihilării nihiliste a Vechii Ordini reprezintă conceperea unei „noi epoci” – „nouă” într-un sens absolut, nu relativ. Epoca pe cale să înceapă nu este doar ultima sau cea mai măreaţă dintr-o serie de epoci, ci reprezintă inaugurarea unui timp cu totul nou; care se stabileşte împotriva a tot ce a fost anterior. „Este posibil”, a spus Nietzsche într-o scrisoare din 1884, „ca eu să fiu primul care face lumină asupra unei idei care va diviza în două istoria umanităţii” ; ca o consecinţă a acestei idei, „toţi cei care se vor naşte după noi aparţin unei istorii superioare oricărei istorii anterioare” . Nietzsche este, desigur, orbit de orgoliul său; el nu a făcut o „descoperire” originală, ci a găsit doar cuvintele pentru a exprima ceea ce era deja „în aer” în vremea respectivă. Exact aceeaşi idee a fost de fapt exprimată cu 12 ani mai devreme de Dostoievski prin personajul său Kirilov, cel mai radical dintre „posedaţi”:
„… totul va fi nou … Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la […] transformarea fizică a Pământului şi a omului”
Aici s-a sugerat deja al doilea corolar al gândirii nihiliste. Răzvrătirea nihilistă şi antiteismul responsabile pentru „moartea lui Dumnezeu” generează ideea că trebuie inaugurată o „nouă epocă” în care omul să se transforme el însuşi în dumnezeu. „Morţi sunt toţi zeii”, spune Zarathustra nietzschean: „şi acum dorim ca supraomul să trăiască” . „Uciderea” lui Dumnezeu este o faptă prea însemnată pentru a-i lăsa pe oameni neschimbaţi: „…”  La Kirilov, supraomul este „Omul-dumnezeu”, pentru că în logica lui „dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu.”
Această idee despre „supraom” este cea care fundamentează şi inspiră concepţia despre „transformarea omului”, ca în realismul lui Marx şi în vitalismul numeroşilor ocultişti şi artişti. Diferitele concepţii despre „omul nou” nu reprezintă decât o serie de sketch-uri ale supraomului. Căci aşa cum nimicul, zeul nihilismului, nu este decât un vid şi aşteptarea unei împliniri  prin revelarea unui „nou zeu”, la fel „omul nou”, pe care nihilismul l-a deformat, l-a sărăcit şi l-a lăsat fără caracter, fără credinţă, fără orientare – acest „om nou” indiferent dacă este apreciat ca „pozitiv” sau „negativ”, a devenit „mobil” şi „flexibil”, „deschis” şi „receptiv”, el este un material pasiv care aşteaptă o nouă descoperire sau o revelaţie sau o comandă care să-l toarne în cele din urmă într-o formă definitivă.
În sfârşit, corolarul anihilării nihiliste a autorităţii şi a ordinii este concepţia – prevestită în linii mari de toate miturile „noii ordini” – despre o categorie cu totul nouă a ordinii, o ordine pe care cei mai înflăcăraţi apărători ai ei nu ezită să o numească „anarhie”. Statul nihilist, potrivit mitului marxist, trebuie să „spulbere” totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim „mileniul”.
O „nouă ordine” guvernată prin „anarhie” şi populată de „supraoameni”: acesta este visul revoluţionar care i-a determinat pe oameni să dea naştere incredibilei drame a istoriei moderne. Este un vis „apocaliptic” şi cei care văd în el o stranie inversare a speranţei creştine în Împărăţia cerurilor sunt cât se poate de îndreptăţiţi. Dar aceasta nu este o scuză pentru „simpatia” acordată atât de adesea cel puţin celor mai „sinceri” şi „nobili” revoluţionari şi nihilişti; aceasta este una dintre capcanele împotriva cărora am socotit necesar să-l prevenim pe cititor încă de la începutul acestui capitol. Într-o lume care se află în echilibru instabil pe marginea abisului, unde orice adevăr şi nobleţe par să fi dispărut, cei bine intenţionaţi, dar naivi, sunt extrem de tentaţi să caute certitudinea la personalităţile fără îndoială marcante care au populat peisajul intelectual modern, şi – ignorând standardele genuine de adevăr şi spiritualitate – să-i glorifice în „giganţi” spirituali numai pentru că au rostit un cuvânt, dacă nu „ortodox”, cel puţin „provocator”. Dar realităţile acestei lumi şi ale celei viitoare sunt prea riguroase pentru a permite asemenea confuzie şi liberalism. Bunele intenţii apucă prea uşor pe un drum greşit, geniul şi nobleţea sunt prea adesea pervertite; iar coruperea celui mai bun produce nu un „cel mai bun” de mâna a doua, ci ceea ce este mai rău. Unui Marx, Proudhon sau Nietzsche trebuie să le recunoaştem geniul şi fervoarea şi chiar o anumită nobleţe: dar nobleţea lor este cea a lui Lucifer, primul dintre îngeri, care, dorind să fie chiar mai mult decât era, s-a prăbuşit din acea poziţie preamărită în abis. Viziunea lor, în care unii ar putea vedea un soi de creştinism, este viziunea Împărăţiei lui Anticrist, imitaţia satanică şi răsturnarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Toţi nihiliştii, dar mai ales cei de mare geniu şi cu o perspectivă vastă, sunt profeţii satanei; refuzând să-şi folosească talentele în slujirea smerită a lui Dumnezeu, „Ils ont guerroyé Dieu et ses dons” .
Cu greu s-ar putea nega faptul că războiul dus împotriva lui Dumnezeu nu  a obţinut victoria, iar o privire nepărtinitoare asupra transformărilor  pe care lumea şi omul le-au suferit de-a lungul ultimelor două secole nu poate decât să confirme acest fapt; ultima victorie a acestui război,  de fapt, pare iminentă. Dar ce poate însemna „victoria” într-un asemenea război? Ce fel de „pace” poate cunoaşte o umanitate educată atâta vreme cu lecţiile violenţei? În viaţa creştină cunoaştem că există o armonie între mijloace şi scopuri. Prin rugăciune şi printr-o viaţă cucernică şi prin Sfintele Taine ale Bisericii, creştinul se schimbă prin harul lui Dumnezeu pentru a deveni tot mai mult asemenea Domnului său  şi pentru a participa tot mai deplin la Împărăţia pe care Acesta a pregătit-o celor care Îl urmează cu adevărat. Cei care sunt ai Săi se recunosc după roadele pe care le aduc: răbdare, smerenie, ascultare, pace, bucurie, iubire, delicateţe, iertare – roade care în acelaşi timp pregătesc pentru împărtăşirea deplină din Împărăţie. Finalitatea şi mijloacele sunt unul şi acelaşi lucru; ceea ce a început în această viaţă se desăvârşeşte în viaţa viitoare.
În acelaşi timp, există şi o „armonie” în lucrările Satanei; „virtuţile” slujitorilor săi sunt consecvente cu scopurile cărora le slujesc. Ura, mândria, răzvrătirea, discordia, violenţa, folosirea fără scrupule a puterii: nimic din toate acestea nu va dispărea în chip magic atunci când Împărăţia revoluţionară se va fi realizat pe pământ; ci vor fi mai degrabă intensificate şi perfecţionate. Dacă scopul revoluţionar de „dincolo de nihilism” este descris exact în termeni „contrari” şi dacă nihiliştii îl văd de fapt ca o împărăţie a „dragostei”, „păcii” şi frăţietăţii”, asta se întâmplă pentru că Satana este maimuţa lui Dumnezeu şi chiar în negarea lui Dumnezeu trebuie să recunoască sursa acestei negări, şi – încă mai aproape de tema discuţiei noastre – pentru că oamenii s-au schimbat atât de mult prin practica „virtuţilor” nihiliste şi prin acceptarea transformării nihiliste a lumii pe care încep efectiv să o cunoască în Împărăţia Revoluţiei şi să vadă totul aşa cum vede Satana, opusul a ceea ce este în ochii lui Dumnezeu.
Ceea ce se află dincolo de nihilism şi a reprezentat visul cel mai mare al celor mai mari „profeţi” ai săi nu înseamnă în nici un caz înfrângerea nihilismului, ci punctul lui culminant. „Noua epocă”, fiind în cea mai mare parte opera nihilismului, nu va fi în esenţă cu nimic diferită de epoca nihilistă pe care o cunoaştem. A crede altfel, a căuta mântuirea într-o nouă „dezvoltare” fie ea determinată de forţele inevitabile ale „progresului” sau „evoluţiei” sau de vreo oarecare „dialectică” romantică, fie oferită gratuit din tezaurul „viitorului” misterios în faţa căruia oamenii stau cu veneraţie superstiţioasă – a crede acest lucru înseamnă să devii victima unei monstruoase înşelăciuni. Nihilismul este, în profunzime, o dezordine spirituală, şi nu poate fi învins decât prin mijloace spirituale; dar în lumea contemporană nu există nici o încercare de a aplica asemenea mijloace.
Boala nihilistă trebuie aparent lăsată să „evolueze” până la ultima fază; scopul Revoluţiei, care iniţial nu reprezenta decât halucinaţia câtorva minţi exaltate, a devenit scopul umanităţii înseşi. Oamenii au obosit; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, modul creştin de viaţă este prea îngust şi prea abrupt. Revoluţia a luat în stăpânire „spiritul veacului” şi a merge împotriva acestui curent puternic este mai mult decât poate duce omul modern, pentru că se cer tocmai acele două lucruri nimicite cu atâta ardoare de către nihilism: adevărul şi credinţa.
A încheia discuţia noastră referitoare la nihilism  cu un asemenea comentariu ar însemna să ne expunem acuzaţiei că ne-am făurit un nihilism propriu; analiza noastră, s-ar putea argumenta, este extrem de „pesimistă”, respingând categoric tot ceea ce omul modern consideră valabil şi adevărat, părem la fel de radicali în negare ca şi nihiliştii cei mai extremişti.
Şi într-adevăr, creştinul este, într-un anumit sens – în sensul ultim – un „nihilist”; deoarece pentru el, în cele din urmă, lumea nu înseamnă nimic, iar Dumnezeu este totul. Acesta este, desigur, exact contrariul nihilismului pe care l-am analizat aici, în care Dumnezeu nu înseamnă nimic, iar lumea este totul; este un nihilism care îşi trage sursele din abis, în timp ce nihilismul creştin ia naştere din preaplin. Adevăratul nihilist acordă încredere lucrurilor trecătoare care sfârşesc în nimic; în acest sens, orice „optimism” este inutil. Creştinul, renunţând la o asemenea vanitate, îşi pune credinţa într-un lucru care nu trece, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru cel care trăieşte în Hristos, multe dintre bunurile acestei lumi pot fi dobândite şi se poate bucura de ele, înţelegând în acelaşi timp caracterul lor trecător; dar nu sunt necesare, ele nu înseamnă nimic pentru el. Cel care nu trăieşte în Hristos trăieşte deja în abis şi nici măcar toate comorile lumii nu i-ar putea umple vidul.
Dar a desemna ca nihilism nimicnicia şi sărăcia creştinului este mai degrabă o figură de stil; se cere mai degrabă să vorbim despre plinătate, bogăţie şi bucurie dincolo de orice imaginaţie. Şi numai acela care s-a umplut de o asemenea bogăţie poate să înfrunte făţiş abisul în care nihilismul i-a condus pe oameni. Cel mai extremist dintre răzvrătiţii nihilişti, cel mai deziluzionat dintre oameni nu poate exista decât dacă îşi cruţă măcar una dintre iluzii de la analiza sa distructivă. Din punct de vedere psihologic, acest fapt a determinat într-adevăr apariţia acestei „noi epoci” în care trebuie să-şi pună nădejdea cel mai desăvârşit dintre nihilişti; cine nu poate crede în Hristos trebuie şi vrea să creadă în Antihrist.
Dar dacă nihilismul îşi are sfârşitul istoric în Împărăţia lui Antihrist, sensul lui spiritual ultim se află dincolo chiar şi de manifestarea finală a lui Satan; iar odată cu acest sfârşit care este iadul, nihilismul îşi găseşte înfrângerea finală. Nihilistul este înfrânt nu numai pentru că visul său la paradisul terestru se sfârşeşte în nefericirea veşnică; pentru că nihilistul convins – spre deosebire de opusul său, anarhistul – este prea dezamăgit pentru a mai crede în acel paradis şi prea plin de furie şi de răzvrătire pentru a mai putea face şi altceva decât să-l distrugă, în cazul în care acest paradis se va fi născut vreodată. Nihilistul este înfrânt mai degrabă pentru că în iad, dorinţa lui cea mai profundă, nihilizarea lui Dumnezeu, a creaţiei şi a lui însuşi, s-a dovedit inutilă. Dostoievski a descris cu exactitate, prin cuvintele muribundului părinte Zosima, această ultimă negare a nihilismului:
„O, de bună seamă că în temniţele iadului sunt încuiaţi aşijderea şi cei ce s-au lăsat ispitiţi de păcatul slavei deşarte şi al răzvrătirii, deşi au cunoscut, au avut chiar parte să vadă adevărul cel nebiruit; sunt acele fiinţe de cutremur şi spaimă ce s-au legat cu tot sufletul de Satana, însuşindu-şi trufia lui. Cu bună ştiinţă au ales aceştia temniţele iadului; şi chinul lor nu va avea în vecii vecilor sfârşit, căci se cheamă că sunt cu a lor voinţă pătimitori. Blestemându-L pe Dumnezeu şi viaţa ce le-a fost dată, ei s-au blestemat singuri. […] Ei nu-L pot primi decât cu ură (pe Dumnezeu) şi ar dori ca Dumnezeul cel viu să piară, nimicindu-Se şi pe Sine şi toată zidirea izvodită de El. Aceştia vor arde în veci în vâltoarea mâniei lor, râvnind cu nesaţ moartea şi nefiinţa. Dar pururi moartea se va depărta de ei…”
Marele şi invincibilul adevăr al creştinismului este că nu există distrugere; orice nihilism este zadarnic. Poţi să te lupţi cu Dumnezeu: aceasta este una dintre semnificaţiile epocii moderne; dar El nu poate fi înfrânt şi Lui nimeni nu I se poate sustrage: Împărăţia Lui va dura veşnic, iar cei care vor refuza chemarea Împărăţiei Sale trebuie să ardă pentru totdeauna în flăcările iadului.
Una dintre intenţiile primordiale ale nihilismului a fost desigur să scoată din minţile oamenilor iadul şi frica de iad şi nimeni nu poate pune la îndoială succesul acestei intenţii; iadul a devenit pentru cea mai mare parte a oamenilor o absurditate şi o superstiţie, dacă nu o fantezie „sadică”. Chiar şi cei care cred în „raiul” liberal nu mai au loc în universul lor şi pentru iad.
Totuşi, omul modern are o corectă înţelegere a iadului, ceea ce nu este valabil şi în ceea ce priveşte raiul; acest cuvânt şi acest concept ocupă un loc important în arta şi gândirea contemporană. Orice observator sensibil devine conştient de faptul că oamenii, în era nihilistă mai mult decât înainte, au transformat pământul după chipul iadului; iar cei care sunt conştienţi că se află în abis nu ezită să numească această stare iad. Chinurile şi nefericirea acestei vieţi sunt într-adevăr o pregustare a iadului, aşa cum bucuriile vieţii creştine – bucurii pe care nihilistul nici nu şi le poate imagina, atât de îndepărtate sunt ele de experienţa sa – sunt o pregustare a raiului.
Dar dacă nihilistul este într-o anumită măsură conştient de ceea ce înseamnă iadul, încă din această viaţă, el nu-şi poate face o idee despre proporţiile acestuia, care nu pot fi experimentate în această viaţă; chiar şi cel mai radical dintre nihilişti, care îşi slujeşte demonii şi chiar îi invocă, nu are vederea duhovnicească necesară pentru a-i vedea aşa cum sunt. Duhul satanic, duhul iadului, poartă totdeauna o mască în această lume; capcanele sale sunt aşezate de-a lungul unei poteci largi care ar putea părea multora plăcută sau cel puţin interesantă; iar Satana le oferă tuturor celor care îi urmează calea speranţa şi gândul consolator al dispariţiei finale. Dacă, în ciuda consolărilor satanice, nici unul dintre cei care îl urmează nu este foarte „fericit” în această viaţă şi dacă în zilele cele din urmă (faţă de care calamităţile secolului nostru nu reprezintă decât o avanpremieră restrânsă) vor fi „mari nenorociri, aşa cum nu au fost de la începutul lumii până în zilele noastre” – totuşi, abia în viaţa viitoare slujitorii lui Satan vor înţelege toată amărăciunea nefericirii lor lipsite de speranţă.
Creştinul crede în existenţa iadului şi se teme de focurile acestuia – nu este vorba de foc pământesc, aşa cum îşi imaginează necredinciosul deştept, ci de un foc infinit mai dureros, pentru că, asemenea trupurilor cu care oamenii se vor ridica la cer în Ziua cea de apoi, va fi spiritual şi fără sfârşit. Lumea îi reproşează creştinului că crede într-un lucru atât de neplăcut; dar nu este nici perversitate, nici „sadism” ceea ce îl determină să creadă, ci mai degrabă credinţa şi experienţa. Numai acela care crede deplin în rai şi trăieşte în Dumnezeu poate crede deplin în existenţa iadului; pentru că numai acela care are o anume idee despre viaţa în Dumnezeu îşi poate face o idee despre ceea ce înseamnă absenţa ei.
Pentru cei mai mulţi oameni, „viaţa” de astăzi este un lucru neînsemnat, un lucru care se epuizează repede cu mici afirmaţii şi mici negaţii, învăluit în iluzii confortabile şi în proiectul plin de speranţă al nimicirii finale; astfel de oameni nu vor şti nimic despre iad până când nu vor trăi în el. dar Dumnezeu îi iubeşte nespus chiar şi pe aceşti oameni, ca să le îngăduie să-L „uite” pur şi simplu şi „să treacă” în nefiinţă în afara prezenţei Lui, singura care este viaţa oamenilor; El le oferă chiar şi celor din iad, dragostea Sa, care este tortură pentru cei care nu s-au pregătit în această viaţă ca să o primească. Mulţi, ştim asta, sunt încercaţi şi purificaţi în acele flăcări pentru a deveni vrednici de Împărăţia cerurilor; dar alţii, împreună cu demonii pentru care a fost făcut iadul, trebuie să se sălăşluiască acolo pentru veşnicie.
Nu este nevoie astăzi, când oamenii au devenit tot mai slabi în înfruntarea cu adevărul, să îndulcim realităţile vieţii viitoare; acelora – fie ei nihilişti sau umanişti mai moderaţi – care pretind că înţeleg voinţa Dumnezeului Celui Viu şi care Îl judecă pentru „cruzimea” Lui, li se poate răspunde cu afirmarea fără echivoc a unui lucru în care pretind că ar crede: demnitatea omului. Dumnezeu ne-a chemat nu la „raiul” modern al relaxării şi somnului, ci la slava deplină şi îndumnezeitoare a fiilor lui Dumnezeu; iar dacă noi, pe care Dumnezeu ne-a considerat demni de a o primi, refuzăm chemarea Lui, – atunci mai bine să primim flăcările iadului, chinul celei din urmă şi cutremurătoare dovezi a înaltei vocaţii a omului şi a nestinsei iubiri a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, decât nimicul la care aspiră oamenii cu puţină credinţă şi nihilismul epocii noastre. Nimic nu este mai demn de om decât iadul, dacă omul nu se face vrednic de rai.

În loc de postfaţă:
Lecturi succesive

Tatiana Petrache

Motto: Dumnezeu este o persoană şi El caută persoana. Dumnezeu are un nume şi El îl cheamă pe om după numele său. Vrăjmaşul Său, fiara apocaliptică, dimpotrivă, nu are nici un nume, ci un număr: 666. Acesta este cel care schimbă numele în numere. Iar atunci când omul încetează de a mai fi partenerul dialogului personal cu Dumnezeu, el devine un număr, aşa cum sunt prizonierii din lagăre, puşcăriaşii din puşcării, personalul unei fabrici; omul devine o funcţie, precum maşinile pe care le construieşte. Omul este utilizat după numărul pe care îl poartă şi nu mai este chemat după numele său, ca o persoană cu voinţă proprie.

Teologia şi cultura ortodoxă a secolului XX a căutat să dea o definiţie a omului într-o vreme în care umanitatea acestuia a fost pusă sub semnul întrebării, în care omul a fost desfiinţat ca persoană creată de Dumnezeu şi redus la statutul de exemplar al speciei, înregistrabil printre fenomenele empirice şi utilizabil în producţie. Ateismul diferitelor totalitarisme, existenţialismul disperat, literatura absurdului, apofatismul ateu al postmodernismului reprezintă tot atâtea expresii ale nihilismului filosofic şi politic în cultura europeană.
Cartea părintelui Serafim Rose este o critică teologică a fenomenului nihilist, în evoluţia acestuia de la dimensiunea ideologică şi culturală la tragedia nihilismului politic şi existenţial, şi se înscrie într-o lungă serie de reacţii răsăritene la criza modernităţii occidentale. Este o carte scrisă la tinereţe, cu toată fervoarea convertitului care descrie propria întoarcere din iadul NIMICULUI şi poartă inconfundabila pecete a experienţei şi convertirii personale. Nu este astfel întâmplător că această analiză a nihilismului politic este profund marcată de teologia şi experienţa eclezială rusă: la nivel personal – se explică prin faptul că părintele Serafim s-a convertit într-o biserică rusească din emigraţie, iar la nivel cultural – trebuie amintit faptul că primii paşi în această restaurare şi redefinire a omului la nivel conceptual l-au făcut teologii ruşi încă din secolul al XIX-lea.
Am citit cartea de mai multe ori, pentru că aveam permanent sentimentul că îmi scapă ceva. După fiecare lectură, mi-am evaluat ca un arheolog conştiincios rezultatele săpăturilor.
La o primă lectură cartea se dovedeşte a fi o lucrare de apologetică al cărei obiectiv este declarat dintru început de autor, şi anume analiza stadiilor dialecticii nihiliste, a „izvoarelor teologice, a rădăcinilor spirituale”, a „programului final şi a rolului” Revoluţiei nihiliste.
În demersul său, părintele Serafim Rose porneşte de la problema adevărului şi descrie fenomenul nihilist, la nivel conceptual, în funcţie de răspunsul pe care diferitele forme de nihilism îl dau la întrebarea „ce este adevărul?” Părintele Serafim operează mai întâi exclusiv cu instrumentele analizei logice şi demonstrează astfel că axioma pe care se întemeiază nihilismul în diferitele lui avataruri, formulată de profetul şi teoreticianul nihilismului, Friedrich Nietzsche – „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nu există «lucru în sine»”, este o contradicţie în sine, pentru că simplul fapt de a afirma că nu există adevăr absolut este un adevăr absolut. Postulatul adevărului relativ este el însuşi un adevăr absolut.
Dacă filosofia nihilistă încearcă să nihilizeze orice formă de meta-fizică, pentru a limita înţelegerea lumii la perceperea ei fizică, părintele Serafim Rose demonstrează însă că nihilismul este şi el tot o metafizică – dar o metafizică negativă – prin simplul fapt că se întemeiază pe acest postulat al negării adevărului transcendent. Negarea adevărului transcendent este în sine un „adevăr transcendent”.
Părintele Serafim Rose identifică patru etape ale nihilismului: liberalismul, realismul, vitalismul şi nihilismul distrugerii – pentru care problematica adevărului scade treptat în importanţă şi intensitate, până la abandonarea ei definitivă în vitalism şi, ulterior, la atitudinea ostilă faţă de orice formă de adevăr absolut, în nihilismul distrugerii.
În prima fază, umanismul liberal manifestă indiferenţă faţă de adevăr, pe care l-a diluat şi l-a limitat la aspectele convenţionale ale discursului demagogic, adevărul absolut devenind simplă metaforă şi retorică, simple ornamente de limbaj care ascund un gol existenţial. Nihilistul acestui stadiu este un ipocrit care vorbeşte despre un Dumnezeu şi un adevăr cu care nu are nici o relaţie, aceste noţiuni nefiind decât simple proiecţii mentale întemeiate pe Nimic. În cadrul liberalismului protestant, concepţia despre divinitate şi despre viaţa de apoi este o proiecţie imaginară de natură emoţională care nu se mai întemeiază pe realitatea experienţei existenţiale şi personale. Paradisul este coborât pe pământ şi se transformă într-un ideal de prosperitate şi de armonie în această lume – de aceea compromisul pe care îl propune umanismul este mai puţin convingător decât orice altceva, reprezentând principala cauză a negării şi revoltei nihiliste. Liberalul crede numai în această lume, neavând nici experienţa, nici cunoaşterea şi nici credinţa în lumea cealaltă şi, mai presus de toate, limitându-se la un „dumnezeu” care nu e îndeajuns de puternic pentru a învia morţii. Este un creştinism călduţ, trist şi posac, responsabil de răzvrătirile unui spirit incomod ca al lui Nietzsche.
Nihilistul acestui stadiu, spune părintele Serafim Rose, „trăieşte în paradisul unui nebun”, construit pe concepte care nu mai au nici o acoperire în realitate şi în experienţa sa personală; un paradis care trebuie „să se prăbuşească în faţa adevărului lucrurilor”. Acest pseudo-creştinism este, spune Serafim Rose „cel mai profund anticreştinism” şi „constituie scopul revoluţiei”.
Etapa următoare, realismul, este declarat pragmatică şi împotriva oricărei forme de adevăr absolut.
Vitalismul, etapa a treia, nici nu îşi mai pune problema adevărului absolut, ci reduce totul la experimentarea momentului în ceea ce acesta are mai captivant, mai original şi mai excitant. Este un activism frenetic prin care acest nihilist evadează din plictiseala cotidiană, din absurdul şi vidul unei lumi care nu-şi poate găsi sensul decât în Cel care i l-a dat, în Creatorul ei.
Ultima etapă a nihilismului este nihilismul distrugerii şi al Revoluţiei, care în mod făţiş îşi propune distrugerea completă a acestei lumi întemeiate pe NIMICUL filosofilor raţionalişti. Nihilismul distrugerii se defineşte prin doi termeni: revolta şi nimicul. Revolta este în esenţă o atitudine de refuz al lumii, al existenţei, al vieţii limitate la acest răstimp efemer; este vehemenţa neadaptatului pe care nimeni şi nimic nu îl poate mulţumi, tocmai pentru că nu înţelege această existenţă ca jertfă continuă şi ca perioadă de gestaţie pentru o altă Împărăţie, Împărăţia lui Dumnezeu. În definiţia părintelui Serafim Rose, revolta este „o atitudine de nemulţumire faţă de sine, faţă de lume, faţă de societate, faţă de Dumnezeu, atitudine care se rezumă la un singur lucru, şi anume că nu vor accepta lucrurile aşa cum sunt şi că trebuie să-şi folosească energia fie pentru a le schimba, fie pentru a le distruge”. Recunoaştem aici atitudinea „evazionistă” a romanticului care se refugiază în mirajul lumilor imaginare şi furia inepuizabilă a anarhistului terorist, aşa cum o definea, spre exemplu, Mihail Bakunin: „Misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, desăvârşită, inexorabilă şi universală”.
Definiţia NIMICULUI este foarte precisă din punct de vedere teologic. Părintele Serafim, care a trecut prin experienţa practicilor mistice orientale, precizează de la început că nu este vorba de „nefiinţa” din tradiţiile orientale, ci este o anxietate fără nume, este abisul din sufletul omului, este „ieşirea din fiinţă”. Autorul precizează că această stare nedefinibilă de angoasă este „tocmai nimicul din care Dumnezeu a scos la lumină pe fiecare om şi în care se prăbuşeşte” în chip firesc oricine Îl neagă pe Dumnezeu, tocmai pentru că omul se defineşte exclusiv prin relaţia sa cu Dumnezeu, ca chip al Lui. Lumea care odinioară gravita în jurul lui Dumnezeu se roteşte acum în jurul NIMICULUI şi devine incoerentă, absurdă, se dezintegrează, se dezbină, se fragmentează în perspective care şi-au pierdut unitatea şi coerenţa. Întregul edificiu al culturii şi civilizaţiei moderne se întemeiază pe acest NIMIC, pe un dumnezeu ucis de nebunul nietzschean, care este de acum arhetipul omului modern. Pentru că nebunia nihilistă a proliferat la scară universală şi a devenit starea de normalitate.
Această anxietate nihilistă este fie pasivă, manifestată prin cultul indiferenţei sau al disperării, al „absurdului” existenţial, fie activă şi agresivă care se manifestă în revolta frenetică împotriva întregii creaţii pe care vrea să o târască în acelaşi abis.
Analiza formelor de nihilism politic nu ne mai interesează, pentru că pe acestea le cunoaştem din tragediile totalitarismelor secolului trecut. Interesantă este însă evaluarea pe care părintele Serafim o face într-o perioadă şi într-o cultură pe care putem să le numim post-nihiliste. Este America anilor `60, pământul făgăduinţei şi al tuturor posibilităţilor, din care au dispărut angoasele şi întrebările incomode despre sensul existenţei, despre început şi sfârşit, despre iubire şi dezbinare. Omul a depăşit disperarea pe care i-o provoca acea înnăscută nostalgie a paradisului şi revolta inconştientă că această lume e atât de departe de paradisul înscris în inima sa şi că Dumnezeul său creator îi răspunde atât de rar. Din inima sa s-a şters paradisul şi glasul lui Dumnezeu a tăcut definitiv. Criza a trecut, ultimul protest s-a stins într-o înghiţitură de Coca-Cola şi un pumn de pop-corn consumate vizionând un talk-show la televizor. Omul creat cu dorul după Dumnezeu, părintele său, a murit în clipa în care L-a ucis pe Dumnezeu în inima sa. Această făptură „nouă” s-a apucat să schimbe lumea, să-şi facă o „nouă lume” în care să funcţioneze eficient după o planificare generalizată. Această creatură nouă a fost remodelată şi reorientată pentru a se adapta la această lume şi pentru a uita definitiv nostalgiile paradisiace. Ea se află într-o permanentă mişcare de căutare a noului, a schimbării, a puterii, a excitabilităţii. Interesele sale variază de la cele nobile, precum cunoaşterea şi filantropia: noutăţi artistice şi ştiinţifice, noi lumi de descoperit şi de explorat, pace, frăţietate, prosperitate şi confort, până la cele mai prozaice, care ţin de satisfacerea cât mai excitabilă a instinctelor. Părintele Serafim vede în fenomenul nihilist un proces de reeducare a omului care în acest proces de nihilizare pierde complet coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu şi capătă reflexele de comportament ale Împărăţiei Omului, în epoca postcreştină. Acest om reeducat nu se mai interesează de Adevărul creştin nici măcar pentru a-l nega; întreaga atenţie îi este îndreptată asupra acestei lumi, diversificând tot mai mult drogurile prin care să uite de sine şi de Dumnezeu.

Lecturi teoretice

După prima lectură a acestei cărţi şi după traducere, am simţit nevoia să merg la surse ştiinţifice despre nihilism, pentru că îmi era necesară o primă orientare după această bulversantă experienţă a întâlnirii cu interpretarea părintelui Serafim Rose. Enciclopedii, istorii ale fenomenului, autori nihilişti şi critici ai nihilismului şi ai modernităţii. Am aflat astfel că nihilismul este atitudinea de negare şi ulterior de distrugere a unei viziuni asupra realităţii, aşa cum a fost ea configurată de metafizica apuseană. Nihilismul este în esenţă atitudinea de refuz a fundamentelor acestei metafizici şi de reevaluare a produselor acesteia în cultura şi civilizaţia modernă. Nihilismul european propriu-zis debutează în secolul XIX, o dată cu romantismul, şi evoluează de la atitudinea de conştientizare lucidă a fisurii dintre fundamentele raţionale ale metafizicii şi realitatea efectivă până la anarhismul terorist care urmăreşte distrugerea tuturor teoriilor politice şi a instituţiilor pe care le-a creat această cultură.
Martin Heidegger consideră că nihilismul este „mişcarea fundamentală a istoriei Occidentului” în măsura în care cultura şi civilizaţia acestuia sunt construite pe o falsă concepţie despre lume şi despre Dumnezeu. Nihilismul descoperă şi demonstrează că doctrina despre divinitate în teologia apuseană nu este decât o fabulaţie în jurul neantului, de aici decurgând deprecierea tuturor temeiurilor tradiţionale ale existenţei, care îşi pierde astfel sensul şi scopul. În trăsăturile sale esenţiale, nihilismul reflectă sciziunea dintre premisele idealismului metafizic şi realitatea lumii; momentul nihilismului coincide cu revelarea şi conştientizarea în cultura modernă a acestei fisuri dintre real şi o fiinţă în sine împodobită cu toate perfecţiunile, dar fictivă. Această contradicţie trădează o fatală eroare de interpretare, deoarece fiinţa-ideal nu este în realitate decât un pseudo-fundament, un NIHIL care demonstrează nulitatea tuturor valorilor care i se ataşează. Pentru Nietzsche, profetul nihilist prin excelenţă şi cel mai important teoretician al nihilismului, acest fenomen reprezintă „convingerea că existenţa este absolut insuportabilă dacă o comparăm cu valorile cele mai înalte pe care le cunoaştem; la aceasta se adaugă constatarea că nu avem nici cel mai mic drept să presupunem un dincolo sau un în sine al lucrurilor care să fie divin, care să fie morala întrupată”.

Clasificare

Nihilistul manifestă sub diferite forme o atitudine de negare, de refuz şi de provocare a ordinii realităţii recunoscute, pentru că nu mai găseşte sensul, scopul şi armonia pe nici unul dintre nivelurile acestei realităţi – fie el ontologic, filosofic, moral, epistemologic, politic, cosmic sau existenţial – şi fiecare dintre aceste niveluri primeşte o expresie nihilistă specifică. Avem astfel nihilismul ontologic, nihilismul filosofic, nihilismul moral, nihilismul epistemologic, nihilismul politic, nihilismul cosmic şi nihilismul existenţial. Pe fiecare nivel nihilismul neagă temeiurile acelei realităţi specifice.
Potrivit Routlege Encyclopaedia of Philosophy, nihilismul filosofic neagă posibilitatea unui principiu metafizic prim. Nihilismul moral respinge orice posibilitate de justificare sau critică a judecăţilor morale pe baza faptului că o asemenea moralitate este un pretext al egoismului şi, de aceea, o ipocrizie. Principiile morale nu sunt altceva decât expresiile preferinţelor şi sentimentelor subiective ale oamenilor. Nihilismul epistemologic neagă posibilitatea afirmaţiilor care să justifice sau să critice cunoaşterea, pentru că acest act presupune un fundament al adevărurilor infailibile şi universale, dar în concepţia nihilistă asemenea adevăruri nu există. Nihilismul consideră că afirmaţiile referitoare la cunoaştere sunt relative la epocile istorice, la contextele culturale ale acestora sau la fanteziile gândirii şi experienţei individuale şi, prin urmare, sunt arbitrare şi nedefinibile. Nietzsche introduce conceptul de perspectivism al cunoaşterii care susţine că actul de cunoaştere este întotdeauna perspectival, parţial, în funcţie de unghiul din care este percepută acea realitate. Perspectivismul neagă de asemenea posibilitatea unei viziuni incluzive care să le cuprindă pe toate celelalte, adevărul general valabil fragmentându-se într-o multitudine de adevăruri de perspectivă.
Nihilismul politic urmăreşte distrugerea completă a instituţiilor politice existente, alături de concepţiile şi structurile sociale care le susţin, dar nu are un mesaj pozitiv legat de ceea ce ar putea înlocui aceste structuri şi instituţii. Nihilismul politic este sinonim cu anarhismul.
Nihilismul cosmic porneşte de la postulatul că natura în întregime este neinteligibilă şi indiferentă faţă de preocupările umane şi nu poate fi decât supusă descrierii şi explicaţiei ştiinţifice.
Nihilismul existenţial neagă sensul vieţii umane, considerând viaţa ca inutilă şi absurdă.

Simptome

Unul dintre simptomele majore ale nihilistului este indiferenţa faţă de realitate, nihilistul „nu este nici pentru, nici împotrivă”, „nu crede în nimic şi nu se interesează de nimic”, ci se retrage într-o indiferenţă fără riscuri din faţa provocărilor societăţii, supunându-se fără discernământ schimbării opiniilor dominante, mulţumindu-se cu prezentul şi empiricul. Disperarea „faţă de deşertăciunea sau trivialitatea existenţei umane” (The Encyclopaedia of Philosophy), provocată de conştientizarea lucidă a nonsensului existenţei este un alt simptom nihilist, care devine o temă predilectă a literaturii postromantice, definită ca „răul secolului” – consacrată în limbile europene ca mal de siécle, Weltschmerz sau spleen. Manifestările psihologice ale acestei boli sunt pesimismul, plictiseala, melancolia, sentimentul decadenţei, abrutizare frivolă în aşteptarea catastrofei apocaliptice etc.
Indiferenţa, disperarea, conştiinţa neantului sunt simptomele care definesc nihilismul pasiv pe care Nietzsche îl consideră incomplet şi merge cu consecvenţa intelectuală până la negativismul pur, postulând că „totul e fals!” Această constatare stârneşte inevitabil revolta împotriva temeiurilor unei culturi şi civilizaţii întemeiate pe acest fals, iar nihilismul pasiv evoluează acum spre nihilismul activ şi agresiv. Toate forţele rămase intacte se reunesc în dorinţa aneantizării universale; nihilistul total îşi găseşte ultima bucurie în spasmele crimei şi ale sacrificiului. În această ultimă formă, nihilismul devine un voluntarism terorist care urmăreşte zdrobirea tuturor formelor tradiţionale de gândire şi organizare socială şi politică.
Ororile ultimei jumătăţi de secol reflectă anxietatea morbidă care roade sufletul modern şi voinţa fanatică de a se elibera de această disperare cumplită, impunând fie prin forţa armelor, fie prin polemica ideologică un nou sistem de valori capabil să redea un sens existenţei umane.
Portretul-robot al nihilistului este conturat de următoarele trăsături: nihilistul nu respectă nimic, nu se închină în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă nimic din ceea ce se întemeiază pe credinţă, judecă totul din perspectiva unei ştiinţe pe care o ia drept adevăr absolut şi exclusiv, respinge orice formă de abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi real, reduce creaţiile minţii şi ale spiritului la o dimensiune comună şi „primară”: materie, senzaţie, aspect fizic. Nihiliştii sunt „copiii absurdului” (Paul Van den Boch), „copiii bunului Dumnezeu” (Antoine Blondin) sau „copiii bunului Dumnezeu având pe buze un anume surâs, de un cinism disperat” (Roger Nimier). Cum se mai poate defini nihilistul? El este nebunul care, după ce a încercat să se ridice la cer, la Dumnezeu şi la adevăr „trăgându-se de păr” (Nicolai Berdiaev) după ce a distrus cu furie scara transcendenţei, şi-a dat seama că nu poate decât să-şi smulgă perii din cap şi de aceea a ajuns la concluzia că nu există nici cer, nici Dumnezeu, nici adevăr. Omul acesta a descoperit că ne tragem din maimuţă, „prin urmare trebuie să ne iubim unii pe alţii” (Vladimir Soloviov), dar şi-a dat seama că instinctele maimuţăreşti sunt prea limitate pentru idealul de iubire la care aspiră, prin urmare a decretat cu cinism că nu există iubire.

Temeiuri … nihiliste

Nihilismul este în esenţă urmarea firească a unei teologii eronate, care L-a supus pe Dumnezeu unui proces de antropomorfizare, de transformare a Lui într-un obiect al intelectului, devenind astfel accesibil inteligenţei autonome a omului. Dumnezeu a fost astfel încadrat într-un pat al lui Procust pentru a corespunde premiselor raţiunii umane. De aceea nu se poate afirma că nihilismul apusean respinge Revelaţia divină, pentru simplul motiv că nu o cunoaşte; nihilismul respinge însă necesitatea raţională şi morală, de natură transcendentă, identificată în raţionalismul teologic apusean cu Dumnezeu şi care a condus în cultura apuseană la construirea de surogate mentale pentru Dumnezeu şi de convenţii morale pentru sfinţenie, relative la epoci şi la interese efemere.
În spatele respingerii lui Dumnezeu, în spatele celor mai multe forme de nihilism există acelaşi gol teologic ce caracterizează metafizica apuseană în întregul ei: ignorarea sau desconsiderarea adevărului persoanei. Nihilismul este o consecinţă firească a conţinutului exclusiv raţional pe care Evul Mediu apusean l-a dat cunoaşterii lui Dumnezeu.
Christos Yannaras, în Persoană şi Eros  consideră că această criză îşi are originea în înţelegerea diferită a noţiunilor de persoană şi natură în cele două culturi – răsăriteană şi apuseană. Manifestarea persoanei, delimitarea ei de particularităţile comune ale naturii, nu poate fi concepută şi constatată doar la nivel mental, aşa cum se întâmplă în teologia apuseană, ci se defineşte în primul rând ca fapt existenţial, ca realitate; persoana nu poate fi cunoscută decât în dinamica relaţiei.
Adevărul şi existenţa persoanelor se manifestă în măsura în care acestea se revelează în relaţie cu celelalte persoane; adevărul este neascunderea Fiinţei, posibilitatea fiinţelor de a se revela în relaţie cu celelalte fiinţe. Prin urmare, adevărul este chiar relaţia de iubire dintre fiinţe, pentru că în această stare se deschid unele altora, ies din starea de potenţă a naturii lor. Adevărul este descoperirea reciprocă a persoanelor în relaţia de iubire şi nu o informaţie despre o realitate neutră, o constatare empirică sau pur şi simplu identitatea dintre concept şi obiectul semnificat. Adevărul nu este o constatare, nu este o descriere inflexibilă a unor realităţi, ci este o posibilitate dinamică de cunoaştere a persoanelor în iubirea care le revelează potenţialul infinit al naturii. Cunoaşterea adevărului persoanei presupune o creştere infinită în această relaţie iubitoare, relaţie prin care persoanele se definesc. Adevărul nu poate fi cucerit prin construirea unui turn Babel, nici prin determinarea cât mai exactă a unor informaţii, ci este o descoperire, o revelaţie a persoanelor unele către altele, faţă către faţă. Adevărul este comuniunea.
Ontologia Răsăritului grec refuză epuizarea adevărului fiinţei în coincidenţa conceptului cu obiectul semnificat, adevărul este ieşirea persoanei din potenţialitatea naturii ei, din ascundere, către comuniunea cu ceilalţi, cu lumea creată, cu Dumnezeu; de aceea, neantul se defineşte ca ascunderea fiinţei, ca refuzul relaţiei revelatorii, ca neadevăr. Neantul nu este un termen opus fiinţării, ci el ţine în chip organic de fiinţa însăşi; starea de neant este starea de nemanifestare a fiinţei, de închidere în sine care deformează şi mutilează fiinţa, reducând-o la o individualitate ciuntită şi limitată. Neantul este refuzul comuniunii.
Fiinţa nu poate fi definită printr-o simplă constatare raţională conştientă, ca în teologia apuseană, sau printr-o constatare a priori empirică, ca în pozitivism, ci este un fapt existenţial al raportării la persoană ca prezenţă. În consecinţă, adevărul este un act personal de neascundere a fiinţelor, al revelării lor în relaţie.
Ontologia apuseană nu face decât să marcheze convenţional şi raţional existenţa fenomenelor, câtă vreme ontologia răsăriteană propune cunoaşterea conştientă a alterităţii lor şi depăşeşte în felul acesta formulările abstracte, introducând actul cunoaşterii în sfera adevărului existenţial. Câtă vreme ontologia apuseană propune o certitudine raţională, ontologia răsăriteană deschide posibilitatea existenţială a întâlnirii omului cu raţiunile lumii în care se manifestă intervenţia Dumnezeului personal în limitele experienţei personale a omului.
Teologia Bisericii nu propune un Dumnezeu înţeles ca Principiu Prim cauzal sau ca Subiect absolut şi nevăzut, ci pe Dumnezeul comuniunii personale şi al experienţei istorice, pe Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, pe Dumnezeul şi părintele Domnului nostru Iisus Hristos.
Dumnezeul Bisericii nu este un idol mental, nici o necesitate morală şi raţională pe care o oferă înţelegerea comună a raţionamentelor obiective. Şi odată ce ontologia se dezbracă de ornamentele discursului metafizic, întemeiate pe capacitatea individului de a emite raţionamente şi judecăţi de valoare apriorice, se descoperă golul ameninţător al absenţei, ca premisă ontologică a existenţei fenomenelor. Neputinţa relaţiei personale iubitoare cu celelalte fiinţări limitează cunoaşterea la marcarea intelectuală a esenţelor obiectelor şi conduce la identificarea existenţei cu gândirea. Or, în momentul în care aceste false temeiuri se dovedesc iluzii şi fantezii ale eului limitat la el însuşi, se prăbuşeşte tot edificiul pe care îl susţineau.
Această înţelegere mutilată a fiinţei corespunde definirii raţionale a existenţei din metafizica „clasică” – metafizica lui Aristotel, aşa cum a interpretat-o tradiţia filosofică scolastică şi postscolastică –, potrivit căreia fiinţa are exclusiv determinări raţional-abstracte, este un principiu raţional universal care constituie legătura cauzală dintre fiinţe şi Fiinţă. Convingerea că Fiinţa nu poate fi cunoscută decât prin gândire şi prin logos conduce inevitabil la o ontologie nihilistă, deoarece acest principiu universal nu poate întemeia şi exprima realitatea extrem de complexă a Fiinţei ca fapt existenţial.
În cadrul metafizicii apusene, fenomenele sunt pur şi simplu constatate ca individualităţi ontice obiective şi autonome care nu relaţionează;  iar această distanţă dintre ele, această distanţă a non-comunicării, golul distanţei dintre obiecte care se manifestă atunci când relaţia este suspendată şi când unitatea realităţii este fragmentată în perspective disparate, reprezintă neantul. În concepţia patristică, neantul nu cunoaşte o definiţie raţională şi nu se defineşte ca gol al absenţei ontice, ca absolută inexistenţă, ca opusul fiinţei, ci este faptul existenţial de a fi în afara relaţiei personale. Neantul este absenţa relaţiei, este eşecul sau refuzul relaţiei personale, decăderea persoanei la nivelul existenţial al individualităţii care aduce după sine epuizarea adevărului fiinţei la marcarea raţională şi conştientă a individualităţii ontice aparente. Neantul este decăderea de la posibilitatea existenţială a relaţiei personale.
Refuzul relaţiei duce la apariţia singurătăţii alogice şi iraţionale şi aruncă fiinţele într-o existenţă derizorie, ne-esenţială. Neantul este golul care se deschide între individualităţi. Neantul nu este decât distanţa care ne separă de libertatea celuilalt şi conduce la condamnarea existenţei la o singurătate alogică. Aneantizarea este căderea din relaţia personală iubitoare, este neputinţa realizării acestei relaţii personale iubitoare.

Evaluarea conceptelor

După lecturile teoretice, am trecut în revistă conceptele prin care părintele Serafim descrie fenomenul, comparându-le cu terminologia folosită de analizele recunoscute ale nihilismului. Inventarul termenilor şi scenariul sunt aceleaşi: la un moment dat Friedrich Nietzsche decretează că nu există Adevăr absolut şi că Dumnezeu a murit şi introduce în cultura europeană adevărul relativ şi perspectival. Conştientizarea acestei situaţii produce abisul, neantul, vidul şi angoasa existenţială pe care sufletul uman nu le poate suporta şi se revoltă, după care distruge Vechea Ordine a realităţii într-un ciclu de revoluţii: Revoluţia Franceză, Revoluţia paşoptistă, revoluţii culturale, ştiinţifice, Revoluţia bolşevică, revoluţia bioetică. După distrugerea prin revoluţii a omului vechi şi a lumii sale urmează sforţările prometeice de a întemeia pe NIMIC utopiile paradisurilor terestre în care omul nou să funcţioneze corect. Scenariul este acelaşi, diferă doar epilogul şi definiţiile date adevărului şi nimicului. În viziunea curentă, epilogul este cu happy end: omul vechi şi-a deconstruit toate miturile pe care îşi întemeia viaţa, pentru că în realitate îi falsificau viaţa, iar acum este liber să trăiască după o „concepţie de viaţă” personalizată. La părintele Serafim Rose epilogul este tragic: revoluţiile nihiliste l-au reeducat pe om să uite Împărăţia lui Dumnezeu şi să se limiteze la Împărăţia Omului, involuând către o nouă specie, subumană.
În înţelegerea părintelui Serafim Adevărul este Dumnezeul personal care S-a întrupat în istorie, iar Nimicul este refuzul iubirii lui Dumnezeu, vidul non-relaţiei, şi „nu nimicul absenţei şi al nonexistenţei”, câtă vreme în accepţiunea curentă Adevărul absolut este un fel de idol mental al transcendenţei, iar nimicul apare în momentul constatării că acest Adevăr absolut este doar o proiecţie, o reprezentare mentală pe care s-a întemeiat cultura şi civilizaţia Occidentului.
După a doua lectură, am păstrat doar trei imagini care definesc plastic fenomenul.
Prima este o icoană a tragediei omului modern. Este un tablou izbitor prin puterea de a sintetiza această evoluţie a autoidolatrizării omului: „Nimicul este «cadavrul» unui «Dumnezeu mort» care împovărează umerii nihilistului”. Omul Îl poartă în spate pe Dumnezeul pe care L-a ucis.
Pătrundem în cadru şi vedem o cetate în ruină, pustiită, în care toţi idolii care îi organizau viaţa au fost zdrobiţi. Printre ruinele cetăţii se preumblă bâjbâind un nebun care poartă în spinare un cadavru. Este un nebun cu un dumnezeu ucis, dar el nu ştie că acesta este un fals dumnezeu, un dumnezeu construit după chipul şi asemănarea minţii sale bolnave. Este un dumnezeu cu care nebunul nu a vrut niciodată să vorbească, pe care nu şi-a dorit niciodată să-l asculte şi să-l primească în paradisul său mărunt. O idee perfectă de care nu avut niciodată nevoie în existenţa lui, ci doar a folosit-o ca să-şi demonstreze savant originea tuturor mişcărilor şi l-a investit cu rolul de prim motor. Fie a căutat o cauză primă a tot ce există şi a coborât aceeaşi idee din inaccesibilele înălţimi transcendente pentru a şi-o explica. Sau l-a transformat într-un Subiect spiritual absolut, pentru a-şi transfera acolo toate speranţele înşelate şi toate frustrările unei vieţi de mizerie şi tragedii. Dumnezeul acesta a fost abisul în care nebunul şi-a aruncat înspăimântat toate spaimele chinuitoare, a reprezentat distanţa de netrecut dintre un „eu” şi un „tu” izolate într-un univers mut şi absurd. De multă vreme însă nebunul nu mai era în stare să-şi păstreze echilibrul pe marginea hăului din care urlau toate angoasele sale; nici nu mai putea aştepta întâlnirea cu această idee /cauză primă /motor prim/ principiu universal/ subiect spiritual absolut, pentru că Godot oricum nu va veni niciodată. Până la urmă s-a prăbuşit în abis şi acolo nu l-a întâlnit pe acest dumnezeu, ci s-a întâlnit doar cu propriile lui spaime, cu umbra sa. Aşa şi-a dat seama că este nebun, pentru că acel dumnezeu al lui pe care îşi întemeiase cetatea nu era decât un abis şi o distanţă şi neantul însingurării sale. Aşa s-a decis să se declare nebun, nu înainte de a-l zdrobi de pereţii abrupţi ai hăului, după care a decretat nebunia ca stare oficială de normalitate.
A doua imagine, prin care părintele Serafim Rose încheie şi sintetizează descrierea celor patru stadii ale nihilismului, este cea a ochiului bolnav a cărui capacitate de percepţie a realităţii se diminuează în cele patru faze ale bolii. Părintele Serafim Rose porneşte de la premisa creştină că ochiul duhovnicesc al naturii umane căzute nu percepe corect realitatea, iar cele patru faze de evoluţie a nihilismului corespund celor patru faze de percepţie a realităţii în diferitele momente ale bolii. Eroarea liberalismului este de a considera drept sănătos ochiul bolnav şi de a identifica drept realitate această percepţie trunchiată a fenomenelor. Etapa următoare, realismul, care este declarat pragmatică şi ostilă oricărei forme de adevăr absolut, corespunde momentului în care ochiul nu mai percepe decât obiectele aflate în apropiere, iar cele aflate la distanţă, şi aşa destul de nedesluşite, devin de-a dreptul invizibile, de aceea pacientul este încredinţat că altele nici nu există.
Vitalismul nici nu-şi mai pune problema adevărului absolut, ci reduce totul la experimentarea momentului. Este momentul „în care infecţia se preschimbă în inflamare, chiar şi cele mai apropiate obiecte devin confuze şi deformate şi apar halucinaţii”.
Ultima etapă este nihilismul distrugerii care este asociat cu „orbirea totală”, când boala se răspândeşte în tot restul trupului, provocând agonie, convulsii şi în cele din urmă moartea.
După a treia lectură, mi-am adus aminte de o apoftegmă a Cuviosului Macarie Egipteanul:
„Povestea Avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clătinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh şi în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis ei bătrânul: care este mângâierea şi care este chinul? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: este altă muncă mai rea? I-a răspuns lui căpăţâna: noi, cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar suntem miluiţi puţin, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Şi luând bătrânul căpăţâna, a îngropat-o.”
„…nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt …”
Aceasta este icoana neantului infernal al neputinţei de a comunica unul cu altul, este abisul despărţirii şi focul cel nestins al spaimelor singurătăţii. Neantul este golul dintre fiinţele care nu se deschid comuniunii şi îşi sunt reciproc nişte necunoscute insurmontabile, închise în sine, întoarse cu spatele. Este hăul în care nu mai auzim decât ecoul fără răspuns al unui ego sărăcit şi nebun, un ego care cere disperat o punte de legătură. Înstrăinarea de ceilalţi, de Dumnezeu şi de lumea creată ne aruncă în neant, pentru că fiinţa capătă realitate numai în această dinamică a revelării de sine.
Iată şi o variantă contemporană a acestui iad al infernalei închideri în sine în viziunea lui Marcel Jouhandeau, care consideră că iadul este eul care îşi afirmă orgoliul absolut, separându-se astfel de tot restul. Prin revoltă şi prin afirmarea de sine, el se închide într-o carceră ermetică saturată de spaimă:
„… am simţit dintr-o dată că îmi lipsesc toate: aerul, lumina, dar ce mă dispera cel mai mult era certitudinea de a fi închis pentru totdeauna în mine însumi, fără a mai putea nădăjdui în vecii vecilor ceva, nimic altceva, nici să ies de acolo, nici să mai primesc cândva vreo vizită, nici să mai aud vreun zgomot, nici să mai pot face cea mai mică mişcare: zidit, închis ermetic într-o cochilie, vârât de la picioare până la cap într-o husă albă fără nici o deschizătură, croită pe măsura mea; pornit din ou, întors în ou; celulă definitivă revenită la forma ei dintâi, atom pe care nimic nu-l va mai desface, unitate judecată, clasată sub numărul 193, «eu», în care nimic nu va mai provoca vreodată vreo schimbare. Şi orice aş face, amintirea spaimei pe care am simţit-o în acea împrejurare nu se va mai şterge, ca şi cum nicăieri altundeva nu aş mai fi fost «singur»” (Essai sur moi-même).
Acest neant solipsist cumulează în neantul maselor şi descrie o autentică imagine de iad, foarte apropiată de viziunea Sfântului Macarie: „Nimic nu lipseşte, mai ales … agitaţia şi geamătul surd al oamenilor torturaţi, închişi în ţarcuri, deportaţi, alungaţi de peste tot şi din ei înşişi, mutilaţi de fanatismele conducătorilor lor sau ale minţilor lor. Nimic nu lipseşte” .
A doua imagine este icoana Învierii: Hristos deasupra hăului înstrăinării de Dumnezeu, întinde mâna spre mormintele individuale ale celor aruncaţi în neant. El, singurul în stare să mai lege punţile vieţii. Învierea este astfel o ieşire din neantul non-iubirii şi al non-comuniunii la adevărul persoanei care se revelează în Hristos, strâns legată de această mână a Lui care se întinde peste mormântul nostru. Hristos în lumină, Care Se apleacă peste mormintele „personalizate” şi ne scoate din tăcerea însingurării la lumina iubirii fără sfârşit şi fără fisură în care ne putem vedea unii pe alţii în Adevăr. Iar acest Adevăr nu este decât iubirea dumnezeiască, singura care poate întinde punţi între fiinţe şi între Fiinţă şi fiinţe; acest Adevăr Care ne cuprinde pe toţi, pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28).

CUPRINS

PREFAŢA EDITORULUI AMERICAN    5
ÎMPĂRĂŢIA OMULUI ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU    11
I. INTRODUCERE: PROBLEMA ADEVĂRULUI    37
II. STADIILE DIALECTICII NIHILISTE    52
1. LIBERALISMUL    54
2. REALISMUL    68
3. VITALISMUL    78
4. NIHILISMUL DISTRUGERII    95
III. TEOLOGIA ŞI SPIRITUL NIHILISMULUI    101
1. RĂZVRĂTIREA:  RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU    101
2. CULTUL NIMICULUI    112
IV. PROGRAMUL NIHILIST    121
1. DISTRUGEREA VECHII ORDINI    122
2. CREAREA „NOULUI PĂMÂNT”    125
3. MODELAREA „OMULUI NOU”    129
VDINCOLO DE NIHILISM    137
ÎN LOC DE POSTFAŢĂ: LECTURI SUCCESIVE    155

Introducere, Părintele Damaschin


din “Mai aproape de Dumnezeu”

În mai 1981, cu un an înainte de moartea sa, Părintele Serafim Rose a fost invitat să ţină o conferinţă la Universitatea Santa Cruz din California. Auditoriul său era format din studenţi de la o secţie de religii comparate, numită Religiile lumii în Statele Unite.
Santa Cruz fusese un centru al mişcării de căutare spirituală din Statele Unite, care a atins punctul culminant la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 şi a continuat să aibă ecouri până în anii ’80. Prin urmare, tinerii care au venit să asculte cuvântul Părintelui Serafim parcurseseră deja o mare varietate de căi spirituale. La momentul respectiv, erau populari în Santa Cruz diferiţi guru care promiteau iluminarea şi orbeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda, Sri Chinmoy şi numeroşi alţii care dobândiseră o faimă trecătoare. Mulţi dintre tinerii „căutători” de la universitate, ocolind disciplinele spirituale predate de aceşti guru, căutau direct experienţa religioasă prin droguri halucinogene. Alţii, nesatisfăcuţi de sărăcia spirituală a culturii occidentale, căutau o realitate mai înaltă în budismul tibetan şi zen sau în formele anglicizate ale şamanismului indian american. În sfârşit, mai rămâneau cei care doreau să caute adevărul în propria moştenire creştină. În orice caz, creştinismul occidental se despărţise de multă vreme de plinătatea tradiţiei sale străvechi şi prin aceasta de conştiinţa principiilor spirituale şi metafizice pe care se întemeiase. De aceea, cei care au încercat să valorifice creştinismul occidental contemporan aveau tendinţa să se simtă cumva inferiori în faţa tuturor tradiţiilor religioase orientale popularizate, despre ai căror învăţători am putea spune că „aveau metafizica în mânecă”.
Părintele Serafim a venit în faţa acestei varietăţi de curente spirituale având ceva diferit de spus, ceva care nu mai fusese prezentat niciodată înainte auditorilor săi. El reprezenta creştinismul, tradiţia care (aproape inconştient) influenţa încă întreaga cultură occidentală, şi totuşi, în discursul său nu era vorba de creştinismul american, anemic şi superficial, pe care îl părăsiseră atâţia dintre cei ce căutau, după ce îşi aruncaseră privirile în altă parte. În experienţa sa, părintele a pornit de la revelaţia deplină a adevărului lui Hristos, transmisă de învăţătorii iluminaţi de Dumnezeu de-a lungul ultimelor douăzeci de secole. Creştinismului i „se dăduse un nume prost” în Occident; şi totuşi, cât de mulţi căutători sinceri nu ar fi ezitat să-l îmbrăţişeze dacă ar fi cunoscut ce fusese cu adevărat?
Ca şi studenţii cărora li se adresa, Părintele Serafim fusese cândva un tânăr american idealist în căutarea adevărului. După ce a respins credinţa protestantă din anii săi de formare, a întreprins un studiu riguros al înţelepciunii orientale, învăţând limba Chinei antice pentru a traduce textele religioase. Dar sufletul, aşa cum a înţeles mai târziu, căuta în mod firesc un Dumnezeu personal; în felul acesta a fost condus, aproape în pofida voinţei sale, înapoi la adevărul irezistibil al lui Hristos. Cu toate acestea, convertirea sa nu s-ar fi petrecut niciodată dacă nu ar fi descoperit Biserica Ortodoxă, care era cu totul necunoscută în societatea Occidentală. A înţeles că această Biserică era într-adevăr Biserica istorică întemeiată de Hristos şi de Apostolii Săi, pentru că numai aceasta a păstrat continuitatea şi autenticitatea învăţăturii creştine străvechi. Cu toate acestea, nu atât mărturia istorică l-a determinat să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă, de vreme ce şi alte religii îşi pot susţine credinţa pe baza originilor lor istorice; ci mai degrabă faptul că doar ortodoxia i-a putut satisface setea de adevăr: l-a pus în legătură vie cu harul lui Dumnezeu, i-a oferit o disciplină profundă prin care putea creşte spiritual şi, în acelaşi timp, i-a furnizat principiile metafizice prin care mintea sa pătrunzătoare putea percepe universul ca pe un întreg coerent.
Părintele Serafim se dăruise întru totul acestei căutări a adevărului şi, după ce l-a găsit, i-a slujit cu toată fiinţa sa. Împreună cu un alt creştin ortodox care avea aceeaşi intenţie a întemeiat în San Francisco o frăţie misionară, cu o librărie şi un periodic (The Orthodox Word). După câţiva ani, vrând să părăsească tumultul lumii şi să-l caute pe Dumnezeu în singurătate, frăţia ortodoxă s-a mutat în munţii din nordul Californiei, unde şi-a continuat activitatea misionară prin intermediul cuvântului tipărit. A petrecut următorii treisprezece ani, ultimii din scurta sa viaţă, ca monah în această pustietate; timp în care s-a integrat într-un mod de viaţă aproape necunoscut în zilele noastre. Această transformare interioară a fost determinată de integrarea în ciclul liturgic al Bisericii şi de aprofundarea scrierilor mereu actuale al Sfinţilor Părinţi. Prin studiul plin de râvnă al textelor patristice cu scopul aplicării lor practice în creşterea duhovnicească, a devenit capabil să gândească, să simtă şi să creadă aşa cum au făcut-o primii Părinţi ai Bisericii, ajungând în cele din urmă să devină unul dintre ei: un Sfânt Părinte al timpurilor moderne, unul dintre puţinii transmiţători ai înţelepciunii din totdeauna a lui Hristos pentru lumea contemporană.
Iată valoarea omului care stătea în faţa grupului de studenţi de la Universitatea Santa Cruz. Cu ochii săi pătrunzători, cu barba lungă şi cu haina neagră, apariţia sa era tot atât de frapantă ca a acelor guru în jurul cărora se adunau tinerii. Dar intenţia sa nu a fost să-i impresioneze la un nivel atât de exterior: el ştia că nici unul dintre studenţi nu putea să ajungă la plinătatea adevărului fără să se petreacă ceva mai profund în interiorul său.
Părintele Serafim era cât se poate de conştient de insensibilitatea duhovnicească a omului modern şi ştia că oamenii au adesea nevoie de „fenomene supranaturale”, de experienţe spirituale perceptibile la nivelul simţurilor, pentru a trezi un ecou în ei. Aşa se face că atât de mulţi tineri care Îl căutau pe Dumnezeu au urmat unor falşi „oameni sfinţi” sau grupuri religioase datorită miracolelor pe care le făceau sau pentru rezultatele pe care le promiteau, tot acesta fiind motivul pentru care drogurile halucinogene, practicile oculte şi aşa-zisele experienţe „harismatice” deveniseră atât de populare. Părintele Serafim dorea să le spună studenţilor că această dorinţă de a experimenta sau de a vedea ceva „spiritual”, ceva care să depăşească viaţa mundană de fiecare zi, nu era motivul corect pentru a întreprinde o căutarea spirituală. Cine caută sincer nu va dori altceva decât plinătatea adevărului (aşa cum a făcut Părintele Serafim însuşi) şi nu se va opri la un stadiu unde are acces doar la un fragment de adevăr, provocând un sentiment amăgitor al satisfacţiei.
Este adevărat că Părintele Serafim a fost martorul multor minuni de-a lungul vieţii sale. Unul din călăuzitorii săi, arhiepiscopul Ioan Maximovici, era un lucrător al minunilor întocmai ca primii Apostoli. Părintele Serafim le-a relatat studenţilor câteva din aceste minuni, dar a făcut-o numai pentru a-i conduce la consideraţii mai profunde. Scopul său ultim era, fireşte, acela de a-i trezi pe oameni la ceea ce doreau ei cu adevărat: pe Hristos cel viu. El recunoştea că, în ciuda opacităţii spirituale a omului occidental contemporan, convertirea sa nu se deosebea fundamental de cea din epocile anterioare. Convertirea are loc atunci când este atins ceva în inimă, când inima începe să „ardă” la primirea adevărului revelat de Dumnezeu. Înainte de a se întâmpla aceasta, persoana trebuie să simtă adesea absenţa acestui adevăr şi să cunoască din experienţă suferinţa provocată de dorirea lui. Oamenii din prospera lume occidentală au adesea acest sentiment al suferinţei spirituale, pe care însă conştiinţa îl reprimă pentru a se putea preocupa liniştiţi de procurarea confortului şi a stimulilor pentru viaţa aceasta. În ţările unde oamenii sunt privaţi de libertate şi confort, pe de altă parte, foamea spirituală a omului devine imediată şi disperată. Astfel, Părintele Serafim a înţeles că oamenii din lumea liberă au de învăţat o lecţie importantă de la cei din spatele Cortinei de Fier în ce priveşte conştiinţa credinţei religioase. Dar ar putea oare cei dintâi, care trăiesc în ceea ce s-ar putea numi „paradisul nebunilor”, să transpună experienţa reală şi esenţială a celor din urmă într-o formă pe care să o poată înţelege? Părintele Serafim spera că da, pentru că era conştient de faptul că fără cunoaşterea Golgotei şi a Crucii nimeni nu poate ajunge la o reală cunoaştere a lui Hristos, Dumnezeul cel întrupat. Una dintre intenţiile Părintelui Serafim în cuvântul său către studenţi a fost să le arate că viaţa duhovnicească nu este doar ceva care îţi provoacă „plăcere”, ci mai degrabă un fel de câmp de luptă în care sufletul se curăţeşte prin suferinţă. Pentru mulţi dintre studenţi acesta era un concept nou; cine dintre personalităţile religioase ale timpurilor moderne, aflate în goană după popularitate, ar fi chemat oamenii pe o cale a neîncetatei suferinţe şi lupte? Totuşi, acesta a fost drumul pe care l-a urmat Hristos Însuşi şi pe care i-a îndemnat pe oameni să-l urmeze. Iar Părintele Serafim, arătându-le studenţilor această cale îngustă, i-a făcut pe unii dintre ascultătorii săi să-şi ia crucea şi să meargă pe această cale.
Din păcate, judecând după întrebările care i   s-au pus la sfârşit, majoritatea studenţilor păreau să fi „scăpat esenţialul”. El vorbise despre realitatea elementară a  vieţii creştine, despre ceea ce înseamnă convertirea inimii şi transformarea ei de către Hristos. El a numit căutarea adevărului o „chestiune de viaţă şi de moarte”. În contrast cu această urgenţă, multe din întrebările care i s-au pus erau motivate mai mult de o curiozitate deşartă. A fost pus la zid cu întrebări despre diferitele organizaţii creştine, despre unde se află sau nu se află Duhul Sfânt, despre cele „1001 de mici diferenţe” dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism etc. – de parcă ar fi încercat mai degrabă să „categorizeze” cuvântul său, decât să se lase mişcaţi de el. Ceea ce te însufleţeşte însă este că, obligat să răspundă la aceste întrebări, a continuat să transmită adevărul în dragoste, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale prelegeri şi să orienteze minţile oamenilor pe o cale mai duhovnicească de înţelegere a lucrurilor.

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului


din “Mai aproape de Dumnezeu”

1. Căutarea
De ce studiază omul religia? Se pot găsi multe motive incidentale, dar unul singur este valabil dacă persoana ia lucrurile în serios: într-un cuvânt, este vorba de intrarea în contact cu realitatea, de găsirea unei realităţi mai profunde decât realitatea de fiecare zi care se schimbă atât de repede, dispare fără să lase nimic în urmă şi nu oferă fericire durabilă sufletului uman. Orice religie autentică încearcă să deschidă calea către această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre modul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru – să deschidă celui care caută calea către realitatea duhovnicească.
Căutarea realităţii este o misiune periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre tineri ai acestor vremuri de căutări, care „au ars de tot” încercând să găsească realitatea şi, fie au murit de tineri, fie au eşuat într-o existenţă plicticoasă în care nu au pus în valoare decât o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituală” a L.S.D.-ului şi îi determinase pe mulţi să îi urmeze. Acest tânăr, un căutător de hrană spirituală tipic pentru vremurile noastre, care poate ar fi audiat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie să admiţi că orice altceva este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care din punct de vedere spiritual este moartă”. Nu am fost de acord, pentru că încă de pe vremea aceea începusem să-mi dau seama că viaţa spirituală se desparte în două direcţii: poate conduce la o viaţă mai înaltă decât această viaţă cotidiană supusă stricăciunii, însă la fel de bine te poate conduce într-un plan inferior, producând literalmente atât moartea spirituală cât şi pe cea fizică. El şi-a urmat calea şi înainte de 30 de ani era deja o epavă de om, îmbătrânit, mintea îi era ruinată şi abandonase orice căutare a adevărului.
Exemple similare ar putea fi găsite printre oamenii care caută diferite forme de experienţe psihice, experimentarea stărilor „extracorporale”, întâlnirea cu OZN-uri şi altele asemenea. (Experienţa sinuciderii în masă din Jonestown, din 1980, e de ajuns pentru a ne reaminti pericolele inerente căutării religioase.) Literatura ortodoxă cu o tradiţie de două mii de ani are câteva exemple pline de învăţătură în acest sens. Voi cita aici doar unul din viaţa Sfântului Nichita de la Lavra Pecerska, care a trăit cu aproape o mie de ani în urmă în Rusia:
Plin de râvnă, Nichita i-a cerut stareţului său binecuvântare pentru a trăi în singurătate. Stareţul (care pe atunci era Sfântul Nicon) i-a interzis spunându-i: „Fiule, nu se cuvine unui tânăr ca tine să fie trândav. E mai bine pentru tine să trăieşti cu fraţii. Slujindu-i pe ei nu te vei lipsi de răsplata ta. Singur ai văzut cum Isaac a fost amăgit de demoni în pustie. El ar fi pierit dacă nu l-ar fi scăpat harul lui Dumnezeu dăruit lui pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie.
„Părinte – a răspuns Nichita – eu nu voi fi niciodată amăgit de ceva de felul acesta, ci doresc să stau cu hotărâre împotriva înşelăciunilor demonilor şi să-i cer lui Dumnezeu darul facerii de minuni, precum i s-a dat lui Isaac Zăvorâtul, care săvârşeşte multe minuni şi în ziua de astăzi.”
„Dorinţa ta – i-a spus stareţul – întrece puterile tale. Fii cu băgare de seamă ca nu cumva, înălţându-te, să cazi în ispită. Eu, dimpotrivă, îţi poruncesc să slujeşti fraţilor şi vei primi cunună de la Dumnezeu pentru ascultarea ta.”
Dar Nichita, împins de cea mai mare râvnă pentru viaţa de singurătate, nu avea nici cea mai mică dorinţă să împlinească ceea ce i-a spus stareţul şi a făcut ceea ce-şi pusese în gând. S-a închis în sihăstria sa şi a continuat să se roage fără să mai iasă măcar o dată afară din chilie. După o vreme, pe când se ruga, a auzit un glas rugându-se împreună cu el şi a simţit o mireasmă minunată. Amăgit de aceasta, şi-a spus: „Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga cu mine şi nu ar avea mireasma Duhului Sfânt…” Nichita a început să se roage sincer: ”Doamne, arată-Te mie în chip desluşit, ca să Te pot vedea”.
Apoi a fost o voce care i-a spus: „Nu mă voi arăta ţie, pentru că eşti tânăr şi, ca nu cumva înălţându-te, să cazi”.
Sihastrul i-a răspuns cu lacrimi: „Doamne, niciodată nu mă voi lăsa amăgit, pentru că stareţul meu m-a învăţat să nu primesc amăgirile diavoleşti, însă voi face tot ceea ce îmi porunceşti”.
Astfel, câştigând putere asupra lui, şarpele cel stricător de suflete i-a spus: „Nu este cu putinţă omului, în trup fiind, să mă vadă. Dar iată, îţi trimit îngerul meu să rămână cu tine. Împlineşte voia lui”.
După aceste cuvinte, un demon în chip de înger i-a apărut sihastrului. Nichita a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat ca unui înger. Demonul i-a spus: „De acum să nu te mai rogi, ci să citeşti cărţi. În felul acesta vei ajunge la o vorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea să dai cuvânt de folos celor care vin la tine, iar eu mă voi ruga Ziditorului a toate pentru mântuirea ta”.
Sihastrul a crezut acestor cuvinte şi a fost amăgit încă mai mult. A încetat să se mai roage şi se ocupa numai cu lectura. Îl vedea pe demon rugându-se neîncetat şi se bucura, crezând că demonul se roagă pentru el. Apoi a început să le vorbească mult din Scriptură celor care veneau la el şi să proorocească asemenea sihastrului din Palestina.
Faima lui s-a răspândit printre oamenii lumeşti şi a ajuns până la curtea marelui cneaz. De fapt, Nichita nu proorocea, ci le spunea celor care veneau la el unde le fuseseră puse lucrurile furate sau ce se întâmplase într-un loc îndepărtat, obţinând aceste informaţii de la demonul care-l însoţea. Astfel, i-a spus marelui cneaz Izeaslav despre uciderea cneazului Gleb de Novgorod şi l-a sfătuit să-l trimită pe fiul său pentru a prelua conducerea principatului. Asta a fost de ajuns pentru oamenii lumeşti ca să-l socotească pe Nichita un adevărat profet. E un fapt dovedit că oamenii lumeşti şi monahii fără discernământ duhovnicesc sunt mai totdeauna atraşi de către mincinoşi, impostori, ipocriţi şi de către cei aflaţi în înşelare diavolească, luându-i drept sfinţi şi slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Nimeni nu se putea întrece cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament, dar nu putea să suporte Noul Testament şi niciodată în discuţiile sale nu pomenea de Evanghelii sau de Epistolele Sfinţilor Apostoli, neîngăduind nici unuia dintre vizitatorii săi să menţioneze ceva din Noul Testament. Din această stranie alegere, părinţii Lavrei au înţeles că era înşelat de diavol. Pe atunci vieţuiau la mănăstire mulţi sfinţi monahi înzestraţi cu daruri duhovniceşti şi cu har. Ei l-au alungat pe diavol de la Nichita prin rugăciunile lor. Nichita a încetat să-l mai vadă. Părinţii l-au scos pe Nichita din locul în care se zăvorâse şi i-au cerut să le spună ceva din Vechiul Testament. Dar el a spus sub jurământ că nu citise niciodată cărţile pe care mai înainte le ştia pe de rost. S-a dovedit că uitase şi să citească, atât de mare fusese puterea înşelăciunii satanice; şi cu mare greutate a învăţat din nou să citească. Cu rugăciunile sfinţilor părinţi şi-a venit în fire, a recunoscut şi a mărturisit păcatul, a plâns pentru el cu lacrimi amare şi a atins o mare înălţime a sfinţeniei şi darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită printre fraţi. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.
Această istorisire ridică pentru noi, astăzi, o întrebare: cum poate o persoană care caută experienţa religioasă autentică să evite capcanele şi deziluziile care îl pândesc în căutarea sa? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: omul nu trebuie să caute experienţele religioase, care pot să înşele, ci adevărul. Oricine studiază serios religia ajunge la această problemă, care este una de viaţă şi de moarte.
Credinţa noastră ortodoxă, spre deosebire de confesiunile occidentale, este adesea numită „mistică”, pentru că se află în legătură cu o realitate spirituală care conduce la rezultate numite în mod frecvent „supranaturale” – adică depăşesc logica şi experienţa acestei lumi. Nu e nevoie să căutăm exemple în literatura veche, pentru că viaţa unui făcător de minuni din zilele noastre e plină de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit cu cincisprezece ani în urmă şi care a trăit în această parte a Californiei ca Arhiepiscop de San Francisco, a fost văzut strălucind de lumină, levitând în timpul rugăciunii, era înainte-văzător şi a săvârşit vindecări minunate… Nici una din aceste minuni nu este remarcabilă în sine, pentru că poate fi imitată cu uşurinţă de falşi făcători de minuni. Cum putem şti că era într-adevăr în legătură cu adevărul?

  2. Revelarea
Dacă deschizi un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit prin puterile limitate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice altă carte sfântă şi să nu înţelegi ce vor să spună. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, şi anume istoria Apostolului Filip şi a eunucului etiopian:
Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi, ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: «Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui». Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acesta, despre sine sau despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se (Fapte 8, 26-39).
Există mai multe elemente supranaturale, mistice în această relatare: îngerul îi spune lui Filip unde să meargă (deşi etiopianului i se pare o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu) şi, mai târziu, după botez, Duhul Domnului îl ia pe Filip, care dispare din faţa ochilor etiopianului. Dar nu aceste lucruri l-au determinat pe eunuc să se boteze şi să devină creştin. Altceva îl mişcase: nu minunile, ci ceva înlăuntrul inimii lui. Minunile, deşi uneori ajută o persoană să ajungă la credinţă, nu sunt motivul adevărat al primirii creştinismului. În aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor citim istoria lui Simon Magul, care dorea să dea bani pentru a se putea alătura Bisericii şi a primi darurile Duhului Sfânt, întrucât acestea erau foarte spectaculoase şi miraculoase. Simon Magul era vrăjitor „profesionist” într-o vreme în care cu cât cineva săvârşea mai multe acte supranaturale, cu atât putea obţine mai mulţi bani şi mai mult prestigiu, de aceea a încercat să se alăture Apostolilor care săvârşeau mai multe asemenea lucruri decât în lumea păgână. Aşa cum aflăm din cartea Faptelor, Apostolul Petru nu primeşte cererea lui Simon, care a sfârşit rău şi de la care ne-a rămas cuvântul „simonie” care desemnează încercarea de a cumpăra harul lui Dumnezeu.
Spre deosebire de această întâmplare cu Simon Magul, în inima eunucului se produce o schimbare când Filip îi vorbeşte. În Fapte se spune că a ajuns să „creadă”; adică inima lui a fost mişcată de adevărul pe care l-a auzit. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice şi atunci când li se dă tâlcuirea adevărată se „deschide” ceva în fiinţa umană, dacă inima aceea este pregătită. De aceea eunucul L-a primit pe Hristos cu tot sufletul său; devenise alt om. Şi asta nu din pricina minunilor, ci pentru ceea ce Hristos a venit să aducă pe pământ.
Acelaşi lucru îl vedem şi în alt loc din Noul Testament, când doi dintre ucenicii lui Hristos mergeau pe drumul către Emaus (Luca 24). Hristos Însuşi, chiar în ziua Învierii Sale, S-a întâlnit cu ei şi au mers împreună, întrebându-i de ce sunt atât de tulburaţi. La rândul lor, ei L-au întrebat dacă era singurul care nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim. I-au spus că un mare profet a fost ucis şi, se pare, că ar fi înviat din morţi, dar ei nu ştiau ce să creadă. Hristos a început atunci să le deschidă inimile şi să le explice ce spunea Vechiul Testament că se va întâmpla cu Mesia. În tot acest timp ucenicii nu L-au recunoscut, pentru că nu venise la ei să-i orbească prin semne şi minuni. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a făcut că merge mai departe şi ar fi plecat de la ei fără să Se lase recunoscut, dacă ei nu L-ar fi rugat – din dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei. În cele din urmă, când S-a aşezat cu ei şi „a frânt pâinea” aşa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii lor s-au deschis şi au văzut că era Hristos Însuşi, dar El a dispărut apoi din faţa ochilor lor. Cei doi au început să se întrebe şi să-şi aducă aminte cum ardeau inimile lor în tot acest timp cât a călătorit cu ei pe drum. Ceea ce i-a făcut să-L recunoască la sfârşit a fost tocmai această „ardere a inimii” şi nu faptul că dispăruse din faţa lor, pentru că şi magicienii făceau acelaşi lucru. Prin urmare, nu minunile Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor, ci acel ceva despre Dumnezeu se descoperă în inima pregătită pentru asta. Este ceea ce se numeşte „arderea inimii”, prin care cei doi ucenici au intrat în relaţie cu Dumnezeul Cel Întrupat.
Aici vedem cum se petrece ceea ce se numeşte „revelaţie”: inima este mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu, de o persoană plină de Duhul Sfânt sau numai auzind propovăduirea adevărului despre El. În felul acesta, în primele decenii de după Învierea lui Hristos, Apostolii au avut puterea să ajungă efectiv în toate regiunile locuite de pe pământ – în India (şi poate chiar în China), până în Rusia, în nord, unde locuiau sciţii, în Britania, în vest, şi în Abisinia în sud – pentru a predica Evanghelia la toate neamurile.
La fel se întâmplă şi astăzi, deşi oamenii au devenit mult mai insensibili şi opaci sufleteşte, mult mai puţin simpli şi nu mai reacţionează cu atâta uşurinţă la adevăr. În cazul arhiepiscopului Ioan, cei care au ajuns să creadă prin el nu au fost mişcaţi în primul rând de minunile sale, ci de ceva din el care atingea inimile lor. Vă voi da un exemplu din viaţa sa, un incident care s-a petrecut la Shanghai, unde a fost episcop în timpul celui de al doilea război mondial. Întâmplarea a fost povestită de o bună prietenă a noastră care a murit cu câţiva ani în urmă, o profesoară de dicţie, pe nume Ana. Aşa cum ne-a explicat, posturile arhiepiscopului Ioan erau atât de aspre, încât maxilarul de jos îşi pierduse puterea în timpul acestor perioade de post şi vorbea foarte neclar. Ana avea însărcinarea de a-i da lecţii în care să-şi exerseze maxilarul şi să-l facă să vorbească ceva mai clar. Arhiepiscopul venea întotdeauna la ea la intervale regulate şi la sfârşitul fiecărei lecţii îi lăsa o bancnotă de douăzeci de dolari. În timpul războiului, această femeie a fost rănită şi era pe moarte întru-un spital francez din Shanghai. Era noaptea târziu; afară începuse o furtună cumplită şi toate legăturile cu oraşul se întrerupseseră. În acele momente femeia nu se mai gândea decât la un singur lucru. Cum doctorii îi spuseseră că avea să moară, singura ei speranţă era să vină Arhiepiscopul Ioan, să-i dea Sfânta Împărtăşanie şi să o scape cumva. I-a implorat pe cei din jur să-i trimită vorbă, dar i-au spus că era cu neputinţă. Telefonul nu funcţiona din pricina furtunii, iar spitalul se închidea în timpul nopţii (din cauza războiului). Aşa că singurul lucru pe care l-a putut face a fost să strige: „Ajutor! Arhiepiscope Ioan, vino!”. Bineînţeles, lumea credea că sărmana femeie delirează, pentru că nu era posibil nici un contact cu arhiepiscopul. Dar în acea noapte, pe când striga ea aceste cuvinte, uşile s-au deschis chiar în toiul furtunii şi a intrat Arhiepiscopul Ioan purtând Sfânta Împărtăşanie. A venit la ea, a spovedit-o, a liniştit-o (pentru că era, fireşte, copleşită de bucurie), i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat.
Femeia a dormit optsprezece ore după aceea şi, trezindu-se a doua zi, a simţit că îşi revenise. „Cu siguranţă asta s-a întâmplat pentru că Arhiepiscopul Ioan a venit aici”, a spus ea. „Care Arhiepiscop Ioan?”, au întrebat infirmierele, spunându-i că nimeni nu putuse să intre, pentru că spitalul fusese încuiat în noaptea aceea. Persoana din patul alăturat i-a spus că într-adevăr fusese cineva acolo, dar nimeni nu o credea. Începuse să se întrebe dacă nu cumva avusese halucinaţii. Dar în timp ce asistentele îi făceau patul în ziua aceea, au descoperit sub perna ei o bancnotă de douăzeci de dolari. „Aha – a spus ea – asta este dovada că a fost aici”.
Cineva s-ar putea întreba cum de a aflat Arhiepiscopul Ioan? Cum de a reuşit să ajungă la ea, cum de a ajuns mesajul la el, de vreme ce nu se putea stabili nici un contact cu lumea exterioară?  S-ar putea spune că i s-a descoperit, căci multe asemenea lucruri îi mai fuseseră descoperite. Dar cum i s-a descoperit? De ce lui şi nu altcuiva? De ce adevărul se descoperă anumitor oameni şi nu altora? Există oare un organ special prin care se primeşte Revelaţia lui Dumnezeu? Da, într-un anumit sens, există un asemenea organ, cu toate că de regulă îl închidem şi nu îl lăsăm deschis: revelaţia lui Dumnezeu se dăruieşte inimii iubitoare. Ştim din Scripturi că Dumnezeu este iubire; creştinismul este religia iubirii. (Dacă vă veţi uita la creştinii rataţi, îmi veţi spune că nu este dragoste în mijlocul lor, dar vă spun că aceştia în mod greşit se numesc pe sine creştini. Creştinismul este într-adevăr religia iubirii, atunci când este trăit cu adevărat şi practicat cu toată acrivia.) Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi spune că în primul rând după dragostea lor vor fi deosebiţi adevăraţii ucenici.
Dacă întrebaţi pe cineva care l-a cunoscut pe Arhiepiscopul Ioan ce îi atrăgea pe oameni la el – şi încă îi atrage pe oameni care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este totdeauna acelaşi: revărsa iubire; se sacrifica pe sine pentru semeni dintr-o iubire întru totul neegoistă faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi. De aceea i se descopereau lucruri la care alţii nu aveau acces şi pe care niciodată nu le-ar fi aflat pe căi obişnuite. El însuşi învăţa că, aşa cum ni se arată în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, o persoană cu adevărat ortodoxă este întotdeauna cu picioarele pe pământ, făcând faţă oricărei situaţii. Prin acceptarea situaţiilor date, ceea ce presupune o inimă iubitoare, Îl întâlnim pe Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea prin care oricine ajunge la cunoaşterea adevărului, chiar dacă uneori Dumnezeu trebuie să o zdrobească şi să o smerească pentru a o face receptivă – ca în cazul Apostolului Pavel, care, iniţial, îi persecuta cu înverşunare pe creştini. Dar la Dumnezeu, trecutul, prezentul şi viitorul inimii umane sunt toate prezente şi El ştie unde poate să deschidă şi să intre.
Opusul inimii iubitoare care primeşte revelaţia lui Dumnezeu este calculul rece pentru a obţine tot ce se poate de la oameni; în viaţa religioasă asta conduce la escrocherie şi la toate felurile de şarlatanie. Dacă vă uitaţi la lumea religioasă de astăzi, veţi vedea că în mare măsură se merge pe această cale: e atât de multă escrocherie, poză, calcul, într-o goană după avantajele pe care le oferă vânturile modei care aduce în atenţie fie o religie, fie alta. Pentru a găsi adevărul trebuie să ai o privire mai adâncă.

3. Suferinţa
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.
În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. Aproape toţi Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferinţe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bisericii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puţin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morţii. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea curăţiei credinţei, când mulţi învăţători încercau să substituie învăţăturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, ţările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunistă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, a atacat mai întâi ţările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credinţa noastră este cu adevărat o credinţă pătimitoare; şi în această suferinţă se petrece ceva care ajută inima să primească revelaţia lui Dumnezeu.
Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Rusia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o şansă pentru aşa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de şaizeci de ani şi încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ’30, aproape îşi atinsese ţelul, lăsând foarte puţine biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler şi dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot şi să aibă şi altă speranţă în viaţă în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situaţia este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuţie în anii ’60, sub Hruşciov, care a avut ca rezultat închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi, în afară de oraşele vizitate de turişti (în Moscova sau Leningrad veţi vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu biserici puţine sau deloc. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul trebuie uneori să călătorească sute de mile.
Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cum se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc şi acum în Rusia. Probabil că toţi aţi auzit de Alexander Soljeniţîn, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din ţară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia, aşa cum îl vedea el. Are aproape aceeaşi vârstă ca şi regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat de a fi dobândit prejudecăţi din copilărie. A dus o viaţă tipică pentru Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluţie, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a putea obţine o slujbă practică, a luptat ca soldat în al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre „mustaţă” (adică despre Stalin) în scrisori private şi a primit opt ani într-un câmp de concentrare. La sfârşitul condamnării, în 1953, a fost exilat (ceea ce nu însemna chiar închisoarea, dar nici nu avea libertatea să meargă oriunde ar fi vrut) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică specializată (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil a predat matematica şi fizica şi pe ascuns scria romane şi povestiri. După moartea lui Stalin a urmat o perioadă temporară de „dezgheţ” sau „îmblânzire”, în care a fost eliberat din exil şi i s-a permis să publice o carte în Rusia în 1961. S-a dovedit atunci că era mai disident decât îi convenea guvernului comunist şi nu i s-a mai permis să scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Această situaţie i-a creat o celebritate foarte incomodă pentru autorităţile sovietice, mai ales în 1970, când i s-a decernat premiul Nobel şi nu i s-a permis să meargă el însuşi să-l primească. În 1975 a fost în cele din urmă exilat cu forţa în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziţie.
Soljeniţîn trăieşte acum în Vermont, unde continuă să scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, şi anume, despre semnificaţia experimentului ateist în Rusia. El a abordat acest experiment nu în primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai profundă şi chiar spirituală. Într-un anumit fel, el este un simbol al reînvierii ortodoxe din Rusia, pentru că a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinţă în mijlocul poporului său şi nu a fost înfrânt de ea. Are o foarte puternică credinţă creştină şi un mesaj către oameni care se întemeiază pe experienţa sa. Monumentala sa carte Arhipeleagul Gulag ar trebui citită de oricine doreşte să înţeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi efectele sale asupra sufletului uman.
Soljeniţîn nu este înverşunat după experienţele sale din închisoare şi exil: a ieşit din ele învingător, pentru că a dobândit credinţa creştină. A înţeles că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi tot ce-ţi iese în cale, orice nouă inspiraţie, orice nouă perspectivă de înţelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.
Importanţa lui Soljeniţîn constă în demonstrarea faptului că, odată ce ateismul devine filosofia dominantă şi apare ideea că religia trebuie exterminată (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie şi dacă aceasta îi este interzisă, trebuie într-un fel sau altul eliminat şi el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din natura umană, sistemul concentraţionar de tip „Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.
Acest lucru este totuşi secundar. Eu aş prefera să vorbesc despre unul esenţial care i s-a întâmplat lui Soljeniţîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, căci acolo i S-a revelat Dumnezeu. Experienţa Gulagului are două feţe: poate scoate la iveală răul din natura umană, dar în acelaşi timp poate constitui punctul de plecare al unei renaşteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renaşterea spirituală care are loc în Rusia este mult mai profundă decât diferitele „renaşteri spirituale” care se petrec în lumea liberă. Iată ce mărturiseşte Soljeniţîn despre modul cum a ajuns la credinţă: „Din anii de puşcărie mi s-a dat să port în spinarea mea bătută, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi de aceea eram crud”. (Fusese sergent în armată.) „Îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În momentele mele cele mai cumplite, eram convins că fac binele şi pentru asta eram bine înarmat cu argumente sistematice. Şi abia când am ajuns să zac pe paiele mucezite ale închisorii am simţit în mine primele năzuinţe ale binelui.”
Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă şi, în felul acesta, are loc un fel de revelaţie: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inimă omenească şi apoi prin toate inimile… Şi chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa.”
Cât de profundă este această observaţie faţă de orice am spune noi în Occident pornind de la propria noastră experienţă. Este mai profund, pentru că se bazează pe suferinţă, care este realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a Crucii; iar experienţa din Rusia îi face pe cei care o trăiesc să vadă mai profund acest lucru. De aceea renaşterea creştină din Rusia este atât de profundă.

    4. Naşterea din nou
Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat”, a spus, „mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.
„De aceea – continuă el – am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.”
Iuri îşi povesteşte mai departe viaţa: „M-am născut în sângerosul an 1937 în satul Klişev, la treizeci de mile de Moscova… Tatăl meu, fierar de meserie, a murit în război şi nu-mi amintesc de el; mama, care a avut mai multe slujbe, era, cred, indiferentă faţă de religie. Doar bunica era credincioasă.” (De altfel, în Rusia vei găsi aproape totdeauna o bunică sau o mamă credincioasă care aduce familia la credinţă.) „…Dar ea nu avea autoritate în ochii mei, pentru că era analfabetă. Desigur, am fost botezat de mic, dar în anii de şcoală mi-am scos crucea de la gât şi până la vârsta de 25 de ani am fost ateu convins. După ce am terminat cei şapte ani de şcoală (şcoala primară), am avut şansa de a intra la Şcoala Superioară de Arte şi Industrie şi am studiat acolo cinci ani din şapte. Astfel, cel puţin în exterior, viaţa mea era încununată de succes… La vremea cuvenită aş fi primit diploma de artist şi aş fi putut lucra oriunde aş fi vrut.”
Aceasta este o biografie academică tipic sovietică. În Uniunea Sovietică cariera academică este luată foarte în serios: dacă reuşeşti, obţii „bilet de trecere” pentru multe lucruri bune din viaţa sovietică, iar dacă nu reuşeşti, poţi primi o slujbă oarecare, cum ar fi cea de măturător de stradă.
„Dar plictisitoarea viaţă sovietică şi lipsa de satisfacţie pe plan spiritual – continuă Iuri – nu-mi dădea pace şi, pe la sfârşitul lui 1955, pe când aveam 19 ani, s-a petrecut un eveniment, în aparenţă neînsemnat, care totuşi mi-a schimbat viaţa şi (în cele din urmă) m-a adus aici. Acest eveniment s-a petrecut în sufletul meu şi constă din faptul că am înţeles în ce fel de societate trăiam. În pofida propagandei sovietice lipsite de conţinut, eu am înţeles că trăiam sub un regim ilegal, de o cruzime absolută. Foarte mulţi studenţi ajunseseră la această concluzie în acea perioadă şi au apărut în timp oameni care gândeau la fel ca mine, aşa încât am considerat cu toţii că era de datoria noastră să le vorbim oamenilor despre descoperirea noastră şi să facem ceva ca să împiedicăm triumful răului.” (Acest lucru oglindeşte, desigur, pornirea idealistă a tinereţii care se poate vedea de asemenea şi în Occident.) „Dar poliţia secretă îi urmărea cu foarte mare atenţie pe toţi cetăţenii URSS şi, pe                7 noiembrie 1958 (pe atunci aveam 21 de ani), când ne-am adunat la o întâlnire a organizaţiei pentru a discuta despre apariţia unei publicaţii secrete, şase dintre noi au fost arestaţi şi toţi cei care nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsă pentru agitaţie antisovietică, adică şapte ani într-un lagăr de concentrare. Aşa a început un nou drum în viaţa mea.”
Până aici, trebuie să observăm, nu este vorba de nici o convertire religioasă. Iuri este încă un tânăr idealist care a fost „eliminat” şi trimis în Gulag.
„Eram cu toţii atei şi marxişti ai lagărului «eurocomunist». E adevărat, credeam că marxismul în sine este o învăţătură adevărată care conduce oamenii către un viitor luminos, către o împărăţie a libertăţii şi dreptăţii, însă criminalii de la Moscova din anumite motive nu vor să pună în practică această învăţătură. Pentru noi, această idee a murit cu totul şi pentru totdeauna.”
Nu voi aprofunda aici problematica şi filosofia comunismului, ci voi sublinia doar că Iuri fusese adus într-o stare de disperare. Iuri şi-a pierdut credinţa în ceea ce crezuse înainte datorită educaţiei sale, şi anume că ideologia comunistă este o învăţătură idealistă care aduce fericire şi pace. A văzut că în practică nu era ceea ce pretindea că este. Apoi a început să se petreacă ceva în sufletul lui.
„Aş dori să vă împărtăşesc câte ceva despre procesul renaşterii spirituale – a spus – ca să vedeţi cât de consecvent lucrează în poporul rus. Nu numai eu şi cei care erau cu mine am parcurs calea spirituală de la ateism la credinţa religioasă. Acesta este un fenomen tipic pentru lagărele sovietice de concentrare. Ce se întâmplă cu poporul nostru? Procesul renaşterii spirituale are două etape. Mai întâi vedem clar esenţa marxismului şi ne eliberăm de orice iluzie legată de el. Printr-o analiză temeinică şi profundă, descoperim că marxismul este în esenţă o învăţătură perfectă a totalitarismului, cu alte cuvinte, a sclaviei absolute, şi orice partid comunist din orice ţară, odată ce şi-a asumat realizarea programului marxist, este constrâns să repete ce au făcut şi fac comuniştii la Moscova sau să renunţe la marxism şi ateism şi să se autodesfiinţeze. Înţelegând acest lucru, pierdem baza ideologică de pe care ne opunem sclaviei marxiste. Ne prăbuşim într-un vid spiritual care atrage după sine o criză şi mai profundă.”
Iuri spune mai departe cum a început el însuşi să intre în această criză profundă: „După ce am fost eliberaţi din lagăr (adică după cei şapte ani), ni s-au oferit nişte perspective pe care nu le-am fi dorit nici duşmanilor noştri: fie ne întorceam în lagăr şi rămâneam acolo pentru restul vieţii, fie am fi ajuns într-o închisoare psihiatrică, fie am fi fost ucişi de poliţia secretă fără probe sau investigări.
În aceste condiţii de criză spirituală fără ieşire, s-a pus inevitabil problema capitală a unei concepţii despre lume: de ce mai trăiesc dacă nu există nici o ieşire? Şi când vine acel moment înspăimântător, fiecare dintre noi simte că moartea l-a prins de beregată: dacă nu vine nici un răspuns spiritual, viaţa nu mai are nici un sens, pentru că, fără Dumnezeu, nu numai că «totul este permis», dar viaţa însăşi nu are nici o valoare şi semnificaţie. Am văzut cum în lagăr oamenii îşi pierdeau minţile sau ajungeau să se sinucidă. Eu însumi simţeam clar că, dacă până la urmă ajungeam la concluzia fermă şi definitivă că Dumnezeu nu există, aş fi fost obligat pur şi simplu să mă sinucid, pentru că e ruşinos şi lipsit de sens pentru o creatură raţională să se târască într-o viaţă chinuitoare şi absurdă. Astfel, la a doua fază a renaşterii spirituale descoperim că ateismul, aprofundat până la limitele sale logice, îl duce în mod inevitabil pe om la pierzare, pentru că este o învăţătură perfectă a imoralităţii, a răului şi a morţii.
Un sfârşit tragic (sinucidere sau nebunie) mi-ar fi fost sortit şi mie dacă, spre şansa mea, la             1 septembrie 1962, nu s-ar fi întâmplat cea mai mare minune din viaţa mea. Nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, nu am primit sugestii din exterior; reflectam în singurătate la problema mea: «a fi sau a nu fi?». Atunci, dintr-o dată, mi-am dat seama că numai credinţa în Dumnezeu te poate salva. Şi îmi doream foarte mult să cred în El; dar nu mă puteam amăgi: nu aveam credinţă.
Şi dintr-o dată a venit o secundă când, pentru prima oară, am văzut (ca şi cum s-ar fi deschis o uşă dintr-o cameră întunecată către un drum însorit) şi în secunda următoare ştiam deja cu certitudine că Dumnezeu există şi că acest Dumnezeu este Iisus Hristos al Ortodoxiei şi nu alt Dumnezeu. Eu consider acest moment cea mai mare minune a vieţii mele, pentru că această cunoaştere precisă nu mi-a venit prin raţiune (ştiu sigur acest lucru), ci pe altă cale, şi nu sunt capabil să explic raţional acest moment… Astfel, printr-o asemenea minune a început noua mea viaţă spirituală, care m-a ajutat să îndur încă 13 ani de viaţă în lagărele de concentrare şi în închisoare, o emigrare forţată şi, sper, mă va ajuta să suport toate dificultăţile vieţii de emigrant.
Şi acest «moment al credinţei», această mare minune sunt trăite acum în Rusia de mii de oameni, şi nu numai în lagărele de concentrare sau în închisori. Igor Ogurţov, fondatorul Uniunii Social-Creştine, a ajuns la credinţă în universitate, nu în lagăr. Renaşterea spirituală este un fenomen tipic pentru Rusia contemporană. Orice este viu din punct de vedere spiritual se întoarce inevitabil la Dumnezeu. Şi este întru totul evident că o asemenea minune salvatoare se poate petrece, în pofida întregii puteri a politicii comuniste, numai prin Atotputernicia lui Dumnezeu, care nu a abandonat poporul rus în cumplitele suferinţe ale acelor vremuri în care a fost cu totul lipsit de apărare în faţa atâtor duşmani.”

    5. Concluzie
Experienţa acestui om, Iuri Maşkov, ne ilustrează în modul cel mai practic cum Se revelează Dumnezeu. Ceva se petrece în inimă; şi, chiar dacă suferinţa ajută la această transformare, nu există mijloace infailibile pentru a ajunge la ea. Spre exemplu, în ultimii 60 de ani a venit multă literatură din Rusia în care se descriu cazuri de oameni aflaţi în suferinţă, dar care nu s-au convertit. Există o carte foarte interesantă în limba engleză, intitulată My Testimony, a unui rus cu numele de Marcenko. Marcenko este doar un om onest care nu a putut suporta sentimentul înspăimântător că în Uniunea Sovietică totul este escrocherie – faptul că toată lumea te minte. De aceea a spus adevărul şi pentru asta a fost trimis în lagăr. Autorităţile l-au supus la interogatoriile obişnuite şi îi tot spuneau: „Dacă îţi menţii ideile, chiar dacă ieşi de aici, te vei întoarce înapoi. De ce să nu te schimbi şi să faci ce fac şi ceilalţi?” „Nu pot – spunea -, eu sunt un om cinstit!” Privindu-i pe cei care credeau, a ajuns la concluzia că aceştia erau singurii oameni fericiţi din lagărele de concentrare, pentru că puteau spune: „Sufăr pentru Hristos” şi acceptau ce le era dat să trăiască. „Dar eu nu pot fi ca ei, pentru că eu nu cred în Hristos.” În felul acesta a ajuns să-şi piardă minţile, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea să-i strivească cu uşile. Când a ieşit din închisoare s-a umplut de amărăciune şi vroia să-i ucidă pe toţi cei care-l asupriseră. Ştia că în felul acesta se va întoarce înapoi în lagăr; şi, de altfel, după ce a scris cartea, a şi fost trimis înapoi.
Vedem astfel că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a lăsat înmuiată, ci mai degrabă s-a învârtoşat. Bineînţeles, inima este ceva foarte complex, şi poate într-o zi se va schimba. În orice caz, mărturia lui arată că nu putem pur şi simplu să punem un om într-o închisoare şi să spunem: „Aşa îl vom face creştin”. Unii devin creştini, alţii nu. Când convertirea are loc, procesul revelaţiei se petrece într-un mod foarte simplu; o persoană este în nevoie, suferă, şi atunci, cumva, i se deschide o altă lume. Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi şi eşti mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îţi vine în ajutor şi îţi arată calea de ieşire.
De aceea nu trebuie să căutăm lucruri spectaculoase, cum ar fi minunile. Ştim din întâmplarea cu Sfântul Nichita, pe care am relatat-o mai înainte, că aceasta este calea cea mai greşită şi care conduce la decepţii. Calea cea bună este inima care se străduieşte să se smerească şi care ştie că e nevoie de suferinţă şi că există un adevăr superior care poate nu numai să ajute în această suferinţă, dar care o poate duce într-o cu totul altă dimensiune. Această trecere de la suferinţă la realitatea transcendentă reflectă viaţa lui Hristos, Care a mers către patimile de pe Cruce, a îndurat cea mai oribilă şi mai ruşinoasă moarte şi apoi, spre consternarea ucenicilor Săi, S-a sculat din moarte, S-a înălţat la ceruri, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi a pus început întregii istorii a Bisericii Sale.
Aceasta este, în esenţă, ceea ce doream să vă spun despre revelaţia în Ortodoxie. Puteţi să-mi puneţi câteva întrebări sau să purtăm o discuţie pe această temă.

6. Întrebări şi răspunsuri

Î: Dacă demonii se arată întocmai ca şi îngerii şi spun lucruri pe care le pot spune şi îngerii, cum se poate deosebi adevărul?
R: Iată o întrebare bună. Trebuie să te smereşti pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să doreşti adevărul lui Dumnezeu şi să nu umbli după „experienţe”. Desigur, aş spune să devii creştin ortodox şi să urmezi întreaga rânduială care conduce viaţa creştină. Asta ajută, deşi nu există nici o garanţie, pentru că poţi fi înşelat şi ca ortodox.
Părinţii Bisericii dau câteva sfaturi fundamentale. Spre exemplu, ei afirmă că, dacă ţi se arată cineva ca înger al luminii, să nu te încrezi în el. Dumnezeu nu te condamnă dacă într-adevăr doreşte să ţi se arate şi tu Îl respingi, pentru că dacă într-adevăr vrea să-ţi trimită un mesaj, va reveni şi va găsi o cale să ajungă la tine. De altfel, chiar te laudă că nu te-ai arătat încrezător, ca să nu cazi în înşelare.
Cei care se află într-un stadiu duhovnicesc mai înaintat, cu mai multă experienţă în astfel de lucruri, au procedat altfel. Avem un exemplu din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care vedea tot timpul demoni. Atunci când a fost întrebat cum deosebeşte duhurile, a spus: „Când apare un înger mă simt foarte liniştit şi când apare un demon, chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare”. Aceasta rămâne totuşi o încercare foarte primejdioasă pentru începători, pentru că te poţi simţi foarte calm şi în prezenţa demonilor, dacă nu eşti experimentat.
Răspunsul fundamental la întrebarea pe care mi-ai pus-o este, repet, să pătrunzi în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Dacă citeşti relatări ca aceea despre Sfântul Nichita şi vezi cum se manifestă demonii, adeseori, numai cunoscând modul în care aceştia vor încerca să te păcălească, poţi să respingi imediat amăgirea.
Î: Aţi putea să ne vorbiţi despre concepţia ortodoxă asupra Duhului Sfânt şi, în legătură cu aceasta, despre viziunea asupra Tainelor neortodoxe – dacă Duhul Sfânt este prezent sau nu în ele?
R: Duhul Sfânt a fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos de ziua Cincizecimii, a 50-a zi după Învierea Sa şi a zecea zi după Înălţarea Sa la ceruri, pentru a rămâne cu Biserica până la sfârşitul timpurilor. Din punct de vedere istoric, atunci a întemeiat Biserica.
Există cazuri în timpurile moderne în care oamenii au căutat să găsească această Biserică pe cale istorică. Avem ca exemplu întreaga istorie a Bisericii din Uganda. În anii ’20, doi seminarişti din Uganda studiau într-un seminar anglican şi au început să observe că învăţătura care li se dădea nu era aceeaşi cu a Părinţilor din vechime. Au crezut atunci că Romano-Catolicismul este răspunsul – că acesta trebuie să fie Biserica veche. În căutarea lor „după Biserica adevărată, a primelor secole” (aşa o numeau ei), s-au dus să studieze într-un seminar romano-catolic şi au văzut din nou că învăţătura pe care o primeau era diferită de cea a Părinţilor Bisericii. Au început să se întrebe: „Dacă adevărul poate fi schimbat în felul acesta, atunci unde este adevărul lui Hristos?” Apoi au auzit de credinţa ortodoxă şi au încercat pe toate căile să o găsească. Mai întâi au găsit pe cineva care se numea pe sine ortodox, dar era un şarlatan şi care le-a arătat ceea ce numea el Taine. Când un mirean grec le-a explicat că era destul de „amuzant” ce le arătase omul acesta, şi-au dat şi ei seama, le-a părut rău că s-au lăsat înşelaţi, şi-au schimbat gândul şi au început din nou să caute. Primul episcop pe care l-au întâlnit nu era unul prea bun şi le-a spus: „A, nu vă mai osteniţi. Toate religiile sunt la fel; întoarceţi-vă la anglicani.” Dar ei nu s-au lăsat descurajaţi de aceste vorbe. În cele din urmă au găsit un episcop ortodox care i-a învăţat ce trebuia să-i înveţe şi au devenit ortodocşi. Astăzi Biserica se răspândeşte în Africa: prin Uganda, Kenya, Zair, Tanzania şi aşa mai departe. Avem chiar înregistrări ale slujbelor lor, care sunt foarte impresionante. Au preluat muzica grecească bizantină şi, fără să încerce să o modifice (o cântă pur şi simplu în limba lor), slujbele sună ireproşabil, cu o culoare locală specific africană. Au făcut din cântarea bizantină acelaşi lucru pe care l-au făcut grecii când au preluat psalmodierea ebraică.
Astfel, aceşti africani au cercetat lucrurile din punct de vedere istoric şi au descoperit că există o Biserică care se trage direct de la Hristos şi învaţă ceea ce se învăţa în vremurile vechi: Biserica Ortodoxă. Tot din perspectivă istorică, puteţi vedea cum au deviat celelalte biserici: mai întâi romano-catolicii în secolul XI, când problema referitoare la poziţia papei în Biserică a atins punctul ei culminant, iar papa a respins răspunsul ortodox, trăgând după sine întregul Occident.
Până în ziua de astăzi, Duhul Sfânt lucrează în Biserica Ortodoxă. În cea mai mare parte a grupurilor occidentale protestante, rareori se vorbeşte despre Taine, aşa încât nu puteţi căuta cu adevărat harul Duhului Sfânt în ceea ce nici ei înşişi nu socotesc Taine. Desigur, romano-catolicii şi alte câteva grupuri consideră că au Taine. Eu unul vă spun că adevăratele Taine, în sensul în care le-a instituit Hristos, se găsesc numai în Biserica Ortodoxă; cât despre cei care, preluând denumirea de Taină, încearcă să profite cum pot de ea – este o problemă care se pune între sufletul omului şi Dumnezeu şi orice ar dori Dumnezeu să facă acelui suflet – este treaba Lui. S-ar putea să nu fie vorba doar de o problemă psihologică; nu ştiu – asta va alege Dumnezeu. Dar mijloacele pentru mântuire pe care le-a pus Dumnezeu în Biserică s-au transmis până astăzi în Biserica Ortodoxă. De altfel, dacă cercetaţi istoric, veţi vedea că facem aceleaşi lucruri care se făceau în Biserica primară. Filip, spre exemplu l-a luat pe eunuc în râu şi l-a botezat, fără îndoială în felul în care o facem şi noi: prin cele trei scufundări în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De aceea Ortodoxia este cunoscută ca fiind „de modă veche”: noi păstrăm cu bună ştiinţă căile „demodate” care ni s-au transmis de la Hristos, de la Apostoli şi de la primii Părinţi ai Bisericii.
Î: Vreţi să ne vorbiţi de atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine?
R: Hristos a venit să lumineze neamul omenesc. Există multe religii în afara revelaţiei Sale în care adepţii sunt sinceri – nu neapărat practicanţi ai vreunui cult demonic – şi încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Aş putea spune că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii erau bune, dar nu puteau conduce la adevăratul ţel. Iar ţelul este viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor şi Dumnezeu a venit în trup ca să ne-o deschidă. De aceea creştinismul este adevărat; putem lua în discuţie diferite elemente comparative ale adevărului în alte religii şi adesea observăm că sunt foarte profunde, dar acestea nu ne deschid raiul. Numai când Hristos a venit pe pământ şi i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, raiul s-a deschis cu adevărat pentru oameni.
Î: Prin urmare, oamenii care nu au aflat nimic despre Hristos nu au acces la adevăr?
R: Cei care nu au auzit niciodată de Hristos? – numai Dumnezeu poate să judece. Nici în Vechiul Testament oamenii nu auziseră de Hristos, dar El a venit şi le-a predicat în iad. De asemenea, înainte de Învierea lui Hristos, şi Sfântul Ioan Botezătorul a venit la iad şi a predicat că Hristos va veni acolo să-i elibereze pe cei care doreau să creadă în El. Aşa că Dumnezeu poate descoperi adevărul şi celor care nu au avut niciodată şansa să-l audă, adică celor care nu au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce ai primit revelaţia, atunci eşti, bineînţeles, mult mai responsabil decât toţi ceilalţi. Un om care a primit revelaţia că Dumnezeu a venit în trup şi nu trăieşte potrivit cu aceasta – este mult mai rău decât orice preot păgân sau decât oricare altul.
Î: Ceva despre care nu ştiu prea mult şi probabil că o mulţime de oameni nu ştiu este: care sunt diferenţele şi asemănările concrete dintre, să zicem, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică cu privire la diverse dogme şi idei, cum ar fi Sfânta Treime, sau dacă preoţii să se căsătorească sau nu – toate acele 1001 de mici diferenţe.
R: Există o mulţime de mici diferenţe, dar o singură diferenţă principală legată tocmai de Duhul Sfânt, pe care o voi explica. Biserica lui Hristos este cea care dăruieşte oamenilor harul; iar în Vest, când Roma s-a rupt de această Biserică, acest har s-a pierdut efectiv (poate că oamenii îl găsesc întâmplător pe ici, pe acolo, însă din Biserica lor harul s-a retras). Eu consider romano-catolicismul modern o încercare de a substitui harul pierdut cu ingeniozitatea umană. De aceea, pentru a răspunde la întrebarea „unde este adevărul?”, Biserica Romano-Catolică îl face pe papă „infailibil”.
Sunt unii care cercetează Biserica noastră Ortodoxă şi spun: „Este imposibil ca oamenii să găsească acolo adevărul. Voi spuneţi că nu credeţi în nici un papă sau episcop, dar în felul acesta nu există nici o garanţie. Nici nu credeţi în Scripturi aşa cum o fac protestanţii care le consideră absolut «infailibile». Dacă apare o dispută, cine are ultimul cuvânt?” Iar noi spunem că Duhul Sfânt Se revelează pe Sine. Acest lucru se petrece mai ales când episcopii se adună într-un sinod, dar chiar şi atunci poate fi un sinod fals. S-ar putea spune atunci: „Nu există nădejde!” Dar noi spunem că Duhul Sfânt conduce Biserica şi de aceea nu o va părăsi. Dacă nu ai convingerea că lucrurile stau aşa, atunci ajungi să inventezi lucruri de genul: Biblie infailibilă, papă infailibil. De asemenea, poţi să împlineşti rânduielile ortodoxe – aşa cum o fac romano-catolicii – ca pe un fel de „lege”, astfel încât totul să fie perfect definit: dacă încalci această lege, mergi la duhovnic, primeşti canonul cutare şi vei fi iarăşi perfect „reabilitat”. Ortodoxia nu crede în felul acesta. Această nevoie de a controla lucrurile a condus la întreaga concepţie despre indulgenţe, care este o pervertire perfect legalistă a ideii de pocăinţă. Dacă te căieşti, ca tâlharul pe cruce, poţi să te mântuieşti chiar în acel moment. Ortodoxia a evidenţiat totdeauna acest aspect al relaţiei dintre un suflet şi Dumnezeu; şi toate Tainele şi rânduiala Bisericii nu sunt decât căile de împăcare a sufletului cu Dumnezeu: aceasta este toată credinţa noastră. În Biserica Romano-Catolică, până de curând, când lucrurile au început să se mai clarifice, accentul era pus mai degrabă pe respectarea unui întreg set de legi prin care omul se punea „de acord” cu Dumnezeu într-un sens „legalist”, care este un substitut al Duhului Sfânt.
Î: Ne-aţi putea vorbi despre caracteristicile Anglicanismului, pentru că există o anumită asemănare între ceea ce aţi afirmat despre romano-catolicii care susţin că papa este infailibil şi protestanţii care susţin că Biblia este infailibilă. Eu consider Anglicanismul e o încercare de a echilibra aceste două perspective, deşi îmi dau seama că aţi putea răspunde că, din punct de vedere istoric, s-a petrecut o ruptură de Biserica primară.
R: În multe cazuri anglicanii se străduiesc din greu, dar ei pornesc de foarte departe. Când te apropii de Dumnezeu, nu te limitezi doar la „cugetare” sau la „elaborarea unui sistem”: trebuie să intri într-o legătură vie cu harul lui Dumnezeu. De aceea, răspunsul pentru Anglicanism este că trebuie să intre în legătură cu Biserica.
Î: Biserica Ortodoxă păstrează posturile şi toate tradiţiile primare cu privire la Postul cel Mare al Paştelui?
R: Da, există o disciplină clară a postului, ca în timpurile vechi. Acestea ni s-au transmis încă de la începuturile istoriei Bisericii. Cunoaştem din Didahia (Învăţătura celor 12 Apostoli) că în primul secol se postea miercurea şi vinerea.
Î: Seara trecută aţi ţinut o conferinţă despre Apocalipsă. Aţi putea să o rezumaţi pentru noi?
R: Am analizat evenimentele care se întâmplă astăzi ca semne ale sfârşitului şi am vorbit despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii faţă de acest sfârşit. Nu trebuie să numărăm anii, nici să socotim cine este „Împăratul Sudului”, „Împăratul Nordului” şi aşa mai departe, ci să vedem lucrurile mai profund. Toţi Apostolii scriu în epistolele lor că, pentru pregătirea personală, şi mă refer aici în primul rând la pregătirea duhovnicească, este esenţial să înţelegem că Hristos este aproape. Dacă ne vom afla permanent în această stare de aşteptare a lui Hristos Care vine, într-un sens spiritual, la noi, fie în sufletele noastre prin har, fie în momentul morţii noastre, atunci întrebarea despre timpul venirii Lui fizice pe pământ la sfârşitul lumii nu ne va mai tulbura atât de mult, încât să ne alăturăm vreunei secte care se duce să aştepte ziua aceea pe vreun vârf de munte. Nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul; principala prioritate este pregătirea spirituală.
Vremurile noastre, totuşi, sunt atât de pline de ceea ce se poate numi evenimente „apocaliptice”, încât ar trebui să fim foarte conştienţi de ele. Domnul nostru spune că, deşi nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul, trebuie să luăm pildă de la sicomor, căci, atunci când înverzeşte, ştim că vara e pe sfârşite. Tot astfel, atunci când aceste lucruri încep să se întâmple, când devine posibil să existe un guvern mondial, când Evanghelia se propovăduieşte la toate neamurile, când apar atât de multe curente spirituale amăgitoare – toate acestea sunt semne clare că urmează un eveniment iminent, ceva foarte probabil legat de sfârşitul lumii.
Pentru a ne pregăti duhovniceşte pentru acest moment, este foarte folositor să citim despre ceea ce s-a întâmplat cu oamenii în lagărele de concentrare. Asemenea relatări ne arată că, indiferent ce se poate întâmpla – chiar dacă ne-am afla sub stăpânirea lui Antihrist însuşi, putem supravieţui, pentru că Îl avem pe Hristos Însuşi. Vieţile mucenicilor au fost totdeauna o sursă de învăţătură şi de întărire şi există şi astăzi oameni care suferă mucenicie şi de la care avem de învăţat.

Postfaţă

din “Mai aproape de Dumnezeu”

Astfel şi-a încheiat Părintele Serafim cuvântarea. La mai puţin de doi ani după aceea, el murea într-un spital. În timpul suferinţei cumplite a bolii care i-a adus moartea, Împărăţia cerească pentru care se pregătise îndelung i-a devenit mai apropiată şi mai uşor de atins. Dumnezeu, Care îi împlinise dorinţa chinuitoare şi atotmistuitoare de a cunoaşte Adevărul transcendent, îl mângâia acum în chip nevăzut. Neputând să vorbească, privea spre cer, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi. Odată a încercat să-i spună unui frate de mănăstire despre descoperirea pe care a primit-o în ceasul său de încercare, dar trupul lui muribund nu i-a îngăduit acest lucru. Atunci când, în cele din urmă, sufletul s-a eliberat de trup, chipul i-a devenit strălucitor şi plin de pace, iar gura a căpătat un zâmbet blând. Aceia care l-au văzut în sicriul său poartă mărturia bucuriei pline de pace care îi aşteaptă pe cei ale căror inimi sunt receptive la revelaţia lui Dumnezeu.
Dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă (In. 12, 24). Prin moartea Părintelui Serafim a fost sădită o sămânţă care nu încetează să aducă roadă în vieţile celor care, în Occident, Îl caută pe Dumnezeu. Prin publicarea scrierilor sale, însemnătatea sa universală a devenit treptat mai evidentă. Deşi a reprezentat într-adevăr un purtător de cuvânt al creştinismului ortodox, a fost mai mult decât unul dintre numeroşii „tâlcuitori” ai diferitelor aspecte ale tradiţiei creştine. A fost mai degrabă o punte vie, umană, între omul modern, dezrădăcinat al lumii occidentale şi deplinătatea adevărului creştin. Dobândirea acestui adevăr nu presupune, aşa cum el însuşi spunea, stări de conştiinţă exaltate, ci doar o inimă iubitoare înfrântă şi smerită     (Ps. 50, 17) prin suferinţă. Fie ca, primind de la Părintele Serafim mesajul viu al înţelepciunii creştine a primelor secole, tot mai multe inimi iubitoare să înceapă să ardă pentru adevăr şi să-l găsească în persoana lui Hristos cel viu.

Traducere: Tatiana Petrache

Scrisori către naşi


din “Mai aproape de Dumnezeu”

Prefaţă
Dimitrie Andrault de Langeron

Eugene Rose, viitorul ieromonah Serafim, manifesta o puternică atracţie către frumos, pe care l-a găsit deplin în ceea ce a numit mai târziu „savoarea Ortodoxiei”. Frumosul şi o căutare dedicată adevărului i-au dominat viaţa intelectuală şi cea duhovnicească. În acelaşi timp, el avea o inimă plină de compasiune şi de dragoste. Întâlnirea sa cu Hristos nu a fost una intelectuală, ci un salt al credinţei – un act de iubire, pur şi simplu.
Acesta este şi felul în care a ajuns să iubească Rusia, poporul rus, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei şi, nu în cele din urmă, pe ţarul Nicolae al II-lea, Mucenicul. În general, considera că ruşii sunt mai profunzi din punct de vedere psihologic, mai sinceri şi mai calzi decât alţii, şi că au o înclinaţie religioasă şi mistică aparte.
La contactul său iniţial cu ortodoxia, care a avut loc la o slujbă pascală ţinută la Vechea Catedrală din San Francisco, a trăit o frântură de creştinism apostolic. Covârşit de frumuseţea slujbelor ortodoxe, a declarat: „Acum sunt acasă”. De atunci, o profundă sete duhovnicească a sporit într-însul continuu. S-a predat lui Hristos cu desăvârşire, fără rezerve, schimbând treptat totul din viaţa sa, pe măsură ce trecea de la deşertăciunea lumească la nevoinţa creştină.
Acesta a fost momentul în care prietenul nostru comun, Gleb Podmoşenski, ne-a făcut cunoştinţă, şi curând am ajuns buni prieteni. Nu pot uita ochii săi blânzi şi totuşi pătrunzători, surâsul său, cumpătarea şi liniştea sa, calmul şi nobleţea sa naturală. Din întâlnirile noastre, l-am cunoscut ca fiind un om educat, de o cultura vastă, vorbitor de franceză, germană şi rusă. Mai cunoştea chineza şi japoneza (mi-a dat manualul său de japoneză, ce m-a îndemnat să studiez vreme de mulţi ani această limbă). Dascălii săi l-au considerat un student de excepţie. Înzestrat pentru lingvistică, a mai studiat şi ştiinţele, excelând în domeniul ştiinţelor naturii. Îi plăceau muzica, literatura şi poezia, având o apreciere deosebită pentru Dickens. Iubea natura şi animalele, era un sportiv înnăscut şi, ca tânăr, îndrăgea sporturile. Era, de asemenea, o fire practică: putea repara un automobil, putea face tot felul de reparaţii simple, şi chiar construi o casă!
Eugene avea tărie, dar era timid. De vreme ce nu cunoştea pe nimeni dintre tinerii cugetători ortodocşi din zona San Francisco-ului, l-am prezentat prietenilor mei. Anii `60 erau perioada unei mari renaşteri ortodoxe ruse în acel oraş, atât religioase, cât şi culturale. De pildă, aveau loc întâlniri în locuinţele Umoliubţ-ilor (Iubitorii de înţelepciune), cu o orientare filosofică, dar şi religioasă. Şi erau numeroase personalităţi remarcabile – clerici, scriitori, artişti. Nucleul acestei renaşteri era, desigur, Sfântul Ioan (Maximovici), împreună cu alţi episcopi remarcabili, cu toţii fiind legaţi de tradiţiile spirituale ale vechii Rusii. A fost un mare privilegiu să te afli acolo în vremea aceea!
În aceste împrejurări deosebite, Eugene şi cu mine ne întâlneam adesea. Purtam numeroase conversaţii. I-am citit cu glas tare şi i-am tradus câteva texte clasice ale spiritualităţii ruse. Lua parte cu credincioşie la cât de multe slujbe putea, învăţând cu repeziciune să citească şi să cânte fluent în slavona bisericească.
Chiar înainte de a se converti la ortodoxie, în 1962, mi-a cerut să îi fiu naş, iar mamei mele, Svetlana Andrault de Langeron, să îi fie naşă. Catalizatorul convertirii sale a fost Sfântul Ioan, ce fusese trimis la San Francisco pentru a construi noua Catedrală rusă închinată icoanei Maicii noastre, Bucuria tuturor celor necăjiţi. Sfântul Ioan era un ascet: nu dormea niciodată în pat, şi, atunci când nu lua parte la slujbele bisericii, îşi petrecea vremea păstorindu-i pe cei săraci, pe cei asupriţi, pe cei bolnavi şi pe cei aflaţi în închisori. S-au petrecut multe minuni prin mijlocirea sa. Cei ce l-au cunoscut, care i-au primit ajutorul sau au beneficiat de dragostea sa, l-au iubit din inimă, ca o răsplată, şi au devenit profund ataşaţi de el. Eugene era unul dintre aceştia.
În 1969, la trei ani de la adormirea Sfântului Ioan, Eugene s-a retras la munte într-o pustietate de lângă Platina, California, împreună cu Gleb (viitorul Stareţ Gherman). Acolo a ajutat la construirea unui mic schit: câteva clădiri micuţe, modeste, unde, îmbrăţişând viaţa monahală, a vieţuit pe deplin mulţumit, fără căldură sau electricitate, fără telefon sau apă curentă, până la răposarea sa, petrecută după numai doisprezece ani scurţi, în plinătatea darurilor sale intelectuale şi spirituale. Lui, dragului meu fin şi prieten, de veşnică pomenire, i se potrivesc cu adevărat următoarele cuvinte ale Cărţii Înţelepciunii:
Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe (…) Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ… Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii. (Cartea Înţelepciunii lui Solomon 4, 7-11; 13-14)

Liberty Corner, New Jersey

20 dec./2 ian. [1964]
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Te felicit din toată inima, cu ocazia acestui mare Praznic al Naşterii Domnului. Îţi ducem lipsa în San Francisco, dar sunt bucuros să aud de la mama ta că o duci bine în New York. J.  şi cu mine suntem bine şi, deocamdată, nu suferim prea mult din pricina şomajului. Eu lucrez cam o zi pe săptămână, şi primesc şi ajutorul de şomaj. Pentru viitor, sunt optimist în ceea ce priveşte proiectul pe care J. ţi l-a menţionat deja, ce va implica o mică librărie şi (nădăjduim) alte câteva lucruri. Acesta ar trebui să demareze în decursul câtorva luni, şi dacă izbuteşte, ne va oferi un venit foarte modest şi ne va îngădui să ne închinăm întregul nostru timp răspândirii Ortodoxiei. A fost iniţial ideea lui Gleb , şi ar trebui să reuşească, dacă îi menţinem imaginaţia foarte activă pe tărâmul realităţilor practice! Îţi voi spune mai multe atunci când planurile noastre vor deveni mai clare. Roagă-te pentru proiectul nostru, căci, dacă este voia lui Dumnezeu, ar putea folosi duhovniceşte pe mulţi. În prezent, alcătuim o listă de expediere prin poştă. Orice nume ai putea adăuga la ea, fie că sunt americani interesaţi de ortodoxie, ori ruşi cititori de limbă engleză, ar fi extrem de binevenit.
Cunoşti, sunt sigur, toate ştirile bisericeşti din San Francisco. Din nefericire, întreaga poveste  este departe de a se fi sfârşit, dar cu rugăciune şi preocupare îndeajuns pentru viaţa duhovnicească, nu ar trebui să ne temem de nimic, nici chiar de întâmplări mult mai rele decât cele deja petrecute. Trec zilnic pe la noua catedrală, şi un progres, deşi încet, a devenit acum vizibil, de la o zi la alta, ceea ce este foarte încurajator. Duminica aceasta, Umoliubţii s-au întâlnit iarăşi. V.W. citeşte o lucrare despre Bergson, ce ar trebui să fie destul de interesantă. (Îmi va oferi şi o practică bună pentru rusa mea, care se îmbunătăţeşte).
Săptămâna trecută am fost în Carmel şi am petrecut câteva zile plăcute, căutând ciuperci împreună cu Gleb şi mama sa prin pădurile din preajma casei lor. Până atunci, eram îngrozit mereu de ciupercile sălbatice, dar am descoperit că există multe soiuri ce sunt şi delicioase, şi uşor (şi sigur) de identificat. J. şi cu mine plănuim să mergem sâmbăta aceasta la Marin County, ca să căutăm câteva. Cunoaşterea ciupercilor ar putea fi foarte preţioasă pentru nişte vieţuitori la schit, aşa cum ar putea fi cândva unul dintre noi sau chiar amândoi.
Sunt de acord cu tine că Conciliul de la Vatican nu a realizat nimic; mai rău decât atât, cred că se îndreaptă tocmai în direcţia greşită, înspre adaptarea şi compromisul deplin cu lumescul. Greşelile lui Ioan XXII ar putea fi înţelese ca rod al naivităţii sale, dar actualul Papă nu îmi pare a fi nimic altceva decât un foarte inteligent politician. Aproape am terminat un eseu lung asupra duhului Romei contemporane, şi nădăjduiesc să îi trezesc interesul părintelui Constantin  spre a-l publica în curând.
Bogoslovski Kurs  mai are doar o lecţie până la sfârşitul anului întâi, şi în trei săptămâni va începe anul al doilea. Am reuşit să particip la majoritatea întâlnirilor şi ele au devenit, cel puţin, mai interesante decât înainte. Părintele Leonid , apropo, a început în cele din urmă, primul capitol al Facerii, iar acum e aproape de sfârşit. Frecvenţa a fost cam aceeaşi ca mai înainte, în jur de cincisprezece persoane.
J. şi cu mine am petrecut câteva după-amiezi foarte plăcute împreună cu mama ta şi aşteptăm să o revedem în săptămâna Crăciunului. Mama ta trebuie să-ţi fi spus despre întâlnirea pe care am avut-o cu doamna ce locuieşte cu dânsa. Cu adevărat, pentru cei ce iau Ortodoxia în serios, se găseşte de făcut oriunde lucrarea duhovnicească, atât printre bătrânii ruşi, cât şi printre tinerii americani.
Mă apropii acum de capătul celui de-al doilea an al meu ca şi creştin ortodox, şi dacă acum sunt – nu vrednic de ortodoxie, căci nimeni nu poate fi vrednic de ea – ci cel puţin îndreptat în direcţia cea bună, îţi datorez o recunoştinţă enormă pentru ajutorul acordat. Prietenia şi modelul tău duhovnicesc au fost de mare importanţă în a mă aşeza pe calea ortodoxă cea dreaptă. Pot numai nădăjdui că se vor mai găsi ortodocşi care să poarte o asemenea grijă „copiilor” lor duhovniceşti, când convertirile americanilor la Ortodoxie vor fi mai dese, aşa precum cred eu. Doar prin astfel de legături duhovniceşti directe şi modele, pot nădăjdui convertiţii la ortodoxie din America să păstreze plinătatea Ortodoxiei şi să evite obişnuitele curse ale moliciunii şi modernizării.
Cu cele mai bune urări ţie şi Irinei, cu ocazia acestor zile de sărbătoare, şi în anul ce vine, cerându-ţi rugăciunile,
Fratele tău în Hristos,
Eugene

19 sept./2 oct. 1964
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Primeşte-mi sincerele felicitări cu ocazia căsătoriei tale; îmi închipui că trebuie să fie nişte zile foarte fericite pentru voi. Fie ca Domnul nostru şi Prea Sfânta Sa Maică să vă ocrotească în veci şi să vă binecuvânteze să Îi slujiţi împreună. Te rog, transmite-i felicitările mele şi Irinei.
Aici, în San Francisco, construcţia noii catedrale progresează. Exteriorul este acum terminat, exceptând mozaicul de pe pereţi şi aurul cupolelor; acestea vor fi începute într-o zi sau două. Deja toată lumea se minunează de clădire; cât de minunat va arăta atunci când va fi terminată pe   de-a-ntregul.
Micile noastre proiecte progresează şi ele. Afacerea se îmbunătăţeşte treptat, şi nu peste multă vreme vom putea spune că magazinul este un „succes”. Ce este mai important, săptămâna trecută am cumpărat o mică presă tipografică (va tipări două pagini deodată), şi foarte curând vor ieşi primele noastre publicaţii. Vor avea prioritate treburile practice – câteva rânduri de cărţi şi icoane. Dar mai apoi, nădăjduim înainte de sfârşitul anului, va fi gata primul număr al unui ziar ortodox în limba engleză, ce va continua apoi să apară din două în două luni. De asemenea, până când va fi isprăvită Catedrala, nădăjduim să avem tipărită o broşură (cu câteva ilustraţii) despre noua Catedrală. Deja mulţi oameni (mai ales ne-ortodocşi) s-au oprit pe la magazin ca să întrebe despre ea, şi ar fi bine să avem o prezentare a subiectului demnă de încredere. Iar apoi, mai sunt nenumărate alte broşuri şi cărticele ce trebuie tipărite. Îţi voi spune câteva din planurile noastre referitoare la acestea o dată ce vom începe. Mai sunt şi câteva mici lucrări în rusă pe care le vom tipări; de fapt I. M. Konţevici [sic] a promis că ne va ajuta dacă vom tipări câteva lucruri pentru el. Cu publicaţia noastră în engleză nădăjduim să ajungem un centru al răspândirii informaţiei şi literaturii ortodoxe, încât să fie un loc unde oamenii să poată merge pentru a găsi un punct de vedere autentic ortodox, iar nu „noua” Ortodoxie ce este astăzi atât de răspândită. Nădăjduim ca Vlădica Ioan să fie cenzorul nostru permanent. A venit ieri la magazin, la o zi după ce presa tipografică a fost livrată, şi a binecuvântat-o cu apa sfinţită.
Acum trebuie să mă întorc la magazin şi să pictez puţin. Nu va fi prea multă vreme de odihnă de acum înainte! Văd în calendar (deşi, atunci când am început scrisoarea, nu mi-am dat seama) că duminică este praznicul Sfântului al cărui nume îl porţi, şi presupun că ar trebui să fie onomastica ta. Îţi prezint din nou felicitările mele.
Te rog, transmite-i salutări mamei tale. J. vă trimite şi el complimente şi felicitări. Te rog să-mi scrii, şi spune-i mamei tale să-mi scrie. Şi roagă-te pentru noi. Fie ca Domnul nostru să ne arate tuturor calea spre a-I sluji.
Fratele tău în Hristos,
Eugene

18 feb./3 martie 1965
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Acum poţi vedea că sunt cel mai rău scriitor de scrisori cu putinţă! Şi eu am intenţionat de multă vreme să îţi scriu o scrisoare lungă, încă de dinaintea Crăciunului, dar mereu era prea puţin timp. Aşa că voi începe acum, în cele din urmă, şi voi scrie cât de mult voi putea.
Este deja prea târziu pentru a te felicita cu ocazia Crăciunului, dar vă urez bucurie şi succes în anul ce vi se aşterne dinainte, ţie şi Irinei. Se apropie iarăşi postul, şi este vremea să pun deoparte câteva din poverile lumeşti cu care îngăduim vieţilor noastre să se umple. Slab precum sunt, deja oftez la gândul postirii şi nevoinţelor Postului, dar în acelaşi timp Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a lăsat aceste mijloace necesare de curăţire şi apropiere de Dânsul, fără de care am fi fost pierduţi. Potrivit ultimelor informaţii, din întâia zi a Postului vor începe în noua catedrală slujbele obişnuite, şi abia aştept să iau parte la ele zilnic, înainte şi după lucru. Lunea trecută, mitropolitul Filaret s-a oprit în San Francisco, în drumul său spre New York, şi seara a avut loc o slujbă superbă în noul Sobor – vecernia şi un acatist al icoanei din Kursk. Au luat parte şaisprezece preoţi şi probabil o sută de oameni. Interiorul catedralei nu este încă terminat – există doar un iconostas provizoriu cu patru icoane, şi abia săptămâna aceasta este pusă pardoseala de lemn. Exteriorul este aproape terminat, mai puţin marile icoane din mozaic. Este cu adevărat înălţător să văd această clădire magnifică în fiecare dimineaţă când vin la lucru, sau să zăresc ceva din ea când mă aflu prin vecinătate.
Am isprăvit în cele din urmă primul număr al revistei noastre, şi ţi-am trimis un exemplar. Nădăjduiesc că îmi vei trimite comentariile şi sugestiile tale. S-a dovedit mult mai bun decât ne aşteptam, dar cred că încă e loc de multe îmbunătăţiri. Îţi voi trimite şi nişte numere în plus. Poate ai putea lăsa câteva spre a fi vândute la Biserica Mănăstirii  – le putem da 40% din preţul exemplarelor vândute. În clipa de faţă, desigur, preocuparea noastră de bază este răspândirea revistei pe cât se poate mai departe.
Mă tem că nu cunosc pe nimeni care să aibă un magnetofon. Ar putea fi un schimb interesant între Coasta de Est şi cea de Vest, dar nu ştiu cum ne vom putea descurca.
Gleb şi cu mine am purtat câteva conversaţii interesante cu preoţii francezi, iar impresia noastră a fost că se află în primejdie de a se îndrepta într-o direcţie periculoasă, dacă nu găsesc o foarte bună călăuzire practică. Noul episcop  m-a impresionat mai mult ca filosof şi intelectual, decât ca orice altceva, şi câteva dintre ideile sale mi s-au părut puţin ciudate. Cu siguranţă, au cele mai bune intenţii, şi există un duh foarte bun printre membrii mai puţin intelectuali. Este nevoie de rugăciune ca să poată găsi călăuzirea pentru a merge pe calea ortodoxă cea dreaptă.
Părintele Mitrofan  mi-a lăsat o impresie cu totul diferită – din prima clipa în care l-am văzut, fără să ştiu cine era, am putut vedea că era un adevărat preot ortodox şi unul „de-al nostru”. Este, cu adevărat, un om al rugăciunii. A ţinut câteva slujbe în faţa icoanei Neciaianaia Radost , pe care o adusese de la Paris, şi au fost foarte mişcătoare, pline de duhul rugăciunii.
Sunt extrem de fericit să aud că ai o viaţă liniştită, plină de rugăciune şi de lecturi duhovniceşti. Cred că, în ziua de astăzi, problema principala a tuturor ortodocşilor nu este câtuşi de puţin cea a jurisdicţiilor, a limbilor, etc. (ele sunt importante, dar nu sunt chestiunea esenţială) – ci, pur şi simplu, problema oţerkovlenie-i – a face din Biserica lui Hristos adevăratul centru al vieţii. Din nefericire, cred că exact aceasta este întrebarea pe care majoritatea ortodocşilor din America, din afara Bisericii noastre, o pierd din vedere şi o uită cu desăvârşire. Mitropolia tocmai a început să publice un ziar lunar, cu un scop „duhovnicesc” – dar, citindu-l, nu am găsit nici un articol de valoare duhovnicească; este doar faţa exterioară a Ortodoxiei, iar nu inima. Nădăjduiesc ca revista noastră să slujească unui scop mai bun, mai ales de vreme ce se găsesc atât de puţine reviste de adevărată valoare duhovnicească în limba engleză.
Chiar înainte de Crăciun, l-am isprăvit pe Sfântul Ioan Scărarul , găsindu-l ca fiind de mare preţ. Este exact duhul de tărie ce lipseşte astăzi de peste tot.
Gleb încă lucrează în Monterey, dar vine la San Francisco în fiecare sfârşit de săptămână. Tipăritul îi face o plăcere imensă, dar mi-e frică că, în general, se află într-o stare mai curând agitată, şi va fi astfel până când va găsi în viaţă un loc aşezat. Cât despre mine, am fost prea ocupat cu lucrul la magazin şi cu tipăritul (şi editatul) ca să fiu în stare să mă gândesc la altceva. Scrierea cărţii mele  a fost amânată pentru o vreme, dar strâng idei şi nădăjduiesc să mă întorc la ea în curând.
Îţi trimit nişte tămâie de la Muntele Athos (una diferită de cea pe care am trimis-o mamei tale); cred că îţi va place. Dacă îmi aduc aminte bine, nu mai avem acum din cea de care ţi-am trimis anul trecut.
Te rog, scrie-mi curând şi îţi promit că voi răspunde mult mai prompt data viitoare. Te rog, pomeneşte-mă în rugăciunile tale.

8/21 ianuarie 1966
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Zilele sfinte sunt acum aproape isprăvite, dar îţi urez tot binele şi pacea acestei perioade sfinte şi cele mai bune urări pentru noul an. Totul este bine aici, cu noi, deşi, ca de obicei, avem prea mult de muncă şi prea puţină organizare. Ediţia de Crăciun a Cuvântului ortodox încă nu este gata, dar nădăjduiesc să terminăm o bună parte din ea în acest sfârşit de săptămână. Îţi mulţumesc pentru cuvintele de încurajare. În primul an, reacţia a fost una încurajatoare, făcându-ne să credem că merită toată osteneala.
Pentru anul următor nu avem planuri noi. Se pare că nu este tocmai vremea potrivită pentru a se forma frăţia noastră monahală. Apropo, am discutat chestiunea aceasta cu episcopul Nectarie. E posibil ca mănăstirea sa să fie înfiinţată în curând, în Seattle, şi ne-a invitat, pe Gleb şi pe mine, să i ne alăturam dacă şi când putem; dar până acum suntem încă prea ocupaţi cu librăria şi cu revista. Când va veni vremea, Dumnezeu ne va arata calea spre a-I sluji cel mai bine. Aici, în San Francisco, îl avem pe Vlădica Ioan [Sfântul Ioan] ca să ne călăuzească, şi, pentru momentul de faţă, este tot ceea ce avem nevoie.
În afară de librărie şi revistă, îmi petrec majoritatea timpului în biserică, unde alternez între citire şi cântatul în cor. Duminică dimineaţa îl ajut pe Părintele Nicolae (Dombrovski) cu slujba (7 a.m.); este foarte convenabil pentru amândoi, căci locuim suficient de aproape ca să mergem pe jos până la biserică. Vlădica Ioan vrea ca slujba aceasta să fie, în cele din urmă, în întregime în engleză, astfel că vom mai avea ceva de planificat. De Anul Nou (pe stil nou) am avut o slujbă completă în engleză. Gleb şi cu mine am fost corul, şi Vlădica a slujit cu trei sau patru preoţi. Nu a fost prea rău, pentru început.
Îmi pare rău să aud de boala lui Nikoluşka. Trebuie să fie extrem de greu pentru tine şi Irina. Dar totul este precum voieşte Dumnezeu. Mă bucur să aud că acum este mai bine.
Te rog, transmite-i urările mele cele mai bune Irinei. Mă gândesc adesea la voi şi aştept cu nerăbdare ziua în care o voi putea întâlni, în cele din urmă, şi vă voi vedea după atâta vreme. Mi-ar plăcea, cu siguranţă, să călătoresc către Coasta de Est, dar de ceva vreme nu întrezăresc nici o perspectivă. Scrie-mi, când vei avea ocazia, şi, te rog, trimite-mi orice materiale consideri potrivite Cuvântului Ortodox (în rusă sau în engleză) – discursurile Mitropolitului, de exemplu. Roagă-te pentru noi toţi.
În Hristos, fratele tău,
Eugene

4/18 mai 1966
Hristos a înviat!
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Am întârziat într-atât, încât îţi trimit felicitări de Paşti în preziua Praznicului Înălţării! În dimineaţa aceasta am avut o slujbă frumoasă la catedrală, pentru Odovania Paştilor. S-au cântat toate ca la Paşti. Din nefericire, corul nostru a fost unul mic – doar Părintele Mitrofan şi cu mine – dar am încercat să dăm tot ce puteam. De obicei, nici măcar nu izbutim să cântăm în acelaşi ton, dar astăzi am făcut-o destul de bine.
Toată lumea de aici e bine şi într-o dispoziţie bună. Ca de obicei, toţi avem de făcut multă treabă. Ultimul număr al revistei noastre a fost, dintr-o anume cauză, foarte dificil, dar acum suntem gata să îl începem pe următorul şi ar trebui să-l terminam înainte de 1 iulie. Acesta va cuprinde viaţa şi câteva minuni ale Sfântului Nectarie, un nou sfânt grec care a murit în 1920. Căutăm întotdeauna noi articole – dacă ai ceva idei noi, te rog să ne scrii despre ele. Avem încă mult de învăţat despre tipărirea unei reviste, şi multe încă pot fi îmbunătăţite. Chiar acum tipărim o serie de broşuri publicitare pe care le vom trimite (sau mai curând, L. M. le va trimite, de vreme ce ea ne-a promis ca se va ocupa de expedierea lor) tuturor bisericilor ortodoxe din America şi multor biblioteci.
De curând, J. şi cu mine ne-am mutat într-un loc nou (vechiul nostru apartament a fost demolat): se găseşte la 2333 Clement, doar la două blocuri de noua catedrală. Avem o întreagă căsuţă, pe partea opusă străzii – foarte liniştită şi foarte convenabilă. Când J. va merge la mănăstire, o vom putea folosi pentru Frăţia noastră. O pisicuţă ne-a adoptat imediat ce ne-am mutat – venea mereu la uşa noastră, până când a trebuit să o primim înăuntru. Chiar acum două zile, a făcut patru pisoi în camera noastră din spate. E într-adevăr o lecţie pentru noi, felul în care animalele au grijă de copiii lor. Pisoii sunt nişte lucruşoare sărăcuţe, oarbe, neajutorate, încredinţându-se deplin mamei lor – iar ea nu îi dezamăgeşte niciodată.
Ca întotdeauna, Vlădica Ioan este o sursă de inspiraţie pentru toţi. Are mereu cuvântul potrivit de povaţă. În biserică, îmi împart în continuare vremea între kliros şi cor. Bogoslovskie Kursi continuă. Reuşesc, îndeobşte, să particip doar în nopţile de miercuri. Părintele Nicolae (Ponamariov) predă istoria Bisericii Ruse (a ajuns acum la Patriarhul Nikon şi Vechii Credincioşi); Părintele Nicolae Dombrovski predă Noul Testament (Epistolele Sfântului Pavel); iar Vlădica Ioan a terminat cursul asupra slujbelor Bisericii şi l-a început din nou. (Descopăr că înţeleg cu mult mai multe de data aceasta!)
Te rog, transmite-i salutările mele cele mai calde Irinei. Nădăjduiesc că micul meu fin este bine, pe mai departe. Mă rog ca să fi petrecut zilele acestea în bucurii duhovniceşti. Roagă-te pentru mine şi scrie-mi când ai timp.
Fratele tău în Hristos,
Eugene

17/30 iulie 1966
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Toata lumea credea că, cumva, dragul nostru Vlădica nu va muri niciodată, iar acum s-a dus dintr-o dată. Dar în pierderea noastră avem şi un câştig, şi în tristeţea noastră o bucurie; căci acum avem un sfânt care se roagă pentru noi în faţa Scaunului lui Dumnezeu.
Tot ce îmi doresc este să poţi fi cu noi ca să împărtăşim aceste zile sfinte. Toţi cei ce trăiesc duhovniceşte aceste zile nu jelesc doar. Căci, chiar şi în lacrimile noastre există o asemenea bucurie pe care nu o putem exprima în cuvinte. Mai ales în paraclisul de la subsol, unde este îngropat, există un puternic simţământ că Vlădica Ioan ne iubeşte şi ne ascultă rugăciunile.
Îţi trimit un Blagovestnik  – memorial pentru Vlădica, şi o fotografie a părintelui Mitrofan (care era cel mai apropiat de Vlădica dintre preoţii de aici) citind înaintea sicriului deschis. Poate vei arde tămâia când te vei ruga pentru odihna sufletului Vlădicii.
Roagă-te pentru mine.
În Hristos, fratele tău,
Eugene

11/24 feb. 1967
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Nădăjduiesc că mă vei ierta, din nou, pentru că mi-am neglijat în mod ruşinos corespondenţa. Am atât de mult de lucru şi aşa de multe treburi care mă distrag, încât sunt, literalmente, ameţit. Desigur că, mai ales, sunt prins cu publicarea revistei – lucru atât de dificil, încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim să îi dăm de cap. Am realizat două mii cinci sute de exemplare din ultimul număr, şi aproape întreaga muncă a fost făcută manual – o adevărată podvig! Dar rezultatul este extrem de satisfăcător, şi reacţiile arată că a stârnit un adevărat interes. Gleb are încă de lucru la Monterey toată săptămâna, aşa că mă poate ajuta doar la sfârşit de săptămână, şi primim puţin ajutor din alte părţi.
În afară de aceasta, avem librăria, unde afacerea devine mai bună pe zi ce trece – uneori într-atât, încât ajunge să mă distragă destul de mult. Timpul „liber” mi-l petrec mai ales în biserică, unde îi iau adesea locul unuia dintre preoţi la cliros, slujind atât ca citeţ, cât şi cântând la strană. Părintele Mitrofan a fost bolnav aproape o săptămână, aşa că am fost aproape zilnic la biserică. Este o foarte bună practică pentru învăţarea slujbelor, şi, desigur, este un har şi o binecuvântare să participi atât de des la dumnezeieştile slujbe. Şi nici măcar nu ştim câtă vreme ne va fi îngăduit acest privilegiu. Pluteşte în aer sentimentul că şi America este pe punctul de a intra în epoca „catacombelor”.
Am trimis în plic şi un exemplar al noului Blagovestnik, în caz că nu ai primit unul. Gleb este acum editorul (când va găsi vreme pentru aceasta, nu ştiu) şi are multe materiale, ilustraţii, etc., fapt ce ar putea face revista destul de interesanta. I-a venit ideea să facă abonamente şi să o trimită în diferite părţi ale lumii. Ce crezi? Poate l-ai putea ajuta.
Este mult prea târziu ca să te felicit cu ocazia Crăciunului, dar o fac cu ocazia Postului ce se apropie, şi îţi cer iertare. Te rog, scrie-mi când ai ocazia şi spune-mi cum o mai duci. Sărută-l pe finul meu şi salut-o pe Irina şi pe mama ta din partea mea. Roagă-te pentru noi.
Fratele tău în Hristos,
Eugene


16 feb./1 mar. 1967

Soră dragă întru Hristos, Svetlana,
Am fost foarte bucuros să primesc veşti de la tine – şi foarte ruşinat că am aşteptat atât de mult ca să îţi scriu. Am intenţionat de câteva ori să scriu, în vremea Crăciunului, ţie şi lui Dimitrie; dar avem atât de mult de lucru şi aşa de multe treburi care ne distrag – capul, pur şi simplu, îmi pluteşte. Aşa că doar săptămâna trecută i-am scris, în cele din urma, lui Dimitrie, şi acum, ţie.
Am fost foarte fericit să aflu de noua fiică a lui Mitia  şi că Nikoluşka e bine. Fie ca Domnul să îi ţină sănătoşi şi întru credinţa lui Hristos.
J. a plecat în octombrie anul trecut în Ţara Sfântă, dar nu a găsit o mănăstire potrivită şi s-a întors în America, unde, de atunci, se duce pe la mănăstirile noastre de aici – a fost la Jordanville, Mahopac şi la Mănăstirea greacă din Boston. I-a plăcut cel mai mult mănăstirea din Boston, dar stareţul ei era în Grecia, şi nu vor mai primi pe nimeni până când nu se vor muta într-un loc mai spaţios, în vara aceasta, sau poate mai târziu, aşa că s-a întors să aştepte la Jordanville. Acum, din ceea ce scrie se vede că nu e prea fericit în Jordanville, cu toţi oamenii şi zgomotul de acolo. Într-adevăr, calea sa este grea, dar călătoriile i-au făcut, aparent, mult bine, şi a putut petrece o lună vizitând Locurile Sfinte. Mi-a scris câteva relatări extrem de interesante despre locurile de pelerinaj ortodoxe pe care le-a vizitat.
Cu Gleb şi cu mine este la fel – multă muncă şi foarte puţin timp. Este din ce în ce mai mult de lucru la magazin, şi pe lângă faptul că revista ne consumă aproape tot timpul, acum Gleb a devenit editorul lui Blagovestnik şi poate veni aici doar două zile pe săptămână. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne trimită un frate pentru a realiza mai multe şi a nu ne istovi în aşa măsură, dar trebuie să avem răbdare!
Avem ca mângâiere noua catedrală, chiar lângă noi, şi merg acolo adesea, precum şi la paraclisul de la subsol, unde este îngropat Vlădica şi unde este deschis pentru o scurtă perioadă de timp, în fiecare dimineaţă şi seară. La catedrală îi iau adesea locul Părintelui Mitrofan la strană, lucru ce îmi dă o foarte bună posibilitate de a practica cititul şi cântatul (adesea de unul singur). Dar încă am foarte multe de învăţat despre slujbele Bisericii.
Înţeleg că noul Blagovestnik nu a fost expediat, aşa că îţi voi trimite un exemplar. Gleb doreşte ca acesta să aibă multe ilustraţii, şi are multe materiale ce încă nu au fost publicate, aşa că ar putea ajunge o revista foarte interesantă.
Nu am avut timp de nici o „vacanţă” în ultima vreme, dar în Ajun şi de Crăciun am închis magazinul şi am mers la Monterey, unde Gleb şi cu mine am fost cam singurele persoane din strană. A fost frumos să fim într-o bisericuţă, pentru variaţie, iar Batiuşka  este minunat.
Probabil ca ai auzit de faptul că Părintele Leonid a părăsit Biserica Sfântul Tihon pentru a porni o biserică a sa – Capela Iverskaia; are acolo Şcoala sa Rusă, care se pare că se bucură de destul succes. L-am înscris pe copilaşul meu duhovnicesc Alexander (în vârstă de 6 ani) la grădiniţă, şi învaţă câte ceva, în pofida faptului că nu ştie mai deloc rusa. (L-am învăţat rugăciunile începătoare, pe care le ştie mai bine decât unii dintre băieţii ruşi!)
Sunt bucuros să aflu că sunteţi cu toţii bine, şi că sora ta şi-a revenit. Voi încerca să scriu mai des, dar te rog să mă ierţi dacă nu prea reuşesc. Roagă-te pentru Gleb, pentru mine şi pentru J., şi pentru fraţii noştri [urmează trei nume].
Fratele tău în Hristos,
Eugene

nedatată
Hristos Voskrese! [în chirilică]
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Te rog, iartă-mi lunga tăcere. Se pare că nicicând nu apuc să mă aşez şi să răspund la scrisori (trândăvia). Oricum, sunt foarte bucuros să primesc scrisorile tale şi să văd că ajuţi un astfel de luptător pentru Ortodoxie, precum este Părintele G. După cum vezi, Cuvântul nostru Ortodox a întârziat într-atât, încât o notă privind parohia ar fi fost inutilă; însă, poate vom avea un articol despre parohie puţin mai încolo.
„Grecii” noştri din Biserica de peste Hotare, pe care îi iubim mult, ne-au tulburat de curând, încercând să-şi impună părerile privind unele chestiuni secundare, asupra tuturor celorlalţi. Unii convertiţi au venit către noi şi ne-au întrebat: conduc aceştia mişcarea misionară a Bisericii noastre, şi trebuie să credem întocmai precum ei? Unii sunt pe punctul de a cădea în deznădejde din această pricină. Fie ca Dumnezeu să îngăduie adevăratului duh misionar să înflorească în Biserica noastră, în duhul şi pentru rugăciunile iubitului nostru Vlădică Ioan, care este o sursă de inspiraţie pentru noi toţi.
Din harul Domnului, suntem bine şi ne străduim să continuăm ceea ce Vlădica Ioan ne-a binecuvântat a face. Un al treilea frate ni s-a alăturat – roagă-te pentru el (L.), ca şi pentru noi, te rog.
Vara se apropie şi aşteptăm mai mulţi vizitatori, chiar dacă condiţiile noastre sunt mai degrabă primitive şi biserica este încă neterminată. V. şi Y.W., împreună cu copiii, ne-au vizitat în septembrie anul trecut.
Te rog, trimite urările noastre de Paşti Irinei şi copiilor, şi nădăjduim să auzim mai mult de la tine.
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monahul

P.S. I-am scris Părintelui G. de câteva ori. Pare a fi într-o dispoziţie mai bună acum.

16/29 ian. 1972 Sfântul Pavel Tebeul
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Deşi îţi scriu chiar mai puţin şi mai cu întârziere decât tine – totuşi îţi trimit urări din inimă pentru perioada sfântă ce tocmai a trecut şi pentru Marele Post ce va veni. Nici eu nu te-am uitat, dar pare să fie tare greu a-mi găsi vreme pentru corespondenţă. Uneori cred că am mai puţin timp acum decât atunci când trăiam în oraşul cel aglomerat – dar aceasta probabil din pricină că acum facem cu mult mai multe.
Da, îmi aduc aminte de Paştile petrecute împreună, precum şi de plimbările din preajma Muntelui Tamalpais (o dată în a doua duminică a Postului, cred). Iar acum, Dumnezeu ne-a îngăduit marea bucurie de a putea vieţui tot timpul într-o astfel de atmosferă. În străfundurile fiinţei simt o mare fericire, iar dacă uneori munca mă covârşeşte, tot ce am de făcut este să ies afară, pentru a mă „bucura întru Domnul” iarăşi.
Trăim de fapt pe un munte, al cărui versant nordic este împădurit, fiind şi locul unde se găsesc chiliile noastre, iar versantul sudic este acoperit de tufişuri; este foarte asemănător Muntelui Tamalpais (precum şi Muntelui Athos). Avem doua colibe mai degrabă mici, una pentru tipărituri, iar alta pentru locuit, la care adăugăm camere, puţin câte puţin, din vreme în vreme; biserica noastră este terminată cam pe jumătate, dar e neîncălzită şi, din această cauză, facem acolo slujbe doar vara şi la Praznice. Avem o mică trapeză, unde ţinem slujbele zilnice – Vecernia şi Pavecerniţa seara, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile dimineaţa, cu obedniţa Duminica şi de sărbători, exceptând dăţile când suntem norocoşi să avem Liturghie, atunci când duhovnicul nostru, Părintele Spiridon, sau alt preot ori vlădică ne vizitează – cam o dată pe lună, mai puţin iernile. Restul zilei îl petrecem lucrând, mai ales tipărind, de vreme ce suntem întotdeauna în urmă, şi, când este timp, construind sau grădinărind. Până acum am avut puţin timp pentru grădinărit, şi există multe greutăţi: nu este apă, pământul e tare prost, sunt căprioare şi veveriţe care mănâncă tot ce-i verde etc. Dar în acest an, folosim un îngrăşământ (natural; am luat Enciclopedia grădinăritului natural) şi două cisterne, una de metal pentru apa potabilă, alta de plastic pe care am aşezat-o în pământ (opt sute de galoane) pentru grădină… Şi, astfel, vom face o încercare cu grădina. Mai avem şi unsprezece pomi fructiferi, dar, vara trecută, căprioara a doborât gardurile şi a mâncat toate frunzele verzi, aşa că nu ştiu dacă vor mai creşte copacii în acest an. Avem şi multe coacăze sălbatice şi câteva mure sălbatice, dar până acum nu am avut timp să facem gem sau dulceaţă din ele. Te rog, trimite-ne informaţii despre plantele sălbatice comestibile, ca şi despre plantele medicinale, şi vom încerca să le folosim.
Vremea este destul de fierbinte vara, dar mare parte a anului e mai degrabă frig de când suntem aici. În ultimele două ierni au fost ninsori moderate şi nu prea mult îngheţ. Săptămâna trecută s-a topit toată zăpada de anul acesta şi unele plante au început să înmugurească, şi am crezut că se apropie primăvara, dar săptămâna aceasta am avut zăpadă proaspătă, de şaptesprezece inci, aşa că, până la urmă, mai avem de aşteptat primăvara. Desigur, totul e acum foarte frumos – o adevărată sălbăticie nordică.
Deocamdată suntem doar noi doi aici, şi nu facem nici o încercare să „recrutăm” pe alţii, având credinţa că Dumnezeu va trimite pe cine sau ce este de trebuinţă. Câţiva tineri au venit şi au stat cu noi, vreme de câteva săptămâni, ca trujeniki , şi unul dintre ei poate ni se va alătura, nu peste multă vreme.
Te rog, transmite poklon-ul meu Irinei şi copiilor. [Nădăjduiesc] ca într-o zi să îmi văd, în cele din urmă, finul – voia Domnului. Părintele Gherman vă trimite şi el salutări. Roagă-te pentru noi.
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monahul


12/25 martie 1972, Sfântul Simeon Noul Teolog

Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Te rog să îmi ierţi, din nou, întârzierea în a-ţi scrie – iarăşi, doar neglijenţă. (…)
Ai primit un exemplar din Nikodemos? Este o mică publicaţie a unei familii de mireni (convertiţi) ce trăieşte nu departe de noi (de fapt la două sute de mile – dar sunt cei mai apropiaţi vecini ortodocşi ai noştri!). Avem mari speranţe pentru ea.
În Duminica Floriilor, din voia lui Dumnezeu, vom avea din nou Liturghie la schitul nostru. Părintele Gherman mi se alătură, trimiţând felicitări ţie, Irinei şi copiilor, cu ocazia Praznicului Praznicelor ce se apropie. Acesta mi s-a părut mereu a fi perioada „misionară” a anului, atunci când ar trebui să ne curăţim prin postire şi să ne umplem de inspiraţia Paştilor, iar, în vreme ce se citesc zilnic în Biserică Faptele Apostolilor, noi înşine ar trebui să aducem roadă spre mântuirea sufletelor. Fie ca Hristos Dumnezeul nostru să trimită ajutorul şi harul Său în sprijinul nostru!
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monahul

Scrisă de mână, ianuarie 1980. Felicitare de Crăciun a Schitului Golgota, tipărită de călugări, purtând înăuntru inscripţia: „Cerul şi pământul sunt astăzi laolaltă, căci Hristos S-a născut”.
Dragă Dimitrie,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Vă trimit ţie, Irinei şi întregii familii urări din inimă, cu ocazia praznicelor Naşterii şi Botezului Domnului.
Multe, multe mulţumiri pentru amabila ta ospitalitate şi pentru tot ce ai săvârşit ca să îmi faci călătoria  atât de fructuoasă. Simt că am realizat cu adevărat ceva, şi e îndeosebi bine să vezi sporind printre tineri interesul pentru lucrurile duhovniceşti.
M-am întors în siguranţă şi am avut un mare praznic aici de Crăciun (cam 15 oameni şi 2 picioare de zăpadă!).
Transmite urările mele speciale şi binecuvântarea mea lui Kolia  şi spune-i că vreau să îmi scrie o scrisorică, ca să-mi zică ce mai face.
S liuboviu o Hriste [Cu dragoste în Hristos]
ned. Ieromonakh Serafim [nevrednicul ieromonah Serafim]

Scrisă de mână
Schimbarea la Faţă a Domnului, 1981
Dragă Dimitrie,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Îmi pare rău că nu ţi-am scris mai devreme. Nu am mers la Conferinţa Ortodoxă din Pennsylvania; am avut de ţinut aici câteva conferinţe, şi pur şi simplu nu a mai rămas timp pentru o astfel de călătorie lungă. Pe lângă aceasta, din nefericire, duhul grecilor noştri nu este cel potrivit, şi mă considera un „teozof”, eretic, şi nu mai ştiu ce altele. Negreşit că vor părăsi în curând Biserica noastră, din moment ce văd că episcopii se găsesc în acelaşi duh cu Frăţia noastră.
Un tânăr pe care l-am botezat de Paşti, H. G., îşi vizitează acum mama în New Jersey, şi poate va trece pe la tine. Dacă vine, fă-i o primire călduroasă. A devenit destul de serios în ceea ce priveşte viaţa sa, şi avem nădejde pentru el. Mama sa este rusoaică şi ortodoxă, dar tatăl său este lituanian, şi din aceasta pricină nu a fost botezat în copilărie.
Am avut un pelerinaj de vară extrem de reuşit luna aceasta. O sută cincizeci de oameni au venit în prima zi, şi aproape şaizeci au rămas pentru întreaga săptămână de conferinţe. E vădit faptul că interesul în Ortodoxie creşte puternic printre tineri, atât ruşi, cât şi americani (precum şi alţii – sirieni, de exemplu). Am mai ţinut o prelegere şi la Conferinţa Tineretului Rus în San Francisco.
Te rog, transmite-i binecuvântarea şi salutările mele Irinei şi copiilor. Ne rugăm pentru M. Îi voi scrie lui Kolia, nu peste multă vreme. Spune-i că mă gândesc la el.
Roagă-te pentru noi.
Cu dragoste în Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

24 ian/6 feb. 1980
Dragă Svetlana Romanova,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Slavă Domnului, am slujit astăzi Liturghia de ziua Fericitei Xenia, şi se pare că aproape mi-am revenit la normal – sunt doar un pic obosit. Din fericire, doctorul a reuşit să îmi extragă piatra renală fără a mai fi nevoie să mă taie, aşa că nu a fost o operaţie prea importantă. Dar totuşi am petrecut şase zile în spital, şi toţi s-au îngrijorat pentru mine; am fost foarte mişcat să aud cât de multă lume s-a rugat pentru mine. Acum avem multă muncă de făcut, recuperând activitatea de tipărire. Ne este mult mai greu să tipărim, având atâtea activităţi, şi ne rugăm Domnului să ne arate calea cea dreaptă. Fraţii noştri ne ajută un pic – dar, din nefericire, până acum nu avem pe nimeni ce este „de acelaşi suflet” cu noi, şi este foarte dificil să îi învăţăm aceasta – sufletul american este foarte dens şi pătrunde în profunzimea Ortodoxiei abia după mulţi ani. D. şi N. sunt încă cu noi, şi S. W. este deja aici de câteva luni. Un rasofor din Jordanville doreşte să ni se alăture din primăvară – roagă-te ca să fie cu adevărat iedinomişlenik  – altfel e foarte greu, şi „ajutoarele” noastre ne fac să consumăm mai multă energie decât ne oferă. Numele său e părintele P. – un american.
Îţi mulţumesc foarte mult pentru icoana Sfântului Grigorie cel Mare, pe care am primit-o în siguranţă. Îmi place foarte mult chipul – dar ar fi trebuit să aibă o barbă mică! Părintele Gherman va adăuga cândva barba, în timpul său „liber”.
Am avut o iarnă aspră – trei picioare de zăpadă, depuse în câteva zile, în preajma Crăciunului american. Dar acum zăpada s-a dus, soarele a apus, şi parcă ar fi primăvară. Ar trebui să putem lucra mai mult.
Mii de mulţumiri pentru rugăciunile şi grijile tale. Roagă-te pentru noi toţi, ca Dumnezeu să ne ţină şi să ne arate cel mai bine cum să fim roditori. Roagă-te îndeosebi pentru maicile noastre, ce vieţuiesc la 15 mile spre vest de noi şi care, poate, în curand, vor prelua o parte din munca noastră de tipărire: M., B., S., N. Sunt toate foarte bine şi cu mult mai „în acelaşi duh” cu noi decât au fost fraţii.
Cu dragoste în Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

22 aug./4 sept. 1981 Sfântul Mucenic Agatonic
Dragă Svetlana Romanova,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Îţi mulţumesc foarte mult pentru felicitarea de ziua mea onomastică, şi pentru celelalte scrisori ale tale. Din nou, sunt atât de nevrednic în a-ţi răspunde! Ţi-am mulţumit vreodată pentru icoana Sfântului Pantelimon? Dacă nu – mii de mulţumiri; îmi place extrem de mult.
Aceste ultime săptămâni au fost cele mai aglomerate pentru noi. Am avut 150 de oameni în prima zi a pelerinajului nostru, şi cam încă 50 au mai venit până la sfârşitul săptămânii. Are loc o adevărată „renaştere” printre tineri, atât americani, cât şi ruşi, şi toţi sunt dornici să înveţe şi să devină mai profund ortodocşi. Am botezat doi nou-convertiţi, şi alţi câţiva s-au convertit în decursul săptămânii. Episcopul Alipie a fost aici în prima zi, şi episcopul Lavru a făcut o vizită în cursul săptămânii. Slavă Domnului, pelerinajul a fost chiar un succes.
Înainte de aceasta, am fost la San Francisco şi am ţinut o prelegere la Conferinţa Tineretului Rus (despre viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii), şi am făcut o călătorie misionară către Woodburn, Oregon, iar de acolo la Spokane, Washington (lângă Idaho), unde avem câteva familii ortodoxe. Am botezat trei oameni în Spokane, şi am fost de faţă în Etna, când Părintele Alexie Young a botezat şapte oameni (doi adulţi şi cinci copii). Micuţa misiune din Etna este în creştere, şi acum are cinci familii (după ce a cuprins doar două, vreme de mulţi ani).
Iarna aceasta vom avea probabil cel puţin şapte sau opt fraţi: Părintele Gherman şi cu mine, rasoforul S. (care stă cu noi de aproape un an), fratele G. (băiatul negru de 17 ani, care stă împreună cu noi de 7 ani şi tocmai a fost hirotesit citeţ de către episcopul Alipie), novicele D., fraţii E., S. şi H. (ultimul va deveni probabil începător, atunci când se va întoarce din vizita la părinţii săi, în New Jersey – este un lituanian pe care l-am botezat de Paşti – mama sa era rusoaică, dar nu l-a botezat în copilărie din pricina tatălui său lituanian) şi seminaristul V., care îşi va petrece cu noi cel de-al doilea an al său de seminar (este din Burlingame, tot un convertit). S. A. va fi de asemenea cu noi, mergând la şcoală la liceul local. În Wildwood (zece mile spre vest de aici) se afla acum patru maici: maica B., rasofora N., începătoarele M. şi C. Unii dintre fraţi şi dintre surori au venit de puţină vreme, dar unii vor sta mai mult, şi acum avem câţiva candidaţi serioşi, ce poate vor sta permanent.
După toţi aceşti ani, se pare că am prins aici rădăcini adânci, şi câţiva mireni se gândesc să se mute la Platina (oraşul aflat la două mile de noi). Unul dintre ei vrea chiar să deschidă acolo un orfelinat, şi deja are o orfană (de fapt, o fată fugită de acasă, care participă la slujbele din Redding şi acum s-a botezat). Roagă-te pentru ei – [numele].
Sunt bucuros întotdeauna atunci când primesc veşti de la tine – te rog să mă ierţi că răspund arareori. Roagă-te pentru noi toţi.
Cu dragoste în Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

Traducere: Radu Hagiu

I. Sfinţii Părinţi, adevăraţii povăţuitori către adevărata credinţă

din “Mai aproape de Dumnezeu”

Cum să citim scrierile Sfinţilor Părinţi

I. Sfinţii Părinţi, adevăraţii povăţuitori către adevărata credinţă

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa … Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cel de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Niciodată nu a mai existat o asemenea epocă cu învăţători falşi ca secolul XX, atât de bogat în lucruri materiale, dar atât de sărac spiritual. Orice părere ce se poate închipui, chiar şi cea mai absurdă, chiar şi cele care până acum au fost respinse de consimţământul general al tuturor popoarelor civilizate – îşi are acum propria doctrină şi propriul “învăţător”. Parte din aceşti învăţători vin cu dovezi sau cu promisiuni a unei puteri “spirituale” şi a unor false minuni, aşa cum întâlnim la unii “harismatici” şi ocultişti; dar cei mai mulţi dintre aceşti învăţători nu oferă altceva decât o slabă amestecătură de idei nedigerate pe care le-au primit “din eter” cum s-ar spune, sau de la vreun autoproclamat “înţelept” modern care cunoaşte mai multe decât toţi cei vechi doar prin faptul că trăieşte în “luminatele” vremuri moderne. Ca o consecinţă, filosofia are o mie de şcoli, iar “creştinismul” o mie de secte. Unde e de găsit adevărul în toată această amestecătură, dacă într-adevăr e de găsit în vreun fel în aceste vremuri de rătăcire ce par să nu aibă precedent?
Numai într-un loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la Însuşi Dumnezeu, nesecat de secole, ci veşnic cristalin, fiind unul şi acelaşi în cei ce-l propovăduiesc cu adevărat, ducându-i pe cei ce-l urmează spre veşnica mântuire. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Atot-Sfântului Duh, iar adevăraţii învăţători ai predaniei dumnezeieşti care izvorăşte de aici, sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Dar, vai, cât de puţini ortodocşi cunosc aceasta! Cum să se adape de la acest izvor? Cât de mulţi ierarhi din zilele noastre îşi pasc turmele, nu pe păşunile sufletului (cf. Ps. 22, 2), ci pe ruinele lăsate în urmă de înţelepţii moderni, care promit ceva “nou”, căutând să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care – e adevărat – e în total dezacord cu falsele idei ce guvernează timpurile moderne.
Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi nu este una ce ţine de o epocă anume, fie ea “clasică” sau modernă. Ea a fost transmisă printr-o succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în ziua de astăzi, când constatăm că nu a mai existat o altă vreme când a fost nevoie să se redescopere o aşa-zisă învăţătură “pierdută” a Părinţilor. Chiar atunci când mulţi creştini ortodocşi s-au depărtat de această învăţătură (cum se întâmplă în zilele noastre, de pildă) adevăraţii ei reprezentanţi au continuat să o transmită celor însetaţi să o primească.
Au existat mari epoci patristice, precum strălucitul secol al IV-lea, şi au fost şi epoci de declin în percepţia patristică a creştinilor ortodocşi, dar niciodată nu a existat vreo perioadă de la începutul Bisericii lui Hristos pe pământ până acum, când tradiţia patristică nu a mai fost călăuză în Biserică. Nu a mai existat vreun secol fără Părinţii Săi.
Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul şi biograful Sfântului Simeon Noul Teolog, scrie: “Dumnezeu a hotărât ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea de către Duhul Sfânt a profeţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu pentru slujirea Bisericii”.
Nouă, creştinilor din vremurile de pe urmă, ne este mult mai la îndemână să ne călăuzim şi să ne inspirăm din Sfinţii Părinţi ai vremurilor noastre, adică de la aceia ce au trăit în condiţii similare cu ale noastre şi cu toate acestea au ţinut neschimbată şi nestricată aceeaşi învăţătură veşnic nouă, care nu se adresează doar vreunei epoci sau vreunei rase, ci tuturor, până la sfârşitul lumii…
Totuşi, înainte de a vedea ce spun doi dintre Sfinţii Părinţi mai apropiaţi de zilele noastre, trebuie să afirmăm răspicat că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic de rutină. Mare parte din ceea ce se numeşte actualmente “renaştere patristică” seamănă mai mult cu un joc al unor cărturari heterodocşi alături de imitatorii lor ortodocşi, dintre care nici unul nu a “descoperit” adevărul patristic astfel încât să fie gata să-şi dea şi viaţa pentru el. O asemenea “patrologie” nu e altceva decât erudiţie raţionalistă, care se întâmplă să aibă ca subiect de studiu învăţătura patristică, fără să înţeleagă că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi conţine adevărurile de care depinde viaţa sau moartea noastră spirituală. Asemenea cărturari pseudo-patrologi îşi petrec timpul încercând să demonstreze faptul că “Pseudo-Macarie” a fost un eretic mesalian, fără să înţeleagă sau să practice învăţătura pur ortodoxă a Sfântului Macarie cel Mare sau încercând să dovedească faptul că “Pseudo-Dionisie” a fost un plagiator rafinat al unor cărţi, a căror adâncimi mistice sau spirituale sunt dincolo de acuzatorii săi, sau că întreaga viaţă monahală a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, ce ne-a parvenit prin intermediul Sfântului Ioan Damaschin, nu este altceva decât o “repovestire a vieţii lui Budha”… şi lista sutelor de asemenea fabule produse de “specialişti” pentru un public credul, care din nefericire nu are nici cea mai mică idee despre atmosfera agnostică în care aceste “descoperiri” sunt făcute, continuă. Când într-adevăr se pune problema unor nelămuriri (care, bineînţeles, există) asupra unor texte patristice ce necesită multă erudiţie, putem fi siguri că acestea nu vor fi rezolvate cu ajutorul unor asemenea “specialişti”, care par a fi total străini de adevărata tradiţie patristică şi care nu fac altceva decât să-şi câştige existenţa pe seama ei.
Când erudiţii “ortodocşi” se îndreaptă către învăţătura acestor cărturari pseudo-patrologi ori îşi extind cercetările prin acelaşi duh raţionalist, urmarea nu poate fi decât tragică. De ce? Pentru că asemenea cărturari sunt luaţi de mulţi drept “purtători de cuvânt pentru Ortodoxie”, iar sentinţele lor raţionaliste sunt considerate ca parte a unei viziuni patristice “autentice”, înşelând astfel pe mulţi creştini ortodocşi.
În ignoranţa sa privind adevărata tradiţie patristică a ultimelor secole (care se întâlneşte mai mult în mănăstiri decât în academii), părintele Alexander Schmemann, de pildă, deşi pretinde că s-a eliberat de “captivitatea apuseană”, despre care îşi închipuie că a reuşit să domine complet teologia ortodoxă a vremurilor moderne, a devenit el însuşi prizonier al ideilor protestante legate de teologia liturgică, aşa cum bine a arătat părintele Mihail Pomazansky, un teolog şi patrolog autentic al tradiţiei patristice din zilele noastre . Din nefericire o asemenea demascare trebuie făcută şi în cazul pseudo-eruditului în Sfinţi ruşi şi Sfinţi Părinţi, G.P. Fedotov, care-şi închipuie că Sfântul Serghie “a fost primul Sfânt rus care poate fi catalogat ca mistic” (trecând cu vederea cele patru secole de Sfinţi la fel de “mistici” care l-au precedat), iar opera Sfântului Nil de la Sorski îi pare lipsită de “originalitate” (arătând astfel că el nici măcar nu înţelege sensul tradiţiei în Ortodoxie); pe marele Sfânt ortodox Tihon din Zadonsk îl calomniază, descriindu-l mai degrabă ca pe un “fiu al Barocului apusean  decât ca un moştenitor al spiritualităţii Răsăritului” , iar cu o superficialitate rar întâlnită încearcă să-l transforme pe Sfântul Serafim din Sarov (care e foarte puternic înrădăcinat în tradiţia patristică, încât cu greu îl putem deosebi de marii Părinţi din pustia Egiptului) într-un “fenomen unic” în Rusia, “primul reprezentant al clasei bătrânilor duhovniceşti din Rusia” a cărui “viziune despre lume nu are precedent în tradiţia Răsăriteană” şi care “a fost înaintemergătorul unei noi forme de spiritualitate definită doar ca monahism ascetic” .
Din nefericire, consecinţele unei asemenea pseudo-erudiţii apar adesea şi în viaţa de zi cu zi: suflete naive care, preluând aceste concluzii false drept adevărate, încep lucrul la o “renaştere liturgică” pe temelii protestante, transformându-l pe Sfântul Serafim (ignorând “incomodele” sale învăţături privind ereticii, pe care le împărtăşeşte împreună cu întreaga tradiţie patristică) într-un yoghin hindus sau un “harismatic” oarecare; Sfinţii Părinţi sunt abordaţi la modul erudiţilor contemporani – fără evlavie şi fără cutremur, ca şi cum ar fi pe acelaşi nivel cu ei; ca exerciţiu, acest demers este ezoterism sau un fel de joc intelectual, iar nu o călăuză către adevărata viaţă şi mântuire.
Nu aşa sunt adevăraţii erudiţi ortodocşi. Nu e aşa cu tradiţia patristică ortodoxă, unde autentica, neschimbata învăţătură a adevăratului creştinism ni se transmite printr-o succesiune neîntreruptă atât prin viu grai cât şi prin cuvântul scris, de la părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.
În secolul XX, un ierarh ortodox se distinge în mod special prin orientarea sa patristică – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943,               19 februarie), unul din întemeietorii Bisericii ortodoxe libere din afara Rusiei şi poate arhitectul principal al liniei tradiţionaliste. În anii în care a fost vicar al Sinodului Episcopilor din această Biserică (anii ‘20), a fost socotit mintea cea mai patristică dintre toţi teologii ortodocşi din afară. În anii ‘30, s-a retras în singurătate, devenind un al doilea Teofan Zăvorâtul, iar de atunci, din nefericire, a fost în mare măsură dat uitării. Dar memoria lui nu a fost dată cu totul uitării, ci a fost păstrată cu sfinţenie de cei ce l-au urmat şi de către ucenicii săi; în lunile din urmă unul dintre ucenicii lui de seamă, Arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, i-a publicat o bibliografie alături de o serie de predici . În aceste predici se poate vedea clar respectul şi evlavia sa faţă de Sfinţii Părinţi, ucenicia lui faţă de ei şi smerenia lui deosebită care nu se mulţumeşte decât atunci când a reuşit să transmită ideile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, şi nu propriile idei. Astfel, într-o predică din Duminica Pogorârii Sfântului Duh spune: “Învăţătura despre Sfânta Treime este punctul culminant al teologiei creştine. De aceea, nu cred de cuviinţă să prezint această învăţătură prin cuvintele mele, ci prin cuvintele Sfinţilor şi de Dumnezeu-purtătorilor teologi şi mari părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare. Ale mele sunt doar buzele, dar gândurile şi cuvintele sunt ale lor. Ei ne arată masa cea dumnezeiască, iar eu nu sunt decât un slujitor al dumnezeieştii lor prăznuiri”.
Într-o altă predică, Arhiepiscopul Teofan îşi declară motivele smeririi sale în faţa Sfinţilor Părinţi (o trăsătură tipică pentru marii transmiţători ai tradiţiei patristice, chiar pentru teologi ca Arhiepiscopul Teofan, dar care este atât de evident greşit interpretată de erudiţii lumii acesteia ca “lipsă de originalitate”). În predica sa la Duminica Sfinţilor Părinţi ai Sinodului VI ecumenic, pe care a ţinut-o în anul 1928 la Varna, în Bulgaria, el a oferit credincioşilor un cuvânt despre semnificaţia Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii pentru noi, creştinii. În ce constă măreţia lor, şi în ce constă semnificaţia lor specială pentru noi?
„Biserica, fraţilor, este casa Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a adevărului (cf. I Tim. 3, 15). Adevărul creştin se păstrează în Biserică, în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dar necesită o păstrare în adevăr şi o interpretare corectă. Semnificaţia Sfinţilor Părinţi e de găsit în aceea că ei sunt cei mai vrednici păstrători şi interpreţi ai acestui adevăr în virtutea sfinţeniei vieţii lor, a unei temeinice cunoaşteri a cuvântului lui Dumnezeu şi a unei bogăţii de har al Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în ei”. Restul predicii se compune din citate din învăţăturile Sfinţilor Părinţi (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul) prin care vorbitorul îşi argumentează punctul de vedere.
Ultimul Sfânt Părinte din care citează pe larg Arhiepiscopul Teofan în predica sa este unul foarte apropiat în timp de el, un înaintaş al său în transmiterea tradiţiei patristice autentice în Rusia – Episcopul Ignatie Briancianinov. El este de două ori semnificativ pentru noi, cei de astăzi: el, nu numai că e un Sfânt Părinte aproape de timpurile noastre, dar, prin râvna lui pentru găsirea adevărului – care e foarte asemănătoare cu cea a celor ce caută astăzi adevărul cu bună-credinţă – ne arată cum este posibil pentru “un modern luminat” să pătrundă în atmosfera patristică autentică – adică în cea adevărat creştin-ortodoxă – în ideile şi modul ei de gândire. Ne este de mare folos să citim, în cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov însuşi, cum un inginer militar a rupt legăturile care îl legau de “ştiinţa modernă”, înscriindu-se în tradiţia patristică pe care a primit-o nu numai prin cărţi, ci direct de la un ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski, transmiţând-o şi nouă celor de astăzi.
“Când eram încă student – zice Arhiepiscopul Teofan citându-l pe Sfântul Ignatie  – pentru mine nu existau distracţii sau bucurii! Lumea nu prezenta nimic atrăgător. Mintea mea era complet scufundată în ştiinţe, dar în acelaşi timp ardeam de dorinţa să descopăr unde era adevărata credinţă, unde era adevărata învăţătură despre ea, străină de orice greşeală dogmatică sau morală. În acelaşi timp, în ştiinţele înalte, deja mi se arătau limitele cunoaşterii umane. Ajungând la acestea, le-am întrebat: «oferiţi voi oare ceva pe care omul să-l poată numi al lui? Omul este veşnic, iar ceea ce este al lui trebuie să fie veşnic. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această adevărată bogăţie pe care să o pot lua cu mine dincolo de mormânt! Până acum am văzut numai cunoaştere care piere în pământ, care nu poate rămâne după despărţirea sufletului de trup»”. Tânărul iscoditor de atunci a trecut pe rând, prin matematică, fizică, chimie şi filosofie, arătându-şi profunda sa cunoaştere în aceste discipline; apoi a trecut la geografie, geodezie, limbi străine, literatură… dar a aflat că, în cele din urmă, acestea nu aparţin celeilalte lumi. Ca răspuns la această chinuitoare căutare el primi acelaşi răspuns de care nu scapă nici un căutător “luminat” al secolului XX: “Ştiinţele rămân tăcute”.
Atunci, “pentru a obţine un răspuns viu şi satisfăcător, cu adevărat necesar, m-am întors spre religie. Dar unde te ascunzi tu, adevărată şi sfântă credinţă? Nu te-am putut recunoaşte în fanatism (Papism) care nu poartă pecetea blândeţii evanghelice. Acesta sufla înfierbântare şi trufie! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura răzvrătită (Protestantism) care se rupe de Biserică, care îşi alcătuieşte propriul său sistem nou, care proclamă în chip deşert şi îngâmfat descoperirea unei noi şi adevărate credinţe creştine – şi asta la optsprezece veacuri de la Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul! Ah! Ce nedumerire grea plutea în sufletul meu!… Cât de mult slăbise el! Ce valuri de îndoială se ridicaseră asupra lui, venite dintr-o neîncredere în sufletul meu, dintr-o neîncredere în tot ce era exigenţă, tânguindu-mă din pricina neştiinţei, din pricina neglijării adevărului.
Şi am început să mă rog adeseori, cu lacrimi, lui Dumnezeu, să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă, pe care să mă pot îndrepta către El, în chip nevăzut, cu mintea şi inima. Deodată mi se înfăţişează un gând… Inima se aruncă spre el ca în îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând mă îndemna să cercetez credinţa la izvoarele ei: în scrierile Sfinţilor Părinţi. «Sfinţenia lor, îmi spunea el, dă chezăşie că aceste scrieri sunt vrednice de crezare: pe ele alege-le drept călăuze». M-am supus. Am aflat o cale de a căpăta scrierile Sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, le-am citit cu lăcomie, le-am cercetat în adâncime. După ce am citit o parte, m-am apucat de altele; am citit, am recitit, am citit. Ce m-a izbit mai întâi de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe? Faptul că sunt cu toţii în conglăsuire – o conglăsuire minunată, măreaţă… Printre altele, ce învăţătură am aflat în ele? Am aflat învăţătura, repetată de toţi Părinţii, că singura cale de mântuire este urmarea neabătută a poveţelor Sfinţilor Părinţi. «De ai văzut, zic ele, pe cineva amăgit de o învăţătură mincinoasă, care piere din pricina alegerii nepotrivite a nevoinţelor, să ştii că acesta a urmat înţelegerii sale, părerilor sale, iar nu învăţăturii Părinţilor» (Ava Dorothei, Învăţătura a cincea), care alcătuiesc predania dogmatică şi ascetică a Bisericii ”. Cu această tradiţie, ca şi cu o avuţie nepreţuită, îşi hrăneşte Biserica fiii ei.
„Acest gând mi-a fost primul liman în ţara adevărului. Aici a aflat sufletul meu odihnă de valuri şi vifore. Gând bun, mântuitor, dar nepreţuit al Atotbunului Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Acest gând s-a făcut piatră de temelie pentru zidirea duhovnicească a sufletului meu! Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare! El a început să-mi lumineze multostenitoarea şi multmâhnitoarea, strâmta, nevăzuta cale a minţii şi a inimii către Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasă cu acest gând şi am văzut că pricina tuturor erorilor stă în neştiinţă (ignoranţă), în uitare şi în absenţa acestui gând ”.
„Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe – lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte Răscumpărătorul. Ea m-a întărit: trebuie dezvoltată, simţită, văzută lăuntric mântuirea, fără de care credinţa în Hristos e moartă, iar creştinismul – un cuvânt şi un nume rămas neîmplinit! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca veşnicie, înaintea căreia este nimic chiar şi o viaţă pământească de o mie de ani, nu doar a noastră, ce se măsoară cu jumătatea de veac. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută pregătindu-ne pentru veşnicie … ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările, cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele deşarte cu care se joacă şi prin care pierd veşnica fericire copiii mari… Acestea au fost explicate de Sfinţii Părinţi cu cea mai mare claritate în sfintele şi minunatele lor scrieri ”.
Arhiepiscopul Teofan îşi încheie pledoaria sa în favoarea teologiei patristice cu acest îndemn: “Fraţilor, fie ca acest gând bun (luarea Sfinţilor Părinţi drept povăţuitori) să fie steaua voastră călăuzitoare în vremea pelerinajului vostru pământesc pe valurile vieţii acesteia!”
Adevărul, sau ecoul acestui îndemn, ca şi cel al cuvintelor inspirate ale Episcopului Ignatie, nu s-a stins chiar şi după atâtea decenii de când au fost rostite. Lumea a apucat-o pe calea lepădării de adevărul creştin. Devine din ce în ce mai clar că nu există altă alternativă la această cale decât cea fără compromis a adevărului, pe care Sfinţii Părinţi ne-au transmis-o nouă, celor de astăzi.
Totuşi, nu trebuie să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru “a afla câte ceva despre ei”. Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi când aceste academii se numesc “ortodoxe” şi învăţaţii teologi din ele definesc clar şi explică totul despre “sfinţenie”, “spiritualitate” sau “theosis”, neavând experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi fatala greşeală a “teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de trădare a lui Hristos. Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem la Sfinţii Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura adevăratei vieţi, mântuirea sufletului, chiar dacă prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi şi vom deveni proscrişii ei. Dacă facem astfel, vom găsi calea de ieşire din această mlaştină confuză a gândirii moderne, mlaştină care apare din lepădarea sfintei predanii a Părinţilor. Vom descoperi astfel că Sfinţii Părinţi sunt uimitor de “contemporani” prin faptul că vorbesc direct despre lupta creştinilor ortodocşi de astăzi, dând răspunsuri întrebărilor cruciale ale vieţii şi morţii, întrebări pe care erudiţia academică, dintr-o teamă nejustificată, de obicei nici nu le pune, dar, chiar când se întâmplă să o facă, dă un răspuns neconcludent acestor întrebări puse de către curioşii care nu însetează cu adevărat după nişte răspunsuri. De la Părinţi vom afla adevărată călăuzire, învăţând smerenia şi neîncrederea în deşarta noastră înţelepciune lumească, pe care am absorbit-o împreună cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu ajutorul celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei pe adevăraţii Părinţi, care lipsesc atât de mult astăzi, când dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24, 12) – Părinţi al căror scop este de a ne călăuzi ca fii ai lor, ai lui Dumnezeu şi ai Cereştii Sale Împărăţii unde vom petrece şi vom vorbi veşnic cu aceşti oameni îngereşti într-o fericire negrăită.
Nu există vreo problemă a acestor vremuri care să nu-şi poată găsi soluţia printr-o lectură atentă şi evlavioasă a Sfinţilor Părinţi: fie că e vorba de secte şi erezii care abundă astăzi, ori de schisme şi “jurisdicţii”; fie că este vorba de monopolul vieţii spirituale exercitat de „renaşterea harismatică”, ori de subtilele ispite ale convenţiilor şi confortului modern; fie că e vorba de chestiuni filosofice complexe precum “evoluţia”, sau delicata problemă a avortului, a euthanasiei, a „controlului naşterilor”; ori de stupida problemă a “renovaţionismului”, care începe prin „revizuirea calendarului” şi se termină cu „protestantismul de rit răsăritean”. În toate aceste întrebări, Sfinţii Părinţi, respectiv Părinţii noştri cei vii care i-au urmat, sunt singurul nostru ghid de încredere.
Episcopul Ignatie şi alţi Părinţi din vremuri apropiate nouă ne-au indicat nouă, ultimilor creştini, care sunt Părinţii de care noi avem acum nevoie pentru a-i citi şi în ce ordine să facem aceasta. Fie ca aceasta să fie o inspiraţie pentru a considera că Părinţii sunt piatră de temelie a clădirii sufletelor noastre pentru moştenirea vieţii celei adevărate! Amin.