Apropierea de o neîntreruptă govenie


VI – Partea a treia – Calea spre mantuire

Apropierea de o neîntreruptă govenie

Govenie se săvârşeşte într-o anumită perioadă de timp, însă acest duh de pregătire ar trebui să devină în cele din urmă o permanentă stare sufletească. Pentru a înlesni înrădăcinarea ei sunt necesare anumite nevoinţe ajutătoare.

Govenie este o înşiruire firească a trei lucrări prin care ne curăţăm simţirile şi ne sfinţim; acestea sunt: postul, spovedania şi împărtăşania şi ele ar trebui săvârşite, pe cât posibil, cât mai des şi mai cu regularitate. Pentru aceasta sunt de trebuinţă următoarele:

1. Cu privire la govenie

1) Să ţinem toate posturile de peste an, rânduite de Biserică, nu numai printr-o simplă înfrânare de la mâncarea de dulce, ci astfel încât trupul să simtă lipsă, insuficienţă şi sărăcie a hranei şi chiar durere, în vremea postului, să îngădui un anumit număr de zile pentru a ne pregăti de Sfânta Împărtăşanie, zile în care să lăsăm orice altă lucrare şi să ne concentrăm asupra unui singur lucru: curăţirea conştiinţei. După aceea, în restul postului activitatea va fi la fel ca în celelalte perioade ale anului, iar postirea va fi mai puţin aspră şi ne putem ocupa şi cu alte treburi, în funcţie de împrejurări. Doar istovindu-ne trupul şi luând de la el orice prilej de desfătare – aşa cum facem atunci când purtăm doliu şi ne jelim morţii – uşurăm duhul şi atragem harul lui Dumnezeu. Ce mijloc redutabil pentru întărirea duhovnicească putem afla aici!

2) Să ţinem posturile de miercuri şi vineri, întrucât acestea ajută mult să ne aducem aminte din când în când că omul nu este liber, ci rob încă al păcatului şi poartă o povară apăsătoare. Postul pune zăgaz şuvoiului de impresii exterioare, deşteaptă şi întăreşte forţele luptătorului duhovnicesc; este ca un răgaz binemeritat pentru un armăsar căruia îi slăbim frâul şi îi scoatem zăbala.

3) În afară de acestea, postul de bună-voie în alte zile, mai ales lunea, cum se obişnuieşte. Unii creştini se înfrânează de la anumite feluri de mâncare, luând totdeauna mâncare de post, alţii aleg câte o altă zi în fiecare săptămână etc. Există mai multe feluri de a posti şi toate sunt bune şi de folos, judecând după puterea şi râvna fiecăruia.

2. Cu privire la Spovedanie

1) Fiecare păcat care ne împovărează conştiinţa trebuie curăţit de îndată prin pocăinţă, fără a mai aştepta vremea hotărâtă pentru îngrijirea sufletului. Nu e bine să-l ţii în suflet nici măcar o zi, nici măcar o oră, pentru că păcatul îndepărtează harul şi ne lipseşte de îndrăzneala la rugăciune; cu cât rămâne mai mult în suflet, cu atât se învârtoşează şi se răceşte inima. Odată izgonit afară prin pocăinţă, el lasă în urmă o mântuitoare rouă de lacrimi de pocăinţă.

2) În fiecare zi, înainte de a merge la culcare, fă o mărturisire particulară Domnului, spunându-ţi toate păcatele. Gândurile, dorinţele, simţămintele şi mişcările pătimaşe ale sufletului, precum şi orice pătează faptele noastre, chiar şi pe cele bune, trebuie mărturisite Domnului. Chiar dacă am păcătuit oarecum împotriva propriei noastre voinţe, păcatul zace încă în noi, făcându-ne întinaţi şi netrebnici înaintea lui Dumnezeu şi a propriului simţământ de curăţie şi desăvârşire. Culcându-ne în pat e ca şi cum am pleca spre lumea de dincolo. Spovedania ne pregăteşte pentru această călătorie, în timpul somnului, tot ceea ce am dobândit peste zi devine o parte a firii noastre; de aceea trebuie să curăţim tot ceea ce am adunat în cursul zilei şi să îndepărtăm prin zdrobirea inimii toată necuviinţa şi murdăria. Astfel vom deveni curaţi.

3) Să săvârşeşti o spovedanie minut-de-minut, adică fiecare gând, dorinţă, sentiment şi mişcare ruşinoasă şi vrednică de osândă a sufletului tău să o mărturiseşti cu pocăinţă şi cu străpungerea duhului, de îndată ce ţi-ai dat seama de ele, lui Dumnezeu Cel Ce pe toate le vede; şi să ceri iertare pentru ele şi puterea de a te feri de ele pe viitor. Roagă-L ca în clipa aceea să te cureţe de toată întinăciunea. Această lucrare este foarte ziditoare – parcă am lăcrima necontenit când mergem împotriva prafului – şi cere o severă luare-aminte la mişcările inimii. Cel nerisipit este mereu osârduitor şi plin de râvnă, pe când cel ce nu alungă de la sine gândurile şi dorinţele prin pocăinţă şi zdrobire lasă o rană deschisă în inima sa. Cât de multe răni avem şi câte săgeţi primim fără să prindem de veste! Nu este de mirare că ne răcim şi suntem biruiţi. Un gând aduce un ait gând şi din ele se naşte dorinţa. O dorinţă şi încă una dau naştere consimţirii, iar pe urmă se săvârşeşte desfrânarea cea lăuntrică şi astfel am căzut. Cel ce se pocăieşte neîncetat se curăţă de toate acestea şi-şi netezeşte calea.

4) Descoperă orice nedumerire, tulburare sau înţeles nou unei alte persoane care este de acelaşi cuget cu tine sau părintelui tău duhovnicesc, astfel încât el să fie cel care le dezleagă sau le cumpăneşte valoarea şi care pronunţă o judecată.

În acest fel se înlătură orice abatere din drum sau oprire în loc. Leapădă obiceiul de a hotărî totul de unul singur şi vei câştiga timpul care era irosit uneori prin stearpa visare cu ochii deschişi. Descoperirea gândurilor însă este mai presus de orice un zid nebiruit al pazei de sine, o păzire de primejdii, o convingere tare şi neclintită, prin care sporesc tăria voinţei şi temeinicia lucrării.

Prin toate aceste lucrări, spovedania ajunge într-adevăr neîncetată. Duhul este menţinut într-o stare de străpungere, de căinţă, de umilinţă şi de rugăciune smerită – ceea ce înseamnă că este viu. Dintre toate lucrările, aceasta este cea mai potrivită pentru păstrarea duhului de râvnă şi menţinerea căldurii osârdiei, astfel încât unii au restrâns toată lucrarea duhovnicească atât pentru sine, cât şi pentru alţii la un singur lucru: pocăinţa şi plângerea păcatelor în fiecare clipă.

3. Cu privire la împărtăşanie

1) Ia parte cât mai des cu putinţă la Sfânta Liturghie şi în timpul slujbei stai cu credinţă neclintită şi luminată în jertfa lui Dumnezeu ce tocmai se săvârşeşte. Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos sunt atât Hrană Dumnezeiască pentru credincioşi, cât şi jertfă. Nu toţi se împărtăşesc la fiecare Liturghie, dar jertfa se aduce de către toţi. De aceea toţi trebuie să ia parte la ea. Noi luăm parte prin credinţa noastră, prin durerea pentru păcatele săvârşite, prin căderea cu faţa la pământ, cu conştiinţa nimicniciei de sine, în faţa Domnului, Care S-a jertfit pe Sine ca un miel pentru mântuirea lumii. Singură contemplarea acestei Taine dă viaţă şi trezeşte cu multă putere duhul. Credinţa şi căinţa aduc întotdeauna curăţirea păcatelor şi deseori o nepreţuită atingere a inimii creştinului de către Hristos, care îl îndulceşte şi-l însufleţeşte, ca şi cum s-ar împărtăşi în duh cu El.

O atare atingere este mai dulce decât mierea şi decât fagurele şi întăreşte mai mult decât toate mijloacele duhovniceşti de întărire. Să ţinem minte însă că acesta este în întregime un dar de la Dumnezeu. Când, cui şi cum îl dă El este ceva ce depinde numai de El. Creştinul să-l primească cu evlavie, cu bucurie şi, dacă i s-a dat, să-l prăznuiască. Dar nu trebuie să încerce să-l silească a veni mai des sau să născocească vreun mijloc de a-l dobândi. Este mai bine nici măcar să nu creadă că s-a întâmplat, sau că ceea ce s-a întâmplat nu e cu adevărat ce este; trebuie să procedăm aşa pentru a nu ne mândri sau a nu cădea în înşelare.

2) Dacă nu poţi să mergi la biserică, să nu laşi să treacă ceasul sfintei şi dumnezeieştii Jertfe fără să suspini şi să te întorci către Dumnezeu. Dacă este cu putinţă, petrece în rugăciune şi fă câteva închinăciuni. Fenomenele naturale înfricoşătoare cum ar fi tunete, cutremure, furtuni fac să tremure toată făptura, în vremea săvârşirii Jertfei celei dumnezeieşti în biserică, se petrece ceva cu mult mai înfricoşat şi mai măreţ decât orice de pe pământ sau din ceruri; dar se săvârşeşte în chip nevăzut, duhovnicesc, înaintea feţei necuprinsului Dumnezeu Celui Unul în Trei Feţe, înaintea sfinţilor îngeri, a tuturor cetelor sfinţilor din ceruri, a ochilor credinţei celor ce se nevoiesc şi trăiesc pe pământ. E nevăzută, însă cu nimic mai puţin reală. De aceea, credinciosul nu trebuie să scape aceste momente fără luarea-aminte. Simpla amintire a Jertfei ce se săvârşeşte încălzeşte duhul, îl răpeşte către Dumnezeu şi atrage harul Său.

Iată cum lucrarea numită govenie se poate apropia de o săvârşire neîncetată, astfel încât împreună cu osteneala lăuntrică să reuşească a menţine flacăra râvnei şi duhul de căutare într-o necontenită încordare şi putere. Cu ajutorul lor, toate podvig-urile trupeşti şi sufleteşti pot fi transformate în mijloace mântuitoare de creştere şi întărire a omului nostru lăuntric.

Aceasta este orânduirea generală a rânduielilor călăuzitoare, întemeindu-se pe însăşi natura vieţii, ea este absolut necesară oricui îl caută pe Dumnezeu. Dar noi am schiţat aici numai începuturile, duhul şi puterea fiecărei rânduieli, de pildă, cu privire la trup – să nu satisfacem pe deplin funcţiile trupeşti; cu privire la purtarea din afară – îndepărtarea de tot ce este pătruns de duhul patimilor; legarea sufletului în fiecare din puterile lui şi umblarea sub înrâurirea mijloacelor pline de har. Acestea sunt cele mai însemnate aspecte ale nevoinţei ascetice. Din pricina feluritelor stări şi înclinaţii sufleteşti ale oamenilor, chipurile de aplicare a acestor mijloace sunt nenumărate şi este cu neputinţă să punem o singură regulă pentru toţi. De exemplu, pentru a tămădui mintea trebuie să întipărim în ea adevărurile cele dumnezeieşti, potrivit cu înţelegerea dată lor de Sfânta Biserică.

Aceasta se poate face prin citirea, ascultarea sau convorbirea duhovnicească pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu, a învăţăturilor Părinţilor, a Vieţilor Sfinţilor, a predicilor. Părintele duhovnicesc trebuie să discearnă care mijloc este mai potrivit fiului duhovnicesc şi cum poate fi aplicat. Să se lucreze oricum, numai să se lucreze. Aşadar, nevoinţa, deşi este una în sinea ei, apare în afară sub chipuri nesfârşit de felurite. Trebuie să reţinem că orice părinte duhovnicesc care stinge duhul de râvnă al fiilor săi făcându-le pe plac şi dezlegându-i foarte lesne, sau liniştindu-i şi adormindu-i pe cei învârtoşaţi cu inima este un pierzător de suflete şi un ucigaş, pentru că una este calea mântuirii cea strâmtă şi plină de necazuri.

Cea mai desăvârşită şi mai încununată de biruinţă cale de împlinire a tuturor acestora este monahismul. Acest chip de vieţuire, în cea mai bună, mai curată şi mai desăvârşită formă a sa, reprezintă însăşi împlinirea cerinţelor unei vieţi de nevoinţă trăite cu totul în duh. Este însăşi calea pocăinţei şi a ostenelilor; întotdeauna constă din povăţuitori şi cei povăţuiţi; prin firea ei s-a înstrăinat de cele din afară; prin firea ei strâmtorează nevoile trupeşti; oferă cel mai mult loc aplicării exerciţiiior duhovniceşti, cititului, slujbelor dumnezeieşti, rugăciunii şi ascultării; mai cu seamă înlesneşte dezrădăcinarea patimilor, atât prin împreună-nevoinţa cu alţi ostenitori, prin neagonisire, trai aspru, lipsă de desfătări, ura de sine, cât şi printr~o neîncetată aflare sub povăţuirea unui bătrân încercat. Datorită celei mai hotărâte jertfiri de sine şi lepădării de toate, datorită ocaziilor mai dese şi posibilităţilor mai mari de a petrece îăuntric, datorită hrăniţii duhovniceşti din multa rugăciune, monahul care ia aminte la sine sporeşte curând în arderea sa lăuntrică după Dumnezeu, ajunge la isihia şi însingurarea minţii şi se retrage în pustie sau se zăvorăşte.

Anunțuri