Lecţii despre educaţie ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom


IX – Partea a treia – Calea spre mantuire

Lecţii despre educaţie ale celui între sfinţi
Părintelui nostru Ioan Hrisostom [75]

1. Naşterea de copii este o rânduială a firii, însă a-i creşte şi a-i educa întru virtute este o chestiune de minte şi de voinţă.
(Nota75: Prima parte este preluată din „Lecturi creştineşti”, 1838, partea a 4-a, pg. 242-253, care au fost luate din vol. 5, Benedict in Mond; vidua Eligatur)

2. Prin datoria de a-i creşte nu vreau să spun numai a nu-i lăsa să moară de foame, aşa cum fac de cele mai multe ori părinţii, socotind că asta este singura obligaţie pe care o au faţă de copiii lor. În privinţa ei nu e nevoie nici de cărţi, nici de porunci, fiindcă firea îşi cere cele ale ei cu voce tare. Eu mă refer la grija de a educa inimile copiilor în virtute şi evlavie – o îndatorire sfântă, pe care trecând-o cu vederea ne facem vinovaţi de uciderea copiilor noştri, în cel mai adevă¬rat sens al cuvântului.

3. Această obligaţie le revine, deopotrivă şi taţilor şi mamelor. Sunt taţi care nu precupeţesc nici un efort pentru a-şi da odraslele pe mâna unora care să-i înveţe plăcerile şi pen¬tru a le satisface toate poftele, ca nişte moştenitori bogaţi ce sunt. Sunt privite însă ca lucruri neînsemnate să fie copii creştini sau să se deprindă cu lucrarea evlaviei. O, orbire ucigaşă! Însăşi această blestemată nesimţire este pricina dezordinii care face societatea noastră să se tânguiască. Să presupunem că aţi agonisit pentru ei o avere considerabilă. Cu toate acestea, dacă nu se pricep să o administreze cu înţelepciune, averea nu va rezista multă vreme în mâinile lor. O vor risipi şi va pieri împreună cu proprietarii, fiind cea mai dureroasă moştenire a lor.

4. Copiii voştri vor fi întotdeauna suficient de bogaţi, dacă vor primi de la voi o bună creştere, care să-i înveţe a avea o comportare şi o viaţă morală. Aşadar, nu vă siliţi să-i faceţi bogaţi, ci mai degrabă învăţaţi-i să-şi stăpânească prin cucernicie patimile, faceţi-i bogaţi în virtuţi, învăţaţi-i să nu-şi plăsmuiască tot felul de nevoi închipuite, cântărindu-le valoarea după măsurile lumeşti. Supravegheaţi-le cu atenţie faptele, prietenii şi legăturile şi să nu aşteptaţi milostivirea lui Dumnezeu de nu vă veţi duce la bun sfârşit această înda¬torire.

5. Dacă Apostolul ne porunceşte să ne îngrijim mai mult de ceilalţi decât de noi, şi dacă suntem vrednici de osândă pentru a fi trecut cu vederea folosul aproapelui, atunci cu cât mai mare ne va fi vina când porunca îi priveşte pe cei care ne sunt atât de apropiaţi? „Nu Eu am fost”, ne va zice Domnul, „Cel ce le-am rânduit acestor copii loc în familiile voastre? Nu Eu am fost Cel Care i-am încredinţat purtării voastre de grijă, punându-vă stăpâni, paznici şi judecători peste ei? V-am dat autoritate deplină asupra lor; am dat toată grija creşterii lor în mâna voastră. Veţi spune că n-au vrut să-şi plece gâtul la jug, că l-au aruncat. Dar trebuia să luaţi de la început toate măsurile de prevedere; să-i controlaţi şi să-i ţineţi în frâu încă de la primele impresii, să vă impuneţi autoritatea peste ei înainte ca dânşii să capete puterea de a se smulge din ea. Ar fi trebuit să le plecaţi sufletele tinere în jugul datoriei, să-i deprindeţi a-l purta, să-i educaţi în spiritul ei, să legaţi rana de la început. Ar fi trebuit să smulgeţi bu¬ruienile încă de când au început să încolţească întâia oară în jurul tinerei plante şi nu să amânaţi plivitul până când au prins rădăcini adânci, când patimile au devenit de nestăpânit şi de neîmblânzit din pricină că s-au întărit odată cu creşterea lor [copiilor].

6. Înţeleptul Sirah grăieşte: „Ai feciori? învaţă-i pe ei şi încovoaie din pruncie grumazul lor” (Înţelepciunea lui Sirah 7, 24). Însă Domnul nu ne îndeamnă numai cu această po¬runcă prin buzele proorocului; El ne ţine şi partea, sprijinind împlinirea poruncii lor cu pedepsele înfricoşătoare pe care le primesc fiii ce nu ascultă de părinţii lor: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii…” (Levitic 20, 9). El îi pedepseşte cu moartea pe cei care se fac vinovaţi faţă de voi, iar voi priviţi cu nepăsare la păcatele pe care ei le săvârşesc împotriva celei mai înalte puteri. Ei se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu însuşi, încălcând toate poruncile Lui, iar voi priviţi fără să fiţi afectaţi în vreun fel şi fără a avea să le reproşaţi copiilor voştri nici cel rnai mărunt lucru. Oare ce are El de pierdut de pe urma jignirii lor? Nimic. Dar voi n-ar trebui să vă temeţi pentru voi înşivă? Pentru că cel ce se leapădă de Domnul este cu neputinţă să-şi cinstească tatăl sau pe sine.

7. Copiii care sunt ascultători şi credincioşi lui Dumne¬zeu vor afla în însăşi ascultarea faţă de legea Lui un izvor bogat de fericire, chiar şi în această viaţă vremelnică. Un om sărac care vieţuieşte după Hristos inspiră dragostea şi res¬pectul celorlalţi. Pe când, având o inimă rea şi desfrânată, toate bogăţiile nu te vor scăpa de nefericire şi de duşmănia tuturor celor din jur.

8. Tânărul bine crescut nu numai că se va bucura de res¬pectul tuturor, dar vă va fi mult mai drag şi vouă! Iubirea voastră pentru el nu va fi o simplă legătură a firii, ci va fi ro¬dul virtuţilor sale. Pentru aceasta, la bătrâneţe el vă va sluji cu toată dragostea fiască. El va fi sprijinul vostru. Pentru că aşa cum cei ce nu-L cinstesc pe Domnul îi dispreţuiesc şi pe părinţii lor, tot astfel cei ce se tem de Dumnezeu, Părintele tuturor oamenilor, vor avea toată cinstea pentru cei care le-au dat viaţă.

9. Presupunând că împlinim poruncile legii în toate ce¬lelalte privinţe, însă nesocotind-o pe aceasta una, vom fi as¬pru pedepsiţi. Ascultaţi această mărturie luată din istoria unui popor din vechime. Veţi vedea de îndată ce pedeapsă înfricoşătoare îi aşteaptă pe acei părinţi care neglijează edu¬caţia copiilor. Printre iudei era un preot cinstit pentru firea sa blândă. Numele lui era Eli. Acest preot avea doi fii care s-au dedat la toate viciile. Tatăl lor nu-şi făcea probleme din pri¬cina aceasta şi nu le prea dădea mare importanţă sau, dacă din pricină că fărădelegile lor erau prea mari era nevoit să-i mustre, o făcea fără prea mare severitate şi convingere. Ar fi trebuit să-i pedepsească cu asprime, să-i alunge de la faţa sa, să ia cele mai ferme măsuri pentru a conteni faptele cele ne¬ruşinate, însă el n-a făcut nimic din toate astea. Se mulţumea doar să le atragă atenţia într-un chip foarte îngăduitor: „Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud eu despre voi; nu mai faceţi aşa” (l Regi 2, 24). Asta se cuvenea să spună el? Ei L-au necinstit pe Cel Căruia îi datorează viaţa, iar el mai ac¬ceptă încă să-i facă parte din familie? Mustrarea lui a fost zadarnică şi deşartă. Nu, aici nu erau de ajuns mustrările, aici trebuia o lecţie de neuitat, chinuri aspre, o pedeapsă pe mă¬sura răutăţii. Ar fi trebuit să folosească frica pentru a zgudui tinerele lor inimi din întunecimea în care zăceau. O mustra¬re! Fiii lui Eli nu duceau lipsă de aşa ceva. O, cuvinte rostite în deşert! O, ucigaşă blândeţe, căreia ei i-au căzut victime! A fost o bătălie şi nenorociţii au fost ucişi de duşmani. Când tatăl a aflat nenorocirea a căzut la pământ şi lovindu-se la cap a murit.

10.  Adineauri v-am spus că părinţii care nu se îngrijesc să le dea copiilor o educaţie creştinească sunt ucigaşi ai pro¬priilor lor fii. Nu acesta este adevărul? Pe cine ar trebui să dea vina Eli pentru moartea fiilor săi? Pe el însuşi. E adevă¬rat, sabia duşmanului i-a tăiat, însă nepurtarea de grijă a pre¬tinsului lor tată a fost cea care a mânuit lovitura. Lipsiţi de ajutorul ceresc, ei s-au trezit fără de apărare în faţa săgeţilor Filistenilor. Tatăl lor i-a distrus pe ei şi s-a distrus pe sine. Între timp, vedem acelaşi lucru petrecându-se în faţa ochilor noştri în fiecare zi. Cât de mulţi sunt părinţii care nu vor să ia asupra lor truda de a-i îndrepta pe copiii neascultători şi în¬căpăţânaţi! Le e teamă să nu-i supere prin încercarea de a stăvili prin cuvinte aspre apucăturile dezmăţate pe care le-au căpătat. Care sunt urmările? Neorânduiala sporeşte; lipsa pe¬depsei îi face să săvârşească păcate strigătoare la cer; sunt aduşi la judecată; şi nenorociţii pier de mâna călăului. Nu v-aţi exercitat drepturile fireşti asupra lor, ci i-aţi lăsat în mâna neîndurătoarei pedepse civile, iar justiţia omenească şi-a spus în chip necruţător cuvântul. Vă temeţi să nu-i umi¬liţi cumva prin vreo pedeapsă uşoară atât timp cât sunt de faţă; însă de ce ruşine negrăită te vei umple când fiul vostru nu va mai fi prin preajmă, iar tatăl, hăituit pretutindeni de privirile acuzatoare, nu va mai îndrăzni să se arate nicăieri?

11. De aceea vă implor să vă grijiţi de buna creştere a copiilor voştri. Gândiţi-vă mai întâi la mântuirea sufletelor lor. Dumnezeu va rânduit capi şi învăţători peste familiile voastre. Este datoria voastră să supravegheaţi şi să suprave¬gheaţi în continuu purtarea soţiilor şi copiilor voştri. Ascultaţi-l pe Sfântul [Apostol] Pavel. Dacă soţiile voastre, spune el, vor să înveţe ceva, să înveţe de la bărbaţii lor. Creşteţi-vă copiii întru învăţătura si certarea Domnului (vezi 1 Corinteni 14, 35 şi Efeseni 6, 4). Urmaţi pilda lui Iov, care se îngrijea neîncetat de copiii săi şi aducea arderi de tot, gândind el că poate au păcătuit şi au cugetat cu păcat (Iov l, 5). Luaţi-vă după Avraam, care nu se îngrijea atât de agonisirea bogăţii¬lor cât de păzirea legii lui Dumnezeu de către fiecare mem¬bru al familiei sale şi despre care Domnul a mărturisit: „Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului si să facă judecată şi dreptate” (Facerea 18, 19). David, când era aproape de moarte, a vrut să-l lase pe Solomon moştenitor sigur; l-a chemat la sine pentru a-i mai spune încă o dată aceste înţelepte poveţe: „Şi ca să îşi ţină şi Domnul cuvântul Său care l-a grăit către mine, zi¬când: «Dacă fiii tăi îşi vor păzi drumul lor, ca să se poarte cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima şi din tot su¬fletul lor, atunci nu va conteni să fie din tine bărbat pe tro¬nul lui Israel».” (III Regi 2, 4). Acestea sunt pildele pe care trebuie să le urmăm în toată viaţa noastră, până la ultima su¬flare!

12. Dacă părinţii buni s-ar strădui să îi crească întru cele bune pe fiii lor, n-am mai avea nevoie nici de legi, de jude¬cători şi tribunale, nici de pedepse. Călăii există tocmai pen¬tru că suntem imorali.

13.  Nu precupeţim nici efort şi nici alte mijloace pentru a-i învăţa pe copiii noştri ştiinţele lumeşti, astfel încât să poată sluji cu bună pricepere stăpânitorilor pământeşti. Nu¬mai cunoaşterea Credinţei sfinte şi slujirea Împăratului Ce¬resc ne lasă nepăsători. Le îngăduim să meargă pe la specta¬cole, însă prea puţin ne interesează dacă merg la biserică sau stau în ea cu evlavie. Le cerem să ne istorisească din cele ce şi-au însuşit în şcolile lumeşti – de ce nu le-am cere să ne spună şi din cele pe care le-au auzit în casa lui Dumnezeu?76
(Nota76: Paragrafele următoare au fost luate în parte din Omilia a XXI-a la Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, Despre căsătorie şi viaţa de familie, în Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, traducere din limba elină de arhim. Theodosie Athanasie, Iaşi, 1902, pp. 213-221)

14.  După ce sfătuieşte pe copii atât cât trebuia, Aposto¬lul trece şi la părinţi şi le zice: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Voieşti să fie copilul tău ascultător? Atunci creşte-l chiar dintru început în învăţătura şi certarea Domnului. Să nu îţi închipui că ar fi de prisos să-l pui pe copilul tău să asculte Sfintele Scripturi, pentru că acolo va auzi mai întâi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşirea 20, 12), încât vei începe de îndată să-ţi capeţi plata. Să nu zici: „Cititul Scripturii e treaba călugărilor. Nu cumva am să-l fac pe copilul meu călugăr?” Nu! Nu e nici o nevoie să-l călugăreşti. Fă-l creştin! De ce te sperii de un fapt care e amestecat cu un atât de mare câştig? Le este necesar tuturor să cunoască învăţăturile Scripturii, şi mai cu seamă copiilor. Deşi nu au habar de adevărurile dumnezeieşti, ei ştiu totuşi câte ceva din basmele păgâne, aflând acolo despre vieţi ne¬maipomenite, despre aşa-zişi eroi admiraţi de scriitori, care erau sclavi ai patimilor şi fricoşi în faţa morţii. Un asemenea exemplu este Ahile, care moare nemângâiat pentru concubi¬na sa, sau altul care se dedă pe sine beţiei şi tot aşa! De aceea are nevoie de leacuri care să vindece toate exemplele rele şi acestea sunt învăţătura şi certarea Domnului.

15.  Suntem atât de preocupaţi de a da pe copii la şcoală; de-am fi la fel de râvnitori în a-i creşte în învăţătura şi certarea Domnului! Şi apoi ne mai mirăm de ce culegem roade aşa de amare, când i-am crescut pe copii obraznici, neruşi¬naţi, neascultători şi grosolani. Fie ca aşa ceva să nu se în¬tâmple niciodată; ci să ascultăm mai bine pe fericitul Pavel care ne povăţuieşte să-i creştem întru învăţătura şi certarea Domnului. Să le dăm prin noi modele pe care să le imite; din cea mai fragedă vârstă să-i facem a se ocupa cu citirea Sfin¬telor Scripturi. „Ai mai spus asta de nenumărate ori”, veţi spune, „ne-am săturat să te tot ascultăm”. Dar eu nu voi conteni niciodată să-mi fac datoria!

16. Din ce pricină nu-i imitaţi pe bărbaţii şi femeile sfinte din vechime? Spuneţi-mi! Şi mai cu seamă voi, mamelor; aduceţi-vă aminte de pilda Anei; priviţi ce a făcut ea. L-a adus pe Samuel, unicul ei fiu, la templu, pe când era încă prunc! Care dintre voi nu ar dori să aibă un fiu ca Samuel, mai degrabă de mii de ori decât să devină fiul ei împărat al lumii întregi? „Însă e cu neputinţă”, spuneţi voi, „ca fiul meu să ajungă vreodată la fel de slăvit ca Samuel”. Şi, mă rog, de ce nu ar fi posibil? Pentru că nu vrei asta cu adevărat; pentru că nu I-l dai Celui ce poate să-l facă mare. Şi cine ar putea fi acela? Dumnezeu. Ana l-a încredinţat pe Samuel în mâinile lui Dumnezeu. Nici Eli, marele preot, nu a putut să-l forme¬ze; şi cum ar fi putut el, care nu i-a putut forma chiar pe fiii lui? Însă credinţa Anei şi râvna ei au făcut totul. Acel copil a fost întâiul născut al Anei, care nici nu ştia dacă va mai naşte sau nu alţii; cu toate acestea nu a zis niciodată: „voi aştepta să crească copilul; trebuie să aibă gustul plăcerilor pămân¬teşti, măcar câtă vreme este copil”. Nu; toate aceste gânduri au fost izgonite, pentru că ea avea un singur scop: cum ar putea să afierosească lui Dumnezeu din fragedă pruncie pe mângâierea inimii ei? Ruşinaţi-vă voi, bărbaţilor, de înţelep¬ciunea acestei femei. Ea l-a dăruit pe Samuel lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu l-a lăsat şi astfel căsătoria a fost binecuvân¬tată înzecit, fiindcă ea a căutat mai întâi cele duhovniceşti. L-a afierosit lui Dumnezeu cel dintâi rod al pântecelui ei şi a căpătat pentru aceasta mulţi alţi copii. A trăit chiar să-l vadă pe Samuel acoperit de cinste. Dacă oamenii răspund la cinste cu cinste, oare nu cu atât mai mult o face aceasta Dumnezeu? El este atât de darnic, chiar şi cu cei care nu-L cinstesc de¬loc! Până când deci vom fi stăpâniţi de trup? Până când vom tinde tot spre pământ? Toate să treacă pe al doilea plan faţă de îngrijirea copiilor, faţă de datoria de a-i creşte în învăţătu¬ra şi certarea Domnului. Dacă dintru început îi învăţăm a fi iubitori ai adevăratei înţelepciuni, atunci el a câştigat bogăţie şi slavă nemăsurat mai mare decât poate aduce bogăţia. Nu-l vei face pe copil atât de mare şi de slăvit chiar de l-ai învăţa vreun meşteşug sau toată înţelepciunea cea profană, prin care să se priceapă a câştiga bogăţii, pe cât îl va face arta de a dispreţui averile; dacă doreşti să fie copilul avut, deprinde-l cu această artă. Cu adevărat bogat este nu cel care pofteşte multă avere şi se înconjură cu bogăţie, ci acela care nu are nevoie de nimic.

17. Aşa să-ţi înveţi copilul, cu asta să-l deprinzi; aceasta este cea mai mare dintre bogăţii. Nu căuta cum să-l faci a avea faimă mare de om înţelept cu înţelepciunea lumească, ci chibzuieşte cu multă luare-aminte cum să-l înveţi a dispreţui slava cea vremelnică; atunci el va fi cu adevărat slăvit şi fai¬mos. Fie că eşti bogat, fie că eşti sărac, aceasta îţi este în putere să o faci; această lecţie nu o învaţă cineva de la un dascăl iscusit, ci din dumnezeieştile învăţături aflate în Sfânta Scriptură. Nu te îngriji cum să trăiască el aici pe pă¬mânt viaţă îndelungată, ci cum să se bucure de viaţa cea nes¬fârşită şi veşnică a veacului ce va să vie. Dă-i-le pe cele mari, iar nu pe cele mici. Nu te preocupa să-l faci un orator ager, ci învaţă-l să iubească adevărata înţelepciune. Nu va fi nici o pagubă dacă nu va şti să lege cuvintele meşteşugit; pe când dacă îi lipseşte înţelepciunea [cea adevărată], toată reto¬rica din lume n-ar putea să-l ajute. Necesitatea cea mare este nu de cuvinte frumoase, ci de un model de viaţă; de caracter [ales], nu de iscusinţă oratorică; de fapte şi nu de vorbe. Numai acestea ne agonisesc împărăţia cerurilor, numai acestea ne pot hărăzi adevăratele bunătăţi. Deci caută nu să-i ascuţi limba, ci să-i curăţeşti sufletul. Acestea le spun nu pentru că ar fi nefolositoare învăţătura lumească şi trebuie ignorată, ci pentru că nu ar trebui să fie singura îndeletnicire.

18.  Să nu credeţi că numai monahilor le sunt trebuitoare învăţămintele din Sfânta Scriptură; copiii care sunt pe punc¬tul de a ieşi în lume au nevoie mai cu seamă de asemenea învăţăminte. Un om care nu călătoreşte niciodată pe mare nu are nevoie să ştie cum să pregătească de drum o corabie sau unde să găsească pe căpitan sau echipajul, însă unul care veşnic pluteşte pe mări trebuie să ştie toate aceste lucruri. Tot aşa este cu monahul şi cu omul din lume. Unul stă ne¬mişcat precum corabia în port, trăieşte o viaţă liniştită, de¬parte de orice furtuni, în vreme ce omul din lume este mereu plutind pe ocean şi veşnic se luptă cu nenumărate valuri şi furtuni. Chiar dacă nu ar avea el nevoie de cunoaşterea Sfin¬telor Scripturi, totuşi e necesar să fie pregătit, ca la ocazie să poată astupa gurile altora.

19.  Cel ce se bucură de mare cinste cu atât mai mult are nevoie de învăţătura Sfintelor Scripturi. Dacă ar fi cineva slujitor în palatele împărăteşti, ar vedea acolo mulţi filosofi elini, oameni plini de înfumurare din pricina slavei lor vre¬melnice. Acolo toţi sunt trufaşi şi umflaţi în pene; şi cei ce nu sunt, se străduie să ajungă. Spune-mi acum ce ar fi dacă fiul tău ar intra în acea societate ca doctor eminent, având la sine toate instrumentele de trebuinţă pentru a potoli trufia fiecăruia, apropiindu-se de fiecare şi vorbind cu el, însănătoşindu-i trupul cel bolnav, aplicându-i pansamentele Sfintelor Scripturi, lăsând să curgă afară iubirea cea trufaşă de înţelepciune?

20. Dar monahul cu cine are a conversa? Cu zidurile chiliei lui, sau cu tavanul? Cu pustia sau cu tufele? Cu dealu¬rile sau cu pomii?! El nu are mare trebuinţă de o astfel de învăţătură, în ciuda faptului că se străduie să se desăvârşeas¬că în ea – nu atât ca să înveţe pe alţii, ci ca să se înveţe pe sine singur. Ce să mai spunem despre cei ce trăiesc în lume? Lor le e cu mult mai trebuitor a învăţa şi a şti Sfânta Scriptu¬ră, decât celui ce duce o viaţă singuratică, pentru că omul din lume e cu mult mai aplecat în a greşi decât monahul. Dacă voieşti să afli, apoi chiar în lumea aceasta va fi mai destoinic cel ce cunoaşte Sfânta Scriptură, căci toţi s-ar ruşina de cu¬vintele acelea pronunţate de el, mai ales când îl văd că nu este arţăgos şi nu caută puterea. Deci ştiind voi acestea, creşteţi-i pe copiii voştri întru învăţarea şi certarea Domnu¬lui. Sau poate e cineva sărac? Să rămână sărac; cu nimic nu va fi mai sărac decât cel ce se învârteşte prin palatele împă¬răteşti prin faptul că nu este în palate, ci încă va fi admirat şi obiect al cinstei tuturor. Căci dacă elinii – care fac degeaba umbră pământului, cinicii – şi care sunt lăudaţi de cei care fac şi ei degeaba umbră pământului, filosofii sau mai degra¬bă filosofii cu numele, înveşmântaţi în mantii şi cu părul lung, îi biruie pe mulţi în cuvânt, apoi nu cu atât mai mult vor reuşi asta adevăraţii iubitori de înţelepciune? Dacă o arătare înşelătoare a filosofiei, dacă umbra unei părute filoso¬fii îi înflăcărează aşa de tare pe oameni, atunci ce se va în¬tâmpla cu filosofia cea adevărată şi luminată? Nu vor începe oare cu toţii să respecte un asemenea om? Nu oare cu toţii vor încredinţa unor astfel de adevăraţi filosofi, fără nici o şovăire, şi casele şi nevestele şi copiii lor?

21. Spune-mi, care pomi sunt cei mai buni? Oare nu aceia care sunt puternici pe dinăuntru, care nu pot fi vătămaţi nici de furtună, nici de grindină, nici de furia vânturilor, nici de vreo altă vreme rea, ci stau în faţa lor fără să aibă nevoie de vreo îngrăditură sau vreun gard care să-i protejeze? Cel ce iubeşte adevărata înţelepciune lor se aseamănă, iar averile lui le-am arătat deja. Nu are nimic şi totuşi le are pe toate; toate le are şi nimic nu are. Gardul nu ajută cu nimic la întărirea lăuntrică, şi nici nu e vreun mijloc natural de apărare după cum zidul nu este sprijin natural; ele oferă numai o apărare artificială. Ce este un trup rezistent? Nu este cumva acela care e sănătos, nevătămându-se nici de foame, nici de mân¬carea cea peste măsură, nici de frig şi nici de arşiţă? Sau poate e acela care, pentru a fi sănătos, are nevoie de restau¬rante, de croitor, de negustori sau de doctori? Acela este bo¬gat, acela este cu adevărat filosof, care nu are nevoie de nici unele, şi de aceea fericitul Apostol ne sfătuieşte să creştem copiii întru învăţătura şi certarea Domnului.

22. Deci bogăţia mai mult vatămă, de vreme ce îl face pe om nepregătit pentru greutăţile vieţii. Aşadar, să-i creştem pe copii în aşa fel încât să poată face faţă tuturor necazurilor şi să nu se înspăimânte de cele ce vor veni peste ei; să-i creştem întru învăţătura şi certarea Domnului şi mare va fi plata hărăzită nouă; dacă cei ce fac statuile împăraţilor sau zugrăvesc chipurile lor se bucură de multă cinste, atunci noi, care aducem la lumină şi înfrumuseţăm chipul împăratului ceresc (pentru că omul este după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu) oare nu ne vom bucura de înmiite binecu¬vântări de la Dumnezeu? Când îi învăţăm pe copiii noştri să fie buni, nestăpâniţi de iuţime, să fie iertători (toate aceste calităţi sunt proprii lui Dumnezeu), să fie darnici, să-şi iubească aproapele, să socotească pe cele de faţă ca fiind ni¬mic, atunci vom sădi adevărata virtute în sufletele lor şi vom vădi chipul lui Dumnezeu în ei. Aşadar, aceasta să fie preo¬cuparea noastră, ca şi pe dânşii şi pe noi înşine să ne formăm după cum trebuie, fiindcă altminteri ce răspuns vom da îna¬intea scaunului de judecată al lui Hristos? Dacă cel ce are copii neascultători [şi nesupuşi] nu este demn de episcopie, cu cât mai mult va fi el netrebnic de împărăţia lui Dumne¬zeu? Ce spuneţi? Oare dacă avem o soţie nesupusă sau copii obraznici nu vom fi răspunzători pentru ei înaintea lui Dum¬nezeu? Ba da, vom fi, dacă nu vom fi luat cuvenitele măsuri neînduplecate.77
(Nota77: Următoarele sunt luate din Omilia Sfântului Ioan Hrisostom publicată în „Lecturi creştineşti” [în Ib. rusă], vol. 3, pg. 145)

23. Negrija faţă de copii este unul dintre cele mai mari păcate şi este cea mai mare ruşine. Şi ca să nu pară că vreau să trag concluzii pripite, vă voi demonstra aceasta prin expe¬rienţa însăşi, astfel încât să fiţi conştienţi că, deşi putem avea tot ce ne pofteşte inima şi toate sunt rânduite cum nu se poate mai bine, asta nu ne va scuti de necruţătoarele pedepse ce se vor abate peste noi dacă nu ne vom îngriji de mântuirea copiilor noştri. Ştiţi istoria lui Eli,.marele preot, scrisă în Sfintele Scripturi. Era un preot renumit, bătrân, care a câr¬muit fără greşeală vreme de douăzeci de ani seminţia iudei¬lor, trăind într-o perioadă care nu cerea asprime neobişnuită (a vieţii). Cu toate acestea, pe sine nu s-a putut face drept, ci dimpotrivă, a pierit într-un chip groaznic şi neaşteptat, pentru că nu s-a preocupat îndeajuns de purtarea fiilor săi; iar vina acestei lipse de preocupare, ca o vină uriaşă ce era, a umbrit toate calităţile şi lucrările cele bune ale lui Eli. Cum vom fi judecaţi prin urmare noi, care trăim vremuri mult mai iubi¬toare de înţelepciune, dar care nu avem virtuţi? Nu numai că nu ne îngrijim să-i creştem noi înşine pe copii, dar ne mai şi răzbunăm pe cei care ar vrea să o facă şi întrecem prin cru¬zimea faţă de copiii noştri pe orice barbar. Pentru că barbarii au o cruzime care aduce sclavie şi pustiirea şi cotropirea pa¬triei în general aduce numai nenorociri trupeşti, însă voi înrobiţi însuşi sufletul şi, cetluindu-l ca pe un soi de prizoni¬er, îl daţi pe mâna viclenilor şi răilor diavoli şi a patimilor lor. Asta faceţi şi nimic altceva cu mâna voastră, atunci când nu le daţi copiilor hrana duhovnicească şi nici pe alţii nu-i lăsaţi să le-o dea.

24. Să nu-mi spună nimeni că sunt o sumedenie de pă¬rinţi ca Eli, care îşi nesocotesc datoriile părinteşti şi care to¬tuşi n-au păţit nimic din ceea ce a păţit Eli. Nu – mulţi au suferit, şi mulţi suferă încă mai grozav decât el, pentru ace¬laşi păcat. Pentru că [atunci] care este pricina morţii timpu¬rii? Care este cauza îndelungatelor şi grelelor boli care se abat peste noi şi peste copiii noştri? Din ce pricină suferim atâtea pierderi, nenorociri, dureri şi nenumărate alte rele? Oare nu din cauză că nu încercăm să-i îndreptăm pe fiii noştri dezmăţaţi? Nenorocirea bătrânului (Eli) ar trebui să fie de ajuns pentru a ne convinge că toate acestea nu sunt simple coincidenţe. Dar să vă mai spun un cuvânt de la înţelepţii noştri părinţi. Gândindu-se la copiii săi, el zice aşa: „…nu te bucura de fiii nelegiuiţi. De se vor înmulţi, nu te bucura de ei. ducă nu este frica lui Dumnezeu cu ei. Nu te „încrede ” în lungimea vieţii lor…” (Înţelepciunea lui Sirah 16, l-3). Căci vei suspina de timpuriu de durere şi vei auzi pe neaşteptate de năpastele lor. Astfel încât, după cum am mai spus, mulţi sunt cei care au pătimit aceleaşi; dacă unii au scăpat (de pe¬deapsă), nu vor scăpa de ea la nesfârşit. Poate că au scăpat aici, dar pieirea este a lor, căci vor îndura pedepse cumplite la plecarea din această lume.

25. Nu înseamnă de acum că trebuie să ne purtăm ca nişte smintiţi, dacă Dumnezeu nu mai trimite prooroci şi nu mai îngăduie asemenea pedepse precum cea a lui Eli. Acum nu e timpul proorocilor; pe lângă asta, El ne trimite totuşi prooroci. De unde ştiu asta? „Au pe Moise şi pe prooroci” (Luca 16, 29), s-a spus. Li s-a spus lor (celor care au trăit în vremea lui Moise şi a proorocilor) şi ni se spune şi nouă; iar Dumnezeu nu vorbeşte numai către Eli, ci prin el şi prin su¬ferinţa lui le vorbeşte tuturor celor ce păcătuiesc la fel cu el. Dumnezeu nu este slugarnic şi, dacă i-a nimicit pe cei cu pă¬cate mai puţin grele, cu atât mai mult îi va nimici pe cei care au săvârşit păcate foarte grave.

26.  Dumnezeu Însuşi veghează la creşterea copiilor. De aceea a aşezat o asemenea atracţie firească în părinţi pentru copiii lor – pentru ca părinţii să simtă o nestăvilită nevoie de a purta grijă de fiii lor. Pe lângă acestea, a creat şi legile pri¬vitoare la îngrijirea lor şi, rânduind sărbătorile, ne-a poruncit să le explicăm însemnătatea lor. El a adunat însemnătatea Paştilor [evreieşti] în această învăţătură: „În ziua aceea să spui fiului tău şi să zici: Acestea sunt pentru cele ce a făcut Domnul cu mine, când am ieşit din Egipt.” (Ieşirea 13, 8). La fel face şi în Lege. Căci, vorbind despre cel întâi-născut, El zice iarăşi: „Când însă te va întreba după aceea fiul tău şi va zice: Ce înseamnă aceasta? să-i spui: Cu mână puternică ne-a scos Domnul din pământul Egiptului, din casa robiei […] De aceea jertfesc eu Domnului pe tot întâi-născutul de parte bărbătească şi pe tot întâi-născutul din fiii mei îl răscumpăr.” (Ieşirea 13, 14-l5). Prin toate acestea îi porunceşte să-şi aducă fiii la cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi copiilor le porunceşte    multe    cu    privire    la    cinstirea    părinţilor, răsplătindu-i pe cei ascultători şi pedepsindu-i pe cei neas¬cultători, prin aceasta făcându-i mult mai iubiţi de părinţi.

De fapt, când cineva ne pune stăpânitori peste altul, o dată cu această cinste pune pe umerii noştri şi îndatorirea de căpete¬nie de a ne îngriji de acela, astfel încât numai acest lucru, şi nimic altceva, este în stare să ne convingă că soarta acelei persoane se află în mâinile noastre în întregime şi că el [cel ce ne-a încredinţat-o] nu va îndrăzni nici măcar să-l vatăme în vreun fel pe cel aflat în stăpânirea noastră. Când şi el se mânie şi se nemulţumeşte de noi, chiar mai mult decât cei cu pricina, pentru că am nesocotit răspunderea ce o aveam, şi se transformă într-un neînduplecat împărţitor al pedepselor, ne îndeamnă şi mai mult să ne ducem la bun sfârşit obligaţia. Aşa a făcut şi Dumnezeu. La acestea două a mai adăugat o a treia îndatorire firească, aceasta fiind, dacă vreţi, cea dintâi, de fapt. Adică a făcut în aşa fel încât părinţii, poruncindu-li-se să se îngrijească de educaţia copiilor, să nu nesocotească această poruncă de care Dumnezeu i-a legat prin legăturile firii. Dumnezeu a ferit legătura firească de la destrămarea ei de către copii, rânduind pedepsele Sale şi ale părinţilor, în acest chip, i-a aşezat pe copii în ascultarea părinţilor şi aces¬tora le-a sădit în suflet dragostea pentru copiii lor. Mai este însă şi un al patrulea fel prin care Dumnezeu ne-a legat cu legătură strânsă şi tare de ei. Nu numai că pedepseşte copiii care le fac rău părinţilor, dar îi şi răsplăteşte pe cei buni; face întocmai şi cu părinţii, abătând pedepse straşnice peste cei ce-şi neglijează odraslele şi încărcându-i cu cinste şi laude pe cei ce îi cresc întru virtute. Aşa a făcut pedepsindu-l pe bă¬trânul (Eli), cu toate că era vrednic de laudă în celelalte pri¬vinţe, sau răsplătindu-l pe patriarhul Avraam pentru grija sa faţă de copii, cu mult mai mult decât pentru alte virtuţi.. Deoarece, vorbind despre nenumăratele şi marile daruri făgăduite lui Avraam, Dumnezeu arată foarte lămurit această virtute ca fiind pricina unei asemenea făgăduinţe: „Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în ca¬lea Domnului şi să facă judecată şi dreptate.” (Facerea 18, 19).

27. V-am spus acestea ca să ştiţi că Dumnezeu nu Se va milostivi de cei care au fost nepăsători faţă de aceia pe care El însuşi îi ocroteşte cu atâta grijă. Pentru că este imposibil ca unul şi acelaşi Dumnezeu să facă atât de multe pentru mântuirea acestora şi totuşi să nu schiţeze nici un gest când proprii lui părinţi îi desconsideră. Nu îi va trece cu vederea, ci dimpotrivă, îşi va arăta mânia şi supărarea într-un chip cu mult mai înfricoşător, aşa cum se şi întâmplă de fapt. De aceea fericitul Pavel se străduieşte necontenit să ne convingă, zicându-ne: „Şi voi, părinţilor,… creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului.” (Efeseni 6, 4). Dacă noi (îndrumătorii duhovniceşti) avem datoria să priveghem neîncetat pentru sufletele lor, ca unii ce au „să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17), cu atât mai mult tatăl, care l-a născut pe fiul său, l-a crescut şi trăieşte mereu lângă el (este obligat să o facă). Pentru că aşa cum nu poate găsi vreo scuză pentru păcatele sale, tot aşa nu poate nici pentru fap¬tele cele rele ale copilului său. Şi fericitul Pavel mărturiseşte acelaşi lucru. Descriind cum ar trebui să fie cei care au fost puşi mai mari peste alţii, mai întâi de toate el cere să aibă grijă faţă de copii, astfel încât să nu avem nici o scuză pentru neascultarea copiilor noştri (I Timotei 3, 4, 5). Este întru to¬tul drept să fie aşa! Dacă răul din om ar fi de la fire, atunci toţi ar avea dreptul să se dezvinovăţească; însă din moment ce săvârşim cele necuviincioase sau cele drepte cu bunăştiinţă, ce justificare întemeiată mai poate aduce acela care i-a îngăduit fiului său, pe care-l iubeşte mai mult decât orice, să se complacă în fărădelege şi necinste? Că n-a vrut să-l fa¬că cinstit? Dar nici un tată nu va putea să spună aşa ceva: firea însăşi îl îndeamnă necontenit spre aşa ceva. Sau că nu a putut? Nici asta nu se poate spune; fiindcă totul – faptul de a-l fi avut în ocrotire din cea mai fragedă vârstă, de a-i fi fost primul şi singurul paznic, de a-l fi avut mereu în preajmă este extrem de prielnic unei educaţii uşoare şi temeinice, în¬seamnă că neascultarea copiilor nu se datorează decât alipirii nesăbuite a părinţilor de cele lumeşti. Dând atenţie numai grijilor pământeşti şi nemaisocotind altceva ca vrednic de luat în seamă, au ajuns inevitabil să nu se îngrijească de su¬fletele copiilor. Voi zice despre asemenea părinţi (şi să nu socotească cineva că sunt cuvinte spuse la mânie) că sunt mai răi decât pruncucigaşii. Aceştia din urmă despart doar trupul de suflet, pe când cei dintâi le aruncă pe amândouă în focul gheenei. Moartea, după legile fireşti, este de neînlăturat, dar cea de-a doua soartă ar fi putut fi evitată, de nu ar fi pricinuit-o nepăsarea părinţilor. Moartea trupească este înlăturată într-o clipeală de ochi prin înviere, însă sufle¬tul pierdut nici nu poate nădăjdui să aibă vreo plată; el nu se bucură de înviere, ci va trebui să sufere chinurile veşnice. Prin urmare nu i-am numit în chip neîntemeiat pe acei părinţi mai răi decât pruncucigaşii. Este mare cruzime să ascuţi sa¬bia, să o iei în mâna dreaptă şi să o împlânţi în inima copila¬şului, dar nemăsurat mai mare este cruzimea de a nimici şi strica un suflet, pentru că nu există nimic mai de preţ decât sufletul.

28. Dacă răul ar fi doar lipsă de bună povăţuire din par¬tea părinţilor, poate n-ar fi aşa de mare. însă voi, părinţilor, sădiţi în copiii voştri tocmai cele potrivnice, într-adevăr, stând să asculţi pe părinţii care îşi conving feciorii să studieze ştiinţele, auzi mereu aceleaşi cuvinte: „Cutare, spun ei, se trage dintr-o familie umilă şi săracă şi uite, şi-a dezvoltat o vorbire plină de elocinţă, a dobândit o poziţie foarte înaltă, a agonisit o moşie întinsă, şi-a luat o nevastă bogată, şi-a con¬struit o casă nemaipomenită şi a ajuns să fie faimos şi temut de toţi”. Altul zice: „Cutare a învăţat latina, s-a remarcat la curtea împărătească şi are foarte multă influenţă acolo”. Al¬tul îi dă drept exemplu pe altcineva şi toti vorbesc doar de cei care sunt slăviţi pe pământ, însă nimeni nu pomeneşte de cei care sunt slăviţi în ceruri; şi chiar de-ar face-o cineva, el va fi privit ca unul ce strică rânduiala lucrurilor. Astfel, când le veţi insufla acestea copiilor voştri de la o vârstă fragedă, nu veţi face decât să aşezaţi în ei temelia tuturor relelor, aruncând în ei sămânţa celor mai cumplite două patimi – iu¬birea de arginţi şi încă şi mai vrednică de osândă slava de¬şartă. Oricare din aceste patimi poate nărui de una singură toată rânduiala lăuntrică a copilului; însă când se înrădăci¬nează amândouă odată în sufletul cel tânăr, atunci, ca două uragane pustiitoare, nimicesc tot binele şi lasă în urmă atâta praf, spini şi nisip, încât sufletul se face sterp şi neputincios de a mai lucra binele. Cum vă mai puteţi închipui oare că fiul vostru poate scăpa din laţurile diavolului, câtă vreme este neîncercat – trăind în Egipt, adică printre cetele diavoleşti, neauzind vreun cuvânt ziditor de la cineva, şi văzând că toată lumea şi îndeosebi părinţii şi educatorii lui îl tot împing spre cele contrare? Cum ar putea să reuşească? Prin mustrările voastre? Dar voi îi sugeraţi tocmai contrariul şi, neîngăduindu-i să cugete nici măcar în somn la filosofia cea adevărată, dimpotrivă, îl încărcaţi cu viaţa aceasta vremelni¬că şi cu grijile, ajutându-l de fapt să se înece. Sau se va în¬tâmpla de la sine? Nici vorbă; tânărul nu are în sine puterea de a se desăvârşi în lucrarea virtuţilor şi, chiar dacă s-a zămislit ceva bun în el, acest puţin bine e mult mai probabil că va pieri decât să se întărească prin potopul cuvintelor voas¬tre. Fiindcă aşa cum trupul nu poate trăi mult dacă i se dă hrană dăunătoare, tot astfel şi sufletul, hrănit cu asemenea sugestii, nu poate cugeta la ceva mare şi bun; nu, tulburat şi slăbit ca de o infecţie, el se va prăbuşi în cele din urmă în gheenă şi va pieri.

29. Pentru că voi, ca şi cum v-aţi distruge în mod inten¬ţionat copiii, le porunciţi să săvârşească tocmai acele fapte care le fac imposibilă mântuirea. Ascultaţi mai întâi (ce stă scris). „Vai vouă, s-a zis, celor ce astăzi râdeţi” (Luca 6, 25), însă voi le daţi copiilor voştri multe pricini de râs. „Vai vouă, bogaţilor” (Luca 6, 24), dar grija voastră cea mai mare e să devină bogaţi. „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26), însă cel mai adesea vă petreceţi viaţa cău¬tând a dobândi slava oamenilor. Şi iarăşi, oricine se mânie pe fratele său şi-l face nebun „vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), dar voi socotiţi pe cel ce rabdă în tăcere toate insultele celorlalţi a fi slab şi laş. Hristos ne porunceşte să ne ferim de bătăi şi de certuri, însă voi le daţi copiilor voştri chiar aceste îndeletniciri nelegiuite. El a poruncit să scoatem ochiul ce ne sminteşte şi să-l aruncăm de la noi (Matei 5, 29), dar voi vă împrieteniţi dinadins cu cei care vă pot da bani, chiar dacă sunt cei mai mari destrăbălaţi. El a poruncit să nu fie lăsată femeia, în afară de pricină de desfrânare (Matei 5, 32), dar când vedeţi că mai puteţi căpăta din asta nişte bani, le potriviţi pe toate în aşa fel încât să se nesoco¬tească această poruncă. El a interzis cu desăvârşire jurămin¬tele (Matei 5, 34), iar pe voi vă pufneşte râsul când vedeţi că această oprelişte este respectată. „Cel ce îşi iubeşte sufletul lui, spune Mântuitorul, îl va pierde” (Ioan 12, 25), însă voi faceţi tot ce vă stă în puteri pentru a-i creşte pe copii în această iubire. Zice El: „Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 15), însă voi îi umpleţi de mustrări pe co¬piii voştri când nu vor să se răzbune pe cei ce le-au făcut rău şi vă siliţi să aţâţaţi în ei pofta răzbunării. Hristos a spus că tot ce este făcut din slavă deşartă – fie post, fie rugăciune, fie milostenie – este zadarnic (vezi Matei 6, 1), iar voi vă daţi toată osteneală ca ei să primească laude. Şi de ce să mai con¬tinuăm? Dacă toate aceste păcate sunt în stare fiecare – da¬rămite laolaltă – să ne agonisească o mie de gheene şi dacă voi, adunându-le pe toate la un loc şi aruncându-le ca pe o povară uriaşă în spinarea copiilor voştri, îi trimiteţi cu ea în iezerul de foc; cum pot oare să se mântuiască, cărând cu ei atâta materie pentru foc?

30. Nu vă ajunge răul pe care îl faceţi, prin aceea că îi împingeţi pe copii să facă lucrurile potrivnice poruncilor lui Hristos, dar le mai şi spoiţi pe acelea cu nume ale unor acti¬vităţi folositoare. Mersul regulat la cursele de cai şi la teatre voi îl numiţi „viaţă de societate”, stăpânirea bogăţiilor – „li¬bertate”, îndrăzneala – „sinceritate”, risipa – „filantropie”, viclenia – „bărbăţie”. Şi, ca şi cum înşelăciunea n-ar fi destul de mare, le daţi virtuţilor nume respingătoare: modestia este „lipsă de educaţie”, blândeţea este „laşitate”, cinstea este „slăbiciune”, smerenia este „slugărnicie”, nemânierea este „neputinţă”. Vă purtaţi ca şi când v-ar fi teamă că odrasla ar putea auzi adevăratele nume ale acestor virtuţi şi vicii şi ar fugi de păcate ca de foc. Pentru că a le spune acestor patimi pe adevăratul lor nume insuflă nu puţină scârbă faţă de ele. Eu ştiu pe mulţi care s-au dezmeticit în acest fel şi, auzind aceste nume supărătoare, şi-au smerit mult felul de viaţă, în¬să voi i-aţi văduvit pe copiii voştri de.aceste mijloace de în¬dreptare. Şi cel mai rău dintre toate este că îi îndemnaţi să lucreze fărădelegile nu numai prin cuvântul, ci şi prin faptele voastre – vă construiţi case arătoase, cumpăraţi pământuri scumpe, le înconjuraţi cu tot fastul şi luxul şi prin toate acestea, ca printr-un nor hidos, le întunecaţi sufletele. Cum să mă convingeţi că ei se pot mântui, când eu văd că voi îi îmboldiţi tocmai spre acele lucruri pe care Hristos le-a arătat ca ducând în mod sigur la pieire; când văd că le dispreţuiţi sufletele, socotindu-le ceva neînsemnat, şi vă îngrijiţi de lux şi desfătare, ca şi când ar fi cu adevărat necesare şi impor¬tante? Faceţi totul pentru a-i procura fiului vostru un slujitor, un cal şi hainele cele mai bune; dar nu vreţi nici măcar o cli¬pă să chibzuiţi cum aţi putea să-i faceţi sufletul bun. Nu, du¬pă ce v-aţi risipit în griji pentru nişte pietre şi nişte pomi, nu mai aveţi nici cea mai mică putere de a vă îngriji de suflet. Nu precupeţiţi nici un efort pentru a şti că aveţi o statuie frumoasă şi un acoperiş de aur deasupra casei, dar nu vă în¬grijiţi câtuşi de puţin ca cea mai scumpă dintre toate sculptu¬rile – sufletul – să fie de aur.

31. Mai mult decât atât, dorind ca odraslele noastre să dobândească ştiinţa, nu numai că îndepărtăm toate învăţătu¬rile contradictorii, ci le şi asigurăm toate cele de trebuinţă pentru a sprijini învăţarea: le băgăm pe gât profesori şi das¬căli, le dăm sprijin financiar, îi scutim de orice alte treburi; şi răcnind la ei mai tare decât antrenorii la Jocurile Olimpice, le tot repetăm că neînvăţarea duce la sărăcie, pe când studiul cu hărnicie aduce bogăţia. Prin noi înşine şi prin alţii facem şi spunem orice e necesar pentru a le înlesni terminarea studii¬lor; şi în ciuda tuturor acestora nu avem parte întotdeauna de izbândă. Şi ce, gândim noi, împiedică asta cumva să vină de la sine deprinderile cele cuviincioase şi purtarea cea cu bună rânduială adică, fără a ţine cont de nenumăratele piedici? Ce poate fi mai rău decât această nebunie – să iroseşti atât de mult timp şi energie cu ceea ce este uşor de săvârşit, de parcă ar fi imposibil să izbândim altfel, în vreme ce acelea care sunt infinit mai greu de dobândit să ni se pară atât de deşarte şi de lipsite de importanţă, încât să ne închipuim că ni se vor dărui de-a gata chiar şi în timp ce dormim? Pentru că deprin¬derea sufletului cu viaţa şi faptele evlaviei este de nenumă¬rate ori mai grea decât a studia ştiinţele şi într-atât de dificilă de împlinit încât e cu neputinţă a spune; este deosebirea din¬tre faptă şi cuvânt.

32. „Însă de ce” – ziceţi voi – „au copiii noştri trebuinţă de o asemenea înţelepţire şi îngrădire a purtării?” Tocmai acesta este lucrul acela ce pricinuieşte atâta pagubă nemăsu¬rată – că o chestiune atât de însemnată şi izvorul întregii noastre vieţi este privit ca ceva de prisos şi extravagant. Dacă l-aţi vedea pe fiul vostru că este bolnav cu trupul, nu l-ar în¬treba nimeni de ce are nevoie de o sănătate de fier. Dimpo¬trivă, aţi întreprinde toate măsurile ca să-i redaţi trupului sta¬rea cea bună, astfel încât boala să nu se mai întoarcă, însă atunci când copiii sunt bolnavi sufleteşte, părinţii declară că nu-i nevoie de nici un tratament; şi după ce-au rostit aşa ce¬va, mai au obrazul să se cheme părinţi! „Ce?” ziceţi voi; „Să ne îngrijim numai de înţelepciune şi să lăsăm pe toate cele¬lalte lumeşti să se năruiască?” Nu, iubiţilor, nu dragostea de înţelepciune, ci lipsa ei face să se năruiască şi să piară totul. Pentru că cine, spuneţi-mi, sunt aceia care năruiesc ordinea de faţă a lucrurilor – cei care trăiesc în înfrânare şi simplitate sau cei care ticluiesc noi şi nelegiuite chipuri pentru a se des¬făta? Cei care încearcă necontenit să înhaţe lucrurile altora sau cei care se mulţumesc cu ceea ce au? Cei care-şi iubesc semenii, care sunt blânzi şi nu umblă după cinste sau cei care pretind cu orice preţ a fi cinstiţi de fraţii lor, care le fac tot felul de neplăceri celor ce nu se ridică în picioare când intră ei, celor ce nu îi salută mai întâi, celor ce nu fac plecăciune înaintea lor sau celor ce îi contrazic? Cei care iubesc supune¬rea sau cei care aleargă după putere şi după ranguri cu influ¬enţă, pentru a căror dobândire sunt în stare să facă şi să rabde orice? Cei ce se socotesc mai deştepţi decât toţi ceilalţi şi de aceea au impresia că sunt slobozi să spună şi să facă orice sau cei care se socotesc a fi nevrednici de vreo cinste şi prin aceasta îşi îmblânzesc pornirile cele neraţionale ale voii de sine? Aceia care le întreţin pe desfrânate şi întinează patul căsniciei altora sau cei care se înfrânează chiar şi cu soţiile lor? Şi oare în societatea omenească nu sunt la loc de frunte cei care sunt asemenea tumorilor pe trup sau a vânturilor răs¬colitoare deasupra mărilor şi care prin nepăsarea lor îi îneacă până şi pe cei care, lăsaţi singuri, ar fi izbutit să se salveze? Au oare nu cei care sunt asemenea sfeşnicelor strălucitoare în beznă, chemându-i pe cei naufragiaţi la izbăvirea şi ajuto¬rul lor şi luminându-şi pe o înălţime făclia înţelepciunii îi îndrumă, pe cei ce tânjesc după aşa ceva, la un liman plin de pace şi linişte – sunt cei din urmă? Oare nu ceilalţi sunt cei care pricinuiesc atâta neorânduială, războaie şi bătăi, distru¬gerea oraşelor, luarea de prizonieri şi de sclavi, şi pierderea libertăţii, şi crime şi sumedenie de catastrofe în viaţă – atât năpastele care sunt pricinuite de oameni semenilor, cât şi toate celelalte, rânduite de ceruri: secetă, potopuri, cutremu¬re, inundarea oraşelor, foamete, molime şi toate cele ce ne sunt trimise de acolo? Ei răstoarnă ordinea socială şi nimi¬cesc binele obştesc; aduc nenumărate nenorociri asupra ce¬lorlalţi, le pun beţe în roate celor ce caută pacea, îi ademe¬nesc cu ea şi apoi îi sfâşie din toate părţile. Tribunalele şi legile, sentinţele şi feluritele pedepse au fost create pentru acest soi de oameni.

33. Dacă am dori să ne educăm copiii din fragedă prun¬cie şi să-i încredinţăm celor care doresc să-i educe, de bună seamă că fiii noştri ar fi în stare să stea în linia întâi a luptei; pentru că Dumnezeu nu dispreţuieşte nicidecum o asemenea râvnă şi bunăvoinţă, ci pune mâna să desăvârşească opera. Când se pogoară la lucru mâna Lui, este de neconceput să dăm greş, sau, mai bine zis, este cu neputinţă ca opera să nu atingă cel mai înalt nivel de măiestrie şi de strălucire, însă numai dacă noi am împlinit tot ceea ce a depins de noi. Dacă femeile au reuşit să primească îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul Lui în a creşte copii, atunci cu mult mai mult am re¬uşi noi, dacă ne-am da silinţa. Pentru a nu ne întinde prea mult cu această omilie, voi omite toate celelalte femei şi voi aminti doar una, deşi aş fi putut să vă dau mai multe exemple.

Era o evreică pe nume Ana. Această Ana dăduse naştere unui fiu şi nu mai nădăjduia la un al doilea, pentru că, din pricina sterpiciunii ei, şi cel dintâi fusese zămislit cu mare greutate, după multe lacrimi vărsate. Deşi rivalele ei deseori o mustrau din cauza sterpiciunii ei, ea n-a făcut cum faceţi voi, ci, dobândind copilul, l-a ţinut cu sine doar atâta vreme cât a avut nevoie să-l alăpteze. De îndată ce l-a înţărcat, l-a luat şi l-a închinat lui Dumnezeu, fără a-i cere să se întoarcă vreodată la casa părintească, ci lăsându-l să trăiască pentru totdeauna în templul lui Dumnezeu. Iar atunci când, încercând-o simţămintele fireşti ale oricărei mame, o cuprindea dorul să-l vadă, nu-l chema la sine, ci venea împreună cu ta¬tăl său, purtându-se cu el cu multă luare-aminte, ca şi cu o jertfa hărăzită lui Dumnezeu. Iată de ce acest băiat a crescut atât de viteaz şi de mărit, încât, atunci când Dumnezeu, întorcându-şi faţa de la poporul iudeu pentru fărădelegile lui strigătoare la cer, n-a mai rostit nici o proorocire şi n-a mai trimis nici o vedenie, acest băiat a atras iar îndurarea lui Dumnezeu prin virtuţile lui şi L-a implorat să le dăruiască evreilor ceea ce avuseseră – să reînnoade şirul proorocirilor care fusese întrerupt. Şi aceasta a făcut-o nu fiind om în toată firea, ci copilandru. „În zilele acelea cuvântul Domnului era rar, zice Scriptura, şi nici vedeniile nu erau dese” (I Regi 3, 1); în vremea aceasta, Dumnezeu adeseori descoperea voia Sa lui Samuel.

Iată cât de încărcat de binefaceri este a da tot ceea ce am dobândit lui Dumnezeu şi să renunţăm nu numai la bani şi la obiecte, ci chiar şi la copiii noştri. Căci dacă aceasta ni s-a poruncit despre suflet (vezi Matei 10, 37), cu cât mai mult nu priveşte ea celelalte lucruri? Patriarhul Avraam a făcut şi el la fel sau, mai precis, a făcut cu mult mai mult şi de aceea s-a învrednicit de a avea un fiu înconjurat de atâta slavă. Cu cât am încredinţat mai mult pe copiii noştri lui Dumnezeu, cu atât sunt ei mai aproape de noi. Deoarece El îi va păstra mult mai bine decât noi şi asta pentru că El îi iubeşte mai mult. N-ai văzut cum se întâmplă în casele bogătaşilor? Acolo servitorii de obârşie umilă, care trăiesc alături de taţii lor nu sunt atât de respectaţi şi de influenţi cum sunt cei pe care stăpânul i-a luat de lângă părinţii lor, i-a pus direct în slujba lui şi i-a făcut paznici ai averilor bucurându-se de multă bu¬năvoinţă şi libertate din partea lui. Dacă oamenii sunt atât de binevoitori şi de îngăduitori cu slujitorii lor, cu atât mai mult va fi Bunătatea cea nesfârşită, adică Dumnezeu.

34. Să le îngăduim copiilor să-I slujească lui Dumnezeu, nu doar aducându-i la templu, precum Samuel, ci ducându-i în împărăţia cerurilor pentru a sluji împreună cu îngerii şi arhanghelii. Pentru că oricine poate vedea că cel ce se afieroseşte pe sine iubirii de înţelepciune va fi cu adevărat împreună-slujitor cu îngerii. Mai mult, asemenea copii vor căpăta multă îndrăzneală de la Dumnezeu, atât pentru ei cât şi pen¬tru noi. Întrucât, aşa cum unii copii primesc ajutor de la Dumnezeu de dragul părinţilor, cu atât mai mult este posibil să primească părinţii ajutorul dumnezeiesc de dragul copii¬lor; pentru că în primul caz dreptul de a fi ajutaţi vine de la fire, iar în al doilea vine de la creştere, care este cu mult mai importantă decât firea.

Pentru amândouă voi aduce dovezi din dumnezeiasca Scriptură, Iezechia, un rege plin de virtuţi şi temător de Dumnezeu, dar lipsit de îndrăzneală pe potriva faptelor lui, pentru a face faţă primejdiei mari ce îl păştea, a fost izbăvit de Dumnezeu pentru virtuţile tatălui său, aşa cum a mărturi¬sit Dumnezeu: „Căci Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o iz¬băvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu” (IV Regi 19, 34). În Epistola sa către Timotei, Pavel zice despre părinţi: „ea (femeia) se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15). Scriptura îl laudă pe Iov pentru că „era fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău” (Iov l, 1) şi pentru că se îngrijea de copii (Iov l, 5). Şi dacă această purtare de grijă nu se manifesta prin strânge¬rea de bogăţii pentru ei sau prin încercările de a-i face fai¬moşi şi plini de slavă, atunci prin ce? Ascultaţi ce spune Scriptura: „Şi apoi, când se isprăveau zilele petrecerii lor, Iov chema şi sfinţea pe feciorii săi şi se scula dis-de-dimineaţă şi aducea arderi de tot, după numărul lor al tuturor, căci Iov zicea: «Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu». Şi aşa făcea Iov mereu.” (Iov l, 5). Dar noi ce scuză vom avea dacă umblăm cu atâta nepăsare? Pentru că dacă aceia care au vieţuit mai înainte de vremea legii şi a harului şi care n-au primit nici o sfătuire despre cum să-şi crească copiii au purtat atâta grijă pentru copiii lor încât tremurau cu gândul la păcatele lor tăinuite -cine ne va da dreptate nouă, celor care trăim în vremea ha¬rului, care avem atât de mulţi povăţuitori, atâtea pilde şi sfa¬turi, dar care nu numai că nu ne cutremurăm la gândul păca¬telor ascunse, ci şi pe cele vădite le privim cu îngăduinţă; şi, pe deasupra, îi şi izgonim pe aceia care nu le privesc cu ace¬iaşi ochi? Şi Avraam, cum am zis mai înainte, s-a luptat pentru această virtute mai mult decât pentru toate celelalte pe care le avea.

35. Aşadar, având atâtea exemple, să-I pregătim slujitori şi robi cucernici lui Dumnezeu. Şi dacă aceia care pregătesc vajnici luptători pentru oraşe sau războinici pentru rege se învrednicesc de mare cinste, atunci ce bunătăţi ni se vor dă¬rui nouă, care vom modela asemenea oameni mari şi bravi, sau mai degrabă îngeri? Vom face totul pentru a-i îmbogăţi cu bunătăţile cele nepieritoare ale evlaviei, care ne însoţesc şi după moarte şi care ne sunt de mare folos, aici şi dincolo (în cealaltă lume). Averile pământeşti nu trec, împreună cu cei ce le-au strâns, în veşnicie, ci se pot risipi aici, de cele mai multe ori ducându-l la pierzanie şi pe stăpânul lor. însă comorile bunătăţii sunt nestricăcioase şi în viaţa vremelnică şi în cea veşnică şi cei ce şi le-au agonisit nu poartă grijă că le-ar putea fi furate. Cu adevărat aşa stau lucrurile: acela care iubeşte mai mult cele pământeşti decât cele duhovniceşti nu va avea parte nici de unele; pe când acela care năzuieşte spre cele duhovniceşti şi cereşti se va bucura poate şi de cele pă¬mânteşti. Nu spun de la mine cuvintele acestea, ci Domnul Însuşi a făgăduit să ne dăruiască aceste bunătăţi: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, zice El, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Ce se poate asemăna cu această bunătate? Îngrijiţi-vă, zice El, de cele duhovniceşti şi lăsaţi orice altceva în grija Mea. Un tată iubitor ia asupră-şi toate grijile gospodăriei, supravegherea servitorilor şi toate celelalte, însă îl sfătuieşte pe fiul său să se îndeletnicească cu iubirea de înţelepciune. Aşa face şi Dumnezeu. Să-L ascultăm şi să purcedem a căuta împărăţia lui Dumnezeu; făcând aşa, vom vedea pretutindeni copii evlavioşi, iar noi vom căpăta slava împreună cu ei şi ne vom bucura şi de bunătăţile de faţă. Trebuie doar să iubiţi lucru¬rile cereşti ce vor să vină. Dacă sunteţi ascultători, veţi primi mare plată; însă dacă sunteţi încăpăţânaţi şi neascultători veţi suferi pedepse cumplite. Pentru că nu ne putem îndreptăţi zicând: „Nimeni nu ne-a învăţat asta”.79
(Nota79: Paragrafele următoare au fost luate din Omilia a IX-a la „Epistola I că¬tre Timotei” a Sfântului Apostol Pavel, „Povăţuiri date părinţilor pentru creşterea copiilor”, în „Comentariile sau Explicarea epistolelor pastorale: I şi II Timotei, epistola către Tit şi cea către Filimon” a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, tradu¬cere din limba elină de Arhiereul Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, 1911, p. 79-81)

36. Tinereţea este sălbatică, având nevoie de mulţi su¬praveghetori, dascăli, pedagogi, îngrijitori şi educatori. Doar făcând sforţări uriaşe ea poate fi stăpânită. Tinereţea este asemenea unui armăsar sălbatic, unei fiare neîmblânzite; da¬că de la început şi din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune stavilă de nădejde, după aceea nu vom mai avea nevoie de multă osteneală; dimpotrivă, obişnuinţa va lucra ca o lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute şi vătă¬mătoare şi nici să le facem totdeauna pe plac pe motiv că sunt copii, fiindcă abuzul de acestea este vătămător mai mult decât orice tânărului. Ci mai cu seamă să-i ţinem în întreaga înţelepciune şi cumpătare. Pe lângă aceasta ne trebuie multe lupte şi mare băgare de seamă. Să le dăm soţii de timpuriu, aşa încât trupurile lor să fie curate şi neatinse când vor primi Calea mântuirii pe mireasă. Iubirea aceasta e cea mai fierbinte. Cel ce a fost înţelept şi cumpătat şi înainte de nuntă cu atât mai mult va fi şi după nuntă, pe când cel ce s-a deprins a curvi mai înainte de nuntă, va face aceasta şi după nuntă. Căci stă scris în Scripturi: „Pentru desfrânat toată pâinea este dulce” (Înţelep¬ciunea lui Sirah 23, 23). De aceea se pun cununi pe capul mirilor ca un simbol al biruinţei, că ei fiind neînvinşi, se apropie în acest fel de patul de nuntă şi că n-au fost biruiţi de plăceri. Dar dacă este robit de plăcere, dându-se pe sine des¬frânatelor, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el a fost învins? Să le insuflăm aceasta, sfâtuindu-i şi ameninţându-i în felurite chipuri.

37. Mare comoară avem noi în copiii noştri. Să ne în¬grijim deci de dânşii şi să fim cu toată luarea-aminte, ca nu cumva vicleanul diavol să ni-i răpească. Acum, însă, pe toate le facem împotrivă. Pentru a putea avea o ţarină bună şi mă¬noasă, toate le facem: o încredinţăm unor paznici de bună credinţă şi căutăm a avea îngrijitori de măgari cât mai price¬puţi. Însă tocmai ceea ce este mai de preţ pentru noi, adică să ne îngrijim a încredinţa copilul nostru unuia care ar putea să-i păstreze neatinsă întreaga lui înţelepciune, la aceasta nu ne gândim, deşi aceasta este proprietatea noastră cea mai de preţ şi celelalte printr-însa vin. Ne îngrijim de averile pe care le vom da şi nu ne îngrijim de dânşii. Să vezi câtă lipsă de judecată a pus stăpânire pe noi! Mai întâi educă sufletul copilului şi la urmă vor veni şi acelea; iar dacă acest bun nu este, nici un folos nu va trage el de pe urma averilor – pe când dacă va câştiga acest bun, nici o vătămare nu va avea de la sărăcie. Voieşti să-l faci bogat? Învaţă-l să fie bun. Copii¬lor care nu sunt bine crescuţi le este mai bună sărăcia decât bogăţia. Sărăcia ţine pe cineva în virtute chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia nici pe cel ce voieşte nu-l lasă a fi înţelept, ci îl ademeneşte în mii de rele.

38.  Voi, mamelor, îngrijiţi-vă de fetele voastre – căci este uşoară pentru voi o astfel de îngrijire. Luaţi seama bine să se deprindă să stea în casă. Mai cu seamă învăţaţi-le să fie evlavioase, modeste, să dispreţuiască averile, să fie simple şi fără pretenţii la îmbrăcăminte. Şi în felul acesta daţi-le în că¬sătorie. Crescându-le pe ele aşa, nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care îl vor avea l-aţi mântuit; şi nu numai pe băr¬bat, ci şi pe copii, şi nu numai pe copii, ci şi pe nepoţi. Dacă rădăcina este bună, ramurile se vor răspândi în chip armoni¬os, iar pentru toate acestea veţi primi plată. Aşadar, să facem toate ca şi cum n-am avea în grijă numai un suflet, ci prin el să folosim pe multe altele. Fiicele tale să iasă la căsătorie din casa părintească precum iese un luptător din locul de antre¬nament, având cunoaşterea amănunţită a întregii ştiinţe, ca şi un aluat care trebuie să dospească întreaga plămadă şi să o prefacă în pâine bună.

39.  Şi iarăşi, băieţii să fie atât de modeşti încât să fie recunoscuţi după feciorie şi bunele deprinderi şi să aibă laudă şi de la oameni, şi de la Dumnezeu. Să se înveţe a-şi stăpâni pântecele, a fugi de lux, a fi economi, iubitori; să se înveţe a se supune stăpânirilor. Pentru că în acest fel vor putea pricinui şi părinţilor multă plată şi toate vor fi atunci spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava, puterea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Anunțuri

Despre educarea copiilor

Fetiţa trebuie învăţată. De câte ori răul scoate capul, lămuriţi-o cât de vătămător este acest lucru şi adăugaţi că numai fetiţele-băieţoi fac aşa. Câteodată s-o mai şi „amendaţi”, nedându-i în acea zi vreun lucru care-i place, dar să nu vă arătaţi niciodată supărată, ca să vadă copilul că faceţi totul doar din dragoste.

Catre o mama

POVAŢĂ CĂTRE O MAMĂ CU PRIVIRE
LA ÎNDRUMAREA FIULUI

Pentru fiul Dumneavoastră nu vă necăjiţi mult. Orice fel de a fi aţi vedea acum la el, viaţa îl va sili cândva să îşi facă cruce. Faptul că îi place agoniseala încă nu-i cine ştie ce necaz, înseamnă că o să fie om mai aşezat. Nu poţi să n-ai nici un avut, fiindcă trebuie să mănânci, să bei, să ai un acoperiş deasupra capului şi aşa mai departe: însă nădejdea trebuie pusă în Dumnezeu, nu în avuţie, şi trebuie făcută parte nevoiaşilor, învăţaţi-vă fiul să dea câte un bănuţ săracilor, măcar duminicile. Faceţi acest început, iar el va continua.
Nu-1 bateţi la cap nici cu rugăciunea, căci s-ar putea să se răzvrătească. Sfătuiţi-1 să se roage cât de puţin dimineaţa şi seara fără să citească nimic din carte, ci în gând, ridicându-şi ochii  spre Dumnezeu. Seara să mulţumească lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut, dimineaţa să facă cereri pentru ziua ce vine cu cuvintele sale, aşa cum ştie, dar lucruri cuviincioase. Pentru el e destul atât. Să facă trei-cinci metanii cu gânduri de acest fel, şi ziua să se mai roage din când în când lui Dumnezeu cu această rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte! Binecuvântează, Doamne !” Mai mult nu e nevoie. Spuneţi-i: „Nu-i aşa că nu-i greu ? Hai, bucură-mă, promite-mi că o să faci aşa”.
Tineretul vrea să trăiască pe pământ şi pământeşte. Sigur, altminteri nu se poate, căci pământeni suntem: dar nu se cade să uităm că pe pământ suntem pentru o vreme, şi încă scurtă, şi ca atare, deşi suntem pământeşti, nu pentru pământ am primit fiinţarea.

Despre un copil care nu vrea sa mearga la scoala

Fiul Dumneavoastră se teme să meargă la şcoală… Sfătuiţi-1 să se arate bun elev chiar de la început. Atunci va creşte din prima în ochii dascălilor şi ai colegilor, şi îi va fi mult mai uşor.
Domnul să-l binecuvânteze la două lucruri: în primul rând, să asculte cu atenţie lecţiile la şcoală, iar în al doilea rând, să studieze acasă cu înţelegere. Să nu se ruşineze să îşi întrebe colegii si pe cei mai mari cu privire la ceea ce nu pricepe.

Despre aceeasi

Îmi pare rău pentru rătăcirile fiului Dumneavoastră. Dacă are împreună-pătimire neminci-noasă faţă de săraci, asta poate atrage asupra lui mila lui Dumnezeu, care trezeşte la adevăr şi îndreaptă viaţa.
Celui mai mic să-i spuneţi în taină: „Nu asculta ce spune fratele tău; vorbeşte gura fără cap”.
Vrăjmaşul îşi seamănă pretutindeni neghinele, care fac cercuri prin văzduh şi aterizează în sufletele celor care stau cu gura căscată, adică fără luare-aminte la sine.

Educarea copiilor

DESPRE ACEEAŞI ŞI
DESPRE EDUCAREA COPIILOR

Cu fiul Dumneavoastră cel rătăcit nu aveţi alta de făcut decât să vă rugaţi, şi Domnul va rândui mântuirea lui, dacă va vedea la el vreo maleabilitate cât de mică.
Micuţa Dumneavoastră are personalitate. Asta înseamnă că trebuie să fiţi foarte prudentă, să faceţi cumva în aşa fel încât ea să vă împlinească voia crezând că face ce vrea ea. Totuşi, pentru educarea caracterului ei este folositor şi să o puneţi să facă ce nu doreşte.
Vasile, fratele doamnei Narâşkina, era căsătorit cu o englezoaică. Ei îşi creşteau copiii în aşa fel încât întreaga zi le era împărţită între felurite îndeletniciri, şi copiii nu îndrăzneau să nu facă la ora stabilită ceea ce aveau în program ori să facă altceva. Bineînţeles, în program erau jocuri şi toate celelalte. Aşa aţi putea s-o deprindeţi şi Dumneavoastră pe micuţă.