CUVÂNT LA URMĂ II

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Întru lauda şi pomenirea Cuviosului părinte Cosma Grigoriatul

de Arhimandritul Ioanichie Kotsonis
Mănăstirea Sfântul Grigorie Palama, Tesalonic*

Vrednicul de pomenire părintele Cosma Grigoriatul era atât practic cât şi patristic. S-a născut şi a crescut în Tesalonic, maica sfintelor misiuni, de unde au pornit cei doi misionari bizantini Chiril şi Metodie.
El îşi trage obârşia dintr-o familie de pontieni râvnitori, evlavioşi şi iubitori de Dumnezeu, deosebit de prietenoşi, ospitalieri şi plini de sângele şi puterea tradiţiei ortodoxe greceşti. Dimitrie, tatăl lui, în ciuda faptului că nu vedea cu un ochi, era plin de entuziasm şi solidaritate pentru lucrarea Misiunii într-atât încât a vizitat Africa de mai multe ori. Mama lui, Despina, curajoasă şi de neînduplecat, care din patul bolii n-a vrut să arate nici un fel de compătimire pentru fiul ei misionar care murise, rugându-se mai degrabă pentru „o bună înviere” şi căutând oameni hotărâţi pentru a continua lucrarea fiului ei.
Părintele Cosma era tânăr cu vârsta, dar înaintat în experienţa misionară. Era tânăr cu vârsta, dar înaintat în virtute şi asceză.
Era înflăcărat şi curat, viguros prin fire, vioi şi spontan prin temperament, plin de dragoste şi debordând de bucurie, simplitate, smerenie şi blândeţe.
Cele scrise de membrii Corpului Misionar din Zair despre personalitatea creatoare a părintelui Cosma sunt mai mult decât grăitoare:
„A fost o comoară nepreţuită. Suporta totul cu răbdare, cu o răbdare ieşită din comun. Era simplu, foarte sensibil, dar extrem de eficace. Îi iubea pe toţi în acelaşi mod şi nu căuta să primească nimic în schimb. Spirit strălucitor, el găsea soluţii practice dintre cele mai potrivite pentru băştinaşii africani”. Nu vorbea la modul teoretic despre sârguinţă şi muncă grea. Nu lua în seamă nici un pericol, alegând pentru sine ceea ce părea mai împovărător şi primejdios. Atunci când era vorba de a aduce uşurare aproapelui său, nu se dădea înapoi de la nici o osteneală. O personalitate bisericească atât de mare, dăruită cu darurile Duhului Sfânt – smerenia, dragostea, rânduiala, înfrânarea, sârguinţa – nu putea decât să realizeze o lucrare de proporţii… ”
Mai presus de toate, acest vrednic de pomenire era o fire practică. El îşi exercita virtuţile practice în toate domeniile. El a organizat activitatea filantropică. El a  făcut din Kolwezi şi împrejurimile acestuia un model de comunitate creştină primară în care fraţii noştri africani erau „o inimă şi un suflet”.
Întocmai cum Sfinţii Apostoli s-au îngrijit de hrana primilor creştini, la fel a făcut şi părintele Cosma. Împreună cu colegii de muncă, prin muncă grea şi istovitoare, el a desfăşurat o serie de lucrări pe o porţiune masivă de pământ african. Un făcător de corturi – Apostolul neamurilor; un fermier, crescător de vite şi constructor – misionarul Zairului. Pentru prima dată, fraţii noştri de culoare din acea zonă au fost învăţaţi să semene grâu, porumb şi alte cereale folositoare. Pentru prima dată ei au început să crească turme de oi, capre şi alte animale. În preajma lui, toată lumea găsea hrană. Atotmilostivul Dumnezeu, „Care umple universul cu bunăvoinţa Sa”, binecuvântează şi înmulţeşte prin robul Său „cinci pâini şi doi peşti”. Săracii, cei flămânzi şi strâmtoraţi de pe continentul negru – pe care părintele Cosma îi privea ca icoane ale lui Dumnezeu –, mănâncă şi sunt hrăniţi, întâi prin „pâinea cea de toate zilele”, iar apoi cu Pâinea Vieţii „trimisă din Cer”.
„Cine poate spune nenumăratele lui osteneli şi lupte – scrie arhimandritul Gheorghe, stareţul cinstitei mănăstiri de la Sfântul Munte – pentru creşterea acestei lucrări apostoleşti, pastorale şi sociale?”
Pentru lucrarea pământului, construcţii şi creşterea animalelor, mintea lui practică angajase o sută treizeci de muncitori băştinaşi, care erau plătiţi din înseşi roadele muncii,  dezvoltându-şi în acelaşi timp dragostea pentru bunurile materiale şi spirituale ale muncii. Astfel, el a reuşit să creeze o bază misionară ce se susţinea economic aproape exclusiv din propriile realizări, ceva poate nu atât de semnificativ, cât faptul că aceasta constituia o premisă pentru alte activităţi misionare. În cadrul acestei unităţi de producţie misionar-apostolice el a organizat totul: atelierul de tâmplărie, atelierul de ţevărie şi de instalaţii de apă şi canal, fierăria, depozitele, farmacia, şcoala, internatul etc.
În grupul său misionar, părintele Cosma avea 15 preoţi băştinaşi bine pregătiţi pentru împlinirea datoriilor pastorale şi, ceea ce este mult mai important, înzestraţi cu evlavie, pregătire dogmatică şi credincioşie faţă de Ortodoxie.
Excelenta sa colaborare cu Preasfinţia Sa Timotei, episcop al Africii Centrale, a lăsat o impresie bună tuturor: nevoinţele comune, iubirea părintească a episcopului şi respectul arătat acestuia de părintele Cosma, care era mâna lui dreaptă.
În timpul ultimilor ani din viaţă, datorită omului său lăuntric care se sfinţea neîncetat, el a cucerit sufletele tuturor acelora care ajungeau să-l cunoască. Înainte de toate, părintele Cosma era un ascet şi apoi un misionar. În această călătorie el mergea pe urmele Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Ortodoxiei. A fost un monah şi un ieromonah athonit care ştia bine ce înseamnă pentru Biserică asceza, nevoinţa duhovnicească şi darurile cereşti ale postului, privegherii şi rugăciunii minţii. Învăţa despre neîncetata rugăciune a lui Iisus, privind-o ca pe cea mai puternică armă împotriva viclenilor draci şi a vrăjitorilor foarte răspândiţi prin acele locuri.
O albină neobosită – o regină a albinelor într-un stup uriaş –, vrednicul de pomenire venea în permanenţă cu idei, planuri şi cu un roi de copii în Hristos Iisus, Care „locuia întru el”. Pentru fraţii noştri africani, care de fel au o fire simplă, albă ca zăpada, el le-a fost atât tată cât şi mamă. L-au admirat şi iubit foarte mult, căci în faţa lui ei Îl vedeau pe Însuşi Hristos, cum spune Sfântul Ioan Scărarul despre părintele şi călăuzitorul duhovnicesc. În el L-au văzut pe Cel iubit al tuturor veacurilor, Nădejdea tuturor neamurilor. Căci prin toată viaţa sa, părintele Cosma a putut da mărturie despre acea mistică mărturisire a Corifeului Apostolilor: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
Nu era atât de important că părintele Cosma botezase 15000 de africani ortodocşi. Ceea ce era mai important e că i-a unit cu Hristos, făcându-i părtaşi Tradiţiei, dragostei şi vieţii liturgice.
Cu ce dor şi nerăbdare se apropiau de Sfânta Taină a „renaşterii” prin Botez! Cu câtă linişte şi evlavie se împărtăşeau de preacuratele Taine oferite de mâinile lui apostoleşti! Cu ce rugăciune de umilinţă şi cu câtă atenţie intrau şi participau la Taina Căsătoriei! Această evlavie creştină primară a fraţilor noştri africani este o mustrare pentru noi, grecii cei civilizaţi, care murmurăm şi vociferăm, deşi nu ne dăm seama de ceea ce se face şi se spune în timpul săvârşirii Sfintelor Taine.
Am în faţa mea numărul 108 din periodicul Misiuni externe al frăţiei cu acelaşi nume din Tesalonic, care conţine o mică lucrare intitulată „Gânduri asupra lucrării misionare adunate din experienţă”. Această lucrare reprezintă un adevărat memorial, o introducere în misiunile ortodoxe dar şi o cugetare a marelui suflet al părintelui Cosma, care fusese botezat într-o teorie şi într-o practică atât de ostenicioasă, care fusese luminat cu lumina şi viaţa Tradiţiei ortodoxe.
Experienţele şi gândurile conţinute în această lucrare îl caracterizează pe vrednicul de pomenire apostol, misionar şi ascet. Despre acestea dă mărturie faptul că el a fost primul care a avut ideea înfiinţării unei mănăstiri ortodoxe în Africa. Căci ştia ce rol are o mănăstire ortodoxă pentru eforturile misionare. Monahismul a jucat un rol esenţial în trecut, din Bizanţ şi până astăzi, în misiunea de apostolie, căci monahismul este arca Tradiţiei apostolice a Bisericii.
Buzele apostolice ale părintelui Cosma au încetat să mai înveţe şi să îndrume. Mâinile apostolice ale părintelui Cosma au încetat să mai binecuvânteze. Picioarele lui apostolice, care „au  propovăduit pacea”, au încetat să mai are pe pământ african. Inima apostolică a părintelui Cosma a încetat să mai bată pe sfintele altare zidite prin neobosita lui sârguinţă. Lucrătorul care munceşte fără somn pe ogorul dumnezeiesc se odihneşte în pământul african – în ţărâna în care el însuşi a semănat, a iubit, s-a istovit şi din care a  cules rod însutit.
Lacrimile fraţilor noştri africani udă neîncetat acea ţărână, de parcă ar vrea să răsară noi braţe din mormântul său, lucrători, vlăstare ale unei viţe care încă n-a murit, care zace în pământ, aşteptând acolo Învierea.
Buzele băştinaşilor africani, ca întotdeauna atunci când Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se împarte în Dumnezeiasca Liturghie, cântă acum dulce, într-o aşteptare plină de nădejde.

Fragmente din scrisorile Cuviosului părintelui Cosma Grigoriatul

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Trimise Bătrânului său, tatălui său, colaboratorilor săi

Sosirea şi începuturile

Kolwezi,
18 ianuarie 1979
Preasfinţiei Sale, Timotei, Mitropolitul Africii Centrale

Preasfinţia voastră,
binecuvântaţi!
„(…) Pe scurt, voi încerca să vă pun la curent cu evenimentele din ultimele două luni.
Călătoria spre Africa a fost bună. În Kinshasa, părintele Dionisie m-a primit cu mare dragoste, oferindu-mi tot ajutorul său pentru a putea pleca din Kanga a doua zi, pe 2 noiembrie.
În Kanga am aşteptat aproape o lună fără să lucrez. Acolo, firea lucrurilor a arătat clar că tot ce-am discutat nu se poate pune în aplicare. Kanga nu ne oferă ceea ce avem nevoie. Astfel, am înţeles de la Dumnezeu că am fost găsit în neascultare, că mă împotrivesc voinţei episcopului care, ca şi arhipăstor, exprimă voinţa lui Dumnezeu.
M-am pus de acord cu părintele Ilarion să pot pleca spre Shaba, adică acolo unde mă chema Dumnezeu. După 7 zile de călătorie istovitoare am ajuns mort de oboseală în Kolwezi. Cu toate acestea, dragostea fraţilor şi dorinţa lor de a continua eforturile din Misiunea Kolwezi m-au convins să mă stabilesc în Kolwezi, în ciuda faptului că zona este sub conducere militară, aşteptând războiul. Băştinaşii m-au primit cu multă dragoste şi toţi nădăjduiesc într-un ajutor moral şi într-o solidaritate din partea Misiunii. (…)
Am ales cinci copii (incluzându-l şi pe Andrei) de prin satele din apropiere pentru a locui în spatele unei clădiri, acolo unde am reconstruit din cărămizi  vechea baracă, alături de o bucătărie.
Programul include instruire teologică, slujbe zilnice şi lucru la zidirea duhovnicească a Misiunii. Ca experiment, am început să cultivăm parcela de pământ a acesteia, am adus pământ potrivit şi 15 camioane de îngrăşământ (rămăşiţe de orz), după care am trecut la plantarea grădinilor, esenţiale pentru traiul de zi cu zi.
În acest mod, copiii îşi pot asigura şi ei traiul de zi cu zi. În privinţa locului pe care-l ocupă aceşti tineri la Misiune, trebuie să spun că Misiunea este protejată prin acorduri speciale, în stare să rezolve orice probleme care pot apărea în viitorul acestor tineri, legate de posibilele necesităţi de ordin economic. Cât priveşte nevoile economice ale Misiunii, daţi-mi voie să vă relatez următoarele.
Noi ne-am păstrat o suprafaţă de aproape 200 de stremmata* în Foungouroumi, ca extindere a locului pe care se află biserica. Au fost completate toate actele necesare, care au fost întărite de ambele părţi. Prevăd că, în viitor,  Centrul Misionar va fi aşezat în mijlocul unei ferme. (…)
Nu sunt foarte interesat de proprietatea din satul Tsaboula, ce măsoară aproape 120 de stremmata. Cu toate acestea, am transportat aproape 10 camioane de toulo, un copac special folosit pentru împrejmuire şi continuăm cu plantarea lui. Pentru baraca paznicului am ales un loc aflat în centrul proprietăţii, unde se găseşte şi o colonie de furnici. Atunci când paznicul, care va lucra şi ca grădinar, îşi va lua locul în primire, vom începe să sădim diferite plante. Fără paznic nu vom produce nimic, căci oamenii sunt flămânzi şi este foarte posibil ca legumele sau fructele să fie culese înainte să se coacă.
Zona mănăstirii este ideală pentru creşterea animalelor mari, deşi nu sunt sigur dacă e bine să ne apucăm de pe acum de o astfel de treabă deoarece, cu toate războaiele acestea care par să nu se mai sfârşească, cred că toate animalele vor fi tăiate fără milă.
Fraţii au început consolidarea proprietăţilor bisericeşti din diferitele parohii, iar acum mă ocup de supravegherea lucrărilor. Ne va lua ceva timp, căci va fi nevoie de eforturi suplimentare. Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor realiza toate. Nimic nu e prea greu. Am reparat o cameră din dreapta holului, am văruit-o şi am pus toate medicamentele înăuntru. Vă rog să vă îngrijiţi de obţinerea medicamentelor de la Crucea Roşie, precum şi o carte care tratează despre toate medicamentele folosite astăzi.
Am cumpărat pui şi capre pentru ferma de animale. Acum mă gândesc şi la o proprietate din cealaltă parte a Kolwezi-ului, pentru o biserică şi o şcoală, în zona Kasoulou. Cred că ar trebui să o cumpărăm cândva, atunci când va fi nevoie.
Cunoaşteţi situaţia noastră economică. Preasfinţia voastră, ajutaţi-ne să ne acoperim cheltuielile pentru 1979 prin Apostoliki Diakonia; avem nevoie în fiecare lună de 20.000 de drahme, ceea ce va acoperi cheltuielile pentru hrană şi călătorie. (…)
Preasfinţia voastră, legat de chestiunea şcolilor, cred că satul Tsala este potrivit pentru aşa ceva. Au acolo patru învăţători ortodocşi, satul Foungouroumi are şi el patru învăţători, iar Kamina – şapte. După ce veţi hotărî, anunţaţi-mă printr-o scrisoare, scriindu-mi ce credeţi.
Parohiile noastre sunt în suferinţă, Dumnezeieştile Liturghii nu se săvârşesc periodic. Mulţi tind să se întoarcă la vechea lor religie. Şi este numai din pricina lipsei preoţilor. Când noi suntem prezenţi, oamenii sunt buni şi prietenoşi. Problema hirotoniilor e una foarte complicată. Trebuie să săvârşim hirotonii. Candidaţii locuiesc foarte departe. Să-mi scrieţi şi să-mi spuneţi ce intenţionaţi cu privire la hirotonii astfel încât în perioada vacanţei să-i putem aduna pe toţi laolaltă la mănăstire pentru cuvenita instruire, dar şi pentru a vedea „ce fel de peşti muşcă”. Nu cred că ne putem aştepta la prea mult de la aceste hirotonii, deşi ele sunt absolut necesare. Indiferent de caz, ele trebuie să aibă loc anual, pentru a le da astfel ocazia să înveţe cele elementare.
Ieri i-am invitat pentru o discuţie pe cei trei lideri ai sectei „Apostolii”, liderul din Kolwezi şi doi însoţitori. Le-am ţinut un cuvânt despre Tradiţia Bisericii în Sfintele Scripturi. Ei au provenit dintre protestanţi. Erau foarte entuziaşti, spunând că până atunci nu auziseră decât de o tradiţie omenească, dar acum văd că este sfântă, fiindcă izvorăşte din însăşi Sfânta Scriptură. Mi-au cerut să le vorbesc şi despre alte teme. Le-am promis că-i voi invita altă dată.
Programul săptămânii include slujbe zilnice, iar duminică – Dumnezeiasca Liturghie cu citirea unei cazanii. După Dumnezeiasca Liturghie avem o oră de catehism pentru tineri, iar pentru bărbaţi voi ţine un cuvânt despre biserică şi cultul dumnezeiesc. Miercuri am o oră de Noul Testament cu un grup de cincisprezece tineri. Joi le vorbesc bărbaţilor despre o serie de teme legate de nedreptăţile sociale (slăbiciunile şi păcatele oamenilor). Vineri, sora Anastasia le vorbeşte femeilor despre aceeaşi temă. În fiecare dimineaţă avem o adunare în cadrul căreia studiem Sfânta Scriptură, iar în timpul săptămânii avem două Liturghii, în biserica Sfântul Gheorghe şi în sate.
Toate aceste eforturi sunt de mare ajutor credincioşilor din Kolwezi, ei participând cu interes la diferitele întâlniri.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă voi strădui să menţin acest program şi, în măsura în care nu vom avea vreo infiltrare din partea misionarilor ambulanţi, cred că lucrurile vor merge înainte. Îmi voi lua libertatea să îi cercetez cu atenţie pe cei care doresc să lucreze în Kolwezi. Preasfinţia voastră, avem destui oameni de diferite convingeri religioase care încearcă să coexiste în pace unii cu alţii. Este mai bine să avem o singură persoană şi o singură sarcină de lucru decât să avem mai multe, dar care pricinuiesc conflicte interne, intrigi şi calomnii, fie pe faţă, fie într-ascuns. Lucrarea misionară înseamnă jertfă. Necesită o jertfă totală, înseamnă a nu păstra nimic pentru sine.
Ieri am primit o scrisoare de la părintele Dionisie, care îmi scrie din porunca voastră, zicându-mi că ar vrea să vin, dacă e cu putinţă, în Kinshasa, pentru a-l înlocui. Nu-i nici o problemă, în zece zile şi ceva voi porni spre Kinshasa. Nădăjduiesc că voi avea binecuvântarea voastră pentru a-l lua pe Andrei cu mine pentru a mă ajuta la slujbe şi a-mi înlesni comunicarea cu băştinaşii de acolo, care vorbesc lingkala.
Preasfinţia voastră, binecuvântaţi!
Ieromonahul Cosma Grigoriatul

Ca în Noul Testament

Kolwezi,
19 iunie 1979
Cuvioase Gheronda*, binecuvântează!
Iubiţi fraţi, rugaţi-vă pentru mine!

O dată cu întoarcerea părinţilor A. şi Z, mă folosesc de această ocazie pentru a vă scrie câteva rânduri, cu atât mai mult cu cât poşta merge greu, iar câteodată scrisorile sunt pierdute.
(…) Se vorbeşte din nou despre război, cum că s-ar apropia de zona noastră. Să ne păzească Dumnezeu. Rugăciunile părinţilor au urmări imediate asupra noastră. Văd aceasta în fiecare zi, nu în năluciri sau închipuiri, ci în mâna lui Dumnezeu care ne călăuzeşte în toate. De exemplu, ce trebuie să fac mai întâi atunci când vin hoţii, sau ce crede persoana cu care vorbesc. Mâna lui Dumnezeu ne înconjoară ca un scut nevăzut, căci în jurul nostru nu sunt numai creştini. Sunt şi oameni răi, cu chip de fiară, vraci şi duşmani ai Domnului nostru Cel răstignit.
Gheronda, în legătură cu „răspândirea”, văd şi eu că încă nu se arată, dar situaţia anterioară a lăsat o moştenire tristă şi, din nefericire, va trebui să jertfim puţin din folosul nostru sufletesc. Oricum ar fi, urmez sfaturilor voastre, ca să am astfel binecuvântarea voastră şi, de îndată ce voi simţi puţină uscăciune, părăsesc totul şi fac rugăciune cu metania împreună cu băieţii. Este un medicament puternic şi mângâierea noastră în jungla monotonă. Îmi amintesc în fiecare zi cuvintele părintelui Auxentie pe care, indiferent despre ce-l întrebau, el răspundea: „Rugăciunea, ziceţi rugăciunea”. Câtă dreptatea avea!
(…) Gheronda, când va veni acel ceas binecuvântat, atunci când un alt frate mă va însoţi întru realizare măreţelor planuri de întemeiere a unui Coenobium ? Cât ar putea să ofere micului nostru grup un monah cu schimă mare din mănăstirea noastră – chiar părintele Efrem la bătrâneţea sa! Dacă sfatul Bătrânilor ar hotărî să facă aceasta, cu cântarea şi pilda sa el va reînvia suflete.
(…) S-a împlinit dorinţa părintelui Andrei. Am botezat doi băştinaşi cu numele de Andrei. Eu săvârşesc botezul după rânduiala athonită. Am săvârşit 250 de botezuri şi, nu numai cu închinători la idoli, ci şi cu catolici care au devenit ortodocşi, pe care i-am botezat în ape adânci. Lucrările mele vor avea consecinţe atunci când vestea despre ele va ajunge la Patriarhia Alexandriei, care afirmă că protestanţii au nevoie doar de Mirungere. Totuşi, până atunci, vom săvârşi Botezul astfel încât să primim binecuvântarea Sfântului Nicodim [Aghioritul].
În timpul călătoriilor pe care le facem prin sate, proiectez nişte diafilme folosind un aparat pe care   l-am luat din Grecia. Funcţionează cu ajutorul bateriei de la maşină. Faptul că puteam privi astfel de imagini în satele din junglă a fost cu totul extraordinar. Adunând oameni ce aparţin de diferite erezii şi confesiuni, mă opream la diferite icoane  şi le ţineam cateheze pe baza a ceea ce vedeau. Era uimitor.
Cu micul nostru Coenobium ne aflăm destul de bine. Programul stabilit este greu, dar, puţin câte puţin, ne vom obişnui cu el.
(…) Nu-mi amintesc dacă v-am scris despre scrisoarea voastră de Crăciun, care a sosit cu întârziere de două sau trei luni. Am citit-o băieţilor într-o noapte şi le-a plăcut tare mult. Unul dintre ei, Andrei, mi-a spus: „Părinte, e ca în Noul Testament”. Se referea la înţelesul ei. Da, i-am spus, deoarece acelaşi Duh Sfânt lumina atunci şi luminează şi acum.
Îi îmbrăţişez pe toţi părinţii, în special pe cei înaintaţi în vârstă. Ori de câte ori le pomenesc numele, îmi trec prin faţă unul câte unul. Apoi îi pomenesc mai rar ca să-i văd mai bine şi în acelaşi timp mă gândesc: oare îi voi mai vedea pe fraţii mei mai mari atunci când mă voi întoarce la mănăstire? Dumnezeu să le dea un suflet bun! Îi rog mult să facă un nod de metanie pentru noi.
Binecuvântaţi!
Fiul vostru de departe,
ieromonah Cosma Grigoriatul

Dragostea şi suportul pentru mănăstire

Kolwezi,
2 februarie 1980
Preacuvioase Gheronda şi iubiţi fraţi şi părinţi,
binecuvântaţi!

Sunt plin de o negrăită bucurie că Domnul m-a învrednicit să vă scriu câteva rânduri şi să pot fi astfel aproape de dragostea voastră. Scrisorile mele către mănăstire sau citirea scrisorilor voastre este ceva foarte important pentru mine. Reprezintă o oră de rugăciune şi de legătură duhovnicească cu tot ceea ce Cosma iubeşte în această lume deşartă. Ceea ce vă scriu este adevărat: trăiesc şi respir înlăuntrul sfântului locaş al Sfintei Mănăstiri Grigoriu. Iar atunci când mă simt istovit de greutatea lucrării mele şi de căldura climei tropicale, îmi iau metania, urc scările stăreţiei, trec prin mica uşă şi prin capela cimitirului ori stau pe cărarea mea preferată privind îndelung spre mare. În acest fel, cel puţin cu mintea, mă aflu aproape de voi şi sub grija părintească.
Când mă aflu în locaşul bisericesc pentru slujbe şi mai ales pentru Dumnezeiasca Liturghie, mă alătur vouă în rugăciune şi trăiesc neuitata împreună-slujire din katholicon .
Toate acestea mă silesc să-mi găsesc timp şi o stare duhovnicească asemănătoare pentru a comunica cu Bătrânul meu şi cu fraţii.
Am încercat de trei ori să vă scriu după care m-am oprit, deoarece am fost foarte obosit şi bolnav o perioadă destul de lungă. Gheronda, aici s-au întâmplat tot felul de lucruri despre care cred că aţi aflat din corespondenţa mea cu episcopul. Oameni înşelaţi de diavol bârfesc acum Misiunea la fel cum o făceau şi în trecut. Ca unul care sunt conducător al Misiunii de aici, ei spun tot felul de minciuni despre mine. Auzind de toate acestea, episcopul mi-a scris cu o oarecare asprime, iar eu, la rândul meu, am reacţionat imediat, cerând să se facă ceva pentru a pune capăt întunecatelor meşteşugiri ale diavolului, căci numai aşa vom putea merge înainte cu lucrarea Misiunii.
Aici vă cer iertare, căci n-am făcut ascultare, şi m-am pus pe mine înainte, gândindu-mă că voi ajuta la lucrare. În final, o dată cu sosirea episcopului, toţi norii negrii s-au împrăştiat. El a recunoscut că lucrarea lui Hristos se împlinea cu succes şi că ceea ce el aflase erau minciuni. În acel moment, dacă nu ne puneam de acord cu episcopul, cred că începeam să mă pregătesc de întoarcere la mănăstirea noastră. Ziceam în rugăciune: poate că Dumnezeu nu mă vrea ca lucrător în via Sa.
În acea vreme mă întăream mai mult cu puterea care venea din rugăciunile voastre, respectiv din scrisorile care soseau una după alta şi celelalte pachete: periodicul Osios Grigorios, cartea Tradiţia ortodoxă şi Papismul, filmul, scrisoarea Bătrânului meu, scrisoarea lui Grigorie, pachetul de Crăciun, iar astăzi, după patru luni, scrisoarea părintelui Panaretos.
(…) Din cauza epuizării, nu reuşesc întotdeauna să-mi fac canonul de rugăciune. Scrie-mi, te rog, Gheronda, şi spune-mi dacă am sau nu binecuvântare pentru aceasta, ca să nu-şi bată joc satana de mine. Mai mult decât atât, cad în păcatul mâniei cu copiii din casa Misiunii.
Folosesc des materialul din cartea voastră despre papism; el mă ajută teribil de mult.
M-am bucurat de călătoria voastră şi de aducerea moaştelor ctitorului mănăstirii.
(…) Mulţumirile mele tuturor părinţilor şi fraţilor care mă pomenesc cu metaniile lor, aşa după cum mi-a scris părintele Panaretos. Fiecare nod şi fiecare rugăciune ne aduc nouă, celor ce locuim în jungla africană, o mulţime de binecuvântări. Nu ne uitaţi. Ca să fim sprijiniţi cerem să faceţi pentru noi un nod de mătănii pe zi.
Episcopul este acum aici cu noi. A început hirotoniile pentru candidaţii la preoţie. Am ajuns la aproape o lună de călătorii şi hirotonii. Până acum au fost şapte hirotonii. (…) De îndată ce voi avea ocazia, vă voi trimite măsurile de care aveţi nevoie pentru a croi unsprezece sutane şi tot atâtea potcapuri pentru preoţi. Vă mulţumim!

Binecuvântaţi!
Fiul vostru duhovnicesc,
ieromonahul Cosma Grigoriatul

Puterea apelor sfinţite ale Botezului

Kolwezi,
8 februarie 1981
Preacuvioase Gheronda, fraţi şi părinţi,
binecuvântaţi!

Mă rog ca noul an să fie binecuvântat, plin de roade duhovniceşti şi nevoinţe, ceea ce presupune luptă pentru întărirea Ortodoxiei, pentru Frăţia şi pentru Biserica noastră.
Astăzi, tatăl meu împreună cu domnul Costa Filipou, unii copii şi cu mine am vizitat un sat numit Kabounzi. Satul se găseşte la graniţa cu Zambia (în zona în care acţionează rebelii). Am mers pe drumuri foarte proaste, pline de noroi şi apă. Din fericire, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne-a trimis o maşină nouă, tocmai bună pentru mers prin pădure.
Oamenii s-au bucurat că am venit să-i vizităm. Un preot împreună cu un mic cor au sosit cu o zi înainte din alt sat, astfel că am putut face Utrenia într-o biserică în forma unui adăpost mai mare, acoperit cu stuf. Creştinii, îmbrăcaţi cu câteva bucăţi de haine ponosite, au cântat în cel mai înălţător mod cu putinţă şi după bunele rânduieli ortodoxe.  În timpul Dumnezeieştii Liturghii le-am vorbit puţin despre vrăjitorie, de care sunt teribil de presaţi în această zonă de cult idolesc, precum şi despre poligamie, mai ales datorită faptului că în comunitate locuia  stăpânul zonei, care avea cinci soţii, iar primarul satului avea două sau trei soţii. După slujbă, liderii împreună cu tata şi cu Costa   s-au aşezat pe scăunele şi au început să cânte cu toţii, în timp ce femeile dansau discret în faţa lor.
Le-am lăsat nişte medicamente pentru diferite epidemii care îi chinuiau, iar preoţii băştinaşi au rămas cu ei pentru a continua îndrumările. Ne-am luat rămas bun de la ei şi în 90 de minute am fost înapoi la Bază.
Acolo mă aştepta o nouă şi serioasă problemă. Epuizat, a trebuit să mă aşez să mă odihnesc puţin. Simţeam că binecuvântarea lui Gheronda şi rugăciunile părinţilor mă însoţesc şi veghează asupra mea. Astfel că, după câtva timp de odihnă şi după ce am comunicat cu Gheronda, m-am trezit despovărat şi senin. L-am văzut, am vorbit o vreme şi m-am umplut de bucurie. Neţărmurită este dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu! În ciuda mulţimii păcatelor noastre, multe sunt minunile care ni se arată zilnic. Fie Numele Lui binecuvântat.
Luna trecută, agresiunea satanei faţă de lucrarea de la Baza Misiunii a atins cote de neînchipuit (punându-mi răbdarea la încercare). Am fost silit să scriu diferitor oameni pe un ton  uşor aspru şi, într-un fel, protestând faţă de nedreptatea care mi se făcea. Desigur că unii au fost înţelegători, iar alţii mi-au răspuns cu diferite scuze şi justificări. Concluzie: acum înţeleg că este mai bine să nu bag de seamă „calomniile” care mi se aduc şi noroiul cu care sunt împroşcat, şi să-mi caut mai degrabă răsplata unuia care este nedreptăţit. Iartă-mă, sfinţite Gheronda, ca şi Domnul să aibă milă de mine, ca să pot îndura crucea pe care mi-a dat-o spre  mântuire.
Mare bucurie am primit din ultima voastră scrisoare, scrisă, ca şi celelalte, din câmpul de activitate. Scrisoarea despre papism şi ecumenism m-a inspirat foarte mult. Îşi va găsi un loc în istorie alături de textele părinţilor noştri îmbunătăţiţi care s-au luptat pentru Ortodoxie.
(…) Legat de răul şi tulburarea pe care satana vrea să le semene în mănăstire, despre iminentul Botez al fratelui romano-catolic, o să vă spun următoarele. Am pregătit o cameră în clopotniţa bisericii pentru ca o femeie demonizată să poată locui acolo cam un an de zile. Mănâncă, se plimbă şi în general este bine. Uneori începe să danseze şi să cânte la nesfârşit, dar altminteri este bine. Este înaintată în vârstă, bineînţeles nebotezată şi închinătoare la idoli. Are nouă copii mari, dar nu poate trăi la nici unul dintre ei. Când este cu noi se calmează. Atunci când săvârşim botezuri sau slujba de sfinţire a apei (agheasma), în chiar momentul când binecuvântez apa, chiar dacă ea se află la depărtare, demonul începe să o înnebunească. Am observat aceasta în patru ocazii diferite. De două ori a sărit în baptisteriu. Când am întrebat-o de ce făcuse aceasta, a răspuns că vrea să-l arunce pe satan afară din ea. Şi fiindcă aceasta s-a întâmplat chiar în momentul sfinţirii apelor, atât catehumenii cât şi credincioşii au putea vedea totul. De aceea   le-am ţinut o predică potrivită momentului, adică despre faptul că reacţia lui satan este o dovadă că apa este sfinţită prin harul Duhului Sfânt. Ei pot folosi astfel agheasma cu asigurarea că pot risipi toate vrăjile care se fac împotriva lor.
Tatăl meu şi Costa vă trimit salutările lor.
Binecuvântaţi,
ieromonahul Cosma Grigoriatul

Nu nădăjduiţi în oameni, ci în Domnul Misiunii

Kolwezi,
21 ianuarie 1983
Iubitul şi doritul meu părinte,
salutări întru Domnul!

(…) Părinte, nu trebuie să vă faceţi griji din pricina Centrului Misionar. Împotriva lui, satana poate porni un război al pizmei sau îşi poate pregăti din nou o contraofensivă,  văzând că răpim suflete din împărăţia sa, însă Domnul nostru ne sprijină din plin. Cred că în timpul cât ai slujit acest avanpost al Ortodoxiei noastre, ai dobândit şi experienţa darurilor de fiecare zi ale Duhului Sfânt.
În privinţa temerii voastre că diferitele asociaţii vor înceta să ne mai susţină, răspund: când am plecat spre Zair, nu mi-am pus nădejdea în fondurile asociaţiilor, ci în Domnul Misiunii. Am pornit din mănăstire cu binecuvântarea lui Gheronda şi a altor părinţi şi a poruncii explicite a părintelui Paisie, care şi el, de asemenea, este călăuzitorul meu duhovnicesc, pentru a lucra împreună cu întâistătătorii Bisericii pentru binele Misiunii. Biserica există acolo unde este un episcop şi o turmă de credincioşi. Fără episcop, credincioşii nu pot constitui Biserica, ci doar o erezie protestantă. Prin urmare, linia pe care o urmez eu, lucrând împreună cu episcopul local, este cea mai potrivită şi, chiar dacă aş fi vrut să fac ceva diferit, ştiţi bine că n-aş fi primit cu nici un chip binecuvântare de la mănăstire.
E bine să faceţi tot ce puteţi pentru a răspândi ideea Misiunii şi Gheorghe [fratele lui după trup] să o dezvolte. Cu toate acestea, nu o faceţi pentru a aduna bani pentru noi. Noi muncim din greu cu propriile mâini pentru a produce toate cele de trebuinţă. Dacă Dumnezeu voieşte să zidească o biserică sau o şcoală, sau orice altceva, atunci El va lumina inimile oamenilor să facă aceasta ca şi cum ar fi ideea lor.
Nu vreau să creăm propriul nostru cerc de prieteni ai Misiunii Externe, aşa cum par să dorească mulţi dintre prietenii noştri. Mai degrabă aş vrea să susţinem eforturile Asociaţiei Apostoliki Diakonia, care este vehiculul bisericesc responsabil pentru lucrarea Misiunii Externe.
Părinte, nu trebuie să vă faceţi griji pentru lucrarea noastră. Totul merge drept înainte: catehizarea, botezul, propovăduirea, ferma, filantropia, adaptarea socială şi culturală a celor de la casa misionară, construirea de biserici şi şcoli, renovarea noii Baze Misionare, chiar şi smulgerea bălăriilor. Toate se binecuvântează cu un surplus. Rugaţi-vă numai să avem pace în regiune, căci iar sunt zvonuri de război în Kolwezi. Nu contează dacă mă vor tăia în bucăţi sau dacă nu mă vor tăia. Ar fi o prea mare cinste şi o slavă de care nu sunt vrednic. Totuşi, aşa cum fiecare om este strâns legat de lucrarea pe care o săvârşeşte, aşa şi eu suspin la gândul că o lucrare binecuvântată de Dumnezeu ca aceasta se poate distruge.
Părinte, noi nu facem minuni, căci suntem păcătoşi, dar cel puţin munca noastră este curată şi lipsită de mustrări de conştiinţă. Acum trebuie să-mi iau rămas bun, căci este trecut de miezul nopţii.
Binecuvântări tuturor.
Fiul vostru,
arhimandritul Cosma

Lupta va fi una de lungă durată

Kinshasa,
27 iunie 1983
Iubite frate Mihail,
salutări întru Domnul!

Îmi spui că eşti copleşit de muncă (…), dar vino aici şi ai să vezi ce înseamnă să lucrezi.
Bineînţeles că rezultatele muncii noastre de aici vor ieşi la iveală numai după câţiva ani buni. Deocamdată nu putem decât să ne folosim puterea de muncă oferind-o ca jertfă pe altarul Misiunii. Pentru ca o Biserică să fie ferită de primejdii, este nevoie de multe jertfe ale sfinţilor, care, prin pildele lor de viaţă şi chiar prin sângele muceniciei, vor statornici aici Biserica lui Dumnezeu, care acum este condusă literalmente de diavolul.  Până ce Domnul Viei va trimite lucrători vrednici, noi Îi vom cere îngăduinţă şi vom lucra cu râvna şi cu puţinele posibilităţi pe care le avem. Roagă-te să nu ne poticnim. Nu avem cine ştie ce talente, însuşiri de oferit. Singurul lucru bun este acela că, indiferent de ceea ce avem, împărţim din dragoste pentru Hristos, fără a păstra nimic pentru noi. Părintele Paisie îmi spunea: „Mergi mai departe, nu te opri, lupta va fi de lungă durată, căci oamenii nu vor primi creştinismul atât de uşor etc.” Acum îmi dau seama că, deşi nu a trăit alături de noi, cuvintele lui se adeveresc.
Eforturile noastre sunt binecuvântate, catehizarea continuă în toate parohiile noastre. Tinerii africani băştinaşi se apropie de Biserică, dar, cu toate acestea, nu ne grăbim să-i botezăm. Vrem ca mai întâi să-i probăm serios, aceasta din pricină că suntem lipsiţi de personalul necesar şi de colaboratorii de nădejde pentru a-i pregăti şi a-i boteza creştini în parohiile lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în anii ce vor veni sperăm să putem lua colaboratori dintre cei 60 şi ceva de tineri pe care îi avem în casa misionară.
Ne luptăm pentru a forma în Kolwezi o mică comunitate de creştini evlavioşi, cu viaţă liturgică şi slujbe dumnezeieşti periodice etc. Sunt semne de progres. Însă, atunci când parohiile se găsesc la o distanţă de 300 până la 700 de kilometri, nu mai poate fi vorba de progres.
De la fermă ne aprovizionăm cu legume şi alte produse de trebuinţă (chiar şi carne şi ouă) în folosul casei misionare. Slăvit să fie Domnul! Pentru noi este mai mult decât suficient, astfel că putem ajuta şi o colonie de leproşi, închisoarea oraşului şi un număr destul de mare de săraci şi bolnavi. Tractorul cu care arăm o zonă de 160 de stremmata pentru cultivarea porumbului ne-a ajutat în aceste eforturi filantropice. Suntem pe cale de a face o moară pentru măcinat porumbul, care va rezolva o parte din producţia de făină pe anul acesta.
De-a lungul ultimelor câteva luni am fost silit să primesc numai eu toate spovedaniile. Am trăit cu această ocazie foarte intens drama fraţilor mei. Un mare număr din băştinaşii de aici nu mănâncă decât o dată la două sau trei zile. Este o minune cum reuşesc să supravieţuiască. Sunt adevărate păsări hrănite de Dumnezeu.
Vă scriu din oraşul-capitală al ţării. Deşi sunt bine, sănătos, uneori mă lupt cu malaria, iar alteori cu durerile de cap din pricina insolaţiei etc. „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Evloghison,
arhimandrit Cosma Grigoriatul

Problema hirotoniilor

Kolwezi,
5 iulie 1984
Preacuvioase Gheronda, fraţi şi părinţi,
binecuvântaţi!

Gheronda, acum stau aşezat, căci sunt extrem de obosit, încerc să-ţi scriu câteva rânduri şi, în acelaşi timp, să te ţin la curent cu luptele şi durerea pentru viitorul Bisericii de aici. Preasfinţia Sa a trecut de curând pe aici, plin de dragoste şi gata să ne ajute cum poate mai bine. Ne-a sfinţit două biserici. A numit câteva fete, din cele pe care le avem la casa Misiunii (patru fete între 17 şi 22 de ani) pentru a face curăţenie în biserică. A hirotonit doi ipodiaconi, un diacon şi un preot.
Iată care este exact problema mea: hirotoniile. Nu găsesc pe nimeni cu iniţiativă, cu zdrobire de inimă pentru Biserică. Mai mult decât atât, trebuie să stau în permanenţă cu ochii pe ei pentru a-i organiza, sfătui etc. Întotdeauna sunt gata-gata de a cădea în lene sau chiar să se implice în practicile vrăjitoreşti. Dacă vor continua să gândească aşa încă 10 ani, fiecare îşi va crea propriul mod de închinare.
Mă gândesc că, deoarece ne este de-a dreptul imposibil să găsim printre adulţi oamenii potriviţi, va trebui să-i pregătim pe tinerii care cresc în grija noastră. Având în vedere toate acestea, Gheronda, cred că ar trebui să-l probaţi pe Moise, pe care-l aveţi alături de sfinţia voastră, poate este doritor să se înscrie la Athoniadă şi, mai târziu, la Facultatea din Tesalonic, sub neîncetata călăuzire a mănăstirii noastre.
Cu voia lui Dumnezeu, în octombrie voi veni pe la mănăstire pentru puţină revigorare, căci mă simt extrem de obosit. Vom putea discuta chestiunea atunci, şi anume cum vom organiza Biserica din această zonă aflată în grija noastră.
Dacă binecuvântaţi, voi aduce un tânăr care a terminat liceul, pentru a sta la mănăstire un an de zile şi a învăţa calea ortodoxă; după care îl voi trimite un an la Athoniadă pentru a învăţa limba greacă, iar apoi pentru teologie în Tesalonic. În acest fel, în decurs de un deceniu, din 10 care vor studia în fiecare an, în jur de 50 vor fi capabili să ajute Misiunea în vreun fel. Nu întrevăd altă soluţie.
Tatăl meu, împreună cu colaboratorul meu, căpitanul Vasile, vă trimit salutările lor.
Dragostea noastră pentru toţi fraţii, la fel şi lui Apostol şi Moise.

Binecuvântează,
ieromonah Cosma Grigoriatul

Pogorârea Duhului Sfânt, ieri, azi şi în veci

Kolwezi,
6 iunie 1985
Dragul meu tată,
bucură-te neîncetat întru Domnul!

Cronică pentru sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt
1985

Sâmbătă,
1 iunie 1985
(…) În această zi, din zori şi până în noapte am săvârşit botezul unui număr de o sută de catehumeni şi cununiile a zece cupluri creştine… După-amiază, femeile au „privegheat” pentru a putea pregăti masa de a doua zi cu bucate şi un porc pe care l-am adus noi. Şase creştini din satul Bade şi-au petrecut şi ei noaptea în curtea bisericii. Aceştia sunt prima frământătură din satul lor. Alături de ei mai sunt alţi douăzeci şi cinci din oraşul Kampoube, care, de asemenea, constituie temelia unei noi parohii.

Duminica Pogorârii Duhului Sfânt,
2 iunie 1985
Primele locuri din biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Likashi au fost ocupate anticipat de către cei nou-căsătoriţi, precedaţi de cei ce au primit luminarea (cei botezaţi). Au participat la dumnezeiasca slujbă cu multă evlavie şi s-au împărtăşit pentru prima dată cu Trupul şi Sângele Domnului nostru. „Lumina de pe feţele lor” ce iradiau în acele momente e dincolo de orice descriere, este o realitate pe care o trăim şi de unde primim putere pentru a depăşi mulţimea greutăţilor zilnice.
La prânz, creştinii mai vechi împreună cu cei noi mănâncă laolaltă, aşezaţi pe pământ.
Mănâncă cu mâinile, fără tacâmuri sau alte formalităţi, cu simplitatea inimii, cu multă bucurie şi cu harul Duhului Sfânt. Pentru cei o sută de nou-iluminaţi (botezaţi) şi pentru noi, cei care luăm parte la acest praznic, Pogorârea Duhului în Foişorul de sus, acolo unde se aflau ucenicii Domnului, continuă şi astăzi la fel ca şi atunci.  După-amiaza se face Vecernia cu rugăciunile Îngenunchierii, după care, ceva mai târziu, un camion îi ia pe cei douăzeci şi cinci de nou-iluminaţi şi-i duce în satul lor.

Lunea Duhului Sfânt
La ora 6 dimineaţa se săvârşeşte Utrenia, urmată de Dumnezeiasca Liturghie. Pe domnul Hampo din  Cipru îl avem ca pe un colaborator şi prieten al Misiunii, care se jertfeşte pentru a ne sluji în orice loc în care merg din Likashi. La întoarcere am lăsat familia unui catehumen într-un loc, în satul Bade, iar pe la mijlocul după-amiezii am sosit în Fugurumi. L-am lăsat acolo pe părintele Romano şi am încărcat 5 tone de porumb pentru aprovizionarea internatului de la Misiune.
După-amiaza, târziu, am sosit în Kolwezi. Aici l-am găsit pe Cristofor, un creştin sărac, care-şi ducea în spate fiul de cinci ani care murise încercând să ajungă în satul lui, aflat la 10 kilometri de Kolwezi. Pe durata a două săptămâni, acest om a pierdut, din pricina epidemiei, 5 copii.  L-am luat în maşină alături de soţia şi fiul mort şi  i-am dus la Baza Misiunii. L-am pus pe bietul copilaş într-un sicriu, l-am acoperit cu o pânză albă şi, împreună cu părintele Gherasim, i-am dus în satul lor pentru a-l înmormânta. În faţa colibei lor îi aşteptau atât creştini cât şi închinători la idoli. Aceştia din urmă au început să bocească în felul lor obişnuit, cădeau la pământ şi se rostogoleau, scoţând ţipete nedesluşite. I-am liniştit puţin, am citit slujba, după care le-am vorbit despre moarte şi înviere. Părintele Gherasim a rămas acolo împreună cu mai mulţi creştini pentru a petrece noaptea cu cântări şi rugăciuni.
Puţin obosit, pe la miezul nopţii am ajuns şi în chilia mea, unde ajutorul  meu, părintele Chiril, mă aştepta pentru a mă pune la curent cu problemele apărute în absenţa mea.
Viaţa noastră de pe Continentul Negru urmează acest tipar. Muncim zi şi noapte, nevoindu-ne pentru slava lui Dumnezeu şi pentru ceea ce avem mai drag pe lume – Ortodoxia.

Cu dragoste în Hristos,
arhimandrit Cosma Grigoriatul

Discernământ pastoral

Kolwezi,
20 octombrie 1986
Preacuvioase Gheronda, fraţi şi părinţi,
binecuvântaţi!

Observ că zilele acestea cel rău încearcă din răsputeri să ne distrugă: stricăciuni serioase pricinuite vehiculelor, prieteni care devin deodată duşmani, griji şi temeri din partea colaboratorilor, de multe ori fără nici un temei etc.
Aşa că mi-am zis că e mai bine să mă retrag în chilia mea şi să mă pun pe posturi aspre, atâtea zile cât voi rezista, încercând să-mi curăţesc inima prin lecturi dese din cărţile de referinţă ale părinţilor trezvitori.
(…) Iubite Gheronda, vă trimit programul meu, aşteptând binecuvântarea şi modificările voastre la el. În orice caz, gândul pe care-l am acum e acela că, dacă nu am un îndemn lăuntric care să mă lumineze şi rugăciune în inimă, n-ar trebui să mai continui cu evanghelizarea oamenilor. Deşi locul este prielnic şi există har, sunt neputincios în ceea ce priveşte rugăciunea. Vă cer din tot sufletul să vă rugaţi pentru aceasta şi să-mi scrieţi. (…) Am aparatul de emisie-recepţie cu mine şi, deşi sunt la mare distanţă de Bază, atâta timp cât mă aflu în toiul muncii, pot da indicaţiile necesare, deoarece misiunea s-a dezvoltat extraordinar de mult, drept care cere o îndrumare atentă.
(…) Dacă Dumnezeu voieşte şi sfinţia voastră veţi binecuvânta, mă gândesc să vi-l trimit în preajma Crăciunului, împreună cu părintele Chiril, pe părintele Iacov – un preot băştinaş care conduce parohia din Kolwezi, pentru a gusta puţin din nectarul dumnezeieştilor noastre slujbe, pe care le iubeşte atât de mult. (…) El este diferit de cei pe care vi i-am trimis până acum, şi nădăjduiesc că vă va putea convinge să ne trimiteţi doi sau trei părinţi de dragul sufletelor de aici şi pentru întărirea Misiunii. Trebuie să mai spun că, înainte de a renaşte prin apele Botezului, el era ca o fiară sălbatică căruia nimeni nu-i putea sta împotrivă. Iată minunile lui Dumnezeu.
Legat de chestiunile pastorale, v-aş ruga să-mi scrieţi părerea sfinţiei voastre nu atât în privinţa canonicităţii sau legitimităţii unor credinţe sau practici, deoarece poziţia Bisericii o cunosc foarte bine din Pidalion. Vă întreb unele lucruri mai mult pentru a învăţa, din perspectiva iconomiei, în ce măsură putem folosi pogorământul.
Există un mare număr de femei care trăiesc cu bărbaţi sau care au trecut prin căsătorii bisericeşti şi care, cu toate acestea, au soţi care trăiesc cu încă o femeie sau mai multe în aceeaşi casă sau în alta (poligamie). Problemele sunt:
1) Oare aceste femei vor rămâne catehumeni pe viaţă?
2) Dacă sunt creştine, vor rămâne oare neîmpărtăşite?
3) Hotărârea noastră de a dizolva căsătoria [păgână] ar avea următoarea consecinţă: copii abandonaţi pe stradă şi noi relaţii nelegitime.
4) În cazul în care ambii fac ascultare, se ajunge la o soluţie. Altfel chestiunea poligamiei va deveni o problemă majoră.
Poate că în aceste cazuri, Epistola I către Corinteni 7, 13 nu s-ar putea aplica.
Aici se practică circumcizia, practică transmisă de înaintaşii lor. Adică face parte din obiceiurile lor, creând probleme cu bunicii lor atunci când părinţii refuză să-şi circumcidă copii. Oare este mai bine să încercăm în continuare să oprim circumcizia sau să-i lăsăm s-o practice în continuare, tratând-o ca pe un obicei lipsit de importanţă?
Legat de consumarea şobolanilor, a şerpilor, a maimuţelor, a lăcustelor, viermilor etc., nemaivorbind de cât de nesănătos este (nu că le-ar păsa cumva), să-i lăsăm să facă în continuare cum au făcut şi până acum?
În privinţa hoţiei, pe care bărbaţii o practică aici pentru supravieţuirea familiei, ce poziţie să luăm? (Am citit recent că un sinod major al episcopilor romano-catolici din America Latină a socotit că hoţia nu este un păcat, după care au trimis Papei concluziile lor.)
Gheronda, dacă cineva mi-ar fi pus acum zece ani întrebările de mai sus, în timp ce trăiam în Grecia, n-aş fi ştiu exact cui să mă adresez pentru a căuta un răspuns la ele. Cu toate acestea, astăzi, trăind alături de problemele africanilor, aici unde ele apar, socotesc că este foarte firesc ca problemele cu care mă confrunt zi de zi să vi le trimit sfinţiei voastre. Rogu-vă, transpuneţi-vă în aceste locuri şi, din ceea ce vă luminează Dumnezeu, scrieţi-mi ceva şi eu voi pune în practică.
Părintele Chiril şi sora Parascheva vă cer binecuvântare şi vă transmit plecăciunile lor.
Binecuvântaţi,
ieromonah Cosma Grigoriatul

Fragmente din cartea Cuviosului părintelui nostru Cosma Grigoriatul

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Gânduri despre lucrarea misionară,
adunate din experienţă

Locul de acţiune

Înainte de a sosi la locul de acţiune, misionarul, sau un colaborator de-al său, ostenitor împreună cu el pe frontul misionar, ar face bine să cerceteze şi să afle cât mai multe despre specificul sau elementele caracteristice ale locului de acţiune. Acestea pot fi rezumate după cum urmează:
a.    Limba oficială şi locală.
b.    Mediul, clima, altitudinea, temperaturile minime şi maxime.
c.    Istoria, în general, a grupurilor etnice din acea ţară.
d.    Religia tradiţională, credinţele contemporane.
e.    Etosul, obiceiurile şi tradiţiile. Elementele pozitive e bine să rămână, elementele păgâne trebuie creştinate, iar cele negative să fie înlăturate.
f.    Caracteristicile grupurilor etnice, deosebirile precum şi controversele dintre ele.
g.    Misionarii aparţinători altor credinţe care desfăşoară diferite activităţi, raza lor de acţiune şi numărul credincioşilor, perioada de când activează şi relaţiile cu Misiunea Ortodoxă.
h.    Bolile, epidemiile şi înfruntarea lor.
i.    Locul de reşedinţă, terenurile şi locuinţele.
j.    Succesiunea politică şi regimul contemporan.
k.    Simpatia sau ostilitatea partidului de guvernământ faţă de Creştinism.
l.    Existenţa concetăţenilor, distanţa la care se află de baza misionară şi numărul lor exact. Acest factor este esenţial mai ales la începutul misiunii. În fiecare oraş în care ajungea, Sfântul Pavel se întâlnea şi se asocia mai întâi cu concetăţenii săi. În acelaşi mod, cuviosul părinte Hrisostom Papasarantopoulos s-a asociat încă de la început cu concetăţenii săi. Ca bază misionară, el a folosit casa unui creştin evlavios, Mastoridi; pentru primele contacte cu populaţia băştinaşă a folosit magazinul lui M. Psatha, iar pentru transporturi s-a ajutat de familia Hagilazarou etc.
Un alt element de bază de care misionarul trebuie să fie conştient e acela al înfrânării de la orice intenţie sau propagandă politică. Se recomandă păstrarea opiniilor politice strict pentru sine. Trebuie să se concentreze mai mult asupra efortului de creştinare a africanilor, iar el, în ceea ce-l priveşte, pe măsura trecerii timpului şi cu luminarea dumnezeiască, va alege şi va urma ceea ce-i împlineşte cel mai bine interesele din sfera politică.

Forţele umane

Încă de la bun început, misionarul trebuie să cunoască bine forţele umane cu care va lucra. Nu este suficient să aibă doar bună dispoziţie, fără a-i cunoaşte pe oameni, căci altfel mulţimea eşecurilor de fiecare zi îl va arunca în deznădejde. Mai exact, el trebuie să cerceteze cu atenţie cine sunt de fapt băştinaşii: dacă sunt răuvoitori sau binevoitori, ce conflicte există între diferitele triburi; să aibă cunoştinţă de micile lor războaie, răzbunări sau grupuri rebele; gradul de ataşare faţă de vraci; credinţa lor mai slabă sau mai puternică în idoli şi spiritele strămoşilor; nivelul de cultură, condiţiile de viaţă, legătura de familie, mai slabă sau mai puternică; procentajul de consum de droguri şi alcool; gradul de ascultare sau de nesupunere, gradul de sinceritate sau de amăgire etc. Având în vedere toate aceste elemente, misionarul stabileşte un plan de acţiune şi o conduită generală.
Noul misionar trebuie să ştie ce fel de obligaţii să-şi ia: fie pe termen scurt, fie pe termen lung şi să socotească în ce măsură le poate împlini. Obligaţiile neîmplinite sau pe termen lung creează mari probleme. Tot astfel, din pricina nestatorniciei şi inconsecvenţei colaboratorilor săi băştinaşi, el trebuie să-şi păstreze o încredere bine chibzuită. Şi încă ceva, foarte important: dacă misionarul îi iubeşte şi vrea să-i ajute pe credincioşii băştinaşi, e bine să nu-şi arate dragostea printr-o familiaritate şi o apropiere prea mare faţă de ei, ci să se ţină la o oarecare distanţă, fapt care-l va ajuta foarte mult.

Modurile şi mijloacele de realizare a evanghelizării

Un început nou şi bine chibzuit aduce un succes mai mare. Acesta necesită un program şi o pregătire făcută cu grijă, cu rânduială şi pace, după cuvântul Apostolului: toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială (I Cor. 14, 40). Aceasta îl va păzi pe misionar de viitoarele căderi şi de muncă fără rost.
În orice strădanie misionară, lucrătorul Evangheliei este obligat să ştie de la bun început capitolele mai sus amintite – „Locul de acţiune” şi „Forţele umane”, examinând în acelaşi timp metodele şi mijloacele prin care acestea pot fi potrivite caracterului său şi circumstanţelor. Trebuie luat aminte la patru aspecte principale:
a.    Începerea catehizării şi a Botezurilor în zonele rurale şi concentrarea eforturilor către centre.
b.    Începerea catehizărilor şi a Botezurilor în centre şi concentrarea eforturilor spre zonele rurale.
c.    Folosirea filantropiei ca mijloc de convertire.
d.    Începerea vieţii creştine, în general, şi liturgice, în special, pentru manifestarea Ortodoxiei în lumea păgână.
Fiecare misionar, sfătuindu-se cu episcopul local, îşi formează grupul misionar întemeiat pe metodele menţionate sau pe o combinaţie a lor în funcţie de context, dând lucrării sale stilul şi amprenta proprii. Dar, bineînţeles, toate acestea vin cu timpul. O dată cu trecerea timpului, lucrarea va lua forma celor care se ostenesc la ea. Din acest punct de vedere, lucrarea este o înlănţuire de elemente: propriul temperament, cunoştinţele, posibilităţile şi condiţiile locale. Nu este necesar să urmăm anumite tipare, dar nici pe cineva care vine cu o astfel de gândire să-l considerăm neortodox. Misionarul este liber, iar atunci când se deschide harului dumnezeiesc, Duhul Sfânt va grăi în inima lui înţelepciune şi-i va arăta ce să facă pe măsura progresului în muncă şi în funcţie de ea. Să-i lăsăm loc rugăciunii să lucreze, fără a grăbi situaţia utilizând o logică îngustă, măsuri rigide ori aşteptând la fiecare pas confirmarea criticilor. O critică regretabilă de acest fel l-a înfrânt şi nimicit pe prigonitul, cuviosul părinte Hrisostom.

Din zona rurală spre centru

Pentru mai multe motive, prima etapă a evanghelizării ar putea începe din zona rurală, din pădurile tropicale, mai ales pentru faptul că, de exemplu, centrele (urbane) sunt acoperite de alte credinţe sau statul de drept nu permite intrarea în marile oraşe sau chiar pentru că periferiile permit un acces mai mare, datorită existenţei unor compatrioţi, oameni de afaceri sau a unor grupuri mai vechi de ortodocşi. (…) În măsura în care lucrarea se prezintă şi este cunoscută ca fiind una dreaptă şi curată în ochii băştinaşilor, eforturile misionarului sunt propulsate către centru.
Începând cu această etapă, până la împlinirea ei în zilele noastre, avem în faţă „o mare prăpastie”. Să dăm un singur exemplu: Un mic grup misionar călătoreşte cu maşina prin zonele tropicale şi se opreşte undeva să mănânce. În acel loc ei văd cinci adăposturi, le dau câteva daruri băştinaşilor, îi botează şi-i lasă la mila lui Dumnezeu, fără instruire şi fără un preot. A doua zi, din nou aflaţi la o distanţă de câteva sute de kilometri, ei botează alţi 50 de oameni. Cu trecerea timpului, vedem în jurul nostru, într-o zonă ce se întinde cât suprafaţa Greciei, existenţa a zece sau mai multe parohii, fără slujbe dumnezeieşti sau preot, cu novici ce stau să cadă, iar noi vorbim tot timpul că-i facem pe africani creştini-ortodocşi.
Acest exemplu nu trebuie privit ca un etalon, nici ca vrednic de a fi imitat. Eu mă aflu aici în plină activitate, de aceea îndemn ca eforturile misionare care se află la început să încerce să nu repete aceleaşi greşeli, creând astfel aceleaşi neorânduieli care, după cuvântul Scripturii, nu sunt plăcute lui Dumnezeu: pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Cor. 14, 33).
Observ cu tristeţe că aceeaşi metodă este practicată şi în alte dioceze. De aceea, dacă în viitorul apropiat un misionar cu râvnă îşi va lua în serios lucrarea, nu comportându-se ca un simplu turist, se va trezi înconjurat de o mie şi una de probleme, fără a găsi nici o cale de ieşire, neştiind de unde să înceapă şi unde să termine. Îndemn cu toată stăruinţa pe toţi viitorii misionari, episcopi sau preoţi, care vor trebui să preia o astfel de dioceză, să-şi chibzuiască bine şi de la început străduinţele misionare, fără a lua aminte în stânga şi-n dreapta, însărcinându-i pe asistenţii lor cu lucrarea de dinainte, supraveghind-o în măsura în care timpul alocat lucrării le va permite. De lucrarea de dinainte el se va ocupa după cel puţin zece ani, când îşi va fi creat propriul personal care va prelua imensa lucrare încă neorganizată. Altminteri – şi aici vorbesc din experienţă proprie – misionarul va alerga din sat în sat, luptându-se din răsputeri fără nici un rost, iar băştinaşii vor rămâne fără păstor.

Din centru spre zona rurală

Dacă cineva are în spate un suport economic major, e clar că el se va putea îndrepta fără nici o grijă spre zona rurală, plecând de la centru. Aceasta este de preferat faţă de prima metodă, căci, în prima metodă, acesta porneşte singur cu Evanghelia. Prima grijă e găsirea unui loc potrivit, situat, dacă e posibil, în centru, unde se poate construi o biserică spaţioasă şi o clădire de locuinţe pentru misionari. (Dacă vor exista şi misionari de sex feminin, se poate construi o a doua clădire de locuinţe, la mică distanţă de prima.) La fel, o clinică medicală elementară, un spaţiu de lucru şi o sală de întruniri, toate la fel de necesare. Apoi urmează catehizarea. Dintre credincioşii novici să fie aleşi primii colaboratori. Atâta cât timpul şi progresele muncii vor permite, se va face pregătirea cateheţilor şi a preoţilor. Când totul va fi gata, începe descentralizarea ordonată a personalului, în rânduială şi conform unui plan.
Această metodă a fost aplicată cu bune rezultate de părintele Hariton Pnevmatikakis, la centrul misionar din Kanaga.

Filantropia

Metodele de a face filantropie (spitale, puncte de prim ajutor, centre educaţionale) au fost aplicate la maxim de celelalte confesiuni. Totuşi, rezultatele arată că metoda nu rodeşte atât de mult cât oferă o muncă susţinută. Am întâlnit sute de băştinaşi care au fost siliţi să primească Botezul pentru a fi educaţi şi acceptaţi într-o şcoală heterodoxă sau alta. Au rămas creştini atâta timp cât au fost educaţi. Ulterior, ei au devenit indiferenţi, s-au întors la vechea religie ori s-au alăturat unei alte erezii, în măsura în care fiecare grup de zece băştinaşi înseamnă o nouă erezie. În Zair există 300 de erezii. De aceea, după părerea mea, metoda filantropiei [pentru convertire] nu este recomandată, cel puţin la început. Cu trecerea timpului, se poate folosi ca metodă secundară, ca o piatră de încoronare.

Viaţa liturgică

După părerea mea, cele mai bune metode şi mijloace, care pot asigura un început sigur şi bine pus la punct, sunt cele pe care le-au implementat misionarii ruşi: construirea de biserici, aşezământ de misionari şi, lucrul cel mai de dorit, înfiinţarea, încă de la început, a unei mănăstiri cu viaţă cenobitică.
În acest fel, băştinaşul se apropie şi află unele lucruri, la început din pură curiozitate, iar apoi, cu trecerea timpului, devine credincios şi educat; lucrătorii sunt pregătiţi şi instruiţi, iar lucrarea face progrese din ce în ce mai mari. (…) O premisă fundamentală este ca primii călugări sau călugăriţe de la mănăstire să aibă experienţă monahală, o viaţă sfântă şi harisme dumnezeieşti (daruri speciale de la Dumnezeu), precum cele din Biserica rusă, altminteri mănăstirea se va afla în pericol de a eşua.

Provocările evanghelizării

Trăind printre africani simpli şi smeriţi, constat că Ortodoxia, cu Tainele ei dătătoare de viaţă şi strălucirea ei liturgică şi duhovnicească, se potriveşte mai bine în lumea spirituală a fraţilor africani decât alte credinţe şi confesiuni. Africanii, cu misticismul lor, cu interiorizarea, cu rânduielile lor ancestrale şi dumnezeiasca lor evlavie, constituie un pământ duhovnicesc deosebit de fertil pentru învăţătura ortodoxă. Cu toate acestea, în strădania noastră de a ataşa diferite inovaţii ale heterodocşilor pe smerita imagine a Ortodoxiei, ne ostenim la suprafaţă şi nu în adâncime…

Sincretism

Am văzut de curând într-una din revistele noastre că într-o anumită dioceză există grupuri de băştinaşi ce se interesează de Ortodoxie în locuri în care misionarul ortodox nu a păşit niciodată. Din aceste grupuri fac parte ereziile organizate ale unor religii cu lideri proprii etc.
Având experienţă personală cu aceste fenomene, îmi dau seama că o intrare a acestor grupuri în sânul Bisericii ortodoxe ne-ar entuziasma din pricina numărului lor. Cu toate acestea, în realitate, aceste grupuri se dovedesc a fi foarte problematice, nereuşind niciodată să devină cu adevărat ortodoxe. Ele sunt stăpânite de un duh sincretist, acesta fiind motivul pentru care ei împlinesc foarte puţin din ceea ce le propunem noi, iar restul, aparţinător vechii lor religii, nu este decât un cult satanic. Astfel că, pentru ei, Ortodoxia este un suport legal, un fel de poză sau o etichetă, şi nu ceva esenţial. În acest sens, mi-amintesc de cuvintele părintelui Paisie, care mi-a spus că, de cele mai multe ori, botezul ereticilor lasă urme doar pe piele. Cred că fenomene sincretiste asemănătoare s-au întâmplat în timpul evanghelizării Orientului Mijlociu (India, China etc.) din primele secole creştine. Iată de ce astăzi, în profunzimea anumitor religii orientale, se pot vedea licărind unele elemente ortodoxe. (…)
Iată un exemplu evident care ne arată că un astfel de grup nu era interesat de Credinţa noastră: atunci când, din pricina unor impedimente [canonice], am refuzat să-l hirotonim pe bătrânul lor lider, mulţimea a plecat în masă.
Am primit propuneri noi de întoarcere, din nou în masă. (…) Le-am răspuns că le vom accepta cu următoarele condiţii: să participe la programul catehetic unul câte unul, şi nu ca grup cu lideri. O mică parte dintre ei, care sunt liberi, au luat parte fără nici o constrângere. Cei mai mulţi au plecat, întorcându-se la vechile lor obiceiuri.
Aceste grupuri sincretiste contemporane, cu Botezurile lor ortodoxe, vor fi pentru viitor o amintire tristă pe care n-o vom uita. Forma pe care o vor lua mai târziu, în caz că vor rămâne fără un misionar din afara Africii care să-i păstorească, va reprezenta orice, dar mai puţin Ortodoxie.
Cât priveşte actualul lor părinte duhovnicesc, acesta nu poate fi scuzat sub pretextul că a făcut ce a putut, spunând că este vina celor care ar fi putut da un ajutor, dar care n-au venit să o facă. Dacă Apostolul Pavel n-ar fi avut împreună lucrători pentru a-i lăsa ca episcopi în noile teritorii pe care le evangheliza sau dacă alţii ar fi făcut lucrare de apostolie, el n-ar fi continuat ca şi înainte, ci ar fi rămas o vreme în astfel de localităţi pentru a supraveghea sădirea noii credinţe.
Nu trebuie să avansăm fără colaboratori. Nu trebuie să credem că, fără pilda şi sacrificiul nostru, poate vrednice de laudă, îi vom putea mişca pe alţii să ni se alăture. Acestea sunt realităţi ce ţin de alte epoci şi alţi oameni. În zilele noastre, aproape toţi suntem prizonierii confortului şi ai individualismului.
Cu toate acestea, există lumină, există o nădejde care luminează în aceste frăţii monahale, dar nu va veni uşor, deoarece părinţii, încă tineri, trebuie mai întâi să fie lămuriţi şi probaţi ca aurul în foc, adică în mănăstire. Vor fi şi unii care vor primi şi darul harului şi al cunoştinţei, precum Sfântul Cosma Etolul sau Sfântul Maxim Grecul, cu care să iasă din mănăstire cu smerenie şi ascultare pentru evanghelizare, sădind şi udând cu răbdare în păşunea Domnului.

Colonialismul contemporan

Efectele spiritului colonial de astăzi sunt şi mai păgubitoare decât cele anterioare. Africanul crede că şi-a dobândit libertatea, dar, de fapt, el a căzut la un nivel mult inferior decât cel de dinainte. Văzând că lucrurile au mers prost, afaceriştii lumii, părând că nu se amestecă în chestiuni de acest fel, au introdus o altă (a treia) formă de colonialism: computerul.
Aflat sub un tratament atât de opresiv, africanul simplu este desfigurat, este schimbat într-un revoluţionar fără apărare, fără nici un fel de con-ştiinţă, care urăşte totul şi pe toţi, neştiind în ce sau în cine să lovească, primind lovituri şi calomnii de la toţi, până ce, pierzându-şi orice orientare, în cele din urmă îşi pierde identitatea.
În acest impas psihologic în care se găseşte africanul, el simte nevoia şi chiar voieşte să fie ajutat să-şi afle temeliile spirituale, să afle pace sufletească, să se unească cu Dumnezeu, să-şi iubească aproapele, iar apoi, în linişte şi pace, să-şi ia propriile decizii pentru viitor.

Rolul Ortodoxiei

Tot ce-am afirmat mai sus despre echilibrul spiritual al africanului i  se va da acestuia de către Hristos prin Ortodoxie, care îl scapă de vechile obligaţii spirituale. Astăzi, africanul priveşte cu suspiciune la religia cu care, de bine de rău, a fost asociat, alături de cuceritor; din acest motiv, el este mai deschis către Ortodoxie. Până la urmă, aceasta îl va duce la adevărata cale a mântuirii.
Îngăduiţi-mi să repet un lucru despre care am pomenit şi mai înainte. Este greşit să facem recurs la mijloacele şi metodele heterodocşilor. Să-i păstrăm Ortodoxiei propria culoare, în credinţă, în învăţătură şi în arta ei. Să nu o lăsăm să se şteargă pe câmpul misionar. Într-o manieră ortodoxă, cu smerenie, cenobitic dacă vreţi, fără paradă sau ostentaţie, să încercăm să nu-l dezrădăcinăm pe african din pământul său. Este de preferat să intrăm noi în lumea sa, iar acolo să găsim căi şi mijloace pentru a adapta Ortodoxia, nu în doctrină, ci în formă, astfel încât cei de curând botezaţi să nu se simtă constrânşi, adaptaţi în propria patrie, şi, ceea ce este mai important, să fie copleşiţi de harul lui Dumnezeu.
Nu este necesar să insuflăm în sufletul africanului duhul civilizaţiei noastre, împreună cu toate accesoriile acestui cancer. Africanul are propria sa civilizaţie demnă de toată atenţia, propria lui structură socială. Misionarul trebuie să se ostenească din greu pentru a o descoperi şi a o creştina.

ORTODOXIE ŞI VRĂJITORIE PE CONTINENTUL NEGRU

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”


– interviu luat cuviosului părinte Cosma Grigoriatul-

Realizat în Cipru cu câteva luni înainte de moartea sa

Reporterul: Părinte Cosma, faceţi parte din Misiunea Ortodoxă Externă din Africa, desfăşurată de Sfânta Mănăstire Grigoriu din Sfântul Munte. În Zair, în locul în care vă aflaţi, practica vrăjitoriei este foarte răspândită. Cum înţelegeţi acest fenomen? Cum se manifestă? Poate că aveţi câteva experienţe pe care să ni le relataţi şi nouă.
Părintele Cosma: Vrăjitoria este una din problemele principale cu care se confruntă misionarii. După care urmează poligamia, beţia şi alte patimi. În urma vieţuirii de aici, am avut multe experienţe, de la spovedanie, de pe urma exorcismelor şi din viaţa de zi cu zi.
Există două forme de magie sau vrăjitorie – neagră şi albă. Când vorbim de magie neagră, aici sunt implicate sângele şi moartea. Magia albă este practicată de cel ce caută să-i demaşte pe magicienii răi. Cel ce practică magia neagră este numit „Moulozi”, iar cel ce practică aşa-zisa magie albă este numit „Moufoumou”. Africanii îl privesc pe magicianul alb ca pe o figură de bun augur, căci el le este de ajutor, el le dă doctoria şi-l înlătură pe vraciul cel rău împreună cu vrăjile lui. Cu toate acestea, ambii lucrează cu aceleaşi mijloace, aceleaşi puteri – puterile drăceşti. Pur şi simplu ei se joacă cu oamenii, aţâţându-se unul pe altul. Şi iată cum, practic, toată lumea africană este prinsă în mâinile lui satan, în mâinile magicianului şi în vrăjile sale. Pe scurt, aş putea spune că magicianul sau vrăjitorul este cel ce conduce lumea africană.
Desigur că magia nu există numai în Africa. De curând, atunci când am fost la Sfântul Munte, veniseră câţiva preoţi pentru a discuta diverse probleme pe care le întâmpină în parohiile lor. Magia albă, foarte prezentă în Grecia, poate începe de la o simplă ceaşcă de cafea în care cineva poate prevedea soarta oamenilor, mergând până la  forme mai grave, precum ceşti care plutesc, mese care se mişcă şi mediumi spiritişti.
Magia neagră nu este ceva fantastic sau o atitudine bazată pe concepte extravagante. Este o stare pe care băştinaşul o trăieşte, fiind efectiv condus de ea. La sate, de exemplu, nimeni nu îndrăzneşte să vorbească despre magician, de teamă să nu se întâmple ceva rău, fie lui, fie satului, în general. Cunosc aceasta din proprie experienţă…
Reporterul: Cu alte cuvinte, există cazuri concrete de oameni posedaţi de diavol?
Părintele Cosma: Neîndoielnic. Au multe puteri, de diverse feluri, precum uciderea unui copil în pântecele maicii sale, redirecţionarea fulgerului, puterea de a te face să vezi foc în faţa ta etc.
Reporterul: Spuneţi că aceşti oameni au anumite puteri?
Părintele Cosma: Şi chiar foarte mari. Acum fac un studiu despre vrăjitorie. Aş putea la un moment dat scrie o carte, după ce voi fi cules destul material. O dată cu eforturile de a face acest studiu, am avut ocazia să întâlnesc mulţi oameni.
Reporterul: Obişnuiesc să invoce puterile răului? Cine îi ajută? Duhurile rele?
Părintele Cosma: Bineînţeles că-l invocă pe satan. Vracii fac lucruri de necrezut, ajungând până crimă. Satana îi ajută. Cu toate acestea, după ce se manifestă o vreme, satana însuşi vine şi nimiceşte. Cu alte cuvinte, aceşti oameni se auto-distrug. În cele din urmă se pomenesc într-o situaţie ce pare fără ieşire.
Am cazuri de vrăjitori care au venit să caute refugiu în Ortodoxie. Înainte de toate, ei predau toate instrumentele satanice – am trimis câteva la un muzeu al activităţii misionare din Tesalonic – coşuleţele pe care le umplu cu diferite accesorii:  diferite părţi din trupuri umane, efigii de animale şi alte obiecte. Ei trebuie să treacă printr-un proces special, după care li se îngăduie să participe la cursul de catehism. Atunci când se botează, scapă cu totul de coşmarul care zi şi noapte nu le mai dădea pace. Bineînţeles că toate acestea se fac cu nădejdea că ei se vor curăţi prin spovedanie.
Reporterul: Cu alte cuvinte, pocăinţa. Părinte Cosma, înseamnă că există rugăciuni speciale pentru cazuri ca acestea. Care sunt aceste rugăciuni şi cum sunt trataţi demonizaţii?
Părintele Cosma: Rugăciunile atribuite Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, ca şi alte rugăciuni foarte folositoare ale Sfântului Ciprian, care fusese el însuşi vrăjitor şi ştia multe din tainele vrăjitorilor. Am văzut chiar eu, acolo în Africa, că fiecare cuvânt spus în exorcismele Sfântului Ciprian se referă la un tip aparte de vrăjitorie.
Reporterul: Există cărţi despre magie şi vrăjitorie?
Părintele Cosma: Nu au cărţi. Toţi sunt iniţiaţi prin viu grai, prin tradiţia orală. Un tânăr care-i ucisese pe copiii surorii sale şi care în final a vrut să devină ortodox, mi-a spus că bunicul lui îl iniţiase pe când era foarte mic. L-a dus la un râu, s-au aşezat de-a dreapta şi de-a stânga râului, au aprins focuri şi au săvârşit ceremonii religioase. În general, vrăjile se fac noaptea, cândva după miezul nopţii. Misionarii săvârşesc o Liturghie nocturnă, după miezul nopţii, în special pentru vrăjitori, pentru a-i face inoperanţi.
Reporterul: Şi Hristos a scos draci din îndrăciţi…
Părintele Cosma: Aşa este. Dumnezeu este Atotputernic, iar prin Tainele Bisericii vrăjitorii sunt lipsiţi de orice putere. Mergem adesea prin sate şi săvârşim Liturghia, după care facem Slujba Sfinţirii Apei (Agheasma), care izgoneşte vrăjile. Ei au propria lor „agheasmă” şi propriile lor instrumente. Dar Biserica este foarte puternică, lucru pe care-l recunosc chiar şi vrăjitorii.
Reporterul: Aveţi vreo teamă faţă de ei?
Părintele Cosma: Desigur că nu. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Dimpotrivă, băştinaşii trebuie să-şi sporească credinţa pe care le-am insuflat-o şi să nu fie păgubiţi de frică. Poate că, la un moment dat, ei au fost aceia care i-au slujit pe vrăjitori înainte de a fi botezaţi. Ei sunt membri ai acestor comunităţi, au crescut înconjuraţi de magie, crezând la un moment dat în ea. Va trebui să treacă multe generaţii până ce vor putea uita astfel de lucruri, având puterea să li se împotrivească, aşa cum o facem noi.
Reporterul: Părinte Cosma, aţi spus că magia şi vrăjitoria sunt răspândite atât în Grecia cât şi pretutindeni. Cum tratează Biserica astfel de cazuri?
Părintele Cosma: Există un anumit tip de magie prin care familiile sunt destrămate, oamenii sunt epuizaţi  sau chiar mor. Este necesar, dacă problema se pune între soţ şi soţie, ca ambii să predea toate obiectele lor (căci există anumite prafuri, sticle, oase, fire de păr, săpunuri etc. pe care le pot folosi în continuare). După care, trebuie ca amândoi să mărturisească că au păcătuit, să se pocăiască şi să caute ajutorul lui Dumnezeu. Apoi li se citesc exorcismele. De obicei, aşa cum se întâmplă aici în Grecia, numai unul din doi reuşeşte să se apropie de Biserică, în timp ce celălalt rămâne în păcatul lui, şi astfel problema rămâne nerezolvată.
Reporterul: Cum este ajutată o persoană care este atacată şi care poate fi nevinovată?
Părintele Cosma: Oamenii nevinovaţi şi creştinii adevăraţi nu sunt vătămaţi de vrăjitori. Am în minte diferite cazuri de ortodocşi, de curând botezaţi, pe care chiar eu i-am botezat şi care au devenit ţinte ale atacurilor vrăjitorilor, dar care nu le-au putut face nimic.
Este un dat, pentru mine cel puţin, sută la sută: nici o vrajă sau un vrăjitor nu poate atinge un creştin conştient de statutul său, care se mărturiseşte sincer şi primeşte Sfânta Împărtăşanie şi urmează ceea ce îl învaţă Biserica. Desigur că este trebuinţă şi de o atitudine smerită. La o prelegere pe care am ţinut-o la Atena, s-a ridicat o femeie şi mi-a zis: „Îi provoc pe vrăjitorii din Atena să facă vrăji asupra mea!” I-am explicat că nu este bine să afirme astfel de lucruri. „Dar, ca una care mă spovedesc şi mă împărtăşesc, de ce am a mă teme?” mi-a răspuns ea. Mândria pe care o are cineva atunci când spune „îi provoc” este suficientă pentru a-i stârni pe draci, iar ea ar putea da de necaz mare.
Creştinul conştient de credinţa sa, cu cuget smerit, este apărat de harul lui Dumnezeu şi nici un vraci sau vrăjitor nu-l poate vătăma cu nimic.

MOŞTENIREA Cuviosului părinte Cosma Grigoriatul

de monahul Damaschin Grigoriatul

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

În paginile care urmează mă voi strădui să pun înaintea prietenilor Misiunii ortodoxe semnele minunate care însoţesc istoria Misiunii din vremea părintelui Cosma şi a succesorului său actual. Am găsit de cuviinţă să pun totul în scris, salvând astfel de la uitare diferitele fapte şi episoade care formează istoria contemporană a misiunii noastre, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul duhovnicesc al celor ce o citesc şi a celor ce sprijină lucrarea noastră.

CUGETĂRI DESPRE, ŞI ÎNTÂMPLĂRI DIN VIAŢA CUVIOSULUI PĂRINTELUI COSMA

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”
Ajutor oferit de călători

Părintele Cosma era ferm convins că Dumnezeu îl trimisese în Africa nu ca pe unul trimis pur şi simplu de Biserica Ortodoxă, ci ca pe un om al dragostei, care se jertfeşte pentru fiecare om, indiferent de rasă, naţionalitate, culoare sau religie. Astfel, oriunde se întâmpla să fie, dacă vedea oameni pe care îi putea ajuta, nu mai întreba dacă erau ortodocşi sau ce religie practică. Prefera să-i ajute pe toţi după nevoile lor.
Din „Cronica” pe care o ţinea, am reuşit să adun câteva ipostaze ale jertfei şi lucrării sale filantropice. Părintele Cosma îşi oprea adesea maşina, lua cablul de tractare şi-l lega de căruţele ţăranilor africani săraci, mai ales dacă erau pe punctul de a cădea în vreo râpă. Dacă vedea că o maşină era oprită pe marginea drumului, el întreba care era problema, îşi punea hainele de lucru şi se băga sub ea pentru a o repara. Dacă maşina rămânea fără combustibil, se întorcea chiar el la Centrul Misiunii, umplea o canistră şi se întorcea să-l ajute pe cel în nevoie.
La un moment dat, într-o zi ploioasă, când părintele Cosma se dusese cu tatăl său  spre pădurea învecinată cu Lacul Lualaba pentru a inspecta tăierea lemnului şi a-i plăti pe lucrători, a întâlnit pe drum doi pescari încărcaţi cu peşte. Le-a spus să aştepte şi, după ce-şi va termina treaba, se va întoarce să-i ia. Ajungând cu ei în oraş, pasagerilor le era teamă să iasă din maşină ca nu cumva soldaţii să le ia prada. Astfel că părintele Cosma i-a mai condus încă 5 kilometri în afara oraşului, lăsându-i la uşa barăcilor lor.
Altă dată, pe când se afla în Lubumbashi împreună cu tatăl său, a văzut un om care zăcea întins pe stradă. Deodată, părintele Cosma s-a oprit şi s-a întors înapoi. „Ce s-a întâmplat? De ce te întorci înapoi?”, a întrebat tatăl său. „Omul moare de foame – a răspuns el. Să-i dăm ceva să mănânce şi să-l ajutăm să se pună pe picioare”. L-au luat în timp ce el încă tremura, dându-i o sumă de bani destul de mare ca să-şi cumpere ceva de mâncare dintr-un local. Astfel de scene se întâmplau aproape zilnic.
Ori de câte ori nu era încărcat cu provizii sau cu altceva, el îi lua pe oamenii de pe marginea drumului. Bieţii oameni trebuiau să parcurgă adesea pe jos distanţe mari, încărcaţi cu produsele destinate vânzării în Kolwezi. Adesea le cerea să cânte, făcându-i mare plăcere să asculte frumoasele lor glasuri.

Călătorii pe drumuri mocirloase

În timpul sezonului ploios, care durează şase luni, părintele Cosma evita călătoriile. Dar, dacă undeva apărea vreo urgenţă, nici un pericol sau vreo intemperie a naturii nu erau suficiente pentru a-l intimida. În timpul acestui sezon, drumurile inundate sunt adesea transformate în râuri curgătoare, iar vehiculul lui se împotmolea şi el în noroi. În astfel de cazuri, el îşi lega maşina de un copac şi, cu ajutorul unui vinci, o scotea din şanţ şi-şi continua drumul. În alte ocazii, drumul se umplea cu depuneri de aluviuni şi nisip iar vehiculul se bloca de tot, dar îndrăzneţul misionar avea întotdeauna cu el sculele necesare, incluzând nişte foi de tablă speciale, cu găuri, care permiteau roţilor să pornească şi să găsească nişte pământ, ca astfel maşina să scape de nisip.

Sărbători parohiale

În timpul celor 11 ani petrecuţi în Zair, părintele Cosma a botezat în jur de 15.000 de africani şi a întemeiat aproape 55 de parohii. Cu ocazia hramului unei parohii oarecare, el obişnuia să doneze doi saci cu făină (pentru a se face „bukari”, echivalentul african pentru pâine) şi un porc întreg. Ori de câte ori îi permitea timpul, participa personal la hram. El binecuvânta mâncarea, mâncând şi nişte bukari, spre bucuria africanilor care erau încântaţi să vadă un european care participă la masa lor.

Scăparea de vrăjitori

Unul dintre primii săi cateheţi, Nicodim, amintindu-şi de vechiul său mod de viaţă, se dusese să consulte un vrăjitor. Dar, Atotbunul Dumnezeu, care voieşte ca toţi să se mântuiască, a îngăduit ca acesta să fie luat în stăpânire de un demon. A rămas în această stare timp de două zile, astfel că a avut de unde să-i înveţe pe fraţii lui ce înseamnă să te întorci la vechiul mod de viaţă şi cât de mult covârşeşte puterea lui Dumnezeu puterea întunericului. Părintele Cosma a citit rugăciunea de exorcizare deasupra lui, iar demonul a ieşit afară din el.

Respectul autorităţilor faţă de părintele Cosma

Cuviosul părinte Cosma a fost primul misionar din Kolwezi care şi-a deschis  braţele tuturor. El se bucura chiar şi de relaţiile amicale cu autorităţile de stat din acel loc. Astfel, de Paşti sau de Crăciun, el obişnuia să le ducă în dar câte un porc de la fermă, determinându-i şi pe ei să ţină cu bucurie zilele de sărbătoare, părintele câştigându-le astfel dragostea şi interesul, toate spre zidirea misiunii. De aceea, de fiecare dată când el sau creştinii în general întâmpinau vreo greutate, părintele Cosma se asigura de înţelegerea şi colaborarea oficialităţilor competente.

Munca de traducere de la Centrul Misionar

Atunci când, la vârsta de 37 de ani, părintele Cosma a părăsit mănăstirea pentru a se îndrepta spre Kolwezi, el nu se gândise la greutăţile pe care le-ar putea întâmpina. Dumnezeu le-a ascuns de la el, umplându-i în schimb inima de dragoste pentru fraţii lui  necreştini. Ardea de râvnă pentru a ajunge la ei cu Evanghelia. Dar, avea să-şi dea imediat seama că, fără cunoaşterea limbii, a cărţilor bisericeşti, fără şcoli, dispensare, farmacii şi biserici nu va realiza mare lucru.
El a tradus Vecernia, Utrenia, Pavecerniţa, rânduiala de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, Pavecerniţa Mare, Slujba Învierii, Slujba Agheasmei Mici, Slujba Înmormântării, a Botezului şi a Cununiei, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul şi Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, alături de diverse cântări liturgice.
Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte a oferit un ajutor nepreţuit pentru educaţia clerului băştinaş, prin implicarea ieromonahului Timotei, originar din Zimbabwue şi care cunoaşte swahili. El a editat în swahili predici la Praznicele Împărăteşti ale Domnului, ale Maicii Sale şi ale Sfinţilor, după care a trimis colecţia Misiunii din Kolwezi.
Munca de traducere a fost continuată de succesorul părintelui Cosma, care, până în prezent, a dat la lumină următoarele ediţii: Dumnezeiasca Liturghie în greceşte şi în dialectul local – swahili, Sfânta Evanghelie şi Epistolele, podobiile celor opt glasuri şi Sinaxarul tuturor Sfinţilor din an, conţinând numele lor, anul şi felul în care au murit sau au fost martirizaţi. Liturghia Sfântului Vasile a fost de asemenea tradusă din franceză, iar slujbele Săptămânii Mari sunt în pregătire. Vor urma Triodul şi Penticostarul şi, cu voia lui Dumnezeu, Mineiele.

Locul de pelerinaj şi candela părintelui Cosma

Pe locul accidentului părintelui Cosma, care a îndurerat nu numai pe ortodocşii din Zair, ci şi un mare număr de civili din cadrul autorităţilor civile şi militare, Misiunea Ortodoxă a construit un suport metalic pentru o icoană a Maicii lui Dumnezeu, înaintea căreia arde o candelă. Poate că este singurul mormânt de acest tip din Zair, permisiunea pentru a-l construi obţinându-se cu mare greutate de la autorităţile în drept. Pentru toţi creştinii ortodocşi din Zairul de Sud, acest loc va rămâne pentru totdeauna un loc de popas pentru închinare, pentru rugăciune şi pentru discuţii asupra arzătoarei figuri apostolice a luminătorului şi părintelui lor spiritual, Cosma.
Persoana desemnată pentru aprinderea acestei candele în fiecare seară este catehetul care a pus începutul unei noi parohii pentru Biserica din acea zonă, anume parohia Sfântul Iacov, iar toţi sătenii sunt catehumenii Bisericii Ortodoxe. Pentru fiecare trecător, candela aprinsă este o taină. Toţi sunt curioşi să afle de ce acolo există o lampă arzând şi ce vrea să reprezinte. De-a lungul timpului, toţi ajung să afle de la localnici modul în care ortodocşii îi cinstesc şi-i respectă pe cei ce şi-au jertfit viaţa pentru mântuirea altora; a devenit o mărturie a misiunii lor.

Şcolile conduse de Misiunea Ortodoxă

Pe o perioadă de peste 10 ani, părintele Cosma a muncit din greu pentru a pune în lucrare diferite proiecte ale Misiunii, reuşind înainte de trecerea sa timpurie din această viaţă să întemeieze şcoala primară „Lumina lui Hristos”. Poate că mulţi oameni din Grecia se întreabă care este pricina întemeierii de şcoli de către Misiune. Considerând lucrurile din punct de vedere bisericesc, ce folos aduc aceste şcoli Bisericii, dat fiind faptul că lecţiile sunt predate conform programei stabilite de Stat şi, este adevărat, unor copii ce aparţin diverselor confesiuni creştine? Putem răspunde la această întrebare cinstit şi fără înconjur, ca unii care am trăit ani buni în Africa şi cunoaştem foarte bine situaţia actuală.
Misiunea şi-a făcut apariţia pentru prima dată în 1972. Anterior acestei date, au existat alţi preoţi care au slujit comunitatea grecească răspândind în acelaşi timp credinţa printre băştinaşi; totuşi, înainte de 1972-1973, nu au existat misionari a căror singură sarcină să fi fost evanghelizarea africanilor din Zair.
Înainte de venirea ortodocşilor, romano-catolicii se aflaseră deja pe câmpul misionar în ipostaza misionarilor şi a coloniştilor. Într-un ritm foarte susţinut şi având la bază o organizare solidă, ei au construit şcoli, spitale, dispensare şi alte centre comunitare. Pe o perioadă de 130 de ani de muncă, ei au organizat şi împărţit Zairul în 50 de dioceze. Cât priveşte grupurile protestante, acestea şi-au început activitatea în anii 1920, lucrând cu acelaşi zel. Am rămas foarte impresionaţi de cât de mare a fost influenţa religioasă a africanilor venită din partea celor de alte confesiuni, în primul rând prin educaţie, prin îngrijirea medicală şi nu în ultimul rând prin activităţi religioase.
Misiunea Ortodoxă a întâmpinat condiţii similare. Africanii voiau întâi să li se întemeieze şcoli şi farmacii şi abia după aceea să asculte propovăduirea, catehizarea şi construcţia de biserici. Însă pentru ortodocşi, situaţia se prezenta ceva mai problematic, din pricina faptului că copiii ortodocşi refuzau să intre în şcolile altor denominaţiuni, ba mai mult încă, li se interzicea chiar să se joace în faţa porţilor altor şcoli.
Acesta a fost motivul pentru care părintele Cosma a întemeiat şcoala primară „Lumina lui Hristos”. Primul an de activitate al acestei şcoli s-a desfăşurat între anii 1990-1991, şi participat 250 de copii. Din cauza cheltuielilor şcolare, s-a dat prioritate copiilor ortodocşi, iar locurile rămase au fost plinite de alţi copii.
Pentru a garanta un fel de continuitate educaţională, succesorul părintelui Cosma a întemeiat şi un liceu, la propunerea părinţilor ortodocşi şi ca răspuns la îndreptăţitele cereri ale credincioşilor noştri.
Cât despre şcolile de la ţară, în general, nu trebuie să ascundem faptul că copiii din sate au mare nevoie de o educaţie minimă. Acolo unde există mulţi creştini, oamenii îşi construiesc şcoli din cărămizi cu acoperiş de stuf, iar pentru bănci folosesc traverse de cale ferată sau scânduri legate între ele. Îşi plătesc singuri profesorii din salariile lor de mizerie, iar de la administraţia Misiunii cer supraveghere şi obiecte de papetărie.
În perioada jafurilor foarte răspândite din septembrie 1991, guvernul zairez a oprit plăţile pentru profesorii din şcolile de Stat din lipsă de fonduri. De atunci, părinţii preferă să-şi petreacă ziua fără pâinea zilnică ca să-i poată plăti pe aceşti profesori pentru a continua educaţia copiilor lor.
Misiunea Ortodoxă îşi plăteşte profesorii din banii donaţi de bisericile din Kilikis şi Gianniţa din Grecia, nemaifiind nevoită să ceară copiilor să plătească lecţiile, fapt care nu se întâmplă cu celelalte grupuri misionare. Copiii trebuie să plătească numai o taxă de înregistrare, care s-a rânduit pentru cumpărarea articolelor de papetărie şi pentru reparaţiile clădirilor şcolilor. Astfel, noi oferim în Zair, în limita posibilităţilor, o educaţie gratuită: rodul solidarităţii creştine şi al tradiţiei culturale greceşti.
Timp de 6 ani, conducerea şcolii primare a fost încredinţată doamnei Efterpia Maftas-Ilias, o directoare de şcoală în retragere din Pireu, Grecia. Mulţumită râvnei sale fervente, a experienţei în procesul educaţional şi simţului organizatoric, ea a condus atât de bine şcolile noastre încât acestea au devenit modele de urmat pentru alte instituţii educaţionale din Kolwezi.

Declaraţia de după moarte a părintelui Cosma

La patruzeci de zile de la moartea sa, părintele Cosma i-a apărut în vis lui Mihail, un fost catehet care acum lucrează la atelierul de tâmplărie al Misiunii, căruia i-a zis: „Mihail, cheamă-l pe părintele Meletie şi spune-i să meargă la locul unde am întâlnit moartea. Dacă va căuta prin iarba şi praful de acolo, va găsi o sticlă cu Sfântul Mir, pe care o aveam cu mine pentru botezuri, şi epigonatul împreună cu copia pentru Proscomidie.
Părintele Meletie şi Mihail împreună cu alţi câţiva fraţi au plecat într-acolo şi, într-adevăr, au găsit aceste obiecte. Copia se găseşte acum în Mănăstirea Grigoriu.

Cererile părintelui Cosma şi returnarea sticlei

În ziua următoare accidentului, un zairez din zonă a mers la locul accidentului sperând să găsească câte ceva şi, cum era de aşteptat, a dat peste Sfântul Mir. Crezând că este un simplu ulei vegetal, l-a luat cu el acasă pentru a prăji nişte peşte.
În acea noapte, după ce a adormit, părintele Cosma i-a apărut în vis şi i-a spus pe un ton foarte sever să ducă înapoi sticla, în locul în care o găsise, căci altfel va suferi un mare necaz. După câteva zile bune, omul s-a întors şi a pus la loc sticla, în locul unde părintele Meletie avea s-o găsească.

Îndemnat să continue cu catehizarea

În vremea când părintele Cosma se mai afla încă în această viaţă, în grupul de catehumeni se afla şi un ofiţer de armată. După neaşteptata moarte a dascălului său, omul s-a hotărât să nu mai participe la catehism. Într-o noapte, părintele Cosma i-a apărut în vis, vorbindu-i cu blândeţe, ca un prieten: „De ce ai întrerupt catehizarea? Nu te lăsa, mergi mai departe şi botează-te”. Dar, fie din lene, fie dintr-o mâhnire excesivă, nu şi-a reluat catehizarea.

Copiii de la internat ne-au spus…

Le-am cerut într-o zi copiilor de la internatul şcolar să-mi spună ceva extraordinar despre părintele lor duhovnicesc. Mi-au spus că, într-o zi, pe când se duceau la Pavecerniţă şi treceau pe lângă mormântul lui, au auzit un zgomot specific cădelniţei. În alte zile au auzit lângă mormântul său sunetul clopotelor.

Preoţii zairezi ne-au spus…

Era pe 28 august 1991, în ultima seară [de cursuri] a Seminarului nostru Teologic şi ultima ocazie în care toţi preoţii, cateheţii şi învăţătorii se rugau împreună la Pavecerniţă. Preoţii mergeau în faţă iar cateheţii în spate, alături de autorul acestei cărţi şi anumiţi colaboratori care mergeau ultimii. Apropiindu-ne de mormântul părintelui Cosma, preoţii au exclamat cu uimire: „Ce sunt aceste lumini?” Văzuseră cu proprii ochi raze de lumină ce se ridicau din mormânt în formă de arc semicircular şi care se întindeau dincolo de vârful copacilor. Am întrebat trei sau patru preoţi şi toţi mi-au răspuns că văzuseră acelaşi lucru.

Mijlocirea părintelui Cosma vindecă  pe ipodiaconul Serafim Ilunga

Serafim Ilunga, un credincios fidel şi învăţător la liceul din Kamina, mi-a spus următoarele:
„În 1991, la doi ani de la moartea părintelui Cosma, am fost bolnav.  Mi-a apărut într-o zi şi mi-a spus: «Ştiu despre boala ta şi am venit să te vindec». Cred că eram în biserica Sfântul Gheorghe din Kolwezi şi atunci părintele Cosma a strigat la mine: «Serafim! Vino afară!». Mi-a cerut să-mi ridic cămaşa. Am făcut aşa şi am văzut necurăţie, aşa ca o apă murdară, care-mi ieşea din piept. M-am trezit şi m-am simţit complet vindecat. I-am spus despre cele întâmplate soţiei mele, Temelia, ca şi altor creştini şi toţi am dat slavă lui Dumnezeu şi robului Său, părintele Cosma, pentru îndrăzneala şi slava pe care a găsit-o înaintea Lui. Din acea zi n-am mai suferit de nici o boală gravă”.
La ultima vizită a părintelui Cosma în Lubumbashi el l-a salutat pe Serafim pentru ultima dată (în acea vreme acesta era student) şi i-a dat 1.000 de zairi. El a folosit banii pentru a-şi cumpăra Pelerinul rus în limba franceză. Împreună cu alţii, ei au săvârşit ultima Liturghie în frumoasa biserică cu hramul Bunavestire.
Serafim a continuat:
„În acea zi, faţa lui blândă m-a impresionat foarte tare. În predica sa, el vorbea despre pocăinţă cu ochii înlăcrimaţi. Când am aflat de moartea sa, am plâns. Nu cu mult timp după aceea, în februarie 1989, l-am văzut pe părintele Cosma într-un vis şi  l-am întrebat: «Părinte Cosma, eşti mort?». «Nu, nu sunt mort, ci înviat. Uită-te în mormântul meu, oare n-am înviat?». Apoi am văzut în somn că-şi deschisese mormântul şi înviase.”
Serafim mi-a mai spus încă ceva:
„În august 1989, soţia mea a dat naştere unui băieţel. Patruzeci de zile mai târziu, pe când mă întrebam ce nume să-i dau copilului meu, părintele Cosma a venit la mine în miez de noapte, când eu dormeam şi mi-a spus: «Ar trebuie să poarte numele lui Cosma Etolul».

ÎNTÂMPLĂRI ŞI RELATĂRI DESPRE VRĂJITORIE

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

„Este mai mare decât mine”

Atâta vreme cât părintele Cosma era încă în această lume, venise o dată la mănăstirea noastră pentru linişte, timp în care mi-a relatat următoarea întâmplare: într-un sat oarecare, care este şi casa uneia dintre parohiile noastre ortodoxe, el reuşise, mulţumită şi ajutorului dat de comisarul pentru Kolwezi, să facă în aşa fel încât unul dintre credincioşii noştri să fie ales în postul de conducător al satului. Este un fapt bine ştiut că pretutindeni în Africa numeroşi oameni practică vrăjitoria indiferent de statutul lor social. Fiecare conducător de sat este principala persoană responsabilă pentru toate chestiunile legate de viaţa şi bunăstarea locuitorilor dintr-o jurisdicţie dată: el se ocupă de administraţie, de îngrijirea medicală, şcoli şi toate chestiunile etnice, religioase şi morale. Urmarea e că toţi sătenii – în caz de vreo problemă, fie ea de natură religioasă sau altceva – se adresează lui.
În acest caz, acel credincios ortodox care fusese ales conducător al satului se confruntase cu o oarecare problemă, ocazie cu care şi-a amintit de vrăjitorul responsabil de întinsul sat din imediata vecinătate, drept care s-a dus pe la el să-i ceară ajutorul. Vraciul a dat un răspuns memorabil: „Nu te pot ajuta, deoarece există un alt vrăjitor a cărui putere este mai mare decât a mea, şi mă refer la cel ce te-a botezat [se referea la cuviosul părinte Cosma]. Nu pot face nimic împotriva lui; nici măcar nu mă pot apropia de el. Du-te la el şi cere ajutor, este mai mare decât mine!” Iată care a fost recunoaşterea deschisă a vrăjitorului.

Cercul vicios al demonocraţiei

(…) La un moment dat, pe când călătoream prin sate, înainte să intrăm în oraşul Likashi, la o distanţă de aproape 15 kilometri, am oprit împreună cu alte două maşini în mijlocul drumului care fusese închis din pricina mulţimii oamenilor.
Mai mult de 500 de oameni alergau îngroziţi în susul şi în josul drumului. Apoi, câteva minute mai târziu, în faţa mea au apărut patru băştinaşi, cu obrajii aprinşi şi uzi de transpiraţie, purtând pe umeri sicriul unui copil.  Mulţimea îi urma în spate, înfricoşată şi ţipând. Se îndreptau spre noi cu paşi repezi şi siguri. Deodată, o putere nevăzută îi împinge în stânga şi-n dreapta. Astfel au fost înlăturaţi de pe calea care duce la cimitir. Deşi insistau să continue, au fost de două sau trei ori întorşi din drum în cerc. Cel mai important lucru dintre toate a fost că sicriul părea bătut în cuie pe umerii lor. În final, au fost determinaţi să se îndrepte către case, după care din nou spre drum şi spre râpă etc. Am întrebat trei persoane în trei ocazii diferite şi toate mi-au răspuns cu frică:
„- Părinte, magia e în spatele tuturor lucrurilor”.
I-am cerut bătrânului nostru şofer o explicaţie mai detaliată, iar el mi-a răspuns plin de frică:
„- Părinte, de acest fel de vrăjitorie am auzit încă de când eram copil, dar n-am crezut niciodată că este adevărat. Dar acum văd limpede că este. Tatăl copilului s-a dus la vraci cerându-i să facă vrăji pentru a da la iveală pe cel care a făcut vrăji şi i-a ucis copilul. Acum copilul mort (aici voia să ajungă şoferul băştinaş) nu le va îngădui să-i ducă trupul la cimitir până ce el îi va duce la cel ce i-a pricinuit moartea. În momentul în care pricina este înlăturată, adică moare, atunci oamenii vor fi liberi să-l ducă la groapă pe cel mort”.
„- Bine – i-am spus -, dar de ce aceia care se ostenesc să poarte sicriul pe spatele lor, fiind împinşi în stânga şi-n dreapta, nu pun sicriul jos?”
Îmi zise:
„- Nu pot. E ca şi cum sicriul ar fi blocat pe umerii lor. Dar, în plus de asta, ei vor să-l ajute şi pe tatăl să afle pricina morţii fiului său. Într-un alt caz, ei puneau sicriul jos, făcându-l să circule până ce ajungea la casa persoanei care făcuse vraja”.
Apoi i-am spus:
„- Acei oameni mor de epuizare. Şi la ce bun? Voi citi o rugăciune pentru decedat astfel încât satana să-i lase în pace să-l înmormânteze”.
„- Nu – îmi spune unul din catehumeni. Părinte, dacă citeşti rugăciunea, vraja se va sfârşi, dar, mai târziu, tatăl şi rudele sale vor veni să ne atace, deoarece l-au plătit pe vraci pentru a descoperi prin mijloace magice persoana care a făcut vraja şi a ucis copilul”.
Aşa că m-am pomenit într-un impas. Un cerc vicios al demonocraţiei.  Mulţimea a devenit mai sălbatică din pricina fricii de care a fost cuprinsă, astfel că am plecat de îndată ce s-a eliberat drumul.
Ne-am continuat călătoria; cu toate acestea, pe măsură ce părăseam satul, am privit oamenii îngroziţi care fugeau ca o turmă cu o întrebare chinuitoare: „Care dintre ei va fi victima magiei negre?”
După câteva zile am trecut din nou prin sat. Am vrut să aflu care au fost urmările cazului, căci văzusem cu ochii mei puterea satanei – cum a reuşit el să tulbure un sat întreg. Mi-am spus că totul ar putea fi o mascaradă ingenioasă. Urmarea a fost următoarea: sicriul, după ce a apucat-o pe diferite căi, a zburat în aer ca din puşcă, după cum mi-au spus, căzând în capul unei femei, care îndată a căzut moartă. Toţi au considerat că ea este responsabilă pentru moartea copilului. Faptul a fost certificat de vraci. Astfel, vrăjile magicienilor au făcut două victime. Trupurile au rămas unul peste altul timp de trei zile până ce, în final, prin intervenţia armatei, au fost transportate la cimitir.
Trebuie să remarcăm faptul că, atunci când se trezesc cu asemenea cazuri, mulţi oficiali de stat sau magistraţi îi condamnă făţiş pe vraci. Cu toate acestea, la puţin timp după aceea, ei sunt eliberaţi, de teamă ca nu cumva vraciul să facă vrăji asupra lor, şi iată că domnia şi înrâurirea vracilor din Africa continuă.
Alaltăieri, de Florii, mă aflam în Likashi când am găsit un băiat de 12 ani, mort, care zăcea în iarbă la aproape 200 de metri de biserică. Făcuseră uz de o seringă pentru a-i extrage sângele, folosindu-l în diferite practici magice.
De asemenea, este un lucru obişnuit să găseşti cadavre cu inima scoasă, pe care vrăjitorii o folosesc în practicile lor drăceşti. Se întâmplă mai cu seamă cu copiii cu vârstă mai mică. Sunt prinşi şi duşi în pădure, după care li se smulg inimile chiar dacă sunt încă în viaţă.
Un preot, părintele Romano, a vizitat o femeie aflată la închisoare, care i-a spus cum călătorise pe timp de noapte de la Kanaga până la Lubumbashi cu avionul ei, care s-a prăbuşit în Fungurume, deoarece rămăsese fără combustibil. Avionul ei era un cocean de porumb cu două aripi de găină de-a stânga şi de-a dreapta. A fost confecţionat de un vrăjitor, iar combustibilul era sângele unui bebeluş, pe care vraciul îl inserase cu seringa în miezul coceanului. A început să funcţioneze imediat, zburând în aer şi transportându-şi pasagerul. Zborul are loc întotdeauna pe la miezul nopţii, făcându-se cu scopuri demonice.
Este un fapt real, iubite frate, că vrăjitoria este ceva cu urmări reale. În acest fel, toţi africanii trăiesc cu frica de ea. N-am aflat nici până astăzi vreun creştin de-al locului care să nu se teamă de vraci…


Înşelat de iubirea de arginţi

Istorioara pe care suntem gata să v-o spunem este cum nu se poate mai înfiorătoare. Ea scoate în evidenţă puterea lui satan, învăţându-ne prin mărturia sa despre măreţia Ortodoxiei şi despre puterea urmaşilor lui Hristos, preoţii noştri ortodocşi.
Părintele Fotie din Fungurume ne-a relatat cum fiul său fusese prins în cursele magiei, deoarece voia să se îmbogăţească rapid şi fără eforturi. El este ortodox, iar numele lui este Berde (printr-o hotărâre a statului, ei au fost botezaţi aici, ocazie cu care şi-au păstrat vechiul nume). Este căsătorit şi lucrează în satul Kando, aflat la 50 de kilometri de Kolwezi, unde vinde diferite sortimente de băuturi.
Într-o zi, un magician înşelător a sosit în sat. Când a văzut cât de bine este întreţinută casa lui Berde, el a cerut voie să intre înăuntru, după care a zis: „Pot aduce clienţi prin care vei putea câştiga o grămadă de bani într-un timp foarte scurt”. Apoi a început imediat să-şi facă trucurile vrăjitoreşti în faţa unei mulţimi mari de oameni. A luat o foaie de hârtie pe care mai întâi şi-a băgat-o în gură, a scuipat pe ea, a mototolit-o, iar hârtia s-a transformat într-un şarpe. Apoi şarpele s-a transformat din nou în hârtie, hârtie care s-a transformat apoi în alte obiecte şi animale. Spectatorii care urmăreau această reprezentaţie erau plini de uimire, crezând că aveau un „zeu” în faţa lor.
Berde, tânărul nostru, i-a spus: „Sunt creştin ortodox şi nu ştiu dacă ceea ce îmi propui este de la Dumnezeu sau de la diavol. O voi întreba întâi pe soţia mea şi după aceea îţi voi da un răspuns”. Soţia i-a spus că afacerea cu vânzarea băuturilor a trecut prin destule necazuri şi că nu merge bine. Soţul ei n-a fost de acord, spunându-i că-i este inima grea, dar în final a cedat presiunilor soţiei care nu era ortodoxă. „Haide să cumpărăm nişte amestecuri magice – îi zise soţia – şi vei vedea ce bucurie va veni în casa noastră”.
Aşa că au cerut ajutor de la vrăjitor. Acesta a luat două sticle cu apă, a pus în ea şi ceva din băuturile sale, iar apa a prins o culoare portocalie. A acoperit una din sticle cu o basma şi s-a dus în curte să o îngroape în grădină, după care a zis cuplului: „Acea sticlă reprezintă o femeie moartă din trecut care-i va atrage pe oameni să cumpere bere de la barul tău”. În cealaltă sticlă a pus o fotografie a lui Berde, după care a săpat o groapă în spatele unei uşi din casă în care a îngropat sticla. Vrăjitorul a continuat prin a zgâria puţin mâna dreaptă a fiecăruia, ungându-le cu o substanţă magică, restul aruncându-l pe acoperişul casei. Apoi a luat trei crengi de copac, pe care le-a pus în cele patru colţuri ale casei. În final le-a zis:
„- Cu acestea şi cu praful de pe acoperişul vostru, nici un vrăjitor nu va putea intra în casa voastră şi chiar fulgerul va fi împiedicat să o lovească. Iar de acum încolo vor veni mulţi clienţi la prăvălia voastră, iar voi veţi face o grămadă de bani”.
Berde a întrebat cât îi datorează în schimb, iar el a răspuns că vrea să fie plătit cu bani:
„- Cât?”
„- Voi sta cu tine trei zile, iar tu trebuie să-mi dai atâta cât îţi voi cere atunci când voi pleca”, a fost răspunsul vrăjitorului.
Berde a câştigat 500.000 de zairi numai în prima zi, iar în zilele următoare aceeaşi sumă, astfel că în trei zile a câştigat 1.500.000 de zairi.
Apoi, vrăjitorul i-a spus:
„- Plec, dă-mi toate câştigurile tale din ultimele trei zile”.
A luat banii, iar înainte să plece i-a zis:
„- Ai mare grijă. Nu te culca cu altă femeie, ci numai cu soţia ta şi asigură-te să nu atingi cumva cadavre. Chiar dacă îţi moare fratele, nu trebuie să-l atingi. Ţine-te departe de cadavre”.
Cu aceste cuvinte, a luat banii şi a plecat. Zilele treceau şi Berde aştepta clienţii, dar degeaba. Nimeni n-a venit la bar. Acum că nimic nu mai mergea bine, abia având ce să mănânce, tristeţea se aşternu în casa lor. Într-o zi, s-a dus la câmp şi a adunat o traistă de manioc , un produs local, pentru a-l vinde la în Kolwezi. Din banii luaţi din vânzarea maniocului a cumpărat un sac cu porumb. În acea noapte, cedând ispitei Diavolului, s-a repezit la o femeie şi s-a culcat cu ea. Apoi a băut lutuku (o băutură alcoolică locală foarte tare) şi s-a făcut cui, apoi a mâncat diamba (haşiş), care l-a făcut să-şi piardă minţile. A înnebunit şi n-a mai fost conştient de faptele sale. A petrecut nopţile în grădinile străinilor, soldaţii îl băteau, iar atunci când rătăcea de acolo până acolo pe străzile din Kolwezi, plângând, ţipând şi tulburând pe toţi, copii aruncau în el cu ce apucau. A apărut la Misiunea Catolică, dar a fost aruncat afară cu bătaie.
Tatăl lui, părintele Fotie, fiind informat despre nebunia fiului său şi despre rătăcirile lui de prin Kolwezi, a venit la noi, cei de la Misiunea Ortodoxă, pentru a ne spune această nefericită poveste. Trimisese trei dintre fiii săi pentru a-l prinde pe Berde, a-l lega şi a-l aduce acasă în satul Kisote.
Când a ajuns acasă, încă legat, Berde i-a spus tatălui său:
„- Tată, când m-au prins fraţii mei, am văzut o lumină strălucitoare, aşa ca o lumină de fulger. Nu cred că voi muri”.
Părintele Fotie l-a întrebat cum de a ajuns într-o stare ca aceasta, iar el i-a spus întreaga poveste. A fost dus la biserică, s-a spovedit şi, de îndată ce s-a citit rugăciunea de exorcizare a Sfântului Vasile, duhul necurat a ieşit din el, iar Berde a părăsit biserica într-un calm desăvârşit. I-a spus tatălui său:
„- Haide acasă să aruncăm substanţele magice pe care le-a lăsat vrăjitorul”.
Părintele Fotie a luat binecuvântare de la un preot de la Misiune şi a plecat în Kando cu fiul lui. Când au ajuns acolo, părintele Fotie a citit slujba Agheasmei Mici şi a înlăturat sticlele şi cele trei crengi, iar la urmă a făcut sfeştanie în casă, pecetluind-o cu semnul Sfintei Cruci. A aruncat fotografia fiului său dintr-una din sticle, respectiv baticul ce se afla în cealaltă sticlă, a făcut semnul Crucii pe amestecurile magice şi le-a turnat pe pământ. În timp ce părintele Fotie vărsa amestecurile din prima sticlă, s-au făcut auzite un fel de urlete înspăimântătoare.  A stropit toată casa cu apă sfinţită precum şi locurile unde fuseseră puse farmecele, iar la sfârşit a băut şi fiul său. Acesta s-a dus apoi la el şi i-a mărturisit:
„- Am vrut să lucrez ascultând de voia lui Dumnezeu, dar diavolul m-a înşelat. Nu voi mai cădea în aceeaşi cursă din nou. Voi rămâne credincios Bisericii”.
După ce şi-a împlinit slujirea apostolică, părintele Fotie s-a întors în pace la Misiune, relatându-ne toată povestea şi dând slavă lui Dumnezeu. Acum, oriunde s-ar duce, el poate da mărturie de măreţia lui Dumnezeu prin relatarea acestui episod, adeverind astfel credinţa creştinilor în cele şapte parohii ale sale.

Preotul ortodox este foc pentru vrăjitor

Am fost preot la Misiunea Ortodoxă din Kolwezi timp de aproape 10 ani. Actualmente slujesc la parohiile Sfântul Andrei, Sfântul Toma şi Sfânta Parascheva. Istorioara pe care am de gând să v-o spun a avut loc în august 1990, în oraşul Kolwezi.
Părintele Meletie, care conduce misiunea  noastră, primise o cerere de la două familii creştine pentru a le face o vizită în scopul rezolvării unei probleme legate de vrăjitorie. Preotul care era atunci de rând a hotărât să mă trimită pe mine, ca unul care eram zairez şi înţelegeam mai bine problemele compatrioţilor mei.
Un băiat de 13 ani din tribul Luba-Şaba fusese vrăjitor încă de la vârsta de 7 ani. Bunicul său a fost cel ce l-a iniţiat în domeniul magiei negre. Din pricină că părinţii lui îl alungaseră din casa părintească, băiatul locuia cu unchiul său după tată. Alături de casa în care locuia unchiul băiatului, locuia o familie ortodoxă.
În cartierul în care acest copil vrăjitor locuia, trăia o vrăjitoare care, o dată ce l-a aflat, i-a zis: „Tu trebuie să-mi fii soţul şi călăuzitorul meu pe calea vrăjitoriei”. Într-o zi, vrăjitoarea l-a trimis pe copil într-un anume loc, dându-i unele instrucţiuni precum: „du-te şi caută mâncare”, adică să caute o victimă pentru a o ucide de sărbătorile Crăciunului şi a Anului Nou (1 ianuarie). Plecat după această „mâncare”, copilul vrăjitor îl găsise acasă pe unchiul său, de la care a furat în secret un articol de lenjerie de corp, pe care l-a dus vrăjitoarei. Apoi s-a dus la casa creştinilor ortodocşi, unde unui copil i-a dat o pătlăgică, iar altuia un peşte. Pentru că erau flămânzi, copii au mâncat tot ce li s-a dat, dar au simţit un gust ciudat, începând să creadă că mâncau carne umană crudă. Atunci când primul copil a mâncat ceea ce părea o pătlăgică, el şi-a pierdut pe dată cunoştinţa.
Unchiul acestui copil vrăjitor este membru al unei comunităţi religioase protestante numită Basantu. Într-o zi, pe când pastorul acestei comunităţi rostea rugăciunile, s-a întors către unchiul acestui copil, zicând în faţa adepţilor săi: „Familia ta nu este bine. În casa ta este un băiat care este vrăjitor”. Astfel că unchiul băiatului l-a luat pe nepotul său la „biserica” lor. Acolo au început să se roage, iar copilul a scos din gură o sfoară cu trei noduri. Prin această sfoară, el intenţiona să ucidă trei oameni. Pastorul l-a întrebat pe copil ce însemna acea sfoară. Iar el a răspuns că unul din noduri este pentru unchiul său, iar celelalte două erau pentru doi copii dintr-o familie anume. Băiatul a mai spus: „Haideţi să mergem în casa acestor creştini ortodocşi”. Au mers şi au cerut să li se permită să intre. În fiecare din camerele unde dormeau copiii era o rădăcină groasă plantată sub pat, pe care ei au rupt-o, deoarece era menită să exercite o influenţă satanică fatală asupra copiilor atunci când aceştia se întind noaptea să doarmă.
Părinţii din această familie ortodoxă socotiseră de cuviinţă să cheme între timp un preot ortodox. Astfel că s-a nimerit ca, la cererea părintelui Meletie, să mă duc eu să-i văd. L-am chemat pe copilul vrăjitor şi am început să vorbim. Întâi l-am întrebat pe unchiul său: „Ai cunoştinţă despre problema nepotului tău?”
„Da, ştiu că este vrăjitor”, a zis el.
Apoi l-am întrebat şi pe copil: „Eşti vrăjitor?”
„Da, sunt.”
„Dă-mi toate instrumentele vrăjitoreşti.”
Copilul răspunse: „Nu pot, căci este o femeie care se va supăra şi mă va ucide”.
I-am spus: „Nu, nu te va ucide; dacă vei crede în adevăratul Dumnezeu, nu vei fi ucis”. Mâinile lui erau legate, i le-am dezlegat şi i-am zis: „Dumnezeul nostru te iubeşte şi te va ajuta”.
Copilul răspunse: „Noi ne facem ritualurile în cimitir, după miezul nopţii”.
„Cum ai început şi cum i-ai atras şi pe alţii la practicile tale diavoleşti?”
„Pentru a ucide o persoană sau pentru a o alătura grupului, noi luăm lenjeria de corp sau un fir din îmbrăcămintea acesteia, prin care îi facem vrăji.”
„Deci, dacă atingi hainele cuiva, ai puterea să-i faci o vrajă; la asta te referi?”
„Da, este foarte uşor.”
„Şi deci dacă ai lua un fir sau mi-ai atinge haina, ai putea să mă vrăjeşti?”
„Nu! Nu pe tine! Este un foc care te înconjoară, care m-ar arde dacă m-aş apropia.”
I-am întrebat pe părinţii lui: „Copilul vostru este vrăjitor?”
„Da, de la 7 ani.”
„Trebuie să-l ajutăm să scape de vrăjitorie, altminteri viaţa lui nu va fi nimic altceva decât o sumă de necazuri. Dacă astăzi el va intra într-o casă creştin ortodoxă, mâine va fi altundeva, iar poimâine va fi la închisoare. Iar voi veţi plăti Statului o amendă, plus o compensaţie celor cărora el le-a făcut rău.”
În cele din urmă i-am adunat pe toţi creştinii ortodocşi din zonă, am făcut o listă cu numele lor şi am săvârşit slujba Agheasmei Mici, urmată de exorcismele Sfântului Vasile. Apoi, pe cei doi copii  i-am uns cu mir de la icoana Maicii Domnului din Malevi, dăruit de părinţii de la Misiune. Toată lumea a fost fericită şi a dat slavă lui Dumnezeu. De atunci, copiilor nu li s-a mai pricinuit nici o problemă din partea dracilor. Apoi au mers la biserică, s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Trebuie să notăm că, de îndată ce a ajuns acasă, copilul vrăjitor şi-a pierdut minţile.
Părintele Iacov Banza Katafukanya a relatat această întâmplare subsemnatului.

Neputincios în faţa puterii lui Dumnezeu

Altă dată, părintele Iacov se dusese în satul lui, Lualaba. Acolo se întâlnise cu un vechi prieten care devenise vrăjitor. Au vorbit împreună despre Dumnezeu, iar părintele Iacov i-a propus vrăjitorului să vină la biserică să vadă cum se desfăşoară Vecernia. Prietenul lui a venit la biserică şi a urmărit totul cu atenţie de la o oarecare distanţă. La sfârşit, vrăjitorul i-a spus vechiului său prieten: „După cât am putut urmări, noi ne închinăm unuia şi aceluiaşi Dumnezeu. Tămâiezi altarul aşa cum fac şi eu, înalţi rugăciuni aşa cum fac şi eu. Nu e nici o diferenţă”.
Părintele Iacov a răspuns: „Bine atunci, haide acum să mergem la biserica ta”. Dar celălalt a refuzat categoric: „Nu, nu veni, nu mă pot ruga dacă tu eşti prezent. Chiar şi înainte, când spuneai că te vei ruga pentru mine de la distanţă, am rămas fără nici o putere. Darămite dacă ai veni şi te-ai ruga în casa mea!”
Din această istorioară putem concluziona că slujitorii lui satan se pomenesc total dezarmaţi înaintea puterii lui Dumnezeu.

Lovitura finală

Ori de câte ori este posibil, Biserica săvârşeşte prin sate Botezuri ale catehumenilor în timpul anotimpului secetos, din mai până în octombrie. Astfel că părintele Meletie se dusese să boteze catehumenii în Fungurume, după care s-a dus în satul Tenke. În timp ce părintele săvârşea exorcismul de dinaintea Botezului, o fetiţă  a căzut jos inconştientă. Duhul satanei voia să o chinuiască, căci părăsise cultul său şi intrase în credinţa Bisericii noastre ortodoxe, care este atât de plină de lumină strălucitoare. A reuşit să-şi revină puţin mai târziu, fiind botezată împreună cu ceilalţi, împotrivindu-se astfel loviturii finale a bestiei din epoca actuală.

Un tânăr vrăjitor vine la lumină

În 1994, luna septembrie, am plecat din Kolwezi pentru a săvârşi nişte botezuri în satele din Kasaji, la aproape 350 de kilometri de Kolwezi. Prima noastră oprire a fost în Mwenye-Kula, la biserica ortodoxă Sfânta Ecaterina. Aici vreau să vă reţin atenţia la o întâmplare care m-a mişcat.
După-amiază, toţi catehumenii au venit să se spovedească. Printre ei se afla un băiat de 16 ani care venise să-i predea părintelui Cosma din Kawayongo toate instrumentele lui magice. A doua zi, bucuros şi plin de hotărâre, a venit la Hristos şi s-a botezat, luându-şi numele de Augustin. În viaţa sa, cultul întunericului luase sfârşit. „Toate s-au umplut de lumină!”

Refuzul de a preda obiectele magice

Părintele Romano mi-a relatat următorul incident, care a avut loc în parohia Sfântul Ioan Teologul din Fungurume:
„În 1985 eram preot în parohia Sfântul Ioan Teologul din Fungurume. Într-o duminică, cuviosul părinte Cosma a venit să boteze. După ultimele sfătuiri şi recomandări stricte către catehumeni, el a accentuat: «Toţi cei care în trecut s-au ocupat cu vrăjitoria, să aducă până diseară toate obiectele şi băuturile pe care le-au folosit». Au fost doar câţiva cei care au le-au adus: idoli de lemn, lichide, piei de şarpe şi alte lucruri de acest fel. Unul dintre catehumeni, al cărui nume era Sabachila, n-a vrut să-i aducă părintelui Cosma obiectele. A fost botezat a doua zi fără a-şi preda obiectele şi fără a mărturisi acest lucru.
Au trecut 7 luni şi el n-a venit nici măcar într-o duminică la biserică. S-a hotărât să meargă totuşi într-o duminică, purtând în buzunar micul lui «zeu», un idol de lemn, ce reprezenta dumnezeul lui, speranţa lui, păzitorul şi acoperitorul lui în toate clipele primejdioase. Înainte de a intra în biserică, a avut următorul gând: «Acum vom vedea ce putere are Biserica Ortodoxă, care spune că este mai puternică decât vrăjitorii şi farmecele lor».
Când a intrat şi a mers să se închine la icoana Sfântului Ioan Teologul, aşa cum fusese învăţat cu luni în urmă la catehism, a simţit ceva asemănător electricităţii care se răspândea prin trupul său. O durere puternică a început să-i invadeze tot trupul, iar el, deşi se afla într-o agonie cumplită, se străduia să nu scoată un cuvânt. Ceilalţi nu şi-au dat seama de nimic. La sfârşitul Liturghiei, toţi au plecat spre drumul lor, incluzând pe tânărul magician, care a sosit acasă cu dureri groaznice prin tot trupul.
După câteva zile, durerile s-au intensificat. Starea lui se înrăutăţise considerabil, drept care a fost dus la spitalul Jecamine din Kakanda. Medicii, în ciuda generoaselor eforturi, n-au fost în stare să-i uşureze deplin durerile. S-a întors acasă fără nici o speranţă. A intrat înăuntru şi mi-a zis: «Părinte Romano, eu o să mor. Boala mi se trage de la icoana Sfântului Ioan Teologul. Când m-am închinat la ea acum câteva luni, ceva asemănător electricităţii mi-a străbătut tot trupul».
I-am spus: «De la mine n-am nimic să-ţi spun. Du-te şi te închină din nou icoanei Sfântului Ioan Teologul, de data aceasta cu pocăinţă, şi vei fi vindecat». Mi-a zis: «Dacă privesc această icoană, voi muri». Nu s-a închinat icoanei, întorcându-se acasă la fel de bolnav ca şi înainte.
După puţină vreme, părintele Cosma i-a vizitat pe cei de curând botezaţi din Fungurume. L-a întâlnit pe Sabachila, care i-a relatat întreaga lui poveste. Părintele l-a îndemnat să se închine Sfântului, dar a refuzat din nou, spunând că va muri dacă i se va închina. Medicul grec, Thanos Tzotzos l-a sfătuit şi el acelaşi lucru, dar vrăjitorul n-a voit să asculte (Fapte 7, 39).
Sfârşitul lui părea să se apropie. În câteva zile a murit în mijlocul unor dureri îngrozitoare, rob al satanei şi dispreţuitor al Sfântului Botez ortodox.

Înfrângerea unui misionar romano-catolic

Părintele Iosif din Lubumbashi ne-a istorisit un incident tragic, ieşit din comun, întâmplat în Kinshasa, capitala ţării Congo.
Pe când trăia în capitală, care era şi locul de naştere, la o biserică a romano-catolicilor a avut loc un eveniment nefericit. În acea vreme, el, părinţii, surorile şi fraţii lui erau cu toţii romano-catolici.
Cel responsabil cu această biserică era un preot care venise din Belgia pentru a lucra în câmpul misionar din Zair. Având un zel personal puternic, a reuşit să aducă pe mulţi africani la biserica sa. În schimb, pe partea străzii unde se află biserica sa, un vraci şi-a stabilit „cartierul său general”. În fiecare seară, în chiar timpul când preotul romano-catolic îşi ţinea slujbele, vrăjitorul suna din bongo-ul său , aduna oamenii în jurul său şi-şi săvârşea ceremoniile magice. El îşi punea idolii de lemn să danseze, oamenii cântau şi, în general, făcea mult zgomot şi tulburare, şi acestea nu făceau decât să facă deşarte lăudabilele eforturi ale preotului romano-catolic.
El i-a sugerat magicianului să stabilească o altă oră pentru a-şi chema adepţii, dar acesta nici n-a voit să audă. Le-a cerut să nu facă un zgomot atât de mare, dar iarăşi au rămas de neînduplecat.
Astfel, preotul a fost silit să se ducă într-o zi personal la adunările demonice. Întrucâtva mânios şi enervat, el a înşfăcat idolii de lemn pentru a-i arunca la gunoi. Dar ce nenorocire groaznică s-a abătut asupra lui! Unul din idolii mai mari s-a lipit de palma sa şi nu voia să se dezlipească cu nici un chip. Preotul a tras de el cu disperare, dar degeaba. Furia sa ajunse la culme. Atunci magicianul i-a zis: „Dacă mă laşi să-mi fac treaba, atunci nici unul dintre obiectele mele nu-ţi va face rău”. Preotul catolic i-a promis că nu se va mai băga niciodată în treaba magicianului. Astfel, la porunca vrăjitorului, idolii s-au îndepărtat de mâinile sale. De ruşine şi supărare, preotul a plecat pentru totdeauna în Belgia – ţara lui de baştină, luând primul zbor disponibil.

Un misionar protestant primeşte o lecţie

În luna august 1994, tot  Kolwezi-ul era în stare de agitaţie din pricina unor reclame, afişe şi plancarde care anunţau că Hristos va veni să-i vindece pe bolnavii şi neputincioşii, pe ciungii şi pe orbii din toată zona aceea . Mii de dolari fuseseră cheltuiţi pentru pregătirea primirii pastorului penticostal care venea din Africa de Sud pentru a-i vindeca pe bolnavii din Zair.
Aceeaşi primire şi festivităţi l-au aşteptat în Lubumbashi, unde mulţi oameni îl urmaseră în speranţa că vor fi vindecaţi. Începutul acestei noi propovăduiri şi vindecări „mesianice” a coincis cu începutul Canoanelor Maicii Domnului, pe care ortodocşii le săvârşesc în luna august. Preacuviosul părintele nostru, arhimandritul Meletie, îi avertizase din timp pe creştinii ortodocşi de sosirea acestui pseudo-Mesia, interzicându-le credincioşilor să se ducă la aceste adunări chiar şi numai din curiozitate. Numai la doi sau trei creştini le dăduse permisiunea să se ducă şi să asculte cele ce spuneau acolo, pentru a putea să-i informeze pe cei din conducerea Misiunii Ortodoxe. În fiecare seară, „mesia” îi provoca cu câte ceva în engleză, iar doi oameni traduceau cuvintele sale în franceză şi swahili, adoptând un ton furtunos astfel încât oamenii să vină în masă ca să fie vindecaţi. În acelaşi timp, părintele Meletie se afla în biserica Sfântul Gheorghe, la aproape 100 de metri de adunarea demonică, rostind canoanele Maicii Domnului, precum şi rugăciuni pe metanii cu genunchii plecaţi, dar şi omilii şi predici. Cele două adunări concurau pentru a vedea care va ieşi biruitoare.
Rezultatul s-a văzut a doua zi, duminică dimineaţa, venind chiar de pe buzele acestui presupus predicator protestant şi săvârşitor de false minuni: „Am fost în numeroase ţări şi oraşe, şi peste tot predica mea s-a încununat cu succes, dar cele prin care am trecut aici în Kolwezi mi s-au întâmplat pentru prima dată. Am fost aici atât de multe zile şi totuşi n-am putut face nici măcar o minune. Mă întreb de ce? Cred că aici în oraşul vostru există o altă forţă, iubiţilor, care, destul de ciudat, nu m-a lăsat  să vă vindec şi să vă fac pe toţi să credeţi în Iisus Hristos. Plec cu o mare amărăciune în suflet şi nu mă voi mai putea întoarce în oraşul vostru”.
Această minune a lui Hristos şi a Maicii Sale  s-a confirmat astfel prin chiar mărturisirea acestui duşman al Adevărului. Vestea s-a transmis credincioşilor în duminica următoare, iar ei au dat slavă lui Dumnezeu, prăznuind această biruinţă cu cântări de laudă.